Dialogul Dramatic

[Magdalena Liendo]

Dialoguldefinitie, trasaturi, dialogul n cadrul operelor literare, roluri, rolul dialogului ntr-o operă epică, lirică sau dramatică, caracteristicile dialogului, rolul dialogului in caracterizarea personajelor etc.

Dialogul este comunicarea dintre două sau mai multe persoane/personaje. Acesta este constituit din replici prin care persoanele participante la comunicare şi modifică ferm statutul, avnd funcţia fie de emiţător fie de receptor.

Dialogul este un mijloc de expunere foarte frecvent utilizat n cadrul operelor literare. El are rolul de a reproduce o discuţie dintre două sau mai multe personaje. Dialogul este alcătuit dintr-o serie de replici. Replica este intervenţia unei persoane n dialog. Semnalarea replicilor dintr-un dialog se face prin:

- verbe care exprimă acţiunea de a spune : a răspunde, a zice, a ntreba, a striga, a şopti etc.

- gesturi

- mimică.

Pe lngă funcţia sa de a reda convorbirea dintre personaje, ntr-o operă literară dialogul constituie şi un mijloc de caracterizare. El dă personajelor posibilitatea de a se prezenta singure, prin ceea ce şi spun sau prin felul de a se exprima.

ntr-un dialog, vorbitorii trebuie să-şi adapteze limbajul la partener şi la scopul sau mprejurările situaţiei de comunicare.

Redarea spuselor unui personaj se poate face att prin dialog (vorbire directă), ct şi prin naraţiune (vorbire indirectă).

Obs: Cand se continua un dialog, se respecta urmatoarele reguli de redactare:

1) Replicile sunt construite potrivit cu tema dialogului

2) Limbajul si stilul se adapteaza in functie de interlocutor

3) Replicile nu trebuie sa fie monosilabice, dimpotriva, trebuie sa contina cele trei componente de baza ale unui dialog nuantat: componenta verbala, nonverbala si paraverbala

I. La nivelul formei, dialogul se caracterizează prin prezența liniei de dialog la nceputul fiecărei replici, prin folosirea construcțiilor exclamative și interogative, a vocativelor și imperativelor, a interjecțiilor. Apar, de asemenea, verbele zicerii (verba dicenda) care asigură trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă.

Dialogul formal se caracterizează prin folosirea anumitor norme de politețe, limbajul respectă anumite norme de exprimare ale limbii literare, contextul fiind unul oficial, public.

Dialogul informal se derulează ntr-un context familiar, avnd cel mai adesea forma conversației cotidiene (ntre colegi, n familie, pe stradă etc.)

Dialogul prezent n opera dramatică este o formă de redare a acțiunii și principala modalitate de evidențiere a trăsăturilor personajelor dramatice. Cu ajutorul acestuia, personajele comunică ntre ele, pe scenă și se transmit spectatorilor atitudini, gnduri, idei.

Dialogul are un rol important in caracterizare personajelor astfel: prin catacterizare indirecta: modul de a gandi, felul de a vorbi , modul de a actiona a acestora si prin caracterizare directa: relatiile dintre personaje. De asemenea dialogul ofera cititorului senzatia ca intreaga actiune se desfasoara alert, sub privirile lui ''punand in miscare'' intregul fir epic.Se poate vorbi si de un dialog interior, de replici pe care un personaj le schimba cu el insusi.

Particularitățile ca mijloc de caracterizare, dialogul dezvăluie inteligenţa, vocabularul, modul de a gndi, motivarea unor acte, gesturi, atitudini etc.;

dialogul poate constitui o sursă a comicului de limbaj prin contrastul dintre ceea ce declară şi ceea ce gndeşte personajul n realitate.

Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru. De aceea, operele dramatice presupun o limitare n timp și spațiu a acțiunii reprezentate. n operele dramatice apare un conflict dramatic, care este axa n jurul căreia se dezvoltă acțiunea, bazată pe mprejurări, pasiuni și caractere care se ciocnesc. Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al monologului, autorul intervenind doar n indicațiile scenice (didascalii). Indicațiile scenice apar ntre paranteze sau n subsolul paginilor și se referă la acțiunea personajelor, la gesturi, la decor, la mimică etc. Personajele iau cu totul locul autorului, a cărui intervenție indirectă se manifestă prin indicațiile de regie, care se numesc indicatii scenice-didascalii.

- personaje excepționale, exponente ale unei cauze mărețe n lupta cu puternice forțe adverse. De regulă, acest conflict se sfrșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu exactitate care sunt originile tragediei, dar n mod sigur, ea s-a dezvoltat n Grecia antică.[1]

- deznodămnt vesel. Comedia este o specie a genului dramatic care prezintă tipuri umane, situații și moravuri ntr-o viziune jovial-satirică sau critic-ironică, construindu-și structurile textuale și limbajele scenice pe categoria estetică a comicului. Comicul poate fi: de situație, de limbaj, de nume, de moravuri și de caracter.

- receptarea vieții n toată complexitatea și diversitatea ei. Drama se distinge prin ntmplările și situațiile tragice care o caracterizează, caracterul personajelor fiind analizat n profunzime.

Socratic dialogue (Ancient Greek: Σωκρατικὸς λόγος) is a genre of literary prose developed in Greece at the turn of the fourth century BC. The earliest ones are preserved in the works of Plato and Xenophon and all involve Socrates as the protagonist. These dialogues, and subsequent ones in the genre, present a discussion of moral and philosophical problems between two or more individuals illustrating the application of the Socratic method. The dialogues may be either dramatic or narrative. While Socrates is often the main participant, his presence in the dialogue is not essential to the genre.

Most of the Socratic dialogues referred to today are those of Plato. Platonic dialogues defined the literary genre subsequent philosophers used. Plato wrote approximately 35 dialogues, in most of which Socrates is the main character.

The protagonist of each dialogue, both in Plato's and Xenophon's work, usually is Socrates who by means of a kind of interrogation tries to find out more about the other person's understanding of moral issues. In the dialogues Socrates presents himself as a simple man who confesses that he has little knowledge. With this ironic approach he manages to confuse the other who boasts that he is an expert in the domain they discuss. The outcome of the dialogue is that Socrates demonstrates that the other person's views are inconsistent. In this way Socrates tries to show the way to real wisdom. One of his most famous statements in that regard is "The unexamined life is not worth living." This philosophical questioning is known as the Socratic method.

Strictly speaking, the term Socratic dialogue refers to works in which Socrates is a character. As a genre, however, other texts are included; Plato's Laws and Xenophon's Hiero are Socratic dialogues in which a wise man other than Socrates leads the discussion (the Athenian Stranger and Simonides, respectively). In some dialogues, Plato's main character is not Socrates but someone from outside of Athens. In Xenophon's Hiero a certain Simonides plays this role when Socrates is not the protagonist.

Generally, the works which are most often assigned to Plato's early years are all considered to be Socratic dialogues (written from 399 to 387). Many of his middle dialogues (written from 387 to 361, after the establishment of his Academy), and later dialogues (written in the period between 361 and his death in 347) incorporate Socrates' character and are often included here as well.[1] However, this interpretation of the corpus is not universally accepted.[2] The time that Plato began to write his works and the date of composition of his last work are not known and what adds to the complexity is that even the ancient sources do not know the order of the works or the dialogues.[3]

The complete list of the thirty-five Platonic dialogues that have been traditionally identified as authentic, as given in Diogenes Lartius,[4] is included below in alphabetical order. The authenticity of some of these dialogues has been questioned by some modern scholarship.[5]

Socratic dialogue remained a popular format for expressing arguments and drawing literary portraits of those who espouse them. Some of these dialogues employ Socrates as a character, but most simply employ the philosophical style similar to Plato while substituting a different character to lead the discussion.

Statistic cookies help us understand how visitors interact with this website, for example seeing which pages are most popular. This information is collected anonymously and helps us improve the site by making the most sought after information easy to find.

Marketing cookies are used to track visitors across websites allowing the display of ads that are relevant and engaging for the visitor. Whilst we do not display any advertising on the WJC website, allowing marketing cooking may allow other sites to see that you have visited our site.

On June 13, 1960, renowned French-Jewish historian Jules Isaac embarked on what would become the spark for a dramatic rapprochement between the Catholic Church and the Jewish people. On that day, he had a private audience with Pope John XXIII and laid forward the Jewish case for bringing Jews and Catholics together.

In that critical 1960 meeting, Isaac gave Pope John XXIII a dossier of information on how Jews and Judaism are taught in Christianity, emphasizing its directly destructive nature as a cog in the never-ending cycle of antisemitism. He suggested to the Pope that a commission be formed to deal with this matter at the upcoming ecumenical council. Isaac later recounted that the Pope had assured him that the matter was under consideration, and that the meeting concluded in an atmosphere of optimism.

3a8082e126