Moarte La Venetia Pdf

[Jonathan Garcia]

Am tot recitit Moartea la Venetia fara sa-mi dau seama ce caut sa inteleg, dar avand mereu in minte o scena din Muntele vrajit: eroul, plecat pe munti pentru a fi singur, departe de invatatorii lui care se certau la cutite, dezbatand ce e cu adevarat omenesc in om, ajunge intr-un mic refugiu fata de furtuna de zapada iscata brusc si viseaza ca se afla intr-un loc minunat, exotic si civilizat deopotriva, populat numai de oameni frumosi. Dar privirea serioasa a unui baiat stand deoparte ii indica locul dinauntrul unui templu in care un prunc e ucis de doua femei salbatice. Atunci fuge ingrozit si asta il ajuta sa se trezeasca si sa se salveze, altfel ar fi murit inghetat.

Plecat intr-o calatorie ca sa se desprinda de povara operei sale, Gustav von Aschenbach ajunge si el intr-un loc minunat, in Venetia si, la fel, intalneste un baiat care ii arata doar printr-o privire pericolul care il pandeste pe el si pe amandoi daca raman acolo. Dar, de data asta, acel loc in care se petrece ceva ingrozitor a devenit propria fiinta si el deja suferise o transformare ireversibila inainte ca lumea de afara, straina si ireala, ca o lume de cosmar, sa se instapaneasca ciudat de familiara in interiorul sau.

Diferenta fundamentala dintre cele doua situatii de pericol este ca in prima pericolul vine din afara, iar in cealalta din interior. In esenta insa pericolul e unul si acelasi: cel venit din partea unei lumi straine, din alte timpuri si / sau alte locuri, de dinaintea umanitatii constiente de sine, cu valorile sale ale binelui si frumosului sau la apusul ei, in vremuri politice / sociale tulburi.

Daca in Muntele vrajit pericolul ii priveste pe toti si astfel nimeni nu e singur, in Moartea la Venetia conflictul il priveste mai ales pe artist, care este singur prin excelenta. Este conflictul intre ascultarea interioara si privirea exterioara, intre cuvintele mintii si imaginile simturilor, intre cunoastere si frumusete.

In plin proces de creatie isi da seama ca opera sa nu poate ajunge la perfectiune fara pasiunea ce leaga ideile de emotii, fara acea bucurie si usurinta a lipsei de straduinta, a indiferentei morale de a trai pur si simplu. Dar acestea sunt doar gandurile sale, caci in realitate pentru el, cel care nu poate nici sa scrie si nici sa doarma, s-au rupt ritmurile, cel intre veghe si somn, si cel dintre lumea reala si cea interioara. In plimbarea lui departe de casa intalneste un strain calator si vrea sa stie de unde a aparut deodata, insa infatisarea lui ciudata si privirea lui in departare il arunca imediat in visare si starneste in el dorul de a calatori, de a vedea lumea larga, cu tot ce se afla pe suprafata si inauntrul ei.

Vede o lume primitiva, exotica, luxurianta, si ademenitoare, insa mlastinoasa, incalcita si primejdioasa, cu tigrul la panda scanteind in mijlocul ei. Amintindu-si de Venetia ca inchegand aceasta lume pentru el si, odata ajuns aici, descoperindu-l in inima ei, la tarmul marii, pe Tadzio, un adolescent polonez de o frumusete desavarsita, incearca sa le integreze artei sale si unei vieti noi, regenerate, a candorii renascute. Dar, in ciuda farmecului ei de poveste, a unei civilizatii ce stie sa lase loc jocului si vietii tihnite, Venetia isi arata o alta fata, a decadentei si a degradarii, cu putreziciunea lagunei si sirocco-ul sufocant, cu coruptia localnicilor si prefacatoria perversa a artistilor fara talent si, in final, cu holera extinzandu-se cu repeziciune in cuprinsul ei.

Pe alta parte, Tadzio, dintr-o oglindire a frumusetii simbolice intr-un chip si trup de om, servind ca model oricarei opere de arta, se transforma intr-un obiect al dorintei, al betiei simturilor si al ratacirii mintii pentru un Aschenbach care se priveste in oglinda si nu mai vede un artist celebru, ci un batran dezgustator. Scrisul in prezenta muzei sale si cugetarile sale despre frumusete si puterea ei de a imboldi moralitatea si creativitatea nu-i pot diminua pasiunea si nici domoli nelinistea de a-l pierde pe Tadzio. Nedispus sa-l avertizeze ca pe un strain in necunostinta de cauza, il urmareste peste tot. In ziua in care il pierde pe stradute se contamineaza din neglijenta ca a doua zi, in ziua plecarii acestuia din Venetia, agonizand, sa-l urmeze prin moarte.

Opera sa, plamadita din semintele infruntarii conditiei umane (cu singuratatea, patimile, boala si raul sau interior), desi la fel de disciplinata, precisa, cu liniile sale delicate si severe, precum cea concentrata in frumusetea unui tanar, nu este totusi comparabila cu ea: aceasta din urma e mult mai luminoasa, e facuta dintr-un material mai fin si pare sa aiba origini mai inalte, mai pure.

Acum insa, intalnindu-l aici pe Tadzio, ii pare ca nicaieri pe lume nu este mai bine si ca traieste intr-o lume de vis, fara delimitare spatiala, unde doar ritmicitatea timpului da consistenta existentei.

Acest conflict nu este nou pentru Aschenbach. In tinerete se imbolnavise la Venetia, oras-simbol al artei perfecte si, incapabil sa-i desluseasca taina si sa-i reziste, fugise. Si cu acest prilej ar fi parasit-o la fel de precipitat daca nu l-ar fi intalnit pe Tadzio care, ca si el slabut si bolnavicios, il opreste (in lumea lui interna) pentru a-i veghea odihna si jocul la tarmul marii.

Pentru prima data in anii de munca la opera sa, in locul pumnului strans al datoriei, isi lasa bratele sa cada si apoi le ridica pentru a primi ca intr-o imbratisare pe cineva, cu inima plina si de bucurie si de durere.

Dar lucrurile se schimba de indata ce Tadzio devine o prezenta concreta, in carne si oase, un obiect nu doar al admiratiei departate si tacute, ci al iubirii si al intimitatii zilnice. Un obiect viu, imediat, al privirii si al simturilor, si nu unul doar inchipuit, produs al mintii treze.

Punctul de plecare al conflictului sunt sentimentele de vinovatie, de suspectare a propriei moralitati dupa ce scrie in prezenta muzei sale, cu intentia de a inalta frumusetea fizica a lui Tadzio la rangul esteticii spirituale, a o transpune in proza rece a cuvantului, nu in poezia sa adoratoare.

Acutizarea conflictului are loc dupa o absenta mai indelungata, neasteptata a lui Tadzio, cand mai palid si mai grav decat de obicei, acesta raspunde zambetului lui Aschenbach cu ce pare a fi zambetul lui Narcis: seducator, vrajit si patruns deja de deznadejde. Impartasirea sentimentelor oferita de Tadzio pune in lumina orbitor propria pasiune care inca o data, ca si ruperea ritmului scrisului, produce in el o cutremurare: pasiunea mea e corupta, ea nu iubeste sincer, ci pentru propria ei placere.

In acelasi moment, observand ca oaspetii se raresc, afla prin intrebari bine tintite ca autoritatile din Venetia ascund izbucnirea epidemiei, desi mirosul de dezinfectant imbiba totul. Demascarea tainei Venetiei ce o insoteste concordant pe cea proprie il determina sa nu-i mai pese de consecinte, nici pentru el, nici pentru celalalt, delirand ca molima ar cuprinde orasul lasandu-i doar pe ei in viata. De acum il urmareste pe Tadzio peste tot, temandu-se doar de plecarea acestuia. Venetia ii apare acum cu dubla ei fata, ca si pasiunea pentru arta, cu frumusetea ei corupta si coruptibila:

Aschenbach este destul de lucid ca sa inteleaga pericolul planand asupra sa, care nu era atat al mortii efective, cat al risipirii unei lumi de poveste dezvaluindu-se deodata ca o lume a decadentei voluptoase, din care scaparea nu mai e posibila decat cu o transformare de sine de neconceput din punct de vedere moral. Privirile serioase schimbate intre el si Tadzio cu ocazia ascultarii unui bufon, fals cantaret cantand un cantec vulgar si duios, cu un ras batjocorator drept refren (Tadzio semnalandu-i acestui pericol ca un alter ego) atesta acest fapt. Dar este prea tarziu pentru Aschenbach care si-a apropriat aceasta lume si nu mai poate trai decat in ea. Intr-un vis ingrozitor el insusi este locul ei de bastina: o multime de salbatici in piei de animale, cu torte si pumnale, dansand frenetic, pe fundalul sunetului de flaut, rostind acel u prelung al numelui lui Tadzio, se pregateste sa jertfeasca animale si sa inchine o orgie Zeului strain. Aschenbach, prea imbatat de dorinta si amortit de mirosurile grele si de muzica vrajita ca sa-si apere ce e al sau contra celui strain consimte sa se intample tot si se alatura lor.

Aceasta este scena ingrozitoare in care nu umanitatea intreaga ca in Muntele vrajit, ci el insusi ca personalitate este in pericol sa fie ucis, cu valorile sale ale binelui si frumosului prabusindu-se, iar opera sa devenind o farsa, o minciuna si o inselatorie.

Thomas Mann este insa ingaduitor: Aschenbach, ca artist, nu e menit sa se dedice unei datorii pe care i-o impune strain lumea din afara si timpul sau, pentru ca, in esenta lui e un poet, al carui singur stapan este Erosul, fara de care nu poate ajunge la frumusete

Dar aceeasi pasiune care avanta este o capcana, pentru ca starneste dorinta de posesie a obiectului, care nu mai poate fi cunoscut cu adevarat, nu mai poate fi detasat de sine pentru a deveni obiect-simbol al artei. Frumusetea lui Tadzio are un efect atat de puternic asupra lui Aschenbach datorita faptului ca este vie si, ca atare, face un contrast profund cu trupul sau marcat de imbatranire, cu asprimea chipului sau, dar si cu arta infaptuita, cu acea arta trecuta prin atatea filtre ale personalitatii, atat de purificata, ca orice intensitate a ei se adreseaza doar imaginatiei si gandirii, niciodata direct simturilor, astfel incat sa devina insuportabila.

Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o revistă magazin online de psihoterapie, psihanaliză, psihologie şi psihiatrie, cu interese n sfera culturală şi artistică, socială, educaţională şi comunitară.

Anonimul veneţian este un spectacol sensibil, profund, uneori ironic şi mereu emoţionant. Ea şi El şi trăiesc dragostea dincolo de vreme, ntr-o Veneţie a muzicii şi a frumuseţii eterne. Aici, iubirea nseamnă libertatea de a nfrunta zmbind viaţa şi moartea deopotrivă.

O dramă romantică specială despre doi oameni care se rentlnesc pentru a-şi mplini povestea, rămasă neterminată. Fac asta ntr-un moment tulburător, cnd timpul pare că şi-a pierdut răbdarea, dar iubirea lor rămne la fel de puternică şi de frumoasă, chiar şi acum, n apropierea ultimului act. Care pare să dureze ct o clipă... sau ct o viaţă.

c80f0f1006