Romania Literara Nr. 44
Ivonne Nicolescu
Romania literara nr. 44
EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Universitatea si politica
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Zeita Fortuna da sentinte in
chirilice
ACTUALITATEA -Intre adversitate si indiferenta
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - ZI
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - O poetica mistica
NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Premiile literare -
Bucuria si tristetea cliseului
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Jurnalul lui Ion D. Sirbu
CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Vocea
Patriotului Nationale"
Centenar Scarlat Callimachi - Printul Rosu a fost ofiter englez si a
luptat la Oituz
PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu -Preturile
Ochean - Dupa cumparaturi
CARTEA STRAINA - Cum putem pierde ce n-am avut niciodata
Literatura romana in Suedia
REVISTA REVISTELOR
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Martorul judecator
EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Universitatea si politica
La Iasi, saptaminile trecute, in cadrul Zilelor Universitatii"
locale (care implinea 136 de ani, cea mai veche din tara), m-am
vazut silit sa spun, intr-o foarte scurta alocutiune, ca universitatea si
politica nu trebuie considerate incompatibile. In timpul recent
incheiatei campanii electorale, n-am prea avut ocazia sa ma
intilnesc cu studentii sau cu profesorii lor, din cauza ca, urmare a
ordinului ministrului, in incinta universitara nu se face politica.
Trec peste faptul ca dl. Liviu Maior, ministru si om politic,
membru, cu acte in regula, al PDSR, n-avea calitatea morala sa dea
un astfel de ordin, ca sa relev ciudatenia de a vedea exclusa politica
dintr-un mediu profesional care a produs, in istoria noastra, un mare
numar de politicieni, si inca dintre cei mai celebri, de la M.
Kogalniceanu si T. Maiorescu la N. Iorga si I. Petrovici. Ma
inscriu in principiu contra dispozitiei ministeriale pomenite, si
pentru ca universitatea numara printre misiunile ei, admise de
stiintele educatiei, si pe aceea de a fi prezenta in viata politica a
unei tari. Exemplele din istoria Europei si a lumii, in care
universitatea a jucat un rol politic determinant, nu sint deloc putine.
De regula, universitatea a tinut partea democratiei contra dictaturii.
A oferit sprijin si azil celor persecutati. N-a lipsit din confruntarile
de idei care au reformat sistemele politice. A fost nucleul viu si
inaintat al cetatii. Universitatea si-a dorit dintotdeauna sa fie
autonoma fata de puterea de stat, insa n-a avut niciodata cum sa
evite politica. De unde, totusi, pudibonderia acelor rectori de
astazi, care, intilnind oameni politici, rosesc feciorelnic si, inainte
de buna ziua, se declara apolitici? Pot sa nu fie membri ai unui
partid, pot sa nu fie militanti, dar apolitici n-au cum sa fie, decit
daca abdica deliberat de la rolul si menirea lor in societate.
Abdicarea, vai, frecventa, se explica uneori prin lasitate. Chiar daca
este ales de senat, rectorul se teme de persecutiile ministerului.
Patruzeci de ani de comunism au transformat aceasta teama intr-un
reflex greu de controlat. Alteori, abdicarea se bazeaza pe
incredintarea, pe cit de inradacinata, pe atit de naiva, a unor savanti
ca laboratorul sau biblioteca sint etanse fata de exterior, ca nu exista
nici o legatura intre corabia universitara si lumea reala. Eroare! Fie
si numai in masura in care corabia doldora de specialisti pluteste pe
apele realitatii.
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Zeita Fortuna da sentinte in
chirilice
Nu sint un suporter al ziarului Ziua si nici un fan al articolelor
lui Sorin Rosca-Stanescu sau ale Tanei Ardeleanu. Daca e sa citesc
ceva in combativul cotidian, il prefer, fara nici o ezitare, pe Ioan
Grosan. Intre dezvaluirile prea adesea imbracate in senzational din
majoritatea paginilor ziarului si ironia muscatoare a excelentului
prozator nu sovai prea mult. Asta nu inseamna ca tableta de pe
ultima pagina a lui Sorin Rosca-Stanescu e lipsita de calitati.
Dimpotriva. Cum nu o analiza literara a articolelor din Ziua
imi propun aici, e mai putin important ce imi place si ce nu in
gazeta care a reinventat in Romania cruciada publicistica. Ceea ce
ma intereseaza e sa scot in evidenta consecintele imediate ale
condamnarii la inchisoare a Tanei Ardeleanu si a lui Sorin Rosca-
Stanescu. Vreau sa spun de la inceput ca argumentele cu care a fost
pierdut procesul sint la fel de valabile ca si cele cu care ar fi putut fi
cistigate. Din motive diverse, intre care cel mai important e ca nu
vom avea niciodata acces la arhivele K.G.B.-ului (nu avem noi nici
la ale Securitatii!), orice hotarire judecatoreasca e perfect lipsita de
relevanta. Preocuparea de capatii a completului de judecata n-a
fost daca Tana Ardeleanu a falsificat sau nu probe si daca studentul
Ion Iliescu a fost intr-adevar agent K.G.B. Parerea mea este ca
sentinta a fost data in felul rizibil pe care-l stim, tocmai pentru a
permite unui avocat abil sa o atace pentru nerespectarea procedurii:
pentru ca, daca nu ma insala memoria, jurnalistii de la Ziua nu au
sustinut nici o clipa ca Ion Iliescu, presedintele de azi al Romaniei,
este agent K.G.B. Ei au incercat sa demonstreze ca studentul Ion
Iliescu, cel care detinea o functie in organizatia tineretului comunist
aflat la studii la Moscova, a colaborat cu politia politica bolsevica.
Or, in acel moment, studentul Ion Iliescu nu era nici un fel de
autoritate publica - nici la Moscova, nici la Bucuresti!
Dezlegarea acestei urite afaceri nu poate fi, asadar, decit una:
achitarea celor doi jurnalisti pentru absenta obiectului efectiv al
incriminarii. Mult mai importante mi se par consecintele noului
abuz judecatoresc, venit in prelungirea cinicei hotariri a Curtii
Constitutionale de a ingadui a treia sau a patra candidatura a lui Ion
Iliescu la presedintie. Pe plan intern, clica prezidentiala a vizat doua
directii. Cea mai importanta e spalarea patatului obraz iliescian
exact in momentul in care era mai multa nevoie de un spate
inatacabil. Sentinta a cazut la tanc pentru a-l scuti pe prezident de
penibile fente la confruntarea decisiva din ultima zi a campaniei
electorale. Popularizarea exceptionala facuta prin presa aservita
Cotroceniului incearca sa faca tabula rasa din unul din capitolele
negre ale biografiei (din ce in ce mai revolutionare) a lui Ion Iliescu.
Scapat de cosmarul de a se vedea obligat sa se disculpe in fata
intregii tari de o acuzatie de care buna parte din electorat (avind in
vedere circulatia catastrofala a presei scrise la tara, adica acolo unde
se afla majoritatea sprijinitorilor prezidentiali) ar fi luat cunostinta
chiar atunci, intr-un moment extrem de delicat, Ion Iliescu avea
teren liber sa zburde pe temele sale favorite. S-a scris ca sentinta
Tribunalului din Bucuresti viza in egala masura timorarea ziaristilor
carora le-ar fi trecut prin cap sa reitereze astfel de acuzatii la adresa
ilustrei persoane si a Puterii in general. Cred ca este o eroare. Dupa
cum s-a vazut, nici Sorin Rosca-Stanescu, nici Tana Ardeleanu, si
nici unul dintre jurnalistii combativi ai momentului nu s-au lasat
intimidati. Acuzatiile la adresa lui Ion Iliescu apar in presa cu
aceeasi frecventa ca inainte. Daca exista o categorie de persoane pe
care condamnarea celor doi ziaristi urmarea sa ii intimideze, ei bine,
atunci e vorba de contracandidatii la presedintie ai lui Ion Iliescu.
Scriu acest articol cu exact o saptamina inainte de alegerile de la 3
noiembrie, dar nu am nici un dubiu ca subiectul Iliescu, agent
K.G.B." nici nu va fi adus in discutie in confruntarea televizata de
joi seara. Or, daca vreunul dintre competitori o va face, va fi o
abordare cu totul marginala, vag tangentiala la subiect. Si o va face
riscind doar sa-i ridice lui Ion Iliescu mingile la plasa. Asadar, ea nu
va veni, in nici un caz, din partea realilor adversari, ci din aceea a
dusmanilor" de conjunctura (Vadim, Paunescu, Funar). A doua
consecinta a penibilei condamnari a ziaristilor de la Ziua e semnalul
dat strainatatii. Pentru un occidental, condamnarea unui ziarist `ntr-
o tara despre care oricum nu prea are pareri grozave constituie
argumentul irefutabil ca e bine sa nu ai de-a face cu acea tara. Si nu
pentru ca ziaristul cu pricina ar fi scutit de greseala. Sau lipsit de
caracter. Ci, pur si simplu, ca pentru occidental ziaristica e una din
putinele profesii care se bucura de clauza de impunitate. O breasla
pusa, prin definitie, `n slujba cititorului nu poate dec`t sa-i
reprezinte interesele. Orice atentat la adresa ei este un atentat la
adresa cetateanului. Daca `n tara Ion Iliescu se va putea prevala,
la orice atac, de o hotar`re judecatoreasca, pe plan extern exact
implicarea justitiei `ntr-o problema biografica va reprezenta punctul
slab. Nimanui, `ntr-o tara civilizata, nu-i va scapa de ce un sef de
stat `i da `n judecata pe ziaristi tocmai `n timp ce se afla `n
campania electorala, si dupa ce legalitatea candidaturii sale la un
nou mandat a st`rnit at`tea discutii. Si, mai ales, dupa ce sapte ani
de zile a fost acuzat de bolsevism, de complicitate cu teroristii, de
aducerea minerilor, de autoritarism, de tendinte dictatoriale. Pentru
strain, tot ceea ce tine de tulburele specific national si de meschine
calcule `n jocul electoral se va decupa cu o claritate de cristal: `n
Romania, comunistii nu se dau `n laturi de la nici o ticalosie pentru
a ram`ne la putere. Fireste, pe dl. Ion Iliescu `l doare `n cot de
astfel de evidente. Pentru el, importat e sa mai c`stige o zi, un
mandat, un ragaz pentru a sterge urmele unei biografii mult prea
`ncarcate. O imagine, oric`t de murdara, dar ca presedinte viu, e
preferabila aceleia de simplu cetatean mort. Pentru aceasta, calcarea
`n picioare a Constitutiei, minciuna sfruntata, complicitatile cele
mai oribile s`nt arme infailibile. Arme dupa chipul si asemanarea
celor care le m`nuie.
ACTUALITATEA -Intre adversitate si indiferenta
Regimul comunist ar putea fi definit ca o uzurpare totala a
fiintei umane. Ca factor de fond, il caracterizeaza uzurparea religiei,
constand in inlocuirea lui Dumnezeu prin figura carmacilor,
succesiv (insa numai pe durata domniei lor!) geniali, a eclesiei prin
partid si a invataturii crestine prin marxism-leninism-stalinismul cu
pondere dogmatica si functie represiva. Fenomen, dealtminteri,
prezis inca din veacul trecut de catre Dostoievski. Nu e vorba doar
de o respingere, ci de o hidoasa parazitare pe seama unor sisteme de
valori consacrate de timp, ca si de necesitatile spiritului omenesc.
Aidoma unei larve nocive, comunismul s-a introdus in interiorul
lor, corodandu-le substanta, transformand-o in rumegus. Din acest
rumegus blasfemic a confectionat imaginile unui pretins paradis
terestru, stigmatizat de falsa transcendenta a nesfarsitei lui amanari.
La fel s-a comportat cu morala, cu politica, cu literatura si arta.
Dintr-un complex de ilegitimitate, recte de nimicnicie, s-a silit a-si
insusi cateva atribute formale si cateva decoruri, cate prerogative
ale conceptelor si institutiilor vidate. Astfel s-a comportat si cu
intelectualitatea, pe care, socotind-o un dusman natural, urand-o
visceral, a incercat a o imita, in cheia deriziunii, singura care-i era la
indemana. Invinuind-o de elitism, partidul unic al semidoctilor si
agramatilor intoleranti si-a alcatuit, de fapt, propria elita de
privilegiati, nomenclaturistii si clientii lor, care au configurat ceea
ce s-a numit noua clasa". Faptul ca egalitatea, democratia, conditia
de tovaras" au fost calcate in picioare nu reprezinta decat un
amanunt nesemnificativ. Nu spunea oare Lenin ca: Promisiunile
seamana cu covoarele, caci sunt facute pentru a fi calcate"?
Uzurpand in modul cel mai vadit burghezo-mosierimea", noua
clasa" a devenit ea insasi, fara rusine, o clasa exploatatoare. Nu
numai ca s-a instalat in locuintele jefuite, uneori cu mobila si
imbracaminte cu tot, ale celor indezirabili, ca a pus stapanire pe
toate bunurile economice si financiare ale acestora, ca a acaparat
toata puterea administrativa, toate parghiile de decizie, dar s-a si
rafuit cu cea mai mare cruzime, de departe depasind asa-zisa teroare
capitalista, cu dusmanul de clasa", din randurile caruia oamenii de
carte si de talent constituiau un obiectiv tintit cu o inversunare
aparte. Vina - capitala - a acestora din urma o alcatuia superioritatea
lor ce nu se putea contraface. Undeva, la fundul constiintei lor
inguste de veleitari si impostori fara scapare, nomenclaturistii aveau
senzatia unui obstacol insurmontabil. In gura lor lacoma, simteau
un sambure ce nu poate fi spart. Nu e nevoie sa coboram prea
mult pe firul evolutiei puterii comuniste, nici macar sa ajungem la
Stalin, pentru a ne da seama de felul in care aceasta ii privea pe
intelectuali. Desi intelectual (fanatizat) el insusi, Vladimir Ilici a
reusit a se identifica atat de bine cu barbarul bolsevic, incat i-a
modelat reactiile de aversiune nestapanita impotriva celor in care
vedea dusmani de clasa (cel putin spirituala). El a inaugurat
gandirea-standard, careia trebuia sa i te supui fara cracnire.
Interlocutorilor ce ar vrea sa revizuiasca" marxismul (iata o sursa
de inspiratie pentru oponentii de azi ai revizuirilor!) marele dascal
era de parere ca nu li se poate raspunde decat intr-un singur fel si
anume pocnindu-i peste fata". Mach si Avenarius nu meritau, in
vederile delicate ale aceluiasi, decat o suta de mii de scuipati", iar
insusi Hegel, cand se referea la intelepciunea divina, era calificat
drept canalie idealista"! Sa ne mai miram ca a urmat ce-a urmat?
Fireste, brutalitatea exterminatoare, atat de... nedialectica, a
comunismului fata de cei ce gandesc" a provocat, in asa-numitul
lagar socialist, reactia celor mai lucizi si mai onesti dintre acestia,
care nu i s-au supus, care au angajat o lupta inegala cu Molohul
bolsevic, ducand la montarea principalei forte ce i s-a impotrivit, si
anume disidenta. Disidenta e opera intelectualilor. Nu bancherii, nu
patronii de fabrici, nu mosierii s-au ridicat impotriva abuzurilor
socialismului real", asa cum ar fi trebuit sa decurga lucrurile
conform doctrinei invincibile", ci proletarii intelectuali". Oameni
fara nici o avere, fara nici o putere institutionalizata, care, in numele
unei constiinte responsabile, au infruntat prigoana, temnitele,
exilul, inclusiv cel intern. In fruntea disidentilor rusi s-a aflat
Soljenitan, care, determinand, dupa cum se stie, o schimbare
istorica in mentalitatea occidentala, multa vreme gosista, a fost
socotit un Voltaire al secolului XX. In fruntea disidentilor nostri s-
au situat Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, parintele
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ana Blandiana, Octavian Paler s.a.,
comparabili cu luptatorii de la 1848, 1859, 1916-1918.
Imprejurarea ca acesti intelectuali militanti, care si-au riscat
confortul si, nu o data, libertatea si sanatatea, de nu chiar viata, nu
se afla, dupa decembrie 1989, la conducerea obstii care a doborat,
prin sange sacrificial, dictatura ceausista, e stupefianta si dureroasa.
Sa ne imaginam ca Romania lui Cuza si Carol I ar fi fost carmuita
nu de Mihail Kogalniceanu si Ion Bratianu, ci de niste antiunionisti
obscuri, de niste fripturisti si parveniti ai epocii, ca in fruntea
Romaniei Mari nu s-ar fi gasit cei ce au infaptuit-o, incepand cu Ion
I. C. Bratianu si Iuliu Maniu, ci colaborationistii din timpul scurtei
ocupatii germane. Ni s-ar putea atrage atentia: votul, vointa
electoratului. Desigur, dar alaturi de confuzia unui electorat deseori
dezinformat, inhibat, intoxicat propagandistic, rod al unei jumatati
de veac de hiatus al democratiei, a intervenit furtul de revolutie,
instaurarea unei democraturi, care a beneficiat de avantajul faptului
implinit. Profitand de deruta cvasigenerala, puterea postdecembrista
a mers pe linia reflexelor de apatie si obedienta a populatiei. Si - nu
se putea altminteri - pe nervura dispretului fata de intelectuali,
nutrit de regimul comunist. Pe naduful burtaverzimii de partid si de
stat, in raport cu cei care, depasind-o la puncte valorice, o supuneau
observatiei critice necomplezente. Din pacate, categoriile au ramas
aceleasi. Noua noua clasa", reconditionata din activisti apartinand
esaloanelor imediat urmatoare conducerii supreme, din feluriti
aparatcici si securisti, ca si din trena lor de insi dubiosi, rasariti
peste noapte, umbriti de coruptie si stralucind de arivism, se teme,
ca si predecesoarea ei, de ochiul si de verbul ager al intelectualilor
de buna constiinta. De unde izolarea si calomnierea, in continuare, a
celor din urma. De neinteles ni se pare insa un alt fenomen. Nici
opozitia nu se arata suficient de interesata in a coopera cu
intelectualii, in speta cu scriitorii, care n-ar fi facut decat sa-i
creasca prestigiul. Cu exceptia unor reviste precum 22, Romania
literara si a catorva mensuale din provincie, presa de opozitie e
ciudat de indiferenta fata de condeiele literare. Nu numai ca nu se
bate pentru a le obtine, dar a supus pe unele din ele unui tratament
descurajator. Oare Romania libera n-ar putea apela la mult mai
multe, intr-un fel mai organizat, mai pregnant, reluand si
amplificand pagina pe care a cultivat-o, inainte de 1989, Octavian
Paler? Oare Dreptatea n-ar putea, la randul sau, reconstitui pagina,
pe care, initial si nu fara succes, au alcatuit-o, colectand zeci de
semnaturi cunoscute, Petre Stoica, Barbu Cioculescu si
subsemnatul? O adiere de nesocotire si de - indraznesc a spune -
ingratitudine, vine, vai, de unde nu ne-am fi asteptat. Se gasesc,
totusi, intre noi autori care au precedat cu ani destui, uneori cu
decenii, fronda antitotalitara pe care o reprezinta azi ziaristii
opozitiei, drept care slaba noastra cooperare ni se infatiseaza ilogica
si, oricum, in dezavantajul idealurilor comune. Imi amintesc cu
mandrie ca, la prima noastra intalnire, in februarie 1990, Corneliu
Coposu mi-a spus ca mi-a urmarit activitatea, timp indelungat, prin
mijlocirea emisiunilor postului de radio Europa libera. N-ar fi
posibil, n-ar fi bine sa ne strangem randurile scriptice? Sa
colaboram mai eficient, sub semnul a ceea ce ne uneste in mod cert,
dincolo de ceea ce, eventual, ne desparte, toti oamenii condeiului cu
nazuinte democratice? Propunem atentiei confratilor nostri de la
publicatiile mentionate, ca si de la altele, sa reflecteze la sugestia ce
ne-am ingaduit-o amical.
Gheorghe Grigurcu
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - ZI
Zilele istorice au aceeasi culoare cu zilele obisnuite. Pentru
viitorii analisti ai Romaniei anului 1996, ziua de 3 noiembrie va fi
fost, climateric vorbind, doar o zi de toamna tirzie, poate ceva mai
friguroasa decit un 3 noiembrie normal - o zi comuna de toamna. Zi
calma, in care nu s-a aratat nici o cometa, in care nu s-a produs nici
un fenomen ceresc spectaculos, zi cetoasa, cu aparitii razlete ale
soarelui, perfect egala cu alte mii de zile, mai goale si mai anonime
decit zilele altor anotimpuri. Vremea intunecata a facut ca seara sa
coboare repede. Ne trebuie insa, din cind in cind, cite o zi istorica
pentru a observa cit de indiferenta la agitatia umana se scurge o zi
de toamna, dar si cit de simplu (pe parcursul a citeva ore, fara
agitatii si fara fast) poate ea rezolva contradictii ce pareau
inextricabile si complicatii urzite de-a lungul anilor. Scrise cu
citeva zile inainte de 3 noiembrie, rindurile de fata noteaza
evidenta: indiferent de cifrele care vor umple, pe 4 noiembrie,
ecranele televizoarelor si paginile ziarelor, ziua de 3 noiembrie va fi
fost, oricum, o zi istorica. Nimic nu va mai putea fi, in Romania, ca
pina acum. Fie ca se va indrepta spre redresare, fie ca va aluneca
iremediabil in prapastie, tara noastra va fi trait momentul
adevarului. 3 noiembrie 1996 - o data-reper in manualele de istorie
ai caror autori inca nu s-au nascut. Fara sa o stie (doar a murit de
mult!), cel mai mare poet roman al secolului, condus doar de o
intuitie geniala, a notat ziua de 3 noiembrie 1996, orizontul ei de
toamna cenusie si hotarul pe care ea l-a reprezentat, in versuri fixate
de memoria limbii romane: Ziua de ieri s-a tinut dupa mine,
crezind,/ Ca un ciine flamind,/ Ca e legata cu ceva, cu vreo curea,/
Cu vreo fringhie, de viata mea/ Si la o raspintie cu statui/ S-a intors,
vazind ca nu-i.// Cine si-a pierdut o zi cit o viata,/ S-o caute repede.
Se innopteaza. Se lasa ceata.
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - O poetica mistica
In postura juvenila a Orei 25, exuberant iesita din timp,
precum un lichid spumos care debordeaza peste marginea vasului
ce-l contine, Alexandru Lungu se manifesta ca un poet al trairii
citadine, al senzatiilor moderne" de tot soiul, bucuros pliat pe
datele lor, amanuntindu-le si transfigurandu-le intr-un registru post-
simbolist. Clocotea in stihurile-i de atunci sangele unui faun doar
aproximativ constrans de mediul civilizatiei ispititoare, in care se
aventurase increzator intr-un prezent imediat post-belic, ce parea a
prezenta garantii de viitor. Adica mizand, cum ar fi spus
Kierkegaard, pe eternitatea clipei" fantast-senzuale. Totul se
petrecea sub un cer al materiei jubilante de constientizarea propriei
sale identitati. Instrumentul liric era constituit de simturile care-si
permiteau a se juca tandru cu certitudinile lor, a se rasfrange si a se
inapoia in matca absolutului lor fiziologic, spre a se rasfrange, din
nou, la nesfarsit... Alexandru Lungu era, poate fara a-si da seama,
un poet al timpului, in etapa sa de glorioasa trupeasca ascensiune.
Azi, dupa o jumatate de veac, ramane, de data aceasta constient,
acelasi poet al timpului, insa al unuia declinant, amurgitor, al
rapusului timp" (auzelisti ). Cu cel mai mare efort de materializare,
icoana acestuia se incheaga in atari tonalitati autumnale, in atari
amutiri tragice, trakliene: neiertatoare potopiri/ cazutele in gol
frunzisuri/ cand insusi aurul/ prinde rugina/ in singurarea sa
desarta// cumplita se arata/ blandetea fara capat/ a intomnarilor/
incremenite^n vazduhul furat". Decorului metropolitan i se
substituie unul cosmic. Senzatia plenara e inlocuita de cea stearsa,
evanescenta, tinzand spre nonsenzatie, ca o grafica a golului.
Framantarii dionisiace ii ia locul un alfabet de vedenii ce absorb
timpul in netimp". Faunul se metamorfozeaza intr-un seraf ranit.
Materia se destrama in nematerialitatea eterica, despartitoare de
taramuri", sub indolenta emblematica a unui semn crepuscular:
nepasator la lumina si bezna/ amurgul e rastimpul statornic/ al
acestor imprejmuiri". Daca anterior poetul era un lector al
vizibilului, acum se doreste un descifrator al invizibilului: a citi
vazduhul/ si toate fetele sale/ intr-o desferecare/ a intelesului". Nu
exista nimic pe lume, scria Abu Yaqub Sejastani, care sa nu poata fi
considerat ca o scriere". Scrierea e o reflectare a chipului lui
Dumnezeu, semn al activitatii divine, al prezentei Logosului. Unii
mistici ai islamului considera literele elemente constitutive ale
corpului divin, iar Brahma e impodobit cu o ghirlanda de cincizeci
de litere. Iata climatul ezoteric in care se situeaza acum poezia lui
Alexandru Lungu. Literei i se atribuie materialitati suave, ce
sugereaza sacrul, in campul unei existente simbolice: preaplinul
literei/ revarsa adanca mireasma/ a granitei oarbe/ dintre stea si
fiinta (...) mireasma din litera/ se face rasina/ osandita de vreme".
Privind intreaga Creatie ca pe o Carte, asa cum procedeaza
musulmanii, e firesc ca in cuprinsul acestui Text cosmic sa
recunoastem infruntarea principiilor antagonice. Lectura lumii se
cuvine a fi savarsita de ochiul angelic, care poate desfereca darnicia
mistica a scrisei" ce mediaza intre astral si existential: carele ochi
ingeresc/ va culege clipa de-acum/ si scrisa cea darnica/ incremenite
la granita/ dintre stea si fiinta?" In acelasi timp, Textul universal e
primejduit de demonii logovori", ce, reducand faptura omeneasca
la nerostire, o duc la pierzanie: intr o pajiste lunateca/ aratata-mi
az noapte/ pasc demoni logovori// de demult stravazuti/ din vremi
asfintite/ ii aflu acum/ pe nume si stirpe// ei zmulg cuvinte/ din
iarba deasa a gandului/ si le rumega visatori/ intru satiul rostirii".
ASadar poetica senzorialitatii cu care Alexandru Lungu si-a
inceput periplul liric cedeaza locul unei poetici mistice. Aceasta
inseamna ca, in conceptia sa, experienta lirica e congruenta cu cea
mistica, viziunea frumosului o echivaleaza pe cea a absolutului.
Pentru Sf. Diodoh al Foticeii telul revelatiei il reprezinta
contemplarea frumusetii dumnezeiesti. Contactul cu taina, in
sensul de ceva straniu, neinteles si nelamurit", umple sufletul
misticului, dupa cum spune Rudolf Otto, de o unitate care il
inmarmureste". Constiinta se opreste in extaz, postura mentala
discursiva trecand in viziune, in visio beatifica, ce salveaza sufletul
de spaimele mundane: in somnul pietrei/ se aprinde lumina/
invesnicita din inceputuri/ la sfasierea tenebrelor// lumina launtric
ascunsa/ in care se scalda/ doar ingerii cu trei aripi/ cand zboara
asupra-ne/ din gand in gand/ din piatra in piatra/ si vine umbra
nemaivazuta/ a unui ceas/ fara de zi fara de noapte/ cand ma aflu/
fata catre fata cu ingerii// atunci/ un suspin mantuit/ trece prin
spaimele lumii". Privelistile lumii se refac in raza unei intuitii a
misterului ultim, alcatuindu-se din elemente-simbol. In aceeasi
masura, realitatile transvizuale se vizualizeaza, iar cele vizuale se
sublimeaza, preschimbandu-se in semne". Printr-o inaltare a
spiritului, acesta nu mai inregistreaza detaliile concrete, densitatea
aleatorie de date ale realului, ci doar conventiile lor de care are
nevoie intru mantuire, asa cum, in loc de a privi un peisaj, ar urmari
o harta: la vanatorile duhului/ nicaierea fuge gonita/ asemenea
salbaticiunii/ incoltite fara scapare/ de sunetul cornului// corn de
berbec lunatec/ cutremurand vazduhul/ si departarile// aici am
sapat/ fantana vrerii prielnice/ cu apa neinceputa/ sfintind locul/ si
semnele lui rostuite// aici se afla^n vedenie dreapta/ piatra juruintei/
unde odihnesc legendele/ si^n fiecare sambur de noapte/ izbucnesc
puzderii de crini// o pajiste prin care fruntea/ petrece somnul/ si
miresmele mortii". Cateva aspecte caracteristice ale viziunii mistice
ies in evidenta. Astfel e principiul unirii contrariilor - coincidentia
oppositorum -, un fenomen suprarational ce aproximeaza
transcendenta, starea superioara a suprapunerii esentei omenesti cu
cea divina. Sunt prevazute nuptiile entitatilor disjuncte, care sufera
de indirectitatea comunicarii lor, a relatiei lor piezise": in fiecare
clipa/ se implineste o nunta/ intre taria consoanelor/ si unduirea
nascand din vocale// focul si apa// suntem tarana ostateca/ acestor
taine mirifice// asteptarea ranita de spaime/ prin care serpuim/
cuvinte si intelesuri piezise". Intalnim apoi acel paradoxal
intuneric luminos", indiciul unei stari ce depaseste vederea,
capacitatea de cunoastere in genere a celui ce nazuieste sa-l vada pe
Domnul, sau, cu expresia lui Dionisie Areopagitul, din Teologia
mistica, o supraabundenta de lumina". Inca, in fapt, o proba
miraculoasa a coincidentei contrariilor: descant zadarnic/ aceste
locuri/ pecetluite^n prihana/ prin care ziua-i una cu noaptea// prins
la neguroasele granite/ insemnate de pietre pagane// tarziul s^a
facut inger nearatat/ in orbul asteptarii/ si^n ocoalele trecerii".
Putem inregistra si miscarea de pierdere a spiritului in Tot,
dezindividualizarea lui in zarea Unitatii pure, in intelesul caii
negative spre Dumnezeu, infatisate de acelasi Dionisie Areopagitul.
Asezandu-se pe vasta spirala a timpului cosmic, pe melcul" ei
mirobolant, poetul adasta o alta lumina", ingereasca, intemporala,
cladita pe pierderea numelor, pe uitarile transfiguratoare ale
resurectiei intre-zarite: timpul se^ntoarce in sine/ precum melcul
palit/ de vazduhul prielnic al mortii// arzand rugina/ frunza dusa pe
apa/ intampina fruntea/ departe plecat-au padurile/ si-a ramas ocolul
pustiu/ asteptand ingerimea// se crapa de-o alta lumina/ siroind
izvoare fara de nume/ peste prundisul uitarilor// bate un ceas
impresurat/ de stravechi radacini// stau sa vina/ aripatele duhuri/
cele fara de timp". Aflat, spiritualmente, in familia unor Blaga,
V. Voiculescu, Sandu Tudor, Horia Stamatu, ultimul Alexandru
Lungu e interesant nu doar prin conceptia lirismului sau expurgat in
directia unui estetism mistic - o experienta indeajuns de rara in
cadrele poeziei noastre -, ci si prin sensibilitatea primenita ce ne-o
propune. Spiritul e re-generat nu doar in conceptual, ci si intr-un
concret moral-expresiv. Nazuinta dematerializarii nu e, fireste, dusa
pana la capat. Senzatiile jugulate, interzise precum un pacat in
carnatia lor mustoasa, revin ca miresme, umbre, gingase atingeri.
Universul e parca perceput printr-o perdea subtire de somn. Poetul
care nu e inca adormit pe deplin masoara preajma prin pleoapele-i
intredeschise. In paralel cu o purificare prin nazuinta la absolut,
functioneaza o purificare prin filtrarea semnalelor existentei, care
dobandesc o delicatete tarzie, letargica, o nota de blanda patimire in
surdina: o inganare ciudata/ de taceri tresarinde/ sub steaua
sortirilor". Sau: e vremea urmei/ lasate in cuvant/ de calatoarele
paduri/ pierite prin pierzanii". Sau: vremea miresmata de murire".
Uneori apare cate un accent mai energic: despletirea in goana/ a
coamelor/ inmiresmeaza lumea/ mai adanc/ decat parul berenicei/ in
noptile cele mai daruite cruzimii". In majoritatea cazurilor insa,
imaginile au aerul unor jucarii adunate din pomul de Craciun (intre
care ingeri, demoni, pasari si flori paradiziace) si depuse cu
nesfarsita grija in culcusuri de vata. Alexandru lungu s-a straduit a-
si tese un idiom distinct, in care patetismul e scufundat proteguitor,
ascuns in zalele tacerii", prin care, uneori, razbate doar rasuflarea
pierdutilor ingeri".
NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Premiile literare -
Bucuria si tristetea cliseului
Am Inceput discutarea premiilor literare cu anul 1963, primul
in care Uniunea Scriitorilor a dat o lista de laureati asemanatoare ca
formula celei de astazi. Am trecut asadar de jumatatea drumului
(caci din 1985 pina in 1990 nu s-au mai acordat obisnuitele premii
ale Uniunii) si se impun, la o rapida privire in urma, doua
constatari: nici un compartiment al literaturii nu a ramas complet
neatins de bolile comuniste si fiecare din ele a avut o putere de
rezistenta diferita. De aceea subiecte ca literatura in comunism",
care pun sub aceeasi umbrela poezia, proza, dramaturgia si critica
dau nastere confuziilor. In timp ce amputarile si deformarile
datorate cenzurii, complicitatea duplicitara (semnul facut in text
cenzorului si in subtext cititorului), timorarea in fata unor cuvinte
ori a unor subiecte au facut ravagii intr-o buna parte a prozei, poezia
si critica, prin natura lor, au avut un sistem imunitar mai bun. Abia
astazi se poate spune deschis ceea ce un critic ca Mircea Zaciu nota
cu luciditate in Jurnal inca din 1984, dupa ce citise un roman de
Kundera: Proza noastra imi pare deodata prea retorica, cu multa
vorbarie si personaje care prea seamana intre ele, toate injura, toate
se vaita, pling si se imbratiseaza, toate seamana a drame obscure.
Nimic nu e spus pina la capat si nici limpede (s.m.). Autocenzura
invaluie de la inceput personaje si situatii intr-o plasma tulbure,
tesut opac, precum in tumorile canceroase" (p. 119). O zona in care
n-am patruns mai deloc prin acest foileton al premiantilor este
dramaturgia. Aici lucrurile stau cu mult mai rau chiar decit in proza.
Dramaturgia scrisa la noi in perioada comunista e un ciorchine de
esecuri si nici macar esecuri semnificative, ca in cazul prozei.
Insailari de replici cu expresivitate involuntara. Desigur, discutarea
unei piese de teatru e un teren alunecos datorita statutului ei usor
ambiguu (poate avea cititori, ca orice carte, dar receptarea propice e
aceea de spectator, iar scena schimba multe). Cu Paul Everac, Ion
Baiesu, Fanus Neagu, Constantin Chirita, Paul Cornel Chitic, Paul
Anghel, D. R. Popescu, Tudor Popescu, Ion Brad, Nicolae Ionel,
Radu Boureanu, cu tot soiul de poeme dramatice cu subiect
istoric/eroic ori despre viata omului nou", lista premiilor pentru
dramaturgie ramine destul de trista. Iata cum se numea o piesa
premiata in 1969: Viteazul. Basorelief dramatic pe sapte fundaluri:
Vidin, Calugareni, Alba-Iulia, Iasi, Viena, Praga si un epilog Cozia,
adica mama lui Mihai (!). Singurii autori care aduc prospetime in
lista premiilor pentru dramaturgie sint, in opinia mea, Marin
Sorescu si, ca voce de exceptie, Teodor Mazilu. Teodor Mazilu
a fost premiat in 1969 pentru Tandrete si abjectie. Cel mai bun
volum al autorului, Frumos e in septembrie la Venetia (in care sint
strinse piese ca Acesti nebuni fatarnici, Prostii sub clar de luna, Don
Juan moare ca toti ceilalti piesa care da titlul antologiei s.a.) nu este
premiat in 1973, preferindu-i-se Chitimia de Ion Baiesu si Simbata
la Veritas de Mircea radu Iacoban. In mod inexplicabil Teodor
Mazilu apare, cu Frumos e... si pe lista premiatilor din 1978
(informatia am luat-o din Romania literara din 28 iunie 1979,
intrucit accesul la arhivele Uniunii Scriitorilor pare a fi privilegiul
altor foruri"; eu nu am putut sa-l obtin pina acum!) Or, premierea
se facea pentru cartile aparute in anul cu pricina. Probabil ca a fost
premiata numai piesa pusa in scena la Teatrul National. Oricum,
volumul lui Mazilu merita cu prisosinta sa fie premiat, iar autorul
merita rediscutat. Piesele din volumul Frumos e in septembrie la
Venetia nu sint dintre cele pe care timpul le subtiaza. Sint actuale
asa cum actuale sint sottisier-ul lui Flaubert si fiziologiile lui
Negruzzi, cum actuali sint bucurestenii de altadata ai lui Caragiale
ori rinocerii lui Ionescu. Personajele lui Mazilu au cite ceva din
toate acestea: idei primite de-a gata, gramaj comportamental de
reteta, vesela mitocanie a tuturor acelor -ica sau -ache din
Momente si schite si pielea impenetrabila de rinocer a celor cu care
dialogul nu mai e posibil. Au ceva din toate acestea dar sint, totusi,
profund originale. In ciuda teatralitatii" replicilor pe care le
schimba, personajele lui Mazilu nu sint false, cum s-a spus, si nu
joaca teatru. Tocmai asta este esenta lor: sint teatrale fara a juca
teatru. Altfel spus nu devin niciodata actori in sensul in care
stradania actorului e de identificare cu masca, de traire" a rolului.
De aici nu trebuie dedus ca exista o contradictie intre ceea ce sint si
ceea ce vor sa para. A fost, aceasta, o interpretare prea comoda a
personajelor lui Teodor Mazilu. Indiferent ce masca au, ele nu pot fi
actori ai propriilor roluri: in venele lor curge numai singe de
spectator. Arta lor este de a se vedea numai din exterior, cu ochii
celui care sta pe margine, dar nu ai unui om inteligent si viu in
reactii, ci ai unuia inghetat in formule invatate pe dinafara. Trebuie
sa fim si disperate, nu numai foarte feminine", spune Doamna din
Frumos e in septembrie... si adauga: Nu mi-a fost usor fiindca de
felul meu sint optimista" (340). Scoala lor este gura lumii care
preia toate prejudecatile din toate mediile si din orice felie de
istorie. (Politicul este astfel numai un auxiliar in piesele lui Teodor
Mazilu). Personajele acestea nu au decit o foarte vaga legatura cu
viata (cu biografia) lor: ele sint o virsta si un nume sau un nume si o
meserie sau si mai simplu: domnul", doamna". Daca n-au
biografie si nu-si traiesc viata, au in schimb o bogata bibliografie de
clisee. Singurul care traieste cu adevarat in teatrul lui Mazilu nu
este omul, ci cliseul. Acesta este viu, se misca, straluceste, se
ataseaza de cite un personaj pentru a-l trada apoi cu altul, se
ingrasa, slabeste, se joaca si ajunge chiar sa moara. Domnul Poncif
si Doamna Poncif sint de fapt personajele principale in Frumos e in
septembrie la Venetia, unde Domnul si Doamna sint doar copiile
lor, in Prostii sub clar de luna, unde Ortansa, Clementina, Emilian,
Gogu sau Vasilica nu fac decit sa le imite, in Acesti nebuni fatarnici
unde Iordache, Camelia, Silvia, Sublimul ori Licheaua intirziata sint
numai variante ale lor. Don Juan si Maria Magdalena nu sint, la
rindul lor, decit resturile imperfecte ale miticului, ale cliseului
pagin" sau crestin de care nu pot sau nu vor sa se departeze, desi il
simt tiranic: Don Juan: Imaginea asta de amant desavirsit, de
barbat vesnic indragostit, pe care si-au facut-o femeile despre mine
m-a dus la sapa de lemn. Totdeauna trebuie sa fii fermecator.
Totdeauna trebuie sa fii necrutator si proaspat. Totdeauna trebuie sa
ai o vorba de spirit pe buze. Totdeauna trebuie sa fii cu ochii dilatati
de patima. Cind sa te mai odihnesti, cind sa mai citesti o carte?"
(12). Cele mai savuroase (un comic cu efect imediat) sint cliseele
lingvistice: limba de lemn (du mecanique ) izbind cu sonoritatile ei
seci limba vie (du vivant ). Ca adjuvant stilistic, zeugma: Uite ce e,
m-am saturat de femei ipocrite si de locuinte fara apa calda! Eu
vreau totul de la viata. Eu vreau poezie si confort totodata!" (276).
Iar raspunsul: Ti-am spalat camasile fara sa-ti cunosc caracterul..."
Sau: Tu, cu gingasia ta de femeie ai inteles ce n-a inteles nici
contabilul-sef" (279). Viata spiritului nu ar avea probabil
dramatism si nici haz fara vesnicul asalt al cliseului. Aceasta este
lectia din tragi-comediile lui Teodor Mazilu. Iata, in final citeva
replici din volumul Frumos e in septembrie la Venetia, care
evolueaza gratios intre tragic si comic si a caror actualitate nu mai
trebuie demonstrata: Omul e trecator, scaunul e vesnic..." (302);
Nu vrem sa fim fericiti! Avem si asa destule necazuri!"
(306); Am mintit ca sa ajung aici (...) dar odata ajuns aici -
foarte straniu - am crezut cu sfintenie in tot ce-am mintit!" (302);
De banii nemunciti te desparti foarte greu." (309);
Pesemne nu poti sa fii si salariat si nemuritor." (312).P.S.
Personajele lui Mazilu vorbesc in radicale" ca turnatorii din recent
aparuta Carte alba a securitatii, dar au mai mult haz.
Premiile Uniunii Scriitorilor - 1978
Poezie:
Dan Laurentiu (Zodia leului)
Nicolae Prelipceanu (De neatins, de neatins)
Marius Robescu (Spiritul insetat de real)
Vasile Vlad (Indreptarile Doctorului Faustus)
Proza:
Rodica Iulian (Cronica nisipurilor)
Mihai Sin (Bate si ti se va deschide)
Eugen Uricaru (Mierea)
Critica si istorie literara:
Mircea Iorgulescu (Scriitori tineri contemporani)
Eugen Negrici (Figura spiritului creator)
Alexandru Paleologu (Treptele lumii sau calea
catre sine a lui Mihail Sadoveanu)
Laurentiu Ulici (Biblioteca Babel)
Dramaturgie:
Paul Cornel Chitic (Schimbarea la fata)
Teodor Mazilu (Frumos e in septembrie la
Venetia)
Marin Sorescu (A treia teapa)
Publicistica si reportaj:
D. R. Popescu (Virgule)
Mihai Sora (Sarea pamintului)
Debut: Lucian Alexiu (Ideografii lirice contemporane)
Paul Eugen Banciu (Casa Ursei Mari)
Daniel Dimitriu (Ares si Eros)
Gabriela Negreanu (Paul Valery sau modelul
Leonardo)
Ion Rosu (Pasarea noptii)
Dorin Teodorescu (Poetica lui Ion Barbu)
Literatura pentru copii si tineret:
Vasile Baran (Diamantul viu)
Dan Desliu (Un haiduc pe bicicleta)
Serban Foarta (Simpleroze)
Marele Premiu al U.S. pentru intreaga activitate :
Geo Bogza
Teodor Mazilu
(n. 11 aug. 1930, Bucuresti
m. 18 oct. 1980, Bucuresti)
1959 - Premiul Ion Creanga" al
Academiei RPR (Bariera)
1969 - Premiul pentru dramaturgie al
Uniunii Scriitorilor (Bariera)
1978 -Premiul pentru dramaturgie
al Uniunii Scriitorilor
(Frumos e in septembrie
la Venetia)
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Jurnalul lui Ion D. Sirbu
N-am apucat sa comentez, la prima aparitie, jurnalul lui Ion
D. Sirbu. O fac acum, la reaparitia sa intr-o a doua editie, la Editura
Scrisul Romanesc", intr-un tiraj de 1000 exemplare (cum se
precizeaza in Colofonul acestei editii), ingrijita de Toma Velici si
Elena Ungureanu, inzestrat cu o postfata de dl. Marin Sorescu si o
prefata de dl. Ovidiu Ghidirmic. O mie de exemplare (dintre care
100 legate, cu supercoperta) dintr-o carte care a trezit atita interes,
mi se pare nefiresc de putin. Dar, probabil ca, excesiv prudenti,
editura si editorii n-au voit sa riste prea mult. Adaug ca editia are
parte de traducerea micilor texte din diferite limbi, de un bun tabel
cronologic si referinte critice, voind astfel sa confere - prin aparatul
critic - stiintificitate editiei. E un lucru de isprava si, de aceea, demn
de toata lauda. La urma urmei, ultimii 22 de ani I. D. Sirbu a locuit
in Craiova si, desi nu i-a placut, a fost un craiovean prin adoptiune.
Aici si-a scris marile carti, aici si-a redactat acest insolit jurnal
(aparut postum, la aceeasi editura, in 1991 (vol. I) si 1993 (vol. IV).
Si normal e ca scriitorii si editorii craioveni sa si-l revendice, chiar
daca autorul, de ar mai fi trait, ar fi refuzat hotarit aceasta fatala
apartenenta. Sotia defunctului scriitor si editorii gindesc, acum, la o
editie de Opere I. D. Sirbu. Sa speram ca se va trece dincolo de
proiecte. Putine au fost minunile literare de dupa decembrie
1989. Cu siguranta cea mai spectaculoasa o reprezinta romanele
sale publicate postum, (Adio Europa!, Ursul si Catedrala), acest
jurnal, uluitoarea sa corespondenta (publicata de dl. Virgil
Nemoianu) au relevat, dintrodata, un mare prozator, care a cucerit
aprecierea criticii si a publicului. Din destul de modestul dramaturg
cu piese despre mineri si prozator tot atit de modest, deodata se
releva un extraordinar prozator. Din pacate, autorul n-a apucat sa-si
traiasca triumful literar si nici implinirea marelui deziderat al
caderii tiraniei, pentru ca, nefericire, a murit in 17 septembrie 1989,
adica cu trei luni inainte de prabusirea dictaturii. Merita, foarte
mult, sa apuce deznodamintul inlaturarii si publicarea romanelor
sale refuzate de cenzura. Era o satisfactie pe care viata sa de literat
si carturar, care facuse, pe nedrept, sapte ani de puscarie, o merita
cu asupra de masura. Dar destinul, care n-a fost niciodata bun cu I.
D. Sirbu, a voit altfel. Important e ca gloria sa, ce-i drept postuma, a
venit, scriitorul impunindu-se, deodata, nu numai drept poate cel
mai important dintre confratii Cercului literar de la Sibiu", dar
unul dintre marii scriitori ai nostri. Literatura de sertar, prin Ion D.
Sirbu, a existat totusi, determinind modificari in clasamentele
literare. Jurnalul sau - intitulat de el oximoronic, intr-o insemnare,
Jurnalul unui jurnalist fara jurnal - e, ca literatura subiectiva, o
modalitate speciala. Nu e un jurnal clasic cu insemnari zilnice, ci
unul intelectual. In noptile lungi de insomnie nota ginduri, reflexii
de lectura, aprecieri despre evenimente politice, meditatii critice
despre decaderea regimului nationalist ceausist, amintiri din diverse
perioade ale vietii (copilarie, scoala, liceu, facultate, profesorat,
redactor la revista Teatrul, puscarie, viata de scriitor si om de teatru,
pensionar in urbea Baniei etc. etc.). De altfel, autorul si-a definit, in
citeva rinduri, formula speciala a jurnalului sau, care, de fapt, nu e
un jurnal: Imi dau seama, tot mai des si mai dureros, ca rezultatele
experientei acestor caiete de arpegii si solfegii (le-as fi dorit
adagii si solilocvii ), in afara de exercitiul continuu de gindire,
sinteze si autoanalize la care ma obliga, ca texte in sine, nu prezinta
nici o valoare obiectiva, de comunicare. Nu sunt nici literatura (desi
am citit ca ar exista si o literatura reflexiva ) si nici filosofie. Nici
critica si nici meditatie sau jurnal literar. Nici sociologie si nici
macar politica gazetareasca. Daca continui a mai scrie (scotind din
maculatoarele de zi, acele sugestii sau idei ce ma indeamna sa le
rotunjesc si sa le fixez in insectarul meu) se datoreaza gindului -
jalnic dar si reconfortant - ca niciodata, intr-un viitor previzibil,
aceste nevinovate margele pe ata nu vor putea vedea lumina
tiparului". Si altadata: Jurnalele mele - haotice cosuri de hirtie ale
memoriei - au fost, intr-adevar, niste maculatoare prin care
incercam sa-mi pastrez imaculata constiinta mea morala si politica,
in lupta cu mediul, istoria si, mai ales, prietenii mei. De 20 de ani
ma tot pregatesc sa-mi scriu adevarata si reala mea autobiografie si
nu reusesc nici macar sa o incep: ma dor inima, carnea, oasele toate.
Nu am reusit sa supravietuiesc, pe aceasta insula a serpilor, decit
uitind si iertind. Ca sa fiu si eu iertat, uitat, dincolo... Jurnalul, dupa
a mea parere, este o marturisire. Aminata. Ingropata". Jurnalul, ca
literatura subiectiva este, intr-adevar, o marturisire. Dar nu e
obligatoriu sa fie pururea aminata. De fapt, e de constatat aici, ca
autorul confunda jurnalul cu memoriile. Pe acestea nu avea,
desigur, puterea sufleteasca de a le scrie. Dar insemnari jurnaliere
putea face si, de fapt, le si transcrie uneori, in ultimii doi ani de
viata, simtind nevoia sa comenteze, imediat, intimplari, evenimente
existentiale sau sufletesti, revenind, cu aceste prilejuri, la copilaria,
adolescenta sau tineretea sa pierdute in gol, dresind, cu minie
justitiara, rechizitorii. Aceste pagini din jurnalul insolit sint si cele
mai vii, mai acute si, de aceea, mai interesante. Dar ar fi nedrept sa
apreciez ca toate celelate multe nu cuceresc, instantaneu, atentia
cititorului. Chiar si.... de lectura. Revin insa mereu, obsesiv si
lamuritor, virsta de aur a copilariei, studentia, prietenia cu Blaga si
Liviu Rusu, experienta dramatica a razboiului si cea, distrugatoare,
a puscariei. Se realizeaza, prin metonimie, portretul spiritual al
scriitorului. Fiu de miner social-democrat, comunist ilegalist, tinar
universitar selectat de Blaga si Liviu Rusu, excomunicat de la
catedra, inceputurile scrisului, redactor la revista Teatrul, anii
puscariei, reintegrarea - greu - in lumea literara, si criticul
neinduplecat al comunismului. Era un marginal si un marginalizat,
(dar nici nu publicase, pina atunci, nimic relevabil, teatrul sau fiind
o cam terna dramaturgie de lectura iar cartile de proza realmente
fara percutanta), cu constiinta, marturisita, a marii sale valori. E un
statut cladit paradoxal, prin nesfirsite paradoxuri fiind si, ca adept al
lui Bachus cum fusese, cam mitoman intelectual si plin de
contrarietati in marturisirile sale. Lucid, isi creioneaza, undeva,
acest portret al contrastelor bine intuit: As fi, imi spune Limpi un
scriitor ce debuteaza mereu (fara succes dar cu succese), un socialist
fara ideologie, un crestin fara confesiune, un filosof fara sistem si
memorie, un semicetatean tolerat, un transilvan refuzat la Cluj, dar
neasimilat in Oltenia, un roman austro-ungar, un filorus
antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii si cu Iosif din
Aritmateea, un estetician est-etic, un liberal indragostit de lanturi,
un sindicalist de unul singur, un Don Juan, actualmente indragostit
de propria baba, un proletar plin de lumpen-diplome, un miner fara
lampa, un minisocrate ce nu a vazut Athena si nici cartela de cucuta
nu are, un Danton primind zilnic picioare in fund de la Robespierre-
ul blocului, un batrin ramas in mintea copiilor, un evreu dat afara
din comunitate, un siit-sunnit incercind sa ramina un crestin intr-o
Armenie tot mai turceasca, un neamt incapabil sa repare o
siguranta, un biet sergent intr-o armata ce se retrage de 40 de ani, un
zoon antipolitikon, o maimuta a bunului Dumnezeu, un cacat in
ploaie, un..." Si astfel de amare constatari de trasaturi, contrastante
pina la antinomie, mai intilnim in acest jurnal. Dincolo de
autodefinire si autocunoastere, ele dezvaluie un suflet care mereu se
scruteaza fara mila. Si, notindu-le, se automarturiseste repede si
sfisietor, ca in veritabile pagini, violente, de jurnal. E obsedat de
cele trei F-uri (frica, frig si foame). Cel dintii F - cel mai pustiitor -
l-a depasit prin suferinta. Acum e chinuit de frig (si de aceea,
capitolele sint intitulate iarna lui...") si de foame, ca diabetic ce
era. Gindul il duce la tipuri de categorii umane, are extraordinare
definiri despre lichelismul in literatura si, in general, despre lichele
si pramatii, se gindeste, istovit, la bucuriile simple ale ultimilor sai
ani de viata, ciineaza tragicul destin al Romaniei de dupa Yalta,
vinduta rusilor de catre Churchill, cu aprobarea lui Roosevelt, e
cutremurat, nu numai in fibra sa morala, de soarta Romaniei sub
Ceausescu, examineaza cu mefienta promisiunile reformatoare ale
lui Gorbaciov, necrezind in posibilitatea lor operationala si, mereu,
gindul il poarta la Blaga. Si, deloc surprinzator, judeca negativ
conceptul mioritic al filosofului, dind dreptate lui Onisifor Ghibu
care, in 1942, a condamnat, de la catedra, cultul filosofic ce se face
baladei Miorita. Nu agrea ideea ca formula sufleteasca a romanului
s-ar putea reduce la fatalismul resemnarii exprimat, in balada, de
baciul moldovean care, in loc sa se apere impotriva celor doi care
vor sa-l ucida pentru a-l jefui, se supune resemnat sortii. Acum, la
senectute, gindind la apostrofa lui Ghibu, ii da dreptate. E greu
de prezentat acest ravasitor jurnal, care, de fapt, e mai mult decit
atita. E, aici, marturia unui cugetator avizat, a unui moralist drept si
fara prejudecati, caruia - totusi - nu-i plac scrierile lui Cioran. Desi
admiratia mea se indreapta spre epistolierul Ion D. Sirbu (despre
care am scris) ar fi o nedreptate strigatoare la cer sa nu-i apreciem
romanele postume (mai ales Adio, Europa! ) si acest jurnal al celui
ce voia sa-si scrie, cindva, memoriile.
Ion D. Sirbu, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal. Editia a II-a,
revazuta si adaugita. Editie ingrijita, tabel cronologic si referinte
critice de Toma Velici si Elena Ungureanu. Prefata de Ovidiu
Ghidirmic. Postfata de Marin Sorescu. Ed. Scrisul Romanesc",
1996.
CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Vocea
Patriotului Nationale"
Am citit rareori Vocea Romaniei si tin sa-mi exprim public
regretul. Pentru ca exista riscul ca, dupa alegeri, oficiosul
prezidential sa fie mai putin distractiv. Spun asta avind in vedere
numarul sau din 21 octombrie, in care, de-a dreapta programului
electoral al presedintelui Iliescu, se poate citi: Prostia celor mici
provoaca ipocrizia celor mari. Cum adevarul nu place multimilor, a
le minti, in scopul aservirii lor, este o chestie de regie! Multimile nu
au minte, au sex! Ele nu trebuiesc trezite, ci fecundate. Liderii mari
sunt cei ce urca in paturile lor si le violeaza de voie. (Sublinierea nu
imi apartine). Nu veti auzi curind protestele multimilor siluite. Din
nefericire pentru Romania, nici macar violatorii multimilor ei nu au
statura! Ce mai inseamna sa fii electorat bucurestean si sa te culci
cu Victor Ciorbea, ori electorat clujean si sa comiti un adulter cu
Gheorghe Funar? Ne putem inca de pe acum astepta ca, la trei
noiembrie, o noua ^convulsie feminina^ sa aduca in iatacul
Romaniei impotente remarcabile. Sa lasi o tara sub comanda
ipocriziei unor falsi barbati inseamna sa o condamni la infertilitate.
Ceea ce s-ar putea intimpla daca neputinciosii Opozitiei, urcati cu
forta in patul public de ipocrizia de rit feminin a electoratului ei, vor
trebui sa-si dovedeasca barbatia inexistenta." Acest licentios citat
(greu de scurtat) face parte din articolul Atentie la ipocrizie! al d-
lui Claudiu Iordache, pe care, in ciuda oscilatiilor sale (ori poate
chiar si datorita acestora), un critic apolitic l-a numit cindva: Un
Hamlet al Revolutiei romane. N-am inteles atunci de ce a fost
comparat eroul timisorean cu cel shakespearian, intrucit tragedia
celui de-al doilea nu pleaca de la un simulacru de revolutie luat
drept altceva, ci de la un fratricid invaluit in mister. Acum, cind
lucrurile s-au mai clarificat, ma gindesc ca subconstientul i-a jucat
distinsului critic apolitic o festa, chiar daca el este un om de carte si
nu ar fi putut sa-si numeasca eroul: Un Hamlet al loviturii de stat.
In ce ma priveste, l-as lasa totusi pe Hamlet in pace, intrucit,
oricum ai da-o, cele doua personaje nu au cit de cit de a face unul cu
celalalt. Dupa felul decis in care combate, l-as compara pe
stimabilul nostru erou, care, de la o vreme, risca sa treaca
neobservat, cu celebrul Rica Venturiano. Fara intentia de a-l
minimaliza, ci dimpotriva. Fiindca, desi Caragiale nu-l prea
vorbeste de bine, acest studinte in drept si publicist nu era nici el
fitecine. Si fiindca, oricum, - sau mai precis, cu toate ca isi pierduse
uzul ratiunii de cind o vazuse - el a confundat iatacul Zitei cu al
Vetei si nu cu al Romaniei, ca noul publicist de la Vocea Patriotului
Nationale. Dar s-o luam metodic si sa analizam pe rind afirmatiile
din citatul de mai sus, prin care autorul ar vrea sa ne faca sa
intelegem ca patria nu poate sa inainteze pina in mileniul trei decat
cu actualii conducatori ai ei. Prostia celor mici provoaca ipocrizia
celor mari sustine, cum nu se poate mai clar, fostul nostru
revolutionar plasindu-si teoria in contextul actual si aducindu-ne
aminte ca romanii sint prosti (asa cum a spus mai an chiar domnul
profesor Brucan). Urmind acelasi filozof si aceeasi filozofie,
comentatorul oficiosului prezidential mai scrie: Cum adevarul nu le
place multimilor, a le minti, in scopul aservirii lor, este o chestie de
regie. Nu ma voi intreba de unde stie. Voi trece, fara comentarii, la
contributia sa proprie care pleaca de la constatarea: Multimile nu au
minte, au sex! Ele nu trebuiesc trezite, ci fecundate. Voi risca
observatia ca nu e obligatoriu sa ai sex si sa nu ai minte ori sa ai
minte si sa nu ai sex, chiar daca asta nu se poate afla din
enciclopedii ori din DEX. Cit despre lucrul acela despre care
distinsul domn vorbeste mai mult decit i-ar fi cerut demonstratia ma
tem ca el nu se poate face in somn. Prin urmare, daca mi se permite,
voi spune ca, inainte de a fi fertilizate inca o data, multimile ar
trebui sa fie, totusi, trezite. In fine, voi aminti ca, asa cum sint ele -
cu sex si fara minte - aceste mase largi-populare sint cele care l-au
adus in palatul regal pe mult iubitul nostru presedinte. Lucru stiut si
de dl. Claudiu Iordache, care tine sa precizeze: Liderii mari sunt cei
ce urca primii in patul lor (probabil, al multimilor) si le violeaza de
voie. Asa o fi, daca ne spune, dupa toate oscilatiile sale, acest
Hamlet al Revolutiei romane. Dar o intrebare tot mai ramane: de
voia lor (a multimilor) sau de voia lor (a violatorilor)?! Desi ni
se explica (mura in gura) ca din nefericire pentru Romania, nici
violatorii ei nu au statura, nu e usor ca lucrurile sa fie clarificate. La
prima vedere s-ar putea intelege ca, fara voia autorului, aici s-a
strecurat o indoiala cu privire la actualii alesi ai poporului. Da^de
unde ! Acestia sint liderii lui cei mari, care, dupa cum ni s-a
explicat, au violat de voie. Numai ca euforia de la vremea aceea s-a
terminat si autorul se intreaba indurerat: Ce mai inseamna sa fii
electorat bucurestean si sa te culci cu Victor Ciorbea, ori electorat
clujean si sa comiti un adulter cu Gheorghe Funar? Aici
demonstratia bravului nostru erou schioapata din nou. Fiindca
liderul PUNR (cu care a comis adulterul electoratul clujean al
PDSR) pina nu demult a fost un violator de voie. De unde reiese ca
el ba are ba nu are statura unui barbat impunator care ar putea sa
fetilizeze intregul nostru popor. Dar sa nu ne mai pierdem in
amanunte de felul acesta care ne-ar putea incurca si mai rau. Sa
trecem, in sfirsit, la concluzie care nu lasa loc pentru nici o
confuzie. Ea suna astfel: Ne putem inca de pe acum astepta ca, la
trei noiembrie, o noua ^convulsie feminina^ sa aduca in iatacul
Romaniei impotente remarcabile. Sa lasi o tara sub comanda
ipocriziei unor falsi barbati inseamna sa o condamni la infertilitate.
Ceea ce s-ar putea intimpla daca neputinciosii Opozitiei, urcati cu
forta in patul public de ipocrizia de rit feminin a electoratului ei, vor
trebui sa-si dovedeasca barbatia inexistenta. Intrucit sint de moda
veche si consider ca, indiferent de subiectul sau, un text semnat de o
femeie trebuie sa ramina relativ pudic, voi trece peste unele
sintagme psihanalizabile cum ar fi convulsiile de rit feminin ale
electoratului ori patul public. Ma voi margini sa constat ca, oricit i-
ar impune onorabilului revolutionar statura adevaratilor violatori,
eu inclin sa cred ca ar fi prea tirziu sa mai vina dl. profesor Silviu
Brucan cu presedintele Iliescu si cu alti barbati luminati din jurul
domniei sale ca sa fertilizeze inca o data tot ce le iese in cale.
Centenar Scarlat Callimachi - Printul Rosu a fost ofiter englez si a
luptat la Oituz
Intre semnele de pe calendarul acestei toamne figureaza si
centenarul scriitorului, ziaristului si omului public Scarlat
Callimachi (n. 1896), personalitate marcanta a perioadei interbelice
si a deceniilor care au urmat, pana la trecerea sa in nefiinta, in anul
1975. Facand parte din generatia Marii Uniri, numele lui era
omonimul unui stramos, luminatul domnitor care onorase istoria
neamului ca domn al Moldovei in doua randuri, intre 1806-1807 si
apoi intre 1812-1819. A fost domn cateva luni si in Tara
Romaneasca in 1821 (februarie-iunie). Alti trei domnitori din
familie il precedasera pe tronul Moldovei in veacul al XVIII-lea:
Ioan Teodor Callimachi (1758-1761), Grigore Callimachi (1768-
1769) si Alexandru Callimachi, ramas cu numele de cel bland si
intelept" (1795-1799). Intemeietorul familiei fusese Teodor zis
Calmasul, din partile Orheiului, care luase de sotie pe Nastasia din
Campulung unde se si stabilise. Lui Voda Grigore turcii ii taiasera
capul la Constantinopol, iar Scarlat Callimachi fusese tinut doi ani
in captivitate in Rusia si in 1821 otravit, fiind banuit de simpatizant
al Eteriei. Dupa mama, Scarlat Callimachi, scriitorul, era nepotul
marelui proprietar si al omului politic Gheorghe Vernescu, de stirpe
boiereasca si el, care isi avea un loc in camerele legiuitoare ale
Romaniei de la finele veacului trecut, alaturi de reprezentanti ai
familiei de voievozi cu care se inrudea. Copilaria si tineretea
vlastarului de familie domnitoare a decurs dupa cutumele si
traditiile clasei din care facea parte, cu o serioasa instructie
intelectuala si cu insusirea limbilor straine de circulatie, cu sportul
calariei si al vanatorii, practicate pe mosiile proprii sau la
hipodromul Jockey Club-ului de la Baneasa. Ion Vinea, cu doi ani
mai in varsta, isi amintea ca l-a intalnit in liceu, ca pe un tanar
sportiv si vesel, foarte comunicativ si fara aere nobiliare. Despre
aceasta copilarie stranepotul voievozilor mi-a vorbit de multe ori
evocand casa parinteasca din Bucuresti, mosia familiei din Vlasca si
cealalta mosie din nordul Moldovei, de la Stancesti, cu palatul
cladit de vornicul Alecu Callimachi, unde el o apucase pe bunica
dinspre tata, Zenaida. Multe sute de hectare de pamant si padure
stapanea familia si la marginea Bucurestilor, in dreptul cartierului
Tunari. La 18 ani Scarlat Callimachi cunoaste Parisul locuind la
hotel Matignon proprietate a unui roman si aici e vrajit de carti, de
spectacole si filme, de numele mari de actori ca Lugne-Poe, Rejane
sau Le Bargy pe care-i vede jucand. Se declara primul razboi
mondial dar viata metropolei de pe Sena nu se simtea amenintata.
Tanarul print valah mai intarzie acolo inca un timp, dar pana la
urma se intoarce acasa, este recrutat in Regimentul 4 Rosiori Regina
Maria si instruit la Scoala Militara de la Barlad. Intrarea in razboi a
Romaniei il mobilizeaza si este trimis direct pe front iar escadronul
lui, plasat in punctul fierbinte de la Oituz, pierde in 1917 jumatate
din efectiv in inclestarea cu trupele lui Mackensen. Jumatatea
ramasa in viata va lupta mai departe oprind intr-o ultima batalie un
atac de noapte al dusmanului si transformandu-l intr-un sir de
mogaldete care purtau uniforma kaiserului, intepenite in gardul de
sarma ghimpata, asa cum le vede el in dimineata ce a urmat. La
acest ultim atac a murit comandantul pe care-l insotea, capitanul
Stoenescu, si tanarul sublocotenent, care purta cu el in ranita
volumul Plumb al lui Bacovia si un volum de D^Annunzio, a avut
atunci o criza de nervi cu hohote de plans. Decorat cu Coroana
Romaniei se revolta cand aude de semnarea pacii de la Buftea in
1918 si impreuna cu patru ofiteri francezi, din trupele aliate ce ne
venisera in ajutor, Scarlat Callimachi trece in Rusia cu gandul de a
ajunge pe ocolite in Franta pentru a lupta mai departe. Pe solul rus e
capturat de nemti, impreuna cu cei patru francezi, apoi a ramas liber
prin retragerea celor care-i zalogeau. Va ajunge la Petersburg ca
erou al unei idile cu o rusoaica, fosta reprezentanta a Crucii Rosii
rusesti din Moldova, apoi luand directia Arhanghelsk va ajunge la
Murmansk unde, lipsit de orice mijloace, se va angaja intr-o unitate
a armatei britanice aflata acolo. In timpul cat statuse la Petrograd a
izbutit sa ia legatura cu familia, prin Paris, si sa afle ca parintele sau
murise cu cateva luni in urma. Nu era clar ce rol avusesera trupele
engleze la Murmansk, in randurile carora el avea acum gradul de
ofiter, dar era mai mult ca sigur ca ele fusesera trimise ca sa dea
ajutor armatei albilor impotriva bolsevicilor. Lupte, insa, n-au mai
fost dupa angajarea lui si unitatea Majestatii Sale s-a imbarcat
luandu-l cu ea si pe noul ofiter angajat. Pe vasul care l-a dus pana in
portul englez Newcastle l-a cunoscut si s-a imprietenit cu pictorul
italian Massimo Campigli, fugit dintr-un lagar german. Intors in
tara, cel care-l descoperise pe Bacovia in raftul unei obscure librarii
din Barlad si il purtase in ranita in toiul bataliilor va face cunostinta
cu N.D. Cocea, in redactia revistei sale Facla si va debuta in
literatura si in publicistica. Luptatorul de la Oituz e un pacifist
convins si un democrat reformist pentru care problemele sociale au
prioritate si pondere. El e cucerit de mediul artistic bucurestean,
frecventeaza cafeneaua Capsa, teatrele si expozitiile, se
imprieteneste cu Victor Eftimiu, Adrian Maniu, Ion Vinea,
Minulescu, Marcel Iancu, Milita Petrascu, Iser si altii. Succesele
scultorului roman Brancusi la Paris au ecou si in tara, deschizand in
Bucurestii acelui timp un registru de pretuitori si simpatizanti ai
artistului, in frunte cu Tudor Arghezi. Concomitent, revista
Contimporanul gazduieste ideile noi si aplicatiile lor in domeniul
literaturii si artei. Grupului format in jurul revistei i se ataseaza si
Scarlat Callimachi. El va figura si ca director si editor al revistei de
constructivism international" Punct unde vor colabora: Victor
Brauner, Ilarie Voronca, Marcel Iancu, Stefan Roll si tot grupul de
la Contimporanul lui Ion Vinea. Intr-o atare atmosfera, care
facuse uitate mizeriile razboiului, inlocuindu-le cu cele ale pacii,
pentru ameliorarea carora tineri artisti si intelectuali nu pregetau sa-
si ofere fortele si utilitatea, urmasului de voievozi i se atribuise
numele de Printul Rosu. Cu aceasta ambigua aureola de os
domnesc devenit tribun al plebei, Scarlat Callimachi mai atrage
asupra sa atentia curiosilor din lumea mondena cu o casatorie
insolita. O ia de sotie pe tanara artista a teatrului National Dida
Solomon, dintr-o distinsa familie evreiasca. Inteligenta, cultivata si
de o mare frumusete, numele artistei fusese citat in gazetele din
Budapesta, Viena si Berlin, pentru creatia deosebita pe care o
avusese intr-o piesa de August Strindberg. Piesa era Domnisoara
Iulia si spectacolul de pe prima scena a tarii a facut valva si s-a
dovedit memorabil, protagonista lui fiind clasata printre artistele de
mare renume de atunci ca Maria Ventura si Marioara Voiculescu.
Dar acest triumf a ramas, din pacate, fara pereche in cariera artistei.
CAsAtoria Printului Rosu a afectat profund si relatiile lui cu
familia, respectiv cu mama sa, care nu admitea o asemenea
mezalianta. Stapanind o mare avere funciara, case si terenuri, mama
si-a exclus fiul de la orice venit sau ajutor din partea familiei, iar
cand i s-a nascut un nepot, vajnica aristocrata a admis sa-l vada doar
pe el, fara a o cunoaste pe cea care l-a nascut. In consecinta menajul
literatului cu artista a avut mult timp ca baza materiala sigura doar
salariul de la teatru al acesteia, iar cand s-au aplicat legile rasiale n-
au mai ramas decat veniturile destul de intamplatoare din scris. L-
am cunoscut pe Scarlat Callimachi cu mult inainte de a fi ajuns in
aceasta situatie, prin 1933, in redactia ziarului Aurora, gazeta
scoasa de Partidul Taranesc al doctorului Lupu, la care colaboram
sub pseudonimul Ion Ardeleanu. Ne-a apropiat gustul pentru cartile
vechi, din care el detinea piese de catalog si incunabule. Ne faceam
uneori cadou cate o stampa ieftina sau o carte mai rara gasita la
anticar. Idealist incurabil, optiunea lui pentru comunism numai prin
aceasta natura a personalitatii sale se poate explica. Investind totul
in acest ideal n-a precupetit nici un efort, activand intens ani la rand
in Comitetul National Antifascist, in Blocul Democratic si in alte
asociatii de aceasta natura si inscriind personal la Tribunalul Ilfov
titulatura Amicii U.R.S.S. Urmarit mereu de agentii Sigurantei, tarat
prin tribunale, condamnat, inchis si internat in lagarul de la Targu-
Jiu, o risipa de energie si de timp a fost si perioada cand a scos la
Botosani ziarul Clopotul, care i-a adus persecutii si procese. Dupa
venirea la putere, in conditiile stiute, a partidului pentru care isi
asumase toate riscurile posibile si cel al vietii, acesta i-a facut uitate
toate sacrificiile. El n-a fost uns nici ministru, nici ambasador, nici
macar deputat, in cele patru decenii si jumatate de domnie
comunista. Cativa ani doar fusese pus director la muzeul Romano-
Rus, de efemera durata. Om de o mare probitate morala a luptat cu
greutatile vietii, facand abstractie de toate posesiunile familiei care
s-au irosit inainte ca el sa le fi ajuns mostenitor. Ba mai mult, imi
amintesc ca intr-o zi ploioasa, de prin anii cincizeci, cand lupta de
clasa scotea scantei, m-a vizitat Alexandru Ioanidi, fiul scriitorului
Dinu Nicodin, foarte impresionat de ce vazuse in drum spre mine.
Dintr-o locuinta, dalhautii puterii comuniste scoteau si aruncau in
strada claie peste gramada mobila si tot ce era adunat de o viata
intr-o gospodarie, la vedere fiind si teancuri de carti. El cunostea
casa, dar nu-i venea sa creada si intreband, ca sa verifice, i s-a
confirmat ca intr-adevar locatar al acestei locuinte era sora Printului
Rosu. Tot ce-i mai ramasese acestuia dupa moartea mamei, dupa
nationalizare si intrarea in posesiunea statului a pamanturilor si
padurilor, a fost o mica proprietate a familiei, in Franta, in pretul
careia Scarlat Callimachi si Dida Solomon-Callimachi au facut
drumul si au petrecut mai mult de o luna la Paris, intorcandu-se cu o
masina noua Volvo. A fost in vara anului 1957 si mi-au spus ca il
revazusera acolo pe Brancusi, vizitandu-l la atelierul sau din
Impasse Ronsin unde batranul maestru isi primea oaspetii,
inconjurat de lucrari, machete, proiecte, cateva trunchiuri de copaci
si oferindu-le cafele, fructe ori un pahar cu vin. Povestindu-mi
despre acea revedere, unde cafeaua pe care le-o servise gazda fusese
fiarta pe vatra taraneasca din atelier, sotii Callimachi erau foarte
bucurosi ca la vizita de atunci mai luasera cu ei doi artisti romani,
ca sa le faca cunostinta cu epocalul sculptor. Era vorba de pictorita
Florica Cordescu si de Eugen Jebeleanu, aflati si ei in acel timp la
Paris. Activitatea literara si publicistica a lui Scarlat Callimachi a
ramas raspandita in publicatiile vremii, ziare si reviste, dar si in
carti si brosuri. La fisierul B.A.R. peste douazeci de fise indica
titluri de tiparituri, dintre care doua sau trei despre lucrari in
colaborare. Fisele inregistreaza poezie, teatru, memorialistica, si
prezentarea unor figuri din istoria patriei, ca Ioan Voda cel Cumplit,
Dimitrie Cantemir etc... Debutul in poezie, in 1920, a fost culegerea
Frunze, in 1927 publica Alb si negru apoi, mult mai tarziu,
volumul Ritmuri de clopote cu un portret de Fred Micos. Intre
lucrarile mai cunoscute figureaza Caderea Babilonului si volumul
aparut in Biblioteca ziarului Universul Din carti vechi, cu subtitlul
pagini privitoare la istoria romanilor". Materiale de aceeasi natura,
publicate in foileton prin gazete, fusesera stranse de autor intr-un
manuscris de peste 300 de pagini dactilografiate, caruia criticul
Serban Cioculescu i-a facut o prefata. Depus la E.S.P.L.A. inainte
cu 5 ani de moartea autorului, acest manuscris s-a pierdut. Mai am
in pastrare, lasate mie de autor, un manuscris de aproape 250 de
pagini, pentru o editare postuma, daca se va gasi editorul. Post-
scriptum la aceste insemnari ar putea fi nostima intamplare din
tineretea lui Scarlat Callimachi care s-a petrecut in casa lui E.
Lovinescu si la care prietenul meu Anton Holban, care mi-a relatat-
o, fusese de fata. Intr-o sedinta a cenaclului Sburatorul fostul
luptator de la Oituz citea niste poezii mai moderniste, in vers alb si
structuri metrice mai putin mecanice si severe, la modul
constructivist cum se zicea in epoca. Traditionalistii sau pasunistii,
cum fusesera ei porecliti, execrau acest gen de poezie, zicand ca
este opera alogenilor care vor sa ne strice limba. Ei bateau moneda
pe faptul ca multe din numele care semnau in reviste nu erau destul
de romanesti, aveau sonoritati straine ori - risum teneatis - pareau
suspect de poetice si prea neaose. La aceasta lectura in cenaclu
asistase si profesorul universitar George Murnu, traducatorul in
versuri al Iliadei si Odiseei, el insusi poet de factura traditionalista
si bun prieten al gazdei. Contrariat de sintagmele poetice ale
tanarului Callimachi si contaminat de spiritul celor de care
pomenesc mai sus el i se adresase acestuia ultimativ: - Spune-mi,
domnule, ce te leaga pe dumneata de aceasta tara? Cel
somat atat de categoric a zambit si pe un ton blajin i-a dat replica
plin de bunavointa: - Daca-mi puneti o atat de grava intrebare n-
am de raspuns decat cu patru domnitori si un mitropolit, stimate
domnule profesor... Intamplarea a circulat in cafenea peste ani
ca o diatriba impotriva pasunistilor.
Vlaicu Barna
PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu -Preturile
Preturile Intr-un recent sondaj de opinie, la intrebarea de ce va
temeti mai mult", cei chestionati indicau pe primul loc preturile -
care o luau astfel inaintea unor surse traditionale de spaima, precum
razboiul sau boala. Raspunsul merita analize sociologice si politice;
invita insa, in acelasi timp, si la o reflectie lingvistica: pentru ca
mitologizarea" unei entitati depinde si de modul in care discursul
contemporan o decupeaza din realitate si o caracterizeaza. Este deci
interesant sa urmarim prezenta pretului in discursul public actual,
mai ales in presa. Prima observatie care se poate face este ca
subiectul in cauza e foarte prezent in textele publicistice (am vorbit
de altfel, mai de mult, de insistenta referirilor la pret din reclamele
actuale). Se constata, apoi, ca preturilor le este atribuita constant
calitatea de agent: ele sint personificate, sint descrise in ipostaze cit
se poate de autonome si dinamice. Ceea ce insa nu se confirma intru
totul e asteptarea ca temerii nationale sa-i corespunda in presa
actuala un discurs apocaliptic; metaforele cliseizate ale cresterii
preturilor nu au o tonalitate excesiv de sumbra. Cele mai puternice
imagini sint ale cataclismelor, ale fortelor naturale - Virtejul
preturilor nu iarta nimic!" ( Evenimentul zilei" = EZ 1026, 1995,
1), tensiuni declansate de avalansa preturilor" ( Romania libera" =
RL 28.10.1995, 16). Alte contexte sugereaza insa miscarea
ametitoare prin metafore ale dansului (lambada, sarabanda) sau ale
calariei (cavalcada): Lambada preturilor" ( Adevarul", 166,
1990, 1); Sarabanda preturilor si pensiile" (RL 716, 1992, 2);
Cavalcada preturilor sub biciul Stolojan" (RL 782, 1992, 1). In
fine, apar si metaforele tehnice - o remorca la locomotiva
preturilor" (RL 1096, 1993, 16). In majoritatea cazurilor, preturile
par mai curind nebune decit agresive: sint imprastiate" (EZ 724,
1994, 8) sau buimace" (RL 1469, 1995, 1); sar - Preturile incep
sa sara din nou" (EZ 452, 1993, 10); Nu cu mult timp in urma au
sarit din nou preturile la tractoare" (RL 1424, 1994, 4), o iau razna -
Preturile la cafea au luat-o razna" (EZ 724, 1994, 8), cresc de
mama focului" ( Cotidianul" 180, 1994, 3). Titlul care mi se pare
ca rezuma cel mai bine modul dominat de prezentare a inflatiei in
presa actuala este Au innebunit preturile" (RL 712, 1992, 2).
Dincolo de experienta reala, suficient de frustranta in sine, dar care
si-ar fi putu alege ca obiect al resentimentului saracia, proasta
guvernare sau chiar inflatia, preturile apar ca un agent construit in
mare parte de discursul jurnalistic, care proiecteaza asupra lor - pe
un ton uneori grav, mai adesea de comedie bufa - imaginea
haosului.
Ochean - Dupa cumparaturi
Intimplarea care isi deapana firul aici nu are nimic
senzational. Nu stiu, poate ispita rrromanismului acumulat din
veacuri ma face sa o includ aici; sigur sintem un popor unic" si in
cele rele, cum s-a mai spus: ca la noi la nimenea". Pe de alta parte,
lucruri asemanatoare se petrec si la Napoli ca la Budapesta, la
Moscova ca la New York. Le povestesc de dragul de a le povesti.
Intr-un super market din capitala Romaniei, o pereche nu
agresiv, insa vadit occidentala, se plimba admirind galantarele
bogate si comparind preturile cu cele de acasa. La iesire, tinara
doamna constata ca elegantul sac de piele a suferit o leziune in toata
lungimea lui. Cineva, desigur un demn urmas al mesterilor jupuitori
din istorie, a incercat printr-o taietura iscusita, probabil cu o lama
fina, sa ajunga la continutul sacului ca sa si-l insuseasca. Pronia a
facut ca solida captuseala sa nu cedeze loviturii rapid executate, dar
paguba era destula. S-au adresat unui agent de politie care isi
plimba incaltamintea pe mozaicul lucios, dar acesta, deranjat, dadu
numai din umeri: Ce vreti de la mine? Nu am o mie de ochi".
Oaspetii straini isi cerura iertare pentru indrazneala si continuara
vizita in alt magazin. Acolo descoperira fara greutate echipa de
raufacatori. Erau cinci tineri bronzati, bine imbracati, niste sportivi
in concediu. Trei imbulzeau victima, unul opera, izvodea marfa pe
care i-o pasa" altuia care, cu un veston pe brat, o ascundea si o
transporta in afara de zona periculoasa. Domnul din Occident,
transparent madular al diasporei, cu splendidele minima moralia la
indemina sub capatii, simti chemarea sa le tina banditilor o lectie
memorabila: Nu va e rusine? Ce o sa zica lumea de voi? Ce, sinteti
in codru?" Dar astfel-apostrofatii ii intoarsera spatele si disparura
proferind cuvinte ad-hoc potrivite. Nu pentru multa vreme, fiindca
se reintilnira in al treilea magazin universal. Aici era mai putina
lumina. Raionul de ceasuri era de-a dreptul sumbru. Doar un bec
stingher veghea ca un vardist morocanos. Cei cinci il inconjurara pe
moralistul improvizat, de data asta tacuti. Vorbeau doar cutitele cu
care il amenintau prin delicate intepaturi. Ce sa faca bietul om?
Singurul martor, afara de propria jumatate legala, o vinzatoare
mioapa, privea discreta peretele din spate. Cugeta: Astia ne
omoara". O spaima ii lumina mintea: Stati, fratilor, ce va apuca?"
Cutitele devenira si mai amenintatoare. Nu m-ati recunoscut? Eu
sint unul de-al vostru. Am operat..." Vataful grupului intreba scirbit
printre dinti: Unde ai operat, sefule, ca nu te stim?" - Am operat...
in strainatate: Viena, Salzburg, Paris". Cutitele ezitau acum. In
strainatate, zici?" - Pe cinstea mea. Dar s-a terminat." Si drept
chezasie arata miinile tremurinde. O injuratura afectuoasa urma:
Fire-ai al dracu^, batrine. Miini paradite, hai?, dar ochiul le mai
vede, le ginesti." Pacea odata asigurata facu loc hotaririi exprimate
in cor de toti cei cinci: Daca e asa, sa bem!" De unde deducem ca
romanul, chiar hot, e repede iertator.
Paul Miron
CARTEA STRAINA - Cum putem pierde ce n-am avut niciodata
Dezintegrarea brusca a comunismului in Estul Europei a
demonstrat ca oamenii erau constienti, in ciuda fortei uriase de
represiune, de lipsa de putere a partidului comunist. Puterea
acestuia, simbolica (in terminologia lui Lacan), exista numai
datorita credintei poporului in ea. Or, schimbarea brusca survenita
in 1989 a revelat paradoxul partidului care a pierdut ceea ce n-a
avut niciodata. Oamenii, bineinteles, n-au crezut niciodata in partid
sau in comunism, iar conducerea partidului s-a exersat de la inceput
ca dictatura. Daca, insa, partidul n-a avut niciodata legitimitate in
ochii poporului, cum s-ar putea explica lipsa de legitimitate pe
care a suferit-o cind sistemul a cazut? In cartea sa, Enjoy Your
Symptom!... Jacques Lacan in Hollywood and out (Ed. Routledge,
New Yor, 1992), Slavoj Zizek propune o cheie lacaniana intregii
experiente. Ordinea simbolica lacaniana ca ordine a aparentei
esentiale explica pentru el situatia: desi oamenii n-au crezut
niciodata in partid, s-au comportat totusi ca si cum ar fi crezut, ca si
cum acesta conducea legitim. Au tinut cont de ritualul extern, au
aclamat cind era necesar, au participat la intregul spectacol. In
opinia lui Zizek, ceea ce se pierde intr-o pierdere a ceea ce n-am
posedat niciodata este aparenta esentiala care ne-a condus/ne
conduce vietile. In comunism trebuia salvata, cu orice pret,
puritatea proiectului revolutionar. Zizek echivaleaza acest proiect
cu ordinea simbolica in psihanaliza lui Lacan. Pentru a
camufla inconsistenta ordinii simbolice, oamenii isi asumau o vina
imaginara. Asa se explica procedeul autocriticii si ideea epurarilor
staliniste, adica misterul comunistilor dedicati care au recunoscut"
de a fi savirsit cele mai oribile crime contrarevolutionare. Si aceasta
manevra s-a desfasurat tot in scopul de a pastra intacta ideea
comunista, pentru a preveni cunoasterea adevarului despre ordinea
simbolica si dezintegrarea ei consecutiva (40-41). De fapt, Lacan,
spre deosebire de structuralisti, neaga existenta ordinii simbolice. In
opinia lui, ea este numai o presupozitie a subiectului, presupozitie a
unei ordini imateriale, ideale, adica a unui Alt Loc care garanteaza
sensul ultim si consistenta experientei subiectului. Ordinea
simbolica se poate defini numai retroactiv, fiind presupusa de
subiect prin chiar actul prin care acesta se prinde pe sine in plasa
unei ideologii. Subiectul presupune ordinea simbolica deghizata, de
exemplu, in ratiune istorica sau in Providenta, in chiar momentul
cind el se concepe pe sine ca unealta ei inconstienta. Prin aceasta,
ordinea simbolica devine gestul elementar al ideologiei. Retragerea
subiectului din ordinea simbolica, insa, reprezinta un act sigur de
sinucidere. Lacan il numeste destituire subiectiva . Nu e un act de
sacrificiu (care s-ar adresa ordinii simbolice), ci un act de
abandonare in care sacrificiul insusi se sacrifica pe sine (Nu-ul
Antigonei catre Creon, de exemplu). Desi schema moarta,
ordinea simbolica lacaniana are un mare impact asupra realitatii.
Identitatea simbolica a unei comunitati se bazeaza pe o serie de
valori legale, religioase si culturale care ii regleaza viata. Toate
aceste valori sint pure fictiuni. Ele nu exista nicaieri, nu au
consistenta ontologica substantiala, ci se manifesta numai in forma
simbolica prin ritualurile care le sustin. Intreaga ordine legala, de
exemplu, este construita pe fictiuni care privesc asa-zise persoane
morale", inexistente fizic, care ne apar ca entitati cu vointa si
drepturi proprii si care declara razboaie si incheie tratate ( statul
nostru a incheiat pace cu statul vecin", compania a cumparat
materie prima", Patria a fost umilita"). Ceea ce vrea sa sublinieze
Zizek cu aceste exemple nu e insipiditatea cinica a faptului ca ele
sint doar fictiuni, ci adevarul ca, din cauza acestor fictiuni, mii de
oameni mor in razboaie sau isi pierd serviciile. Caci aceste fictiuni
capata consistenta ontologica in efectele lor reale. Omul e un
animal a carui viata e guvernata de fictiuni simbolice. De aceea e
nevoie de revolutii pentru a zgudui statutul intact al unei idei
abstracte si fixe, conservata ca valoare imanenta", fie ea
patriotism, cultura, casatorie, identitate masculina, heterosexualitate
etc. Filozofia pe care o propune deconstructia are ambitia de a muta
aceasta revolutie de pe strada pe coala de hirtie. Prin analiza si
critica putem demola aceste idei in momentul in care ele ameninta
sa se solidifice. Deconstructia isi propune ca proiect etic educarea
oamenilor in scopul de a privi cu spirit critic orice manifestare care
isi spune valoroasa", de a distruge mecanismul de mistificare ce
sustine orice afirmare a ceea ce se cheama valoare" (care nu e decit
o moneda calpa, si nu e imanenta sau universala, cum nimic nu e).
Astfel, deconstructia devine lectie de viata. Zizek e numai
incidental deconstructivist. El se arata interesat mai mult de
aplicarea psihanalizei lacaniene in domeniul cultural. Cu toate
acestea, la baza cartii sale sta un proiect deconstructivist. Sciziunea
intre facultatea filozofica si cea a legii si teologiei, in limbaj kantian
(conflictul facultatilor), mostenita din iluminism, si de la Descartes,
sta si la baza gindirii contemporane, unde cinismul suspendarii
adevarului in numele eficientei a atins apogeul. In Europa de Est
comunista, sciziunea se manifesta la limita dintre un ritual public al
obedientei si distanta cinica privata. In Occident, oamenii pretind a
fi liberi in public, dar se submit autoritatii in viata personala. In
ambele cazuri, ei devin victime ale autoritatii exact in momentul
cind cred ca au pacalit-o. In opinia lui Zizek, dusmanul numarul
unu al umanitatii astazi nu e fundamentalistul, ci cinicul. Luptindu-
se cu mostenirea umanismului Luminilor, analistul lacanian isi scrie
cartea pentru a face cunoscuta opiniei publice nulitatea distantei
cinice. Inchei aceasta scurta prezentare a unei carti de mare
importanta pentru teoria criticii contemporane cu deconstructia pe
care o face Zizek dragostei, intr-un capitol intitulat De ce e femeia
un simptom al barbatului? Filozoful sloven incearca sa salveze
notorietatea afirmatiei sexiste a lui Lacan. Este ironic faptul ca
Zizek isi ia ca unealta in intreprinderea sa pe psihanalistul care a
fost intruchiparea cinismului in forma sa cea mai pura. (Lacan se
comporta ca un guru in practica: in timpul sedintelor de cura nu
scotea nici un cuvint in prezenta pacientului. Multi dintre pacientii
lui s-au sinucis.) Ramine cititorului roman sa hotarasca daca
aceasta deconstructie a dragostei, pe care o traduc in continuare, nu
contine o doza de cinism: ...in ce consta atractia dragostei?
Cind iubesc, iubesc pe cineva pentru acel objet a din el/ ea, pentru
ceea ce e in el mai mult decit el insusi" - pe scurt, obiectul
dragostei nu poate sa imi ofere ceea ce cer de la el din moment ce
nici el nu are, caci ceea ce cer reprezinta un exces in esenta sa. Ceea
ce defineste dragostea este aceasta distanta fundamentala (elaborata
de Lacan apropos de relatia lui Alcibiade cu Socrate in Simpozionul
lui Platon): indragostitul (erastes) cauta in iubit (eromenos) ceea ce
ii lipseste lui, dar, cum spune Lacan, ceea ce ii lipseste unuia nu sta
ascuns in celalalt" - singurul lucru care ii ramine iubitului de facut
este, prin urmare, sa inceapa sa schimbe locurile, sa se transforme
din obiect in subiect al dragostei, pe scurt: sa intoarca dragostea. In
aceasta consta, dupa Lacan, momentul cel mai sublim al dragostei:
in inversarea petrecuta cind obiectul iubit porneste sa se salveze din
impasul pozitiei sale, din imposibilitatea de a face fata cerintelor
indragostitului, asumind el insusi pozitia de indragostit, intinzind
mina catre cel care il iubeste si raspunzind astfel lipsei/dorintei
aceluia cu propria lui lipsa. Dragostea se bazeaza pe iluzia ca
aceasta intilnire a celor doua lipsuri poate reusi sa formeze o noua
armonie." (Zizek, p. 57-58) Oare crede Zizek in posibilitatea unei
noi armonii" sau este aceasta iluzia cinica prin excelenta?
Fevronia Novac
Literatura romanain Suedia
Numarul 5-6 al revistei literare suedeze Ariel" e dedicat in
intregime literaturii romane, poate ca raspuns la numarul suedez din
vara trecuta al Secolului 20, cu ocazia lansarii caruia ne-a vizitat un
grup de cunoscuti scriitori din tara de adoptie a Gabrielei
Melinescu. Semnaturile lor le regasim in paginile acestui numar, al
carui redactor, Tyomas Kjellgren, impreuna cu Gabriela Melinescu,
Dan Shafran si Inger Johansson au gindit un sumar reprezentativ si,
dupa cum am aflat, mult mai bogat decit a putut incapea in volum.
Numelor mondial cunoscute - Panait Istrati, Tristan Tzara, Mircea
Eliade, E. Cioran, Eugen Ionescu, Paul Celan - le sint alaturate
traduceri din operele unor scriitori romani contemporani, in
majoritate poeti: Nichita Stanescu (tradus de Gabriela Melinescu si
cunoscuta scriitoare Agneta Pleijel), Ileana Malancioiu, Emil Botta,
Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Alexandru Lungu, Ana Blandiana,
Marin Sorescu, Mircea Cartarescu, Denisa Comanescu, Carmen
Firan, Mircea Zaciu, Petre Solomon, Augustin Buzura. Frumos
paginat si ilustrat cu desene de Gabriela Melinescu si fotografii
expresive, reproduse cu o invidiabila claritate, gindit si realizat cu
profesionalism si afectiune, numarul se incheie cu o impresionanta
bibliografie a scriitorilor romani tradusi de-a lungul timpului in
Suedia.
REVISTA REVISTELOR
Securistii si extraterestrii
Cind Andrei Plesu a publicat in DILEMA nr. 197 tableta
Talciocul dosarelor, Cartea alba a Securitatii nu fusese inca pusa cu
mare tam-tam pe tarabe, asa ca el - care e, alaturi de Nicolae
Manolescu, Dan Desliu, Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu,
Octavian Paler si C.V. Tudor (!), unul dintre personajele principale
ale discutabilei culegeri" - se refera doar la avanpremiera din presa
centrala. Si anume la stenograma (reprodusa in Adevarul literar si
artistic) unei convorbiri pe care obiectivul" Plesu, impreuna cu
sotia sa ( obiectiva" in limbajul specific, ce ar merita - si precis se
va face - un studiu) au avut-o in 1988 cu doi ziaristi francezi.
Dosarele Securitatii, spune Andrei Plesu, sint prin lege secrete iar
anonimatul informatorilor, protejat. Aceeasi lege ingaduie insa tacit
selectia si publicarea pe sprinceana a anumitor note informative,
inregistrari, rapoarte, declaratii facute sub presiune, - fara
asentimentul subiectului filelor de dosar: N-am vazut pe nimeni
judecat pentru incalcarea dreptului constitutional de a nu fi agresat
in sfera privata. In asemenea conditii, devii, inevitabil, nostalgic.
Vechea securitate nu-si publica tezaurele decit la ocazii rarisime.
Te fotografia in chiloti, dar nu-ti publica fotografia in Scinteia .
Acum, dosarele noastre au devenit, in sfirsit, bunuri ale intregului
popor. Pe de alta parte, nu trebuie sa ne amagim. Nu vom vedea
curind, in presa centrala, dosarul lui Nicolae Ulieru, al lui Mihai
Pelin, sau ale gazetarilor care publica, in jurnalele lor, dosarele
altora. Mache nu-si publica dosarul lui. Il publica pe al lui Lache."
Andrei Plesu marturiseste cu umor ca se resemneaza. Singura lui
pretentie (dar faptul e deja consumat; cartea aparuta abunda in
timpenii care dovedesc ca ofiterii de securitate din ultima perioada
ceausista nu erau/sint nici pe departe atit de destepti si cultivati cum
se incearca insistent sa se acrediteze) e strict profesionala: Textele
sint transcrise de ofiteri sau subofiteri care stau prost cind cu
gramatica, sau cu limbile (si numele) straine, cind cu auzul. Ele sint
pline de inadvertente, obscuritati si nonsensuri care, pentru un om
de condei, sint stingheritoare. Cum era sa spun, cum rezulta din
stenograma, ca am citit opera marelui maestru Dan Berindei, care
a impartit o celula cu Noica (?!), sau ca Whitehead (?!) a fost in
Romania? Asta ca sa nu pomenesc decit gogomaniile mari. Rog,
deci, pe toti cei care vor hotari, unilateral, sa publice pagini
nemuritoare din dosarul meu, sa mi le trimita intii la corectat." Tot
in Dilema, la pag. 12, urmarim cu delicii rubrica Farmecul
cotidianului" care publica savuroasele scrisori catre Fefe semnate
Riri. Aceasta literatura epistolara, ce marturiseste - cu inteligenta,
vioiciune, umor - despre epoca noastra mai mult decit doctele studii
psiho-sociologice, ar trebui strinsa intr-un volum, caci, hotarit,
misterioasa Riri e o prozatoare cu talent, sortita succesului. Mostra
(saracita prin desprinderea din context): Toate gospodinele isi
numara borcanele. Eu, nu, niciodata, eu nu. Fac tot ce pot ca sa-mi
pastrez lipsa de placere. Refuz respectul de care se bucura o
gospodina buna. Mi-ai spus de multe ori ca scirba mea de bucatarie
se hraneste din veleitati intelectuale. Gresesti. Cunosc adevarate
intelectuale care fac gospodarie cu simplitate si placere. Cel mai
bun ghiveci l-am mincat la prima balerina a romanilor. Se poate si
asa. Pe mine insa ma innebuneste sa-mi pierd vietisoara cu lucruri
care nu dureaza. As face cu placere mincaruri din piatra, din lemn
sau din ceva care dureaza macar citeva saptamini". In FORMULA
AS nr. 39, Sorin Preda ii ia un interviu doctorului Adrian Ionescu,
directorul Stationarului de psihiatrie Nifon" de la Magura
Buzaului, care a obtinut, in acel colt de tara si in conditii precare,
bune rezultate in tratarea unei boli considerate incurabile:
schizofrenia. Doctorului in medicina nu-i place termenul incurabil.
Pentru el, scindarea psihicului e o suferinta cronica ce poate fi
ameliorata cu o strategie medicala proprie. Intrebat de Sorin Preda
daca dupa 1989 a crescut numarul afectiunilor mintale grave,
doctorul Ionescu raspunde: Literatura domeniului o arata, iar
experienta mea de pina acum o confirma: schizofrenia e constanta
ca numar de pacienti la mia de locuitori. Ceea ce a crescut in
frecventa dupa ^89 ar fi dependenta de substante psihoactive
(alcool, nicotina, droguri). Mai constat ca anumite idei
schizofrene poarta amprenta culturala a momentului. Pe vremea lui
Ceausescu, de pilda, bolnavii aveau parerea ca sunt urmariti, ca
securitatea le monteaza microfoane peste tot etc. Acum, gindurile
anormale sunt legate de laser, de yoga, de computere sau de
extraterestri." Naiba stie cita amprenta culturala" avea ideea
schizofrena ca Securitatea ne urmareste si monteaza microfoane
(vezi Cartea alba), dar intre doua rele parca-s de preferat gindurile
anormale cu extraterestri, care dupa cum se vede si din Dosarele X,
nu vin cu plutoanele si pleaca repede, nu stau printre noi.
Cind legea functioneaza selectiv
Prima condamnare suferita de redactorul sef al unui cotidian
din Capitala s-a produs in timp ce conducatorul unui saptaminal
plin de procese de acelasi fel era in plina campanie prezidentiala.
Semnificatia acestei duble posibilitati a ziaristului cu procese de
calomnie e de natura sa nedumereasca. Cum functioneaza legea in
Romania? Unii dintre noi isi pot metamorfoza in merite acuzatiile
pentru care n-au fost absolviti, iar altii intra in puscarie din pricina
unor acuzatii asemanatoare? E mai mult decit trist ca la noi legea
functioneaza selectiv. E demoralizant. t Reaparitia revistei
CALENDE ne face sa admiram curajul editorilor care, dupa
experienta initiala, nu s-au dat batuti, ci au scos din nou aceasta
revista. Nu atit de bataioasa pe cit a fost revista in prima ei editie
dupa ^90, Calende e in primul ei numar din cea de-a doua serie o
publicatie deschisa dezbaterii si comentariului de literatura
contemporana. Nu stim in ce tiraj a fost scoasa Calende, dar aceasta
revista ar merita o soarta mai buna decit aparitia la intervale
accidentale. t Un interviu cu totul jenant, din seria celor consacrate
candidatilor la presedintie, a gazduit EVENIMENTUL ZILEI.
Intervievatul, dl. Corneliu Vadim Tudor, a povestit tot ceea ce i-a
trecut prin cap ca i-ar putea ajuta, prin omisiune sau prin adaugire,
la imaginea sa publica. Stranie ni s-a parut lipsa de curiozitate a
intervievatorului, care nu l-a intrebat pe dl. C.V. Tudor ce parere are
despre listele negre publicate in revista sa, nici despre scrisoarea
celor 300 de militari de cariera, aparuta in aceeasi revista, nici
despre antioccidentalismul apasat si antisemitismul exprimate in
ROMANIA MARE, in perioada cind partidul d-lui C.V. Tudor lua
parte la guvernare. Cit bine a facut, cu alte cuvinte, d-sa Romaniei
cita vreme partidul pe care l-a condus si il conduce a luat parte la
guvernare. De altfel, o dovada graitoare asupra interesului cu care
dl. Vadim Tudor priveste interesele tarii careia voia sa-i fie
presedinte e ca si-a sfatuit sustinatorii sa-l voteze pe maresalul
Antonescu in turul doi al prezidentialelor, cu alte cuvinte, sa stea
acasa. t Chiar daca Cronicarul poate parea demodat, el considera ca
disputele particulare intre doi scriitori trebuie sa ramina intre cei
doi, nu sa devina obiect de spectacol public. Recent, un tinar
scriitor s-a plins in presa ca un confrate i-a inapoiat cartea data cu
autograf, cu prilejul unei festivitati in care tinarul scriitor se afla in
centrul atentiei. Motivul, o greseala de grafiere care putea fi
interpretata drept o provocare de confratele mai virstnic. Asemenea
lucruri ramin indeobste secrete. In materie de orgoliu, stilul piricios
nu ajuta nimanui, dimpotriva, are efecte dizolvante asupra
respectului de care se bucura scriitorimea in rindul opiniei publice.
Cronicar
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Martorul judecator
MA uimeSte impresia unora dintre noi ca sint unicii detinatori
ai adevarului. Au iesit la iveala dupa ^89 atitea lucruri putin
cunoscute pina atunci, incit e foarte greu sa dezlegi toate itele care
duc spre ele. Iar putinatatea informatiei, precum si distorsionarea ei
sint si ele amanunte de care trebuie sa tinem seama atunci cind ne
propunem sa reconstituim faptele. Fiindca e o deosebire importanta
intre faptul brut consemnat ca atare intr-un proces verbal de
constatare si faptul relatat sau dedus din punerea cap la cap a mai
multor informatii. Cu atit mai mult cu cit, uneori, informatiile nu
contin fapte, ci judecati care au capatat prin colportare aparenta de
fapte. Intre, de pilda, informatia ca X schiopata din pricina unei
entorse si aceea ca X era schiop e o mica diferenta, nu? Citeva
exemple flagrante tin de fapte care s-au petrecut dupa ^89, cind, de
bine de rau, informatia a circulat mai nestingherita. Sint scriitori
care s-au vazut catalogati drept teroristi, tortionari ai Securitatii,
agenti straini si cite altele, nu mai vorbesc de acuze mai marunte",
cum sint cele de hotie, perversiune, alcoolism etc. Si asta nu la
colturi de strada, ci in presa. Bietii oameni nu mai stiau pe unde sa
alerge pentru a publica dezmintiri. Unii dintre cei care si-au vazut
asemenea tinichele prinse de coada nu s-au obosit sa le dezlege,
deoarece stiau ca n-au ce dezlega. Altii au obtinut satisfactie prin
intermediul unor hotariri judecatoresti. Dar cum nu puteau face
publice aceste hotariri, din cind in cind acuzatiile pe care le-au
infirmat cu patalama de la tribunal se intorc asupra lor. Citiva colegi
de breasla, pe care i-am intrebat de ce nu incearca sa clarifice
lucrurile, mi-au raspuns ca lasa asta pe seama biografilor lor. Ba
chiar, un poet, om cu un condei ascutit si ca ziarist, mi-a depanat o
intreaga filosofie pe aceasta tema. Daca numele lui va conta, zicea,
in istoria literaturii, nu-i vor strica vreo citeva controverse asupra
biografiei sale. Iar daca nu, ce conteaza? Prin ^90, din pricina
putinatatii informatiilor, mi s-a intimplat sa pun pe hirtie naivitati
de care azi ma jenez. Si asta mai ales in privinta judecatilor de
bine". De unde certitudinea ca mai stiu eu cine merita elogii
neconditionate sau ca o anumita imprejurare urma sa aduca, rapid,
binele pe capul nostru? Probabil din pricina ca in ^90, libertatea
cuvintului si brusc dobindita impresie ca sperante care pareau
nebunesti cu citeva luni in urma pareau sa se fi indeplinit ma faceau
sa cred in toate sperantele pe care mi le facusem. Interesant e ca
atunci Cassandrele entuziasmului general, persoane ce-i drept care
se mai fripsesera cu o revolutie, precum dl. Brucan, au pus temelia
viitoarei lor reputatii de prezicatoare infailibile. Or, ulterior, in
analizele sale pe termen scurt, dl. Brucan s-a inselat cu brio, ceea ce
nu inseamna insa ca d-sa nu are, uneori, intuitii remarcabile,
verificate ca atare. Fac totusi aceste intuitii din dl. Brucan o
persoana care se poate lauda ca tine adevarul in mina, adevar din
care ne ofera cite o bucatica prin intermediul TVR ? La fel de
nesigur ca si adevarurile afirmate in avans e si adevarul personal
proiectat asupra trecutului, fara o verificare minutioasa a surselor pe
care ne bizuim. Chiar si atunci cind eu insumi am o anumita
experienta semnificativa, asta nu-mi da dreptul decit sa ma institui
ca martor si sa-mi arog numai conditia de martor, oricit de larga ar
fi propria mea experienta. Pot spune, ca martor, ca X a fost o
persoana cu mari merite sau ca Y s-a comportat incalificabil, dar nu
pot fi, in acelasi timp si martor si judecator. In justitie, cind un
judecator e banuit ca ar fi fost afectat in chip direct de actiunile
persoanelor pe care trebuie sa le judece, el e inlocuit din fruntea
completului, deoarece ar putea da o sentinta partinitoare. Despre
trecutul la care am fost martori nu ne ramine decit sa depunem
marturie si, daca e posibil, e bine sa ne abtinem sa dam note altor
martori, chiar daca nu sintem de acord cu ei.
Cristian Teodorescu
Romania literara
Editata de
Fundatia "Romania literara" director general Nicolae Manolescu;
cu sprijinul Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa
Redactia:
Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct,
Alex. Stefanescu - redactor sef, Mihai Pascu - secretar general de
redactie, Ioana Parvulescu, Andreea Deciu (critica si istorie
literara), Constanta Buzea (poezie, proza), Cristian Teodorescu,
Mihai Minculescu (publicistica), Eugenia Voda (film, muzica),
Marina Constantinescu (teatru, plastica), Adriana Bittel (externe),
Anca Firescu (secretar de redactie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu,
Simona Galatchi, George Sipos (corectura), Victor Ciupuliga
(fotoreporter).
Administratia:
Fundatia "Romania literara", Calea Victoriei 133, sector 1, cod
71102, Bucuresti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont in lei:
B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont in valuta:B.R.D.,
filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv),
Elena Raicu (contabil sef), Corneliu Ionescu (sef serviciu difuzare,
tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenta si difuzare in
strainatate), Elena Hurducas (secretariat).Corespondenti: Gabriela
Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor
Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga).Tehnoredactare
computerizata: Fundatia "Romania literara" - Anca Firescu,
Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu.
E-MAIL: rom...@buc.soros.ro si rom...@romlit.sfos.ro
INTERNET:
HTTP://ROMLIT.SFOS.RO
HTTP://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://ADECIU.MES.UMN.EDU
Textele cuprinse in aceasta selectie sint difuzate gratuit pentru uz
personal. Reproducerea unor pasaje sau citate poate fi facuta cu
indicarea autorului si a sursei. Reproducera integrala este posibila
cu acordul autorului care poate fi obtinut prin intermediul nostru.
Pentru orice solicitare de acest tip va rugam sa va adresati la
rom...@buc.soros.ro