Sfîntul Ignatie Briancianinov despre filmul Ostrovul şi despre actorie: ÎNŞELARE

[Filotheu Monahul]

Nimic mai trist decît să vezi cum vasele pierzării stau împotriva Domnului şi Mîntuitorului Iisus Hristos şi a veşnicei Evanghelii.

Nimic mai trist decît să vezi cum fapte rele învederate, semănătoare ale amăgirii antihristice, se aşează în locul icoanelor vieţuirii sfinte, şi de la o zi la alta numărul celor înşelaţi creşte.

Nimic mai trist decît să vezi că în locul Sfintelor Taine şi al Evangheliei Apostolilor, Mucenicilor, Cuvioşilor şi Drepţilor din toată vremea, obrăznicia duhului antihristic pune filme şi piese de teatru.

Nimic mai trist decît să vezi duhovnici gata de a despărţi de Biserica de unde ei au căzut prin înşelare pe cei ce le bat obrazul şi le arată Evanghelia, Canoanele şi Vieţile Sfinţilor.

Nimic mai trist decît să vezi că la 1600 de ani după ce Sfinţii Părinţi au desfiinţat teatrul şi jocurile olimpice, preoţii şi călugării aleargă pe scenele lumii, iar mirenii aleargă la filme şi teatre şi umplu stadioanele, concurînd, prin urletele lor, cetele drăceşti ale îndrăciţilor cărora li se citesc rugăciuni.

Nimic mai trist decît să vezi cum inimile celor ce s-au botezat spre moartea acestei lumi, spre lepădarea de cel rău şi de toate lucrurile lui, se împietresc şi devin inimi de fiare către cei ce îşi mărturisesc iubirea pentru Evanghelie şi pentru Sfinţi.

Citeşte din Sfînta Evanghelie şi vede cum îi mustra Mîntuitorul Iisus Hristos pe farisei, şi se bucură că "le dădea peste nas", dar nu vede că toate acele graiuri îi sînt adresate în primul rînd lui. De aceea nu vede că şi el e gata oricînd să-L ucidă pe Dumnezeu, de aceea îl şi stăpîneşte iubirea acestei lumi şi a poftelor ei şi urăşte nevoinţele Sfinţilor, pe care, bineînţeles, le propovăduieşte altora, închipuindu-şi că face voia lui Dumnezeu. Pentru că, desigur, după mintea sa, întotdeauna alţii sînt căzuţi, iar el se va mîntui. Aceasta este lucrarea înşelării şi nu este ieşire omenească din ea.

Celor ce li se pare că stau şi încă nu au luat aminte că deja au căzut, Sfîntul Ignatie Briancianinov le bine-vesteşte:

Cea dintâi poruncă dată de Mântuitorul lumii tuturor oamenilor, fără deosebire, este porunca despre pocăinţă: „a început Iisus a propovădui şi a spune: pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4:17). Porunca aceasta cuprinde, înmănunchează în sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau însemnătatea şi puterea pocăinţei, Mântuitorul le-a zis nu o dată: „Mergând, învăţaţi-vă ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9:13). Aceasta înseamnă că Domnul, milostivindu-Se de oamenii căzuţi şi pieriţi, le-a dăruit tuturor pocăinţa, ca singur mijloc de mântuire, întrucât toţi sînt cuprinşi de cădere şi de pieire. E1 nu cere, nici nu doreşte de la ei jertfe de care nu sînt în stare, ci voieşte ca să se milostivească de ei înşişi, să-şi recunoască nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocăinţă. La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adăugat aceste vorbe grozave: „Nu am venit”, a zis El, „să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă”. Pe cine numeşte drepţi? Pe acei păcătoşi nefericiţi şi orbiţi, care, amăgiţi fiind de către părerea de sine, nu socot că au trebuinţă în chip firesc de pocăinţă, şi, de aceea, fie că se leapădă de ea, fie că nu-i duc grijă. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapădă de Mântuitorul şi pierd comoara mântuirii. „Vai sufletului”, spune Prea-cuviosul Macarie cel Mare, „care nu-şi simte rănile sale şi i se pare, din pricina marii, nemăsuratei vătămări pe care i-a adus-o răul, că este pe de-a-ntregul străin de această vătămare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat şi doftoricit de către Doctorul cel Bun, ca unul care de bunăvoie şi-a lăsat rănile neîngrijite şi se socoate sănătos şi neprihănit."

Toata lumea ştie ce nenorocire sufletească a căzut peste cărturarii şi fariseii iudei din pricina greşitei lor întocmiri sufleteşti; ei s-au făcut nu numai străini de Dumnezeu, ci şi vrăjmaşi pe faţă ai Lui, ucigaşi de Dumnezeu. Intr-o asemenea nenorocire cad şi cei ce se nevoiesc la rugăciune, dar leapădă pocăinţa din ne­voinţa lor, încercând să aţâţe în inimă iubirea de Dumnezeu, să simtă desfătare şi extaz; aceştia dau singuri apă la moară căderii lor, se fac străini de Dumnezeu, se fac părtaşi cu satana, se molipsesc de ură faţă de Sfântul Duh. Acest fel de amăgire este înspăimântătoare; el este la fel de pierzător de suflet ca şi primul, dar mai puţin vădit; arareori duce la nebunie şi sinucidere, dar strică, fără umbră de îndoială, şi mintea şi inima. Pe acesta, Părinţii l-au numit, din pricina acelei stări a minţii căreia îi dă naştere, „părere” (Prea-cuviosul Grigore Sinaitul, cuv. 108, 128, Sfântul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4). La acest fel de înşelare se referă Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: ,,Nimeni, dar, să nu vă înşele printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut, şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească”? (Col. 2:18) Cel ţinut de această înşelare nutreşte „părere” despre sine, alcătuieşte despre sine „părerea” că ar avea numeroase virtuţi şi merite, chiar şi că ar fi plin din belşug de darurile Sfântului Duh. „Părerea” este alcătuită din socotinţe mincinoase şi simţiri mincinoase; potrivit cu această însuşire a ei, se află pe de-a-ntregul în partea tatălui şi întruchipării minciunii, diavolul. Cel ce se roagă silindu-se să descopere în inimă simţirile omului nou, neavând putinţa de face aceasta, le înlocuieşte cu simţiri născocite de el, nesăbuite, la care nu întârzie a adăuga lucrarea duhurilor căzute. Socotind adevărate şi izvorâte din har simţirile greşite, atât ale sale cât şi cele rele de la demoni, el capătă nişte păreri pe potriva acelor simţiri care, necontenit însuşindu-şi-le inimii şi întărindu-se în ea, ele hrănesc şi înmulţesc părerile mincinoase; fireşte că dintr-o asemenea nevoinţă greşită iau naştere amăgirea de sine şi înşelarea diavolească „părerea”. „Părerea nu îngăduie celor părute să ia cu adevărat fiinţă” a spus Sfântul Simeon, Noul Teolog. Cel căruia i se pare că este despătimit nu se va curăţa niciodată de patimi; cel căruia i se pare că este plin de har nu va primi niciodată har; cel căruia i se pare că este sfânt nu va ajunge niciodată la sfinţenie. Să fie limpede: cel ce socoate că are lucrări duhovniceşti, virtuţi, merite, daruri harice, care se măguleşte şi se desfată cu „părerea”, prin această „părere” îngrădeşte lucrărilor duhovniceşti, virtuţilor creştine şi harului Dumnezeiesc intrarea în el şi deschide larg poarta pentru îmbolnăvirea de păcat şi pentru demoni. Pentru cei molipsiţi de „părere”, deja nu se mai află nici o putinţă de sporire duhovnicească: ei au nimicit această putinţă jertfind pe altarul minciunii înseşi principiile pe care se întemeiază lucrarea omului, lucrarea mântuirii sale, şi anume felul în care el priveşte adevărul. În cei ce bolesc de această înşelare apare o îngâmfare neobişnuită: parcă ar fi beţi de sine, de starea lor de amăgire de sine, văzând în ea o stare harică. Ei sînt pătrunşi, plini peste măsură de cugetare semeaţă şi trufie, părând, totuşi, smeriţi în ochii multora care judecă după arătare şi nu pot să preţuiască lucrurile după roadele lor, precum a poruncit Mântuitorul (Mat. 7:16, 12:33), cu atât mai puţin după simţul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14). Proorocul Isaia a zugrăvit în culori vii felul în care lucrarea înşelării prin „părere” s-a petrecut în arhanghelul căzut, lucrare care l-a amăgit şi l-a pierdut pe acest arhanghel. „Tu”, îi grăieşte satanei proorocul, „zis-ai în cugetul tău: ridica-mă-voi în cer şi mai presus de stelele cerului voi aşeza scaunul meu, şedea-voi în măgură înaltă peste munţii cei înalţi, cei dinspre miază-noapte; sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi deopotrivă cu Cel Prea-înalt. Şi acum la iad te vei pogorî şi la temeliile pământului”. (Isaia 14:13-15).

Pe cel molipsit de „părere”, Domnul îl mustră în felul următor: „Tu zici: sînt bogat şi m-am îmbogăţit, şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti ticălos şi sărman şi orb şi gol”. (Apoc. 3:17).

Cei molipsiţi de înşelare prin „părere” pot fi întâlniţi foarte adesea. Oricine nu are duh înfrânt, cel care îşi recunoaşte vreun fel oarecare de vrednicie şi de merite, oricine nu ţine neabătut învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci judecă în ce priveşte oarecare dogmă sau predanie după cum îl taie pe el capul sau după învăţăturile celor de altă lege, se află în această înşelare. Cât este de mare înşelarea cuiva se poate vedea după mărimea rătăcirii şi a stăruinţei sale în rătăcire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furişează în noi „părerea” într-unul din chipurile sale şi, dând fiinţă „eu-ului” nostru, alungă de la noi harul Dumne­zeiesc. Precum nu este om, aşa cum bine a băgat de seamă Sfântul Macarie cel Mare, care să fie liber de trufie, tot aşa, nu este om care să fie cu desăvârşire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi .subţiri, numite „părere”. Ea a fost dată în vileag de către Sfântul Apostol Pavel şi doftoricită prin grele încercări venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu. „Nu voim, fraţilor”, scrie Apostolul către Corinteni, „ca voi să nu ştiţi de necazul nostru care ni s-a făcut în Asia, că peste măsură şi peste puteri am fost îngreuiaţi, încât nu mai nădăjduiam să mai scăpăm cu viaţă. Ci noi, în noi înşine, ne-am socotit ca osândiţi la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi, ci în Dumnezeu, Cel ce înviază pe cei morţi” (2 Cor. 8:9). Din această pricină, trebuie să veghem cu luare-aminte la noi înşine, ca să nu socotim că avem prin noi înşine vreo faptă bună, vreo însuşire vrednică de laudă sau înzestrare firească deosebită, şi chiar stare harică; pe scurt, să nu socotim că avem prin noi înşine ceva bun. „Ce ai tu”, spune Apostolul, „pe care să nu-l fi primit” (I Cor. 4:7) de la Dumnezeu? De la Dumnezeu avem şi viaţa, şi cea de-a doua naştere, şi toate însuşirile fireşti, toate darurile, atât sufleteşti cât şi trupeşti. Noi sîntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastră este cu neputinţă de plătit! Cugetând astfel cu privire la noi înşine, în sufletul nostru ia naştere de la sine starea potrivnică „părerii”, stare pe care Domnul a numit-o „sărăcie cu duhul”, pe care a fericit-o (Mat.5:3). Mare nenorocire este a ne abate de la învăţătura dogmatică şi canonică a Bisericii, de la învăţătura Sfântului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este „înălţarea care se ridică împotriva înţelegerii Dumnezeieşti”. Trebuie să răsturnăm această înţelegere şi să o supunem „ascultării lui Hristos” (2 Cor. 10:4-5).

Ucenicul: Este vreo legătură între primul fel de înşelare şi cel de-al doilea?

Stareţul: Între aceste două feluri de înşelare întotdeauna este o legătură. Primul fel de înşelare este întotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu „părerea”. Celui care alcătuieşte chipuri amăgitoare, prin mijlocirea puterii fireşti de închipuire şi îmbină aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, într-o privelişte care-l vrăjeşte, celui care îşi supune întreaga fiinţă înrâuririi amăgitoare şi puternice a acestei privelişti, totdeauna i se „pare”, din nefericire, că această privelişte ia naştere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, că simţirile inimii pe care le stârneşte ea sînt simţiri venite prin har. Cel de-al doilea fel de înşelare, adevărata „părere”, lucrează fără a alcătui privelişti amăgitoare: el se mulţumeşte cu alcătuirea unor simţiri şi stări harice măsluite, din care se naşte o părere mincinoasă, strâmbă, despre orişice fel de nevoinţă duhovnicească. Cel care se află în înşelarea prin „părere” capătă o înţelegere mincinoasă a tot ceea ce îl înconjoară. El este înşelat şi din lăuntrul său, şi din afară. Închipuirea lucrează cu multă putere în cei amăgiţi prin „părere”, însă lucrează numai şi numai pe tărâmul imaginarului. Ea nu se îndeletniceşte de fel (sau se îndeletniceşte foarte rar) cu zugrăvirea în închipuire a raiului, a sălaşurilor şi cămărilor de sus, a luminii şi bunei-miresme cereşti, a lui Hristos, a îngerilor şi a sfinţilor; ea alcătuieşte întotdeauna părute stări duhovniceşti, strânsa prietenie cu Iisus („Urmarea lui Hristos” a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), lăuntrica împre­ună-vorbire cu E1 („Urmarea”, cartea 3, cap.1), descoperiri tainice („Urmarea”, cartea 3, cap.13), glasuri, desfătări; zideşte pe temelia lor o înţelegere mincinoasă despre sine şi despre nevoinţa creştină, zideşte îndeobşte, un fel mincinos de a gândi şi o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beţia de sine, ba la înfierbântare şi extaz. Aceste simţiri felurite apar prin lucrarea subţire a slavei deşarte şi a patimii dulceţii: în urma acestei lucrări, sângele capătă o mişcare păcătoasă, amăgitoare, ce se înfăţişează ca desfătare a harului, iar slava deşartă şi patima dulceţii sînt stârnite de cugetarea semeaţă, acest tovarăş nedespărţit al „părerii”. O trufie grozavă, asemenea trufiei demonilor, alcătuieşte însuşirea de căpetenie a celor ce şi-au însuşit unul din aceste două feluri de înşelare. Pe cei amăgiţi de primul soi de înşelare, trufia îi aduce într-o stare de nebunie vădită; în cei amăgiţi de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le şi lor o anume vătămare a mintii, mai puţin vădită, numită în Scriptură „stricare a minţii” (2 Tim. 3, 8) ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, înţelepciunii, dar poate fi cunoscută după roadele sale amare. Cei molipsiţi de „părerea” despre virtuţile lor, şi mai cu seamă despre sfinţenia lor, sînt în stare şi gata de orice uneltire, de orice făţărnicie, viclenie şi amăgire, de orice faptă rea. Ei suflă cu vrajbă neîmpăcată împotriva slujitorilor adevărului, năpustindu-se asupra lor cu ură încrâncenată, atunci când aceştia nu recunosc în cei înşelaţi starea pe care „părerea” îi face să creadă că o au şi o arată în văzul lumi oarbe cu duhul.

(Sfîntul Ignatie Briancianinov - Despre înşelare)

Sfinţii Părinţi, primind a rîndui legile lumii după voia Dătătorului de Lege, au primit cîteva arte, precum pictura, muzica, arhitectura, sculptura, poezia, dar au osîndit actoria şi dansul, văzînd cu cîtă uşurinţă batjocoreşte şi ia în stăpînire vrăjmajul diavol pe sufletul omenesc care începe a le lucra pe acestea din urmă.

Creştinii de azi au uitat că nu cu multă vreme în urmă legile acestei ţări opreau a fi martori pe oamenii pe jos târâtori, pe desfrânaţi, pe neînsemnaţi, pe necunoscuţi, pe luptătorii cu fiarele, pe măscărici, pe jucăuşi, sau pe cei care s-au osândit în judecătoria publică pentru că au clevetit pe cineva, sau că au preacurvit, sau că au furat, sau că au făcut altă oarecare nelegiuire şi nu s-au dezvinovăţit după aceasta de osândă, sau că s-au pus în lanţ şi în închisoare pentru necuviinţele şi răutăţile cele zise (din Pidalion, însemnare la Canonul 75 Apostolic). Iar Canonul 80 Apostolic spune că nedrept şi greşit lucru este a se face vreodată vreun episcop din rîndul comedianţilor şi al măscăricilor, de vreme ce se cere celui ce vrea hirotonie sănătate a credinţei şi viaţă fără de prihană. Mai mult, Canonul 62 al Sfîntului şi Dumnezeiescului al VI-lea Sinod Ecumenic desparte de biserică pe orice creştin ar îndrăzni să poarte mască (citeşte şi "machiaj") ori s-ar măscări în orice fel, fie spre rîs obraznic, fie spre întristare.

Ca cele scrise să nu fie prea greu digerabile, voi reveni mai jos cu cîteva cuvinte de la Sfîntul Ioann Gură de Aur despre "arta" posedării de bună voie numită actorie.

Cineva, cîndva, a scris acestea despre un alt film al regizorului evreu care batjocoreşte istoria Bisericii (dar cîţi vor să citească?):

Românimea (ortodoxă) nu cunoaşte Rusia (nu Federaţia Rusă), nu vrea s-o cunoască şi ia de bună orice otravă “rusească” pe care scrie “ortodox”. Nimeni dintre cei care au promovat şi promovează filmul respectiv nu s-au obosit să caute măcar cîteva detalii despre ce reprezintă cu adevărat acest film “ortodox”, despre care este realitatea istorică pe care pretinde să ne-o arate Pavel Lunghin (evreu, de altfel) sau despre care este reacţia ruşilor la acest film. Majoritatea ruşilor sînt îngreţoşaţi de creatura lui Lunghin, şocaţi de tupeul acestuia de a scuipa porceşte (a se citi “artistic”) în istoria reală a Rusiei ortodoxe şi în tot ceea ce înseamnă Monarhia ortodoxă şi Biserica Ortodoxă. Internetul de limbă rusă ţipă de analize şi reacţii dure şi pertinente ale unor oameni de calibru la adresa “Ţarul”-ui evreiesc; românimea tace şi priveşte, aplaudînd orbeşte “halucinaţiile” bine orchestrate şi direcţionate ale lui Lunghin, ajutat de un oarecare “ţaro-călugăr” Mamonov. Nimeni nu s-a întrebat de ce filmul respectiv poartă o denumite cvasi-generală ca “Ţarul” şi nu una mai particulară, întrucît în film ni se povesteşte doar despre un fragment din viaţa unui ţar şi a unui mitropolit din Rusia? Răspunsul la această întrebare este: pentru că intenţia regizorului Lunghin este să detoneze completamente ideea instituţiei rînduite de Dumnezeu a Monarhiei ortodoxe. “Ţarul” = Monarhia ortodoxă, în percepţia publicului. “Ţarul” este nebun, paranoic, sîngeros, tiran, barbar – rezultă că şi Monarhia ortodoxă este sîngeroasă, sălbatică, barbară, inadmisibilă în ale noastre vremuri iluminate.

Ce este "Ostrovul"? Un film artistic despre care contrapune nebunia pentru Hristos Tainelor Bisericii. Nici un nebun pentru Hristos nu s-a despărţit vreodată de Sfintele Taine, pentru că, altfel, ar fi fost nebun ÎMPOTRIVA lui Hristos. Dar sufletul cuprins de părere, rob al comodităţilor (citeşte "poftelor") veacului acestuia, nu vede batjocura la adresa Sfinţilor, subtilă, ascunsă sub mult machiaj artistic, şi cade degrabă în uimirea cea hrănită de părere şi închipuire, şi primeşte cu toată inima hula artistică, lepădîndu-se de Sfinţii Bisericii şi uitînd, dacă a ştiut vreodată, că Domnul Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: "cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă" (Luca 10:16).

Iubitorul de "Ostrov" este cel ce a ascultat cu grăbire şi cu bucurie în suflet îndemnul satanei către Sfinţi: "pogoară-te de pe cruce!"

[Filotheu Monahul]

Cîteva cuvinte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur împotriva actoriei şi a
teatrelor / filmelor sînt la acest link:
http://groups.google.com/group/ortodoxia/t/6f9347bbc08827e?hl=en_US

> rugăciune, dar leapădă pocăinţa din ne-voinţa lor, încercând să aţâţe în

> Dumne-zeiesc. Precum nu este om, aşa cum bine a băgat de seamă Sfântul

> cap.8), lăuntrica împre-ună-vorbire cu E1 ("Urmarea", cartea 3, cap.1),

> paranoic, sîngeros, tiran, barbar - rezultă că şi Monarhia ortodoxă este