Romania Literara Nr. 7

[Ivonne Nicolescu]

Romania literara nr.7 din 21 februarie 1996

EDITORIAL de Nicolae Manolescu

Ce nu stieAkaki Akakievici De la Un Burgtheater provincial
incoace, Livius Ciocarlie pare a se fi "specializat" in jurnal intim.
Inclinatia spre literatura se prevestea in superbele lui eseuri critice de=

dinainte, mai ales in acelea din Mari corespondente, in care
comentariul se topea adesea in descriere si evocare, apropiindu-se
primejdios de obiectul sau concret - scrisori, fotografii, imagini -,
pina la a-i capta savoarea biografica si stilistica. Ma intreb daca,
recenzind volumele de eseuri, am remarcat-o. Un anume dogmatism,
niciodata rebarbativ, nascut din intilnirea cu structuralismul francez,
ceda uneori locul, in interstitiile celor mai savante analize, "placerii
textului". Ochiul eseistului aluneca spre suprafata vie, sensibila si
nelinistitoare a lucrurilor. Forma vasului era oarecum incerta: studiul
riguros si speculativ se mula pe materialul de viata, conceptele critice
se umpleau de o emotie inefabila care le colora obrazul. Nu constituie
asa dar o surpriza natura literara a cartilor lui Livius Ciocarlie din
ultimul deceniu. Autorul a renuntat in ele la instrumentarul critic si la
livresc in favoarea unei abordari directe a realitatii aflate mereu in
spatele cartilor. Autorul de literatura, larva producatoare de matase, a
spart gogoasa in care il tinuse ascuns cititorul de literatura. Jurnalele
intime ale lui Livius Ciocarlie, comparabile cu ale lui Radu Petrescu,
reprezinta totusi un capitol distinct, bine conturat, al unei opere foarte=

unitare. Este in ele si o "evolutie" interesanta. "Diaristul" a inceput
prin a-si evoca locul sau in lume, matricea spirituala, creionind un
Banat propriu si totodata fabulos, cu o vadita bucurie a inventarului,
daca pot spune asa, a listei de nume in care toata substanta amintirii
se tragea ca singele generatiilor succesive spre stramosul comun.
Abia apoi s-au afirmat individualitatea, unicitatea personala,
biografia. Si a trebuit sa asteptam Viata in paranteza (Amarcord,
1995) ca sa avem, cules din farime, recompus, autoportretul.
Noutatea celui de al cincilea jurnal consta, pe de o parte, in aceea ca
este cel dintii in care autorul vorbeste deschis, onest si fara
complezenta, despre sine insusi. Mai mult: in care da nastere unui
personaj. Iar pe de alta, in jocul de oglinzi in care isi aseaza
personajul, luind fata de el distanta tocmai in ceasul in care i se
revela. Sint, in Viata in paranteza, trei straturi ale jurnalului. Cel
dintii este alcatuit din note zilnice din anii 1965-1977. Intimplatoare,
fara sir, nesituate totdeauna precis in timp si spatiu si nu foarte
"lizibile" din pricina unui aspect, as zice, brut al materiei, foind de
amanunte voit inutile (pentru cititor), dar probabil incarcate de
sensuri subiective, evocatoare (pentru autor). Al doilea strat se
constituie la dactilografierea paginilor regasite. Cind le bate la
masina, Livius Ciocarlie staruie citeva clipe asupra lor, cu adaosuri si
explicatii. In sfirsit, un deceniu si jumatate mai tirziu, le comenteaza
in paranteze ample (daca nu gresesc, de doua ori mai intinse), dintr-o
perspectiva ulterioara deseori ironica, necontenit critica. E un dialog
pe trei voci. Ultima - de departe cea mai limpede si, de ce n-as spune-
o, mai simpatica - este chiar aceea care-i permite lui Livius Ciocarlie
sa scoata la iveala din sterilul multiform filonul aurifer. Daca vorbim
despre un personaj al jurnalului (care nu trebuie confundat cu
autorul!), el isi capata infatisarea abia aici, in stratul de deasupra, in=

timpul lecturii jurnalului de odinioara. Acest personaj mi se pare
realizarea cea mai uimitoare a Vietii in paranteza. Il voi cita pe
autorul insusi (p.75): "Cu cit avem o mai puternica personalitate,
cu atit le (rolurile sociale - N.M.) controlam mai bine. Cind sintem
dominati de viata, intram in roluri ca in uniforme, de obicei croite
prost. Fiintele pasive, ca mine, supuse mai degraba decit vietii
complexului lor interior, au limite, neputinte. Nu pot intra in cutare
rol. Sau daca, totusi, viata o impune, pot sa intre, dar nu sint in ele.
Apartin acestui grup de contrapersonalitati. Am lipsit din rolurile
mele - de profesor, de autor, - nu in mod specific pentru ca acestea nu
mi se potriveau. Pentru ca acestea mi s-au dat. As fi lipsit din oricare
altul. In intregime, din omul social. Cu o singura exceptie - gradul
zero - rolul de cinovnic. Akaki Akakievici. Amploaiat. Nu sint
Bartleby, cum m-am falit. Spun la orice: prefer sa nu..., numai la asta
nu. As fi copiat de dimineata pina seara listele de inventar."
Cine este, prin urmare, el, personajul? Un etern demisionar, un
retractil. ("Locul meu potrivit este cel ascuns. Cind eram copil, in
castelul de sub masa, sub plapuma cind eram bolnav. Acum, in
anonimat", p. 264), un mediocru ("bunele intentii, tonul grav", p.
281) incapabil sa-si consume pina la capat mediocritatea si nu
"destul de dotat pentru frig", ca sa ajunga la acel suris cioranian, rod
al fascinatiei inutilului. Socialmente, un mic-burghez care nu-si poate
depasi conditia. Admir la Livius Ciocarlie "rautatea" de care da
dovada fata de sine, cind isi scocioraste firea si viata in cautarea
personajului ascuns. Este aici si un spirit analitic extraordinar, care se=

regaseste si cind ii portretizeaza, nu chiar cu aceeasi rautate, pe altii:=

pe profesorul Pamfil, p. 82-83, sau pe banateanul generic, p. 174-175.
Dar mai este ceva. Akaki Akakievici se poate marturisi, dar nu se
poate judeca: el nu stie ca este Akaki Akakievici. Livius Ciocarlie
stie, asa incit personajul in care se ipostaziaza isi contine, o data cu
trasaturile definitorii mai inainte enumerate, si critica. "Ce as putea
sa reprezint?", se intreaba inca o data si inca o data (p. 85) autorul
Vietii in paranteza. Si raspunde: "Nu pe Akaki Akakievici si, cu o
exceptie, pe nici un alt amploaiat, fiindca ei nu iau distanta. Ei sint
una, de se sufoca, cu existenta lor." In acest spatiu, infim si infinit,
sta nu numai deosebirea mentionata de Livius Ciocarlie: dar intregul
mister al literaturii, in care, chiar si cind vorbim despre noi insine,
vorbim in fond despre altul. Rimbaud stia de ce: pentru ca totdeauna
Eu sint un Altul. Criticul se razbuna totusi la urma: Viata in
paranteza nu e doar o frumoasa carte de proza, dar si o lectie de
literatura.n

CONTRAFORT de Mircea Mihaes

Pistolul cu capse (1)

Un binecunoscut poet de curte din perioada dejista si ceausista
ajunsese, pe baza de "rude in strainatate", la ananghie. Cum unul
dintre cei mai buni prieteni ai lui se intimpla sa fie un sef judetean de
militie, napastuitul poetastru s-a gindit sa-i ceara ajutorul. Nu numai
ca, in urma cererii, nu s-a ales cu nimic, dar prietenul militian l-a
infundat si mai rau. Dezamagit, laudatorul ceausist a inceput sa se
lamenteze, pe buna dreptate, in stinga si in dreapta: "Militianul, oricit
de spalat, tot militian ramine!" Mi-am amintit aceste cuvinte,
implacabile ca o gravura in bronz, zilele trecute, cind am citit, in
Curierul National din 6 februarie 1996, scrisoarea deschisa pe care un
oarecare "dr. Liviu Turcu" i-o adreseaza d-lui Ion Ratiu. Scrisoarea
atrage imediat atentia, macar pentru ca ocupa o intreaga pagina de
ziar - ce-i drept, nu atit din cauza productivitatii autorului, cit a
ajutorului colegial dat de redactie, prin tiparirea epistolei cu litere de=

format mare. Asadar, de la bun inceput e evidenta dorinta Curierului
National de a da un caracter de exceptionalitate scrisorii pe care, dupa
cum ne lamureste un preambul, considera, totusi, ca i-a fost trimisa
"oarecum surprinzator". Cit de surprinzator, rezulta si din cuvintele
prietenoase ale dr. Liviu Turcu adresate redactorului sef al
cotidianului. Ca sa nu mai vorbim ca intre fosta (?) ocupatie a d-lui
Turcu si strategiile gazetei se pare ca nu exista nici un fel de
incompatibilitate. De ce, apoi, scrisoarea nu este adresata
ziarului "Cotidianul", proprietate, dupa cum se stie, a andrisantului?
Era, oricum, mai sigur ca mesajul va ajunge la destinatie. Sau macar
mai direct. Si, probabil, redactia ziarului cu pricina ar fi fost mai
putin surprinsa decit aceea a semi-anonimului Curier National, ziar
de circulatie confidentiala, trimis din oficiu pe la diverse birouri si
birouase ale puterii? Raspunsul se impune de la sine: pentru ca, fara
indoiala, dl. Ratiu insusi ar fi fost surprins sa afle, via Washington,
noutati despre activitatea si intentiile sale. Si inca o observatie
inainte de a intra in analiza continutului propriu-zis al scrisorii
deschise a dr-lui (prescurtare de la doctor!) Liviu Turcu. Probabil ca
putini cititori stiu, astazi, in Romania, cine este cel care se
incapatineaza sa-si semneze delatiunile cu titlul stiintific de doctor
(invocarea tifnoasa a titlurilor stiintifice in imprejurari care nu au
nimic de-a face cu calitatea oficiala tradeaza intotdeauna gaunosenia
morala si constiinta ca numele sau pur si simplu nu reprezinta nimic;
ca sa nu mai vorbim ca o minima politete ar fi trebuit sa-l determine
sa i se adreseze si d-lui Ratiu cu acest apelativ, ca si lui Vladimir
Tismaneanu, cel care constituie obiectul indignatei sale iesiri
epistolare. Pentru ca sint, ambii, posesori ai titlului de doctor!).
Pentru cei neinformati, voi face un scurt excurs biografic. Liviu
Turcu (parca mai putin doctor pe vremea aceea si mai mult securist)
este unul dintre fostii subordonati ai generalului Pacepa care a hotarit
sa dezerteze si sa nu se mai intoarca din Occident, ajungind in 1989
in Statele Unite. Tara in care, de altfel, se mai aflase in calitate de
ofiter de contrainformatii sub acoperire diplomatica, la misiunea
romana O.N.U. din New York. Condamnat la moarte de catre regimul
Ceausescu, asemeni fostului sau sef, Pacepa, Liviu Turcu a gasit,
deci, refugiu in Statele Unite si s-a metamorfozat peste noapte in
anticomunist visceral. Un element palpitant al biografiei sale il
constituie faptul ca dintre cei trei condamnati la moarte de catre
Ceausescu in ultimii ani ai domniei sale, Ion Pacepa, Mircea Raceanu
si Liviu Turcu, doar acesta din urma a fost gratiat, in 1991, de catre
regimul Iliescu. S-a vorbit, la vremea respectiva, de reactivarea sa de
catre serviciile secrete romanesti (lucru nu cu totul improbabil, avind
in vedere ca doctoratul domnului Turcu nu i-a impresionat prea mult
pe americani, care nu s-au inghesuit sa-i ofere functia academica la
care se pare ca rivnea si ca, in ciuda functiei inalte pe care o detinuse
in securitatea ceausista, cam facea foame, cum se spune). Am avut
prilejul eu insumi sa-l intilnesc o data sau de doua ori, la Woodrow
Wilson Center din Washington, unde conferentiam, si unde dr-ul
Turcu s-a aflat printre spectatori. Imi amintesc de elogiile si
linguselile pe care le-a adresat lui Vladimir Tismaneanu, profesorul
de la Maryland care-mi supervizase lucrarile. Cu atit mai surprins
(dar nu chiar uluit - pentru ca insul inspira nelinistitoarea senzatie ca
in timp ce vorbeste iti scotoceste si prin buzunare si in biografie, si ca=

dialogul cu el e un fel de interogatoriu mascat) am fost cind am
descoperit indignata scrisoare impotriva profesorului Vladimir
Tismaneanu, atit de generos gazduita de catre Curierul National.
Despre ce este vorba, de fapt: in toamna anului 1995,
Universitatea Georgetown din Washington anunta scoaterea la
concurs a unui post de profesor la Catedra de Studii Romanesti Ion
Ratiu. Aceasta catedra a luat nastere printr-o generoasa donatie, de un
milion si jumatate de dolari, a binecunoscutului lider taranist. Un gest
mai mult decit binevenit, intr-un moment si intr-un context in care, in
Statele Unite, nu se mai vorbeste despre Romania absolut deloc. Ori,
daca se vorbeste, acest lucru nu se petrece in conditii tocmai
magulitoare pentru noi. Din scrisoarea dr-ului Liviu Turcu (haide sa-i
spun astfel!) rezulta ca dl. Ion Ratiu l-ar fi propus pentru aceasta
pozitie universitara pe Vladimir Tismaneanu, politologul de origine
romana cel mai bine cunoscut in Statele Unite. O alegere pe care,
daca dl. Ion Ratiu ar fi facut-o, ar fi dovedit, din partea liderului
taranist, nu numai inspiratie, ci si realism. Din nefericire, dl. Ion
Ratiu n-a facut o astfel de nominalizare. I-ar fi interzis-o, de altfel, si=

regulamentul concursului: acesta prevede, negru pe alb (si dl. Liviu
Turcu ar fi trebuit sa stie macar atita lucru, pentru ca a existat un
anunt public!), ca nominalizarile sint facute de catre Rectorul ("the
President") al Universitatii Georgetown, la sugestia unei comisii
interdepartamentale. Comisie din care, dupa cite stiu (dar nu te poti
pune cu un informat profesionist precum dr-ul Turcu?!), domnul Ion
Ratiu nu face parte

ANIVERSARE

Gesturi de cutezanta

Marin Sorescu implineste 60 de ani. Il felicit si daca este cumva
descumpanit de neverosimila intamplare, sau intristat, ii recomand
sa-si aminteasca, terapeutic, vorbele intelepte ale lui Costache
Negruzzi: Au mai patit-o si altii! Am patit-o eu insumi, nu demult, si
o vor mai pati, peste putina vreme, la mici distante unul de altul,
confratii Bujor Nedelcovici, Gheorghe Grigurcu si Gheorghe
Tomozei. Ii felicit si pe ei cu anticipare. As fi facut acelasi lucru, dar=

nu mai am cum, din nefericire, cu Nicolae Velea, fostul meu coleg de
facultate si mai apoi de redactie, la Gazeta literara, si el un
component al lotului de literati romani nascuti in 1936. Un
component grabit. Dar sa revin la Marin Sorescu. El reprezinta
in lumea noastra cazul indeajuns de rar al unui scriitor care, dupa
1989, nu le-a intors spatele vechilor prieteni orientati politic altfel
decat el. Ma numar printre acestia si pot sa depun marturie ca Sorescu
este, nu doar in vorbe, un adept al pluralismului. Admite ca
"situatiunea" poate fi vazuta in fel si chip, si, in orice caz, nu-i
uraste, ca altii, pe aceia care o vad altfel decat o vede el. Enervare,
suparari, chiar eclipsari temporare ale umorului sau proverbial, am
observat si la el, cand a fost rau tratat intr-o publicatie sau alta, dar nu=

am observat ura. Mai ales nefericitul ministeriat al culturii, nu mai
lung, parca, de un an si jumatate, i-a adus lui Marin Sorescu multe
adversitati, inghiontiri din toate partile, si de la amici si de la inamici.=

Dar la ce sa se fi asteptat? El a vrut-o, mi-am zis, o incaseaza pentru
ca a acceptat sa participe la o guvernare precum aceasta de care avem
parte de patru ani. Daca atacarea lui ca ministru o socotesc
fireasca, nu acelasi lucru il pot spune despre minimalizarea literara a
lui Marin Sorescu, pornita din evidente ratiuni ne-estetice. Simplu
anecdotist, autor de glume cu olteni, s-a scris despre el, in texte
pamfletare, ce e drept, dar luate in seama, tocmai pentru ca sunt
astfel, de multa lume. Este cazul sa mai spunem o data, de aceea, ca
vedem in Marin Sorescu un important scriitor al literaturii noastre
postbelice, cu inegalitati in manifestarea lui hiperabundenta si
pluriforma (poezie, teatru, roman, eseu, critica/cronica literara,
traduceri, literatura pentru copii etc.) dar cu performante indiscutabile
in aproape toate domeniile in care s-a ilustrat. In poezie a dinamitat
cliseele solemnitatilor imnice, la inceput prin parodie iar apoi
fructificand liric substanta limbajului cotidian, oralismele strazii,
reintroducand "proza" in discursul poetic si de asemeni ironia si
autoironia, butadele, calambururile, facand legatura cu spiritul
frondeur al post-avangardei (Geo Dumitrescu, Tonegaru) si
deschizand drum initiativelor optzeciste destructurante, oricat nu ar
voi sa o recunoasca orgoliosii protagonisti ai acestora. Iar in La
lilieci, opera de alta factura, invie o lume taraneasca nimbata mitic,
desi burlesca prin multe aspecte, avand aptitudinea sa dea un sens
propriu desfasurarilor omenesti fundamentale: nasterea, copilaria,
iubirea, apoi decaderea biologica si moartea. La fel raporturilor
barbat-femeie, copii-parinti, tineri-batrani. Primelor trei volume din
La lilieci, care formau un corpus, poetul le-a adaugat, in anii din
urma, inca doua. Nu era nevoie, pentru ca esentialul deja il spusese.
In dramaturgie, teatrului bulevardier socialist (formula
Baranga) i-a opus creatii ce contraveneau gustului facil instaurat de
acesta, asociind umorului reflexivitatea si apeland la parabola, la
proiectia simbolica, reinterpretand din unghi personalizat venerabile
mituri si producand cel putin o opera de prima marime a literaturii
noastre dramatice: piesa Iona. S-a vorbit de prudenta lui Marin
Sorescu si de pragmatismul ce-i insoteste prudenta. Poate ca il
caracterizeaza aceste trasaturi ca individ social. Oricum, in ce scrie
adeseori le uita si l-am vazut comitand indrazneli de care singur,
ulterior, se mira. Daca nu cumva isi juca mirarea. Multi au uitat seria
cronicilor sale literare din Ramuri, de la sfarsitul anilor =9170, care au=

zdruncinat serios multe reputatii oficializate, starnind furtuni de
proteste, pe fata sau in cabinetele obscure ale puterii, unde cei lezati
faceau presiuni pentru a i se lua revista. Punctul de culminatie al
acestei activitati de salubrizare literara a fost atins prin darea pe fata a=

plagiatului monumental infaptuit de Eugen Barbu in romanul
foiletonistic Incognito. A te lega de Eugen Barbu in acei ani, de omul
care teroriza scriitorimea cu invoire, si cateodata cu ordin, de la
partid si de la securitate, era o fapta deloc prudenta si in nici un caz
scutita de riscuri. Efectul gestului sau, caruia i s-a alaturat prompt, in=

Romania literara, Nicolae Manolescu si apoi multi altii, luand
oficialitatile oarecum prin surprindere, a fost extraordinar. Dincolo de
rezultatul imediat (stigmatizarea lui E. Barbu ca plagiator) s-a obtinut
ceva cu mult mai important: limpezirea apelor in lumea
scriitoriceasca si inceputul unei solidarizari active a spiritelor
democratice in jurul ideii de rezistenta la totalitarism. Prudent?
Astfel pare a fi Sorescu, intr-adevar, in viata de toate zilele, dar e in el=

o pornire (un diavol?) ce-i joaca feste, ca in imprejurarea mai sus
evocata sau ca in altele, impingandu-l sa comita gesturi mirabile de
cutezanta. Nu este drept sa fie uitate si nici sa fie micsorata
semnificatia lor.
Gabriel Dimisianu

Omul surprizelor

Marin Sorescu a fost inca de la aparitia sa in viata literara un
om al surprizelor. In primul rand, in plan biobibliografic. A debutat
cu un volum de parodii, caz rar intr-o literatura. Iar parodiile nu erau
doar parodii, ci si o demonstratie de virtuozitate absoluta (tanarul
autor dovedea, practic, ca poate scrie la fel de bine, daca nu chiar mai
bine, decat oricare dintre contemporanii sai). Apoi, s-a impus cu
poezii proprii, instaurand o moda Sorescu (colegele mele de liceu ii
transcriau versurile in albume secrete). Dar si in aceasta privinta a
contrariat: desi devenise un poet popular, oferea prin versurile sale,
criticilor literari, motive de reflectie filosofica. Cand gloria sa de poet=

a ajuns la apogeu, a inceput sa scrie teatru si - surpriza - a avut succes=

si ca dramaturg. Intre timp, crestea si faima sa internationala. Sfios,
paralizat de emotie ca un adolescent in prezenta unui interlocutor,
incapabil sa tina un discurs mai mare de o propozitie (cu conditia ca
propozitia sa fie eliptica de predicat, iar subiectul - exprimat printr-un=

cuvant monosilabic), a strabatut totusi intreaga lume, ca impresar
eficient al propriei sale opere. Dupa ce a devenit un clasic in viata,
studiat in manualele scolare sau ales ca "subiect" de doctoranzi, s-a
lansat ca pictor naiv! La caderea lui Ceausescu, a dat un verdict de
neuitat: "Pentru romani, acum s-a incheiat cel de-al doilea razboi
mondial." Nimeni n-a mai rostit o apreciere atat de severa in legatura
cu perioada postbelica. Nimeni n-a mai condamnat atat de ferm
comunismul. Si totusi, in anii de dupa 1989, Marin Sorescu n-a luat
parte la campania anticomunista. Drept urmare, a fost taxat - cu
stupoare - drept sustinator al unei echipe de conducatori ai tarii in
care predomina fostii comunisti. De aceea, nu s-a mai mirat nimeni
cand poetul a acceptat postul de ministru al culturii. A urmat insa o
noua surpriza: Marin Sorescu a renuntat repede la acest post, ca la o
jucarie de care s-a plictisit. A condamnat in mod public dezinteresul
celor puternici (politicieni, oameni de afaceri s.a.m.d.) fata de soarta
culturii romane si a adresat scriitorilor indemnul de a fi solidari. L-am
auzit vorbind la o intalnire cu un grup de scriitori, la Constanta:
"Este o greseala sa ne razboim intre noi, la nesfarsit. Devenim o
prada sigura pentru ei. Orice am face, oricat de perfizi ne-am
considera, suntem mai naivi si mai vulnerabili decat ei."
Inventivitatea, capacitatea de a contrazice asteptarile celor din
jur ii caracterizeaza si scrisul. Inca de la primele sale manifestari,
Marin Sorescu face literatura buna dintr-un material lingvistic ieftin.
La un concurs de poezie, s-ar putea cere participantilor sa compuna
un poem folosindu-se obligatoriu si de urmatoarele sintagme:
...am zarit lumina... sa vad ce mai faceti... sanatosi? voinici?...
cum o mai duceti?... multumesc... nu am timp... imi place aici... fata
aceea se uita la mine... nu, draga, nu te deranja... o cafea neagra voi
servi, totusi...tu stii s-o faci... Exista ceva mai banal? Si totusi din
asemenea expresii uzuale se poate crea poezie. A demonstrat-o Marin
Sorescu, eternul castigator al acestui imaginar concurs: "Am zarit
lumina pe pamant,/ Si m-am nascut si eu/ Sa vad ce mai faceti.//
Sanatosi? Voinici?/ Cum o mai duceti cu fericirea?// Multumesc, nu-
mi raspundeti./ Nu am timp de raspunsuri,/ Abia daca am timp sa pun
intrebari.// Dar imi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atata lumina
incat/ Creste iarba.// Iar fata aceea, iata,/ Se uita la mine cu=
sufletul.../
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.// O cafea neagra voi servi,
totusi,/ Din mana ta./ Imi place ca tu stii s-o faci/ Amara." La fel de
spectaculoasa este alchimia practicata in ciclul La Lilieci. Din
regionalisme - si din regionalism, in general - pe care nimeni nu mai
da azi doi bani, poetul a obtinut o substanta literara stralucitoare si
inoxidabila. (Ca sa nu mai vorbim de riscul pe care si l-a asumat:
autor, pana atunci, de texte usor si perfect traductibile in alte limbi, a=

trecut peste noapte in categoria autorilor de texte intraductibile.)
Ingenios si imprevizibil, Marin Sorescu a tulburat apele calme -
de un calm funerar - ale vietii publice dinainte de 1989. Iar azi, cand
totul este involburat si nesigur, pastreaza, in scrisul sau clasicizat, o
oaza de calm al valorilor.
Alex. Stefanescu

CARTI ROMANESTI prezentate deAlex. Stefanescu

Monument critic

A La doisprezece ani de la aparitia primului volum, a aparut,
recent, volumul al doilea din Dictionarul personajelor lui Dostoievski
de Valeriu Cristea. "Lucrarea de fata - explica autorul intr-o nota
introductiva - cuprinde personajele din =ABmicile=BB romane ale lui F. M.
Dostoievski: Visul unchiului (1859), Satul Stepancikovo si locuitorii
sai (1859), Umiliti si obiditi (1861), Amintiri din Casa mortilor
(1860-1862), Jucatorul (1866) si Eternul sot (1870), constituind al
doilea volum al intreprinderii noastre, dupa acela din 1983, consacrat
marilor romane (Crima si pedeapsa, Idiotul, Demonii, Adolescentul si
Fratii Karamazov)." Refuzand succesul facil, Valeriu Cristea
precizeaza, in continuare, ca dictionarul sau se adreseaza unor cititori
familiarizati cu opera dostoievskiana si nu unora care cred ca un
dictionar poate sa-i initieze in aceasta opera. Recomandarea are
indreptatire, intrucat lucrarea, departe de a fi o carte de popularizare
sau un abecedar destinat unor cititori incepatori, se prezinta ca o
creatie critica vasta si dificila (desi niciodata plicticoasa). Raportul
dintre ea si un dictionar in acceptia curenta a termenului este raportul
dintre muzica simfonica si muzica usoara. Lansarea lui Valeriu
Cristea, cu multi ani in urma, in aceasta aventura critica i-a surprins
cel putin pe unii dintre cititorii sai. Valeriu Cristea nu are acea
exuberanta creatoare (de genul celei a lui G. Calinescu) care sa-i
permita deschiderea unor mari santiere. Treptat, insa, s-a vazut ca
amploarea unei constructii poate fi asigurata si de altceva decat de
exuberanta si anume de un devotament dus pana la fanatism fata de o
opera. Ca un calugar care, cu slabele lui puteri, urca pe muntele
Athos pentru a-l slavi in felul lui pe Dumnezeu, criticul a facut un
efort urias, de care nu parea capabil, si a reusit, iata, sa-si dovedeasca=

admiratia aproape religioasa fata de opera dostoievskiana. Cartile lui
Valeriu Cristea despre Ion Neculce, Ion Creanga si chiar Cervantes
par lucrari pe o tema data, desi autorul ne - si se - asigura ca este
vorba de afinitatile sale elective. Criticul ii simpatizeaza pe scriitorii=

respectivi si nimic mai mult. Si este foarte probabil ca-i simpatizeaza
numai pentru ca acesta este regimul sufletesc care ii permite sa dea
maximum de randament la masa de scris. Cu Dostoievski, insa, este
altceva. Valeriu Cristea se regaseste in lumea dostoievskiana. El ar fi
capabil sa rescrie opera marelui scriitor rus din secolul trecut in
registrul stilistic al unui literat de azi. De altfel, aceasta si face.
Dictionarul personajelor lui Dostoievski este, de fapt, opera lui
Dostoievski, sistematizata si rescrisa. In noua varianta, ea nu mai are
adancimi insondabile (comparabile cu acele abisuri intunecate care
apar numai in vis) si nici nu mai exprima o dragoste coplesitoare si
tragica fata de fiinta umana, dar cucereste prin alte calitati: prin
constiinta critica (discreta, dar niciodata stinsa, asemanatoare cu acea
"lumina de veghe" din trenurile de noapte), prin binecunoscuta
tandrete malitioasa a lui Valeriu Cristea fata de personaje, prin
farmecul stilistic (criticul are o pedanterie neindemanatica, de copil
care imita o indeletnicire a maturilor). Ca si Dostoievski, Valeriu
Cristea realizeaza o performanta: portretizeaza expresiv personaje
pozitive - ceea ce nu reuseste multor autori. Iata, ca exemplu,
portretul pe care i-l face lui Alei, tanarul tatar daghestanez din
Amintiri din Casa mortilor: "Personajul are nu numai capacitatea de
a trai fericirea, ci si de a o transmite. Intr-unul din cele mai frumoase
momente ale cartii, el gusta atat de profund placerea reprezentatiei
teatrale, incat =ABun ocnas in varsta, un om intotdeauna nemultumit,
ursuz si certaret=BB, cu care se intamplase sa stea alaturi, zambeste
privindu-l; recalcitrantul se bucura la randul sau de spectacolul
reflectat pe chipul iluminat al lui Alei. s...t Receptiv fata de inrauririle=

nobile, inaltatoare, Alei, care reia intr-un fel tipul bunului salbatic
(inteligent, frumos, candid, recunoscator), =ABcivilizat=BB in acest caz de=

Goreancikov, se dovedeste complet imun fata de tot ceea ce e
injositor in viata de temnita. Un heruvim din familia lui Aliosa
Karamazov traversand cu pas ferm si cuget senin iadul ocnei,
personajul ilustreaza in sensul unor teoretizari ale scriitorului biruinta=

omului asupra mediului, taria de neclintit si frumusetea incoruptibila,
de clestar a fiintei umane mantuite." Asemenea sobre si decise
imnuri de slava inchinate unor personaje luminoase exista in numar
mare in dictionar. Ele fac parte dintr-o pedagogie a binelui pe care
Valeriu Cristea o practica de aproximativ doua decenii, prin tot ceea
ce scrie (critica literara, articole de ziar si chiar proza). In principiu,=

preocuparea este laudabila, insa de la un moment dat devine sesizabil
caracterul ei obsesiv. Ca si Ioan Alexandru, ca si Vasile Andru,
Valeriu Cristea tinde sa se transforme dintr-un scriitor intr-un
propovaduitor. (Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, din punct de
vedere moral, impunerea binelui, fie si numai prin insistenta retorica,
reprezinta un abuz. Publicistica lui Valeriu Cristea din anii
postdecembristi, moralizatoare pana la caricatura si indarjita in
impunerea binelui pana la... ura, dovedeste cu prisosinta ca alegerea
unei asemenea cai reprezinta o eroare. Dar aceasta este alta poveste.)
Din acest punct de vedere, se poate observa o deosebire intre
tonul adoptat in primul volum al dictionarului si tonul din cel
publicat recent. In primul volum erau mult mai frecvente comentariile
ironice la adresa personajelor malefice (ca sa nu mai punem la
socoteala faptul ca si personajele ingeresti aveau parte de mici rautati
gratioase). Ironia relativiza viziunea critica, de fapt, facea viziunea -
critica. Se intampla chiar uneori ca autorul sa intre temporar, cu o
placere perversa, in complicitate cu eroii diabolici ai romanelor
dostoievskiene. Era vorba de spirit ludic sau era vorba de o cruzime
secreta a lui Valeriu Cristea - nu conteaza. Important este ca aceste
piruete, aceste fugitive parodieri ale raului confereau un caracter mai
pronuntat artistic comentariului. In volumul al doilea, desi ironia
n-a disparut cu totul, se manifesta mai rar. Criticul este mai grav si
mai tendentios. Numai atunci cand Dostoievski insusi creeaza un
personaj de vodevil - de pilda, Mozgliakov din Visul unchiului -
Valeriu Cristea se mobilizeaza si el ca umorist. In general, insa, tinde
sa rasplateasca si sa pedepseasca personajele. Uneori ni-l imaginam
ca dictator al lumii careia Dostoievski i-a fost (doar!) demiurg.
Indiferent de aceasta, la urma urmei, discreta deviere a
criticului de la ceea ce si-a propus initial, Dictionarul personajelor lui=

Dostoievski, asa cum se configureaza acum, dupa aparitia celui de-al
doilea volum (va aparea candva si al treilea, ne anunta in aceeasi nota
introductiva autorul), este o opera critica monumentala. Prin
anvergura, poate fi asezat fara retinere in succesiunea celor mai
impozante creatii critice din istoria literaturii noastre. Dar
dictionarul nu are doar un caracter monumental. Este, daca se poate
spune astfel, si o opera critica infrigurata, ca faimoasa carte a lui I.
Negoitescu despre opera lui Eminescu. Intr-o epoca dominata de
"simtiri reci, harfe zdrobite", Valeriu Cristea pune in circulatie un
text care il angajeaza existential pe cititor. Sau, in orice caz, care
tinde sa-l angajeze existential. Criticul cere explicit lectorilor sai
sa cunoasca opera lui Dostoievski daca vor sa inteleaga dictionarul.
Dar le mai cere ceva, implicit: sa aiba suflet.

Valeriu Cristea, Dictionarul personajelor lui Dostoievski,
volumul 2, Editura Cartea Romaneasca, 1995, 472 p., 6120 lei.

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu

Horia Stamatu si folclorul apocrif

Mai puTin poet al transcendentei, in schimb intens poet al
imanentei, precum, de altminteri, majoritatea liricilor romani, Horia
Stamatu constata materialitatile elementare, ce se dramatizeaza in
chiar simplitatea lor brutala si fara izbavire. Noptile sint negre, de
asemenea zilele, negru e si gindul, timpul e un haos de zdrente albe si
negre, negura e compacta, fulgerul e strabatator, griul suna marunt,
sufletele pier si se usuca pe oase, noaptea e fara capat etc. Insasi
aceasta directitate lingvistica, acest traseu scurt intre senzatie si verb=

spun ceva despre fibra sufleteasca a unui autor cu un fond rural, la
care complicatia limbajului are aerul unui efort nu doar in ordinea
esteticului, ci si in cea morala. Din care cauza se iveste o asprime
secunda, rafinata, o dizarmonie elaborata ca o umbra a celei dintii,
instinctive. In limbajul intelectualizat, vag suprarealist, autorul
ramine captivul firii sale circumspecte, austere, sensibile la cruzime
(reziduu al unei primitivitati in raport cu care actul liric dobindeste o
alura magica): "E un anotimp al legumelor/ si unul doar al nuferilor
de mare/ e o faza a ploilor de stele/ si o invazie a soarecilor de apa/
este o era a strugurilor de ambra/ si alta a scopurilor ascunse/ este
istoria lumii macelarita in veghe/ si istoria lumii pierduta in somn"
(Madrigal). Versuri ce ne apar asemenea unui portelan delicat pe care
au fost pictate scene de inclestare singeroasa. Cind afirma ca
"destinul descinta matca miturilor", Horia Stamatu se comporta ca o
constiinta care se de-subiectiveaza, adica se separa de existenta
individuala, trecuta in contul destinului, apropiindu-se insa de cea
cosmica, pe care miturile, proiectii ale subiectului colectiv, i-o fac
familiara. E o dezechilibrare lirica, urmata de o echilibrare
antropologica. Poetul regreseaza catre o zona arhaica, ce n-ar putea
avea corespondente muzicale. Suficiente lor insele, miturile se
prelucreaza mutual, refuzind artificiul melodic: "Muzica nu se poate
traduce miturile/ vorbesc intre ele naufragiu in cuvint (...) miturile se
torc unul pe altul muzica/ nu se poate..." (Peisagiu poezie). Daca
muzica e incompatibila cu acest univers frust, zgrunturos, ne dam
seama ca el se alcatuieste din perceptii simple, dure, care izbesc
violent retina si pielea, care ard, ingheata, ranesc. Lacrima de foc
amara strapunge ploaia neagra, ciinii singera muscind din pietre,
ploaia e de pucioasa, noaptea e deasa, frica ingheata, lapovita creste,
clopotele se topesc de somn, piatra e roasa de vinturi avind obrazul
taiat in spirale, negura cotropitoare casca o falca de balaur inghitind
si cer si mare, soarele ingheata taiat, gem oasele gintilor stinse, zimtii=

astrelor s-au ros, cad solzii lumii pe girla cu apa Simbetei. Sau intr-un
text compact: "La copca vidrele se string sa prinda pestii grasi/ cu
ghiarele sticlite'n duh facura gaura/ in cer gerul taie felii de carne vie=

stele picura/ in copca lacrime de focul rece din copca cerului curge/
beteala un peste a inghitit un inger" (Peisagiu epifanie). Pina si
suavitatea e inveninata, tangenta la intemperii: "aceasta casa, ah, fara
sindrile/ cu zeul inaltat subtire/ in pragul dintre nopti si zile/ din flori=

si ace de albine// ah, casa'n care ploua stele/ de la izvoarele
vinturilor/, unde ne-ajunge printre ele/ mireasma florilor mirilor!"
(Oicos). Cind concede muzicalitatii, poetul compune, cu un cinism
formal, onomatopee ale furtunii: "Vintul in valuri/ siroaie de ploaie/
invaluie dealuri/ codrii despoaie. (...) In tot mai rotund/ se=92nvaluie
totul/ si nopti fara fund/ ascund Sabaotul" (In haos). De fapt, nu
melodia il intereseaza, ci ritmul, instrument echivoc, de inspiratie
biologica. Articulind un ciclu de Ritmuri intre aci si dincolo,
celebreaza, aproape de paginatate, "ritmul suflarii/ din care toate
ritmurile sa multumim" (Peisagiu mistic). Dar primitivitatea lui
Horia Stamatu e una specifica, apartinind simtirii unui cioban tracic.
Ea isi aduna energiile din enigmaticele profunzimi locale, precum
fluide ale superstitiei, ale magiei, ale des-cintecului, intr-o obscuritate=

care e deopotriva a timpului imemorial, a sensului incifrat, a starii
sufletesti tirzii, a inimii "stoarse" si "arse". Are loc astfel o
suspendare a comunicarii, o rupere a puntilor intre doua timpuri ale
civilizatiei. Imensei rupturi ii urmeaza o scufundare a timpului
revolut, veritabila Atlantida rustica ca se pierde in sine. Aceasta nu
mai poate avea decit o acceptie fantasmagorica. Din simbolicul miez
de noapte, descinde o gratuitate nu de natura lirica, ci ontologica. De
unde detasarea, indiferenta taciturna, impersonalitatea calcinata drept
puncte caracteristice ale starii de spirit: "Pe un drum pe unde scapa/
miezul noptii dintre stele/ drumul vechi taiat de-o apa/ fara poduri cu
podele//niciodata oarecine/ nu se vede nu intreaba/ unde umbli ce-i
cu tine/ daca ai ori n=92ai o treaba// des te-am cautat surata/ la mijloc de=

cale=92ntoarsa/ numai azi ca niciodata/ inima mi-e stoarsa arsa" (Unde
cine ce). Acest timp mort e tratat in mod concret, spalat ca un
cadavru: "Timp spalat/ de moartea toata/ rasfatat/ si fara pata"
(K=E1iros). Insa asa cum inmormintarile taranesti infatiseaza o turnura
dionisiaca, o reintoarcere catre viata, durata ancestrala e insufletita de=

poet printr-un sir de imagini ale pitorescului, de un umor ce se
cumpaneste cu abisalul. Jocul expresiei se ingina cu aluzii la tainele
unei metafizici materiale, traduse in ritual. Misterul insusi devine
pitoresc, anecdotic: "La marea cu sarea/ la vadul oftarilor/ unde nici
seara/ nici ziua nu mor// la iarba de aur/ la cerul de crita/ la scocul lui=

Paul/ si Patru pe-o spita// la roada dintr=92una/ si toata tulpina/ la
vagauna/ de rost si hodina// la scrisa pe piele/ de aer curat/ cu vintul
de rele/ in apa spalat// la riu cu odoare/ ce purure curg/ unde nu
doare/ fierul de plug// la pasare trasa/ la malul de veci/ ce nu te lasa/
inapoi sa pleci// la stupul de miere/ si ziua senina/ la muzica tacere/
de noapte lumina// la spatele=92n sine/ pizma si moarte/ la cum se
cuvine/ din nici o carte// la carul cu bolta/ pe-o singura roata/ mireasa
cu fota/ inflacarata// asteapta si rabda/ vipie si sete/ cinta si lauda/
aude si vede:// crai de racoare/ din fara vremi/ in clare izvoare/ in vai
si poieni" (Ce dor de dincolo venea?). Din sentimentul ca era
primordial- locala raspunde in absolut, poetul o inzestreaza cu o
mitologie usor "piezisa", atinsa adica de incredulitatea funciara, grav
sugubeata, a autohtonilor. Ceremonialul are un iz carnavalesc,
totemurile prezinta o nota sec amuzanta: "La rascrucea chiala/ de
drum si drumeti/ coboara o scara/ de spini si scaieti.// La ceasul calp/
de timp neavut/ trece Corb-Alb/ aripa de lut.// Si miel jupuit/ in
protap crucis/ cu Mos Maglavit/ cu lupii piezisi" (Fabula I).
Fantomele sint si ele bastinase (Declin razbunat s.a.). Interesant e un
pasaj de paremiologie fantasta, deci inca un chip al jovialitatii unui
trecut ce nu se inspaiminta de sine, al unui deces ce nu se ia in tragic,
aidoma Cimitirului vesel de la Sapinta. Golul produs de restringerea
afectivitatii e ocupat, demoniac, de ironie. Istoria, basmul si
sarcasmul isi dau mina in stihurile strepezite ce ar fi putut fi semnate
de catre Stan Patitul: "unde calul se spala pe dinti/ si zgircitul il cauta=

de arginti/ unde se crapa de zi si nu se mai cirpi/ unde creste pe gard
malai si ciorile cinta ca=92n rai/ unde si-a legat coada magarul si-l tot
cauta arhondarul/ unde s'a spovedit berbecul si s-a pocait Grecul/
unde curge tuica pe girla si lupu pazeste la tirla/ unde creste copacu-n
pridvor si curge faina pe horn/ unde-si cloceste ouale cucul si culege
flori haiducul/ unde-a plins amarnic zgripturoaica pe cumatra-sa
Zmeoaica/ unde-a pus Voda de mamaliga si trage boieru la cotiga/
unde ploua cu oua de bibilica si nebunii se ridica" (Parapoem).
Printr-o extrapolare a motivului mioritic, asistam la o transhumanta
obiectuala: "Din omaturi coboara/ turmele uitate/ turmele de chiciuri/
turmele de stalactite/ turmele uriasilor/ turmele de piatra/ turmele de
lut" (Cind soarele). Impulsul intim al autorului e de a crea folclor.
Gratuitatea ontologica se intilneste, paradoxal, in planul liric, cu o
tendentiozitate ce provine din substanta arhaica invocata. Avem a
face, deci, cu o pre-determinare, cu o programare tematica si
pitoreasca, din care scapa prospetimile apocrife, analoage unor texte
ale lui Anton Pann, in materia unduioasa a carora nu se poate stabili o
demarcatie exacta intre produsul de autor si tiparul oral: "Bucura-te
Irimie/ doctori bucurati-va/ cela ce nimic nu stie/ din nestire tot va
da!// Bucura-te Irimie/ lacomi bucurati-va/ din bogata-i saracie/ el
neincetat va da.//Bucura-te Irimie/ bucura-te Roma tare/ ca a lui
Imparatie/ harul e fara hotare!" (Acatistul Sfintului necunoscut).
Negresit, un Ioan Alexandru, un Gheorghe Pitut, insa mai cu seama
un Ion Gheorghe, au in acest viguros bard al filonului traditional un
precursor, chiar daca putem presupune ca nu i-au citit creatia.
Socotit adesea drept cel mai important poet al diasporei noastre,
Horia Stamatu e, cu siguranta, cel mai romanesc. Trudnica lui
existenta de surghiunit, ce a cunoscut, in anii =9140, si lagarele de
concentrare ale Apusului, a functionat ca o forma de slujire a
factorului etnic, in care poetul n-a ezitat a se invesminta ostentativ,
intre straini, ca intr-un costum folcloric. Magia omului primordial ce
a purtat-o in singe s-a convertit intr-o magie vizionara. Structurindu-
si si orientindu-si inspiratia conform unui cimp de forta colectiv,
impletind sumetirea multimii cu principiile naturii, a fixat-o in
tabloul unei crincene solidaritati a "stirilor din sub-stire" cu mugirea
vintului si a omului cu boabele putrezite si spicele stelare: "Cind
multimile fug batute de/ vintul rau s-a impietrit cu/ vintul bun vin
stirile cele/ de peste sire multimile mugind/ cu vintul rau aduna
stirile/ din sub-stire batute de grindini/ multimile in nestire aduna/
vintul pe duna s=92a risipit/ cu moartea vintul turbat in/ ultima clipa
musca multimile/ aerul cu ochii holbati pe/ miristi alearga multimea/
vedeniilor stringe boabe ramase/ putrezesc la venirea iernii/ multimea
fulgilor joaca pe/ razele vintului negru pling/ multimile din radacini
fara/ nadejde spice de stele se cern/ cu toata cumplita de sine/ tacere
dospeste ultimul bob./ Intiiul" (Peisagiu multimile piinea). Nu e aci
un Rebreanu halucinat? Un amestec al lui Liviu Rebreanu cu Ion
Caraion?n

Horia Stamatu, K=E1iros, Editura Albatros, Bucuresti, 1995, 280
p., 4 783 lei.

CERSETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru

Poetul cu dintii de tabla (7 improvizatii catre Johnny Raducanu)

1. Daca as putea sa tin ochii inchisi! Sa vad, sub pleoape, mari
femei blinde, intinzindu-se cu toata carnea lor alba si lenesa peste
hemisferele cerebrale, ocupindu-le cu fesele lacome de altfel de
ginduri, mai bogate in patimi, mai crude-n dorinti, naruite-n
memoria-mi grea. 2. Cit de nepriceput ma simt. Nici a bate un cui
intr-un lemn de esenta tare (chiar moale) nu stiu! Nici sa asez un
taburet patrat in mijlocul bucatariei de vara. Nici sa ferocizez o
tomata-n felii: in plan transversal, in plan frontal, in plan sagital!!
Nici sa inalt, apucind cu ardoare toarta, galeata plina cu laptele
proaspat muls, in aerul nimicit al inserarii. Usa, cu cheia, de mult am
uitat a o scotoci. A incuia si a descuia o casa a devenit un lucru
misterios, o taina cunoscuta doar de broasca domestica a clipei, o
splendoare nebanuita! 3. Zguduit, ca de-o criza de friguri galbene, in
colonii, de sunetul cestii de cafea, atunci cind o ating cu ochiul, cu
nara, cu degetul, cu buza, in veranda pustie, ocrotit totusi (plasele
baltate de paing!) impotriva tintarilor viitori, ce mi-ar da, inca si inca,=

fierbinteli sinilii. 4. Corabii! Dar pinzele puternice le ridicau altii.
Numai cirma era intre sinii tai zdraveni, autoritari si lucizi! 5. Un
flutur fix imi apasa umarul drept. Un crin imi sprijina obrazul de
aceeasi parte. Mina mi-o poarta lumina de-afara, sosita orizontal, din
nourii densi. Iar Tatal meu citeste carti de Alexandre Dumas-fiul!! 6.
Roua carcinomatoasa, conflagratii de franjuri!!! 7. Iubita mladie,
subtire, cu subsuorile pletoase, mi-a soptit: fa-ma moriscuta-n zori de
vreo trei-patru-cinci ori. Iubita uriasa, Europa rapita de cearceafuri
baltite-n sudori parfumate, m-a gilgiit impreuna cu vinul scurs spre
nombril: fie-mi-ai morisca-n burg, urlatoare, de amurg...

Nuvelele lui Stefan Banulescu in Franta si Germania

La inceputul lunii ianuarie, acest an, a aparut in Franta, la
Editions Jacqueline Chambon - Nimes, volumul de nuvele intitulat
Quand les sangliers =E9taient doux, de Stefan Banulescu, incluzind
textele din cartea Iarna barbatilor (1965, Editura pentru literatura).
Volumul (230 pag., - 110 F.F.) se deschide cu nuvela Mistretii erau
blinzi si se incheie cu povestea Un viscol de altadata (extrasa din
cartea Scrisori din Provincia de Sud-Est, 1976, Ed. Albatros).
Traducerea si prefata volumului sunt semnate de Georgeta
Horodinca. Editions Jacqueline Chambon anunta pe coperta
volumului si tiparirea, in 1997, a romanului Cartea de la Metopolis,
primul tom din ciclul Cartea Milionarului. Mentionam ca la aceasta
editura franceza au mai aparut in ultimii ani, din proza romaneasca,
Concert de muzica de Bach de Hortensia Papadat-Bengescu, Patul lui
Procust de Camil Petrescu, Adela de Garabet Ibraileanu, Ciuleandra
de Liviu Rebreanu. Publicam in paginile revistei, Prefata la
editia franceza a nuvelelor.h Editura Suhrkamp, din Frankfurt am
Main, a tiparit volumul de nuvele Ein Schneesturm aus anderer Zeit
(200 pag., 18 DM), de Stefan Banulescu, incluzind cea mai mare
parte a pieselor din cartea Iarna barbatilor. Traducerea este semnata
de Veronika Riedel, iar postfata de Ernest Wichner. Aparitia acestei
versiuni in limba germana, semnalata de numeroase publicatii din
Germania, Austria si Elvetia, a prilejuit interesante opinii critice
privind universul autorului roman, singularitatea literara a prozei lui
Stefan Banulescu si a tinutului imaginar din fictiunea nuvelelor sale.
Citam din cronica literara semnata de Sieglinde Geisel, sub titlul Im
Spiegel der verkehrten Walt (In oglinda lumii rasturnate), publicata
in NEUE Z=DCRCHRR ZEITUNG: "... Autorul roman Stefan
Banulescu este un pictor virtuoz. Fie ca este vorba de revarsarea
sloiurilor Dunarii, de arsita stepei Baraganului sau de tacerea
enigmatica a unui oras fara nume, in nuvelele lui Banulescu Cimpia
Romana devine un tarim magic al destinului, din puterea caruia
nimeni nu poate scapa. Oamenii nu sunt numai prizonierii spatiului,
ci si, in dublu sens, ai timpului. Doua dintre nuvele se desfasoara in
timpul celui de al doilea razboi mondial, care se abate asupra
oamenilor cu caracterul imprevizibil al unui cataclism natural.
Timpul nu este dislocat numai in sens politic, ci si in sens estetic:
timpul apare ca o naluca. La o analiza mai atenta, recunoastem in
Stefan Banulescu un surrealist ale carui povestiri se desfasoara pe
muchie de cutit, in timp ce in jur lumea se prabuseste. Oglinzile
enigmatice, aparent lipsite de sens, pe care ciudatul negustor Popescu
si le-a montat pe o masa sunt o dovada graitoare. Pentru personajul
ginditor Horatiu, cel care in mod clar priveste cel mai serios tacerea
incremenita a orasului, masa cu oglinzi a lui Popescu a fost
dintotdeauna un punct fix al localitatii. Cind se priveste acum in ea,
atit el, cit si intreaga lume din jur, apar cu capul in jos. O lume
rasturnata, care in curind se va sfarima intr-un morman de cioburi: la
sfirsitul razboiului, vestile de pace, aducatoare de bucurie, ramin fara
ecou in orasul paralizat; ca si cum nimic nu s-ar fi schimbat prea mult
odata cu ele. Un tablou laconic al vremii, care prevestea cursul pe
care aveau sa-l ia urmatorii patruzeci de ani in Romania..." Iar Cristof
Siemes, in DIE ZEIT , la rubrica de cronica literara care selecteaza
Cartea lunii, in studiul sau critic dedicat nuvelelor lui Stefan
Banulescu, editate de Suhrkamp, studiu intitulat Bizarer Lundschafts
- Wahnsinn (Nebunia unui tinut bizar), isi incepe astfel remarcile
asupra universului prozatorului roman: "...Un tarim al legendelor,
dar care - pina in clipa de fata - nu constituia pentru cititorii germani
un spatiu literar. Se afla prea departe, la capatul Cimpiei Romane,
acolo unde Dunarea se varsa in Marea Neagra printr-o delta uriasa.
Cine a mai auzit vreodata povesti din Dobrogea? Nuvelele lui Stefan
Banulescu sunt fragmente dintr-o saga a acestei provincii, ruine ale
unui Macondo romanesc, care n-a primit contur numai intr-un veac
de singuratate, ci in anii fara sir ai curgerii Dunarii. Tinutul mitic se
afla dincolo de legile zilei si orei; aici timpul nu inseamna nimic...
Modelul este Casa cu ecouri tirzii din prima nuvela a volumului: nu
exista calendar, nu exista ceas, anii sunt aboliti. Miscarea
ceasornicelor nu este o opreliste pentru nimeni, intr-un colt de lume
unde viscolele incep luni dupa-amiaza si inceteaza, cel mai devreme,
simbata dimineata. Se duce omul pina afara sa aduca niste lemne,
cind se intoarce din curte dupa o clipa, nu-l mai recunostie nici
propriul sau frate - s-a curs prea mult timp in furtuna de zapada: zile
intregi, poate ani... O lume pe masura personajului Lenz al lui
B=FCchner, pe care, dupa cum stim, il supara din cind in cind "ca nu
putea merge in cap". In universul lui Stefan Banulescu ar fi putut. In
nuvela Masa cu oglinzi, Ion Popescu, comerciant luminat, alcoolic si
cu spirit enciclopedic, tine oglinzile sale in fata lumii si arata
adevarata realitate a lucrurilor: "...oglinzile imi aratau imaginea
rasturnata, strada era pe cer, iar pantofii mei pingeliti de curind se
vedeau suspendati pe bolta celesta, de care atirnam, cu gulerul ridicat
si cu reverele adunate si botite peste piept, inconjurat, tot, de flacarile=

oglinzilor". Calatorie in cer, pornita de la ulita prafuita. Dar si cerul ti=

se poate casca sub picioare ca o prapastie. Asta se si intimpla, cind
soseste iarna, cind Dunarea isi iese din albie si invazia sloiurilor
sfarima casele. Morile sunt maturate din loc, copiii, bunicii si vitele
ingheata si se ineaca de-a valma... Nebunie de tinut bizar, atit de
bogata in sensuri si totusi atit de greu de deslusit - in orice caz,
imposibil de a fi exploatata in scopuri ideologice. Cu toate ca
nuvelele au aparut in Romania intre anii 1965 si 1976, nimic nu
aminteste de tabloul cu lustru al realismului socialist... In fantasticul
tinut de cimpie al lui Banulescu, populat de comunitati pline de haz,
dar intacte, nimic nu se petrece logic, rational si conform legilor; ni
se povesteste despre libertate, acea libertate care ti-o daruieste numai
nalucirea, iar aceasta nu se gaseste in nici un program de partid. Dar
aceasta lume nebuna este totodata o lume a marilor adevaruri. Mereu
si mereu apar citadinii sceptici, poticnindu-se prin Cimpia Dunarii,
care vorbesc plini de ei, cu sarcasm de intelectuali, despre aceasta
provincie, dind glas ideilor preconcepute, care-i stau pe buze chiar si
cititorului neincrezator. Insa tinarul Caius isi previne profesorul, pe
Bendorf, si pe toti cei care-si inchipuie ca stiu totul mai bine: "N-ar
trebui sa rideti... e foarte periculos sa rideti de povestile cimpului".
Dar aceasta patrie magica este - lucru nedezmintit de nici una
din cele cinci nuvele - o lume disparuta. Existenta ei dincolo de timp
si, deci, dincolo de istorie, nu putea fi de durata: locatara "casei cu
ecouri tirzii" este ucisa in 1943, intr-un bombardament aerian. Cit
despre compozitorul care voia sa-si elogieze pamintul natal in
poemul simfonic Satul de lut, este nimicit si el de un bombardier pe
un ogor, nu departe de casele de lut. Sfirsitul razboiului aseaza
din nou "in picioare" lumea care statea in cap, dar frumosului si
candidului joc al nebuniei ii ia loc stupiditatea crasa a ordinei impuse
terestre: nimic n-a fost cistigat, in schimb s-a pierdut aproape totul:
vremurile de odinioara, cind inca mai putea sta de vorba cu mistretii,
cind viscolele mai insemnau ceva si cind, aceia care le cunosteau,
stiau sa povesteasca despre ele "atit de frumos si nemaipomenit"...
Ramine cu noi numai Banulescu, pentru a povesti..."

Un regat imaginar

Opera lui Stefan Banulescu se caracterizeaza printr-un profund
sentiment al locului. Cu putine exceptii , toate scrierile lui - poezii,
nuvele, povestiri, precum si ciclul Cartea Milionarului, conceput in
patru parti - dintre care doua au vazut pina acum lumina tiparului
(Cartea de la Metopolis si, partial, Cartea Dicomesiei) - isi au obirsia
in locurile copilariei: nemuritoarea cimpie a Dunarii, rabdatoare la
excesele climei si ale istoriei, si sublimata de imaginatia colectiva
intr-o multitudine de mituri si legende. De la prima sa carte,
culegerea de nuvele Iarna barbatilor (1965), curind urmata de
culegerea de poezii Cintece de cimpie (1968), scriitorul se instaleaza
cu hotarire in acest teritoriu unde se infruntau canicula si gerul,
seceta si inundatiile, dar si diversele strategii expansioniste, caci
tinutul se afla la raspintia imperiilor si a continentelor. Istoria poarta=

aici amprenta geografiei. Atit spre raul cit si spre binele pamintenilor.
Obiect de disputa sau moneda de schimb in tratativele dintre marile
puteri, deseori teatru de lupta intre ele, cimpia valaha a fost de-a
lungul secolelor punctul de intilnire al neamurilor si al civilizatiilor,
un carusel cosmopolit, de o mare bogatie, pe care Panait Istrati l-a
facut, primul, cunoscut Occidentului, si din care Stefan Banulescu,
scriitor =ABregional=BB in maniera lui Faulkner, a extras esenta cea mai
sublima a artei sale. Atit poeziile cit si nuvelele apartin unui
trunchi comun, reiau aceleasi mituri si credinte populare, aceleasi
personaje. Dar daca proza aseaza mitologia cimpiei la locul pe care i-l
acorda viata cotidiana, unde realismul si fantasmele isi impart in mod
echitabil rolurile, versurile, scrise inainte sau in acelasi timp cu
nuvelele, celebreaza sufletul acestui pamint saturat de soare si
legende; Cintecele de cimpie, de o poezie considerata zgrunturoasa,
sint, dupa cum spune insusi scriitorul, =ABdocumentele lirice=BB ale
personajelor din nuvele. In aceasta calitate, unele sint chiar
incorporate in textul nuvelelor, unde vin sa adauge o nota mitica
fizionomiei personajelor, sa insoteasca un rit funerar, uneori in
contrapunct, sau sa inlesneasca demersul unor vraji. Le regasim astfel
in Mistretii erau blinzi, in Dropia, in Satul de lut, in Masa cu oglinzi.
Pe de alta parte, o figura fugar schitata in versuri poate fi reluata si
aprofundata in proza. Stefan Banulescu ne atrage el insusi atentia
asupra faptului ca o poezie publicata prima oara in 1960, Salcimul
din Baragan, prefigureaza ratacirea deznadajduita de-a lungul cimpiei
toride a =ABregelui nebun al cimpiei=BB, Constantin Pierdutul Intiiul,
personaj intrezarit in Masa cu oglinzi, reluat in Vieti provizorii, si
ajuns la apoteoza in Cartea de la Metopolis (1977).
Consubstantialitatea poeziilor si a nuvelelor explica de ce
scriitorul a impus, incepind cu editia pe care o considera =ABdefinitiva=BB=

a culegerii de nuvele Iarna barbatilor, traditia de a publica la sfirsitul=

volumului Cintecele de cimpie. In prefata ca si in postfata acestei
editii, din 1979, el insista asupra sursei lor comune de inspiratie si-si
exprima convingerea ca lectorul va recunoaste in poezii, ca si in
nuvele =ABelemente principale de geneza pentru romanul Cartea
Milionarului =BB. Stefan Banulescu da astfel scrierilor sale un impuls
unificator, afirmind pentru prima oara ca ele alcatuiesc un =ABunivers
unic=BB. Este mai mult decit probabil ca scriitorul si-a dat de fapt seama=

de unitatea secreta a demersului pe care il urma, in cursul scrierii
romanului (al carui prim volum vazuse tocmai lumina tiparului). Dar
inca cu un an inainte, Stefan Banulescu publica o culegere de eseuri
si fragmente literare, unde se putea recunoaste protoistoria unor teme
si a unor personaje evoluind in acelasi decor; culegerea purta titlul
Scrisori din Provincia de Sud-Est (1976), iar un alter ego al autorului
se prezenta drept un locuitor al acestei provincii care isi afirma astfel
identitatea. Acest teritoriu, ale carui frontiere sint fixate de fictiunea=

literara, se situeaza in realitate pe firul Dunarii, parte in Baragan,
parte in Dobrogea, si include orase ca Babadag, Braila, Tulcea,
Calarasi; comunicatia cu lumea larga se face prin delta marelui fluviu
care vine sa se verse in Marea Neagra. Dar in calitatea lui de
Provincie de Sud-Est, acest teritoriu se recomanda de pe acum ca o
creatie a autorului, care avea sa atinga forma ei deplina in ciclul
Cartea Milionarului, si sa devina pentru Stefan Banulescu ceea ce
este tinutul Yoknapatawpha pentru William Faulkner: =ABlocul=BB,
descris fara culoare locala, fara pitoresc, fara ornamente folclorice,
unde personajele isi capata identitatea si unde destinele lor
individuale devin interogatii fundamentale ale existentei. In
nuvelele din volumul Iarna barbatilor, care au drept reflex liric
Cintecele de cimpie, acest tinut imaginar se mentinea inca intr-o
impreciziune geografica. Peisajul era, desigur, acelasi ca si in roman,
dar reperele se numeau =ABorasul=BB, =ABgara de cimpie=BB, =ABsatul F.=BB;=
faptul
nu implica o diferenta de calitate intre nuvele si ciclul romanesc;
progresul consta mai ales in faptul ca autorul, constient de unitatea
operei sale, creeaza, incepind cu Cartea de la Metopolis, propria lui
geografie modificind anumite date reale. Provincia de Sud-Est este in
primul rind dotata cu o capitala, Metopolis, oras botezat astfel dupa
metopele bizantine care ar fi fost, se pare, descoperite in preajma lui;
alaturi de capitala aureolata de un presupus trecut bizantin, apare
orasul frivol Mavrocordat, simbol al rafinamentului dar si al
decadentei, care-si trage numele de la un print fanariot, si, in sfirsit,
un al treilea oras, mai putin distins, dar harnic si aprig la cistig,
Cetatea de Lina; denumiri stravechi sint scoase din uitare, ca de
exemplu Insula macelarilor, numita astazi Insula Brailei, dupa orasul
cu acelasi nume in fata caruia se afla; teritoriul mai cuprinde o vasta
cimpie, Dicomesia, care formeaza cu satele si taranii ei, oameni
simpli dar solizi, simburele indestructibil al tarii. Tara intr-adevar,
deoarece, desi ramine aceeasi Provincie de Sud-Est, spatiul imaginar
se prezinta in acelasi timp ca un regat independent, si chiar ca un
imperiu in miniatura. Pretentia metopolisienilor de a-si insusi ilustra
mostenire bizantina devine, bineinteles, pentru Stefan Banulescu, o
sursa inepuizabila de umor; asta nu impiedica minuscula provincie,
arhaica dar si impregnata de o straveche civilizatie, sa devina la o
scara derizorie, si tocmai de aceea revelatoare, teatrul unor uzurpari,
al unor lupte inversunate pentru putere, al unor ascensiuni si al unor
caderi spectaculoase, cu totul in stilul vechiului Bizant, care este, se
stie, =ABnoua Roma=BB, care Roma, la rindul ei, model de grandoare si
decadenta, este prototipul oricarui imperiu, si, in cele din urma, al
oricarei istorii umane. Datorita unitatii de viziune, aceleasi teme si
aceleasi personaje, evoluind in decorul imuabil al cimpiei, circula
liber intre nuvele, povestiri si ciclul romanesc. Dar nu dupa ritualul
balzacian, unde fiecare figurant putea spera sa traiasca intr-o zi
propriul sau =ABroman=BB. Scriitorul roman multiplica schitele, precizind
pe incetul desenul, schimbind uneori perspectiva, si evitind sa
incremeneasca personajele intr-o atitudine definitiva. Nici moartea
nu pare sa schimbe viata lor in destin. Ele continua sa rataceasca pe
cimpie mult timp dupa ce existenta lor terestra a luat sfirsit, purtate
de propria lor legenda, figuri mitice ale acestui pamint care, in
amurgurile fierbinti de vara, da nastere mirajului cunoscut sub
numele de =ABapa mortilor=BB (Masa cu oglinzi). Legenda evolueaza, si
oamenii care deseori nu sint altceva decit propria lor legenda,
continua sa traiasca si sa evolueze impreuna cu ea. Portretele lui
Stefan Banulescu ramin =ABneterminate=BB, deschise viitorului, care le
poate adauga oricind noi trasaturi, nu rareori imprevizibile. In felul
lui, care imbina umorul cu detaliul fantastic - nu degeaba este
Banulescu un admirator al lui Gogol - scriitorul isi explica metoda
intr-o scurta povestire din volumul Scrisori din Provincia de Sud-Est,
prin intermediul unui bizar personaj care vine in vizita la narator:
=ABNu voi ride deci de povestile tale, stiu ca scrii povesti, chiar
daca se zice ca te repeti si ca le spui mereu sub alta forma. Dar bine,
daca esti in stare sa le spui mereu altfel, asta inseamna ca moartea ta,
ca si a mea, care imi place sa te ascult, e inca departe si nu ne va
atinge curind. Si zicind acestea, vizitatorul disparu, luindu-si
aproape fara sa-l observ palaria dintr-un cui pe care nu-mi aminteam
sa-l fi batut vreodata in peretele odaii mele. La putin timp dupa
plecarea vizitatorului cu pricina, disparu si cuiul, fara ca peretele sa
mai pastreze vreun semn.=BB (Inefabilul). Musafirul, care seamana
bine cu un dublu al scriitorului, ne invita sa scrutam traiectoriile
curioase pe care le urmeaza personajele de la o scriere la alta. Polider,
spre exemplu, a carui biografie o citim, se poate spune, de-a-
ndaratelea, fiindca personajul intinereste cu fiecare noua povestire a
scriitorului, da dovada de o neobisnuita longevitate. El are sase ani
cind Iasmina, matusa si mama lui adoptiva, isi povesteste tineretile
petrecute pe vremea razboaielor dintre tar si sultan din prima
jumatate a secolului al XIX-lea (Cartea Dicomesiei, 1994); dupa
primul razboi mondial, acelasi Polider, care dupa o cronologie mai
riguroasa ar trebui sa fie foarte batrin, se afla dimpotriva in floarea
virstei; este in tot cazul destul de tinar ca sa se lepede de preceptele
morale lasate mostenire de matusa sa, si pe care un timp le-a respectat
cu sfintenie (aceasta transformare este tipica pentru Banulescu ale
carui personaje evolueaza de multe ori spre opusul lor) (Cartea de la
Metopolis, 1977); la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial,
Polider n-a lasat inca din miini haturile carutei sale botezate
=ABomnibus=BB pentru ca, atunci cind trenurile nu mai circula, Popescu
impreuna cu fetele sale, si Matei Ionescu impreuna cu =ABfemeia in
verde=BB ajung gratie lui, pe o ploaie torentiala, in satul cel mai
apropiat; si un deceniu mai tirziu, spre sfirsitul anilor cincizeci, tot
Polider transporta in trasura lui trei personaje care vor sa asiste la
inmormintarea lui Popescu; trasura e =ABanacronica pentru timpul
nostru cosmic=BB, iar clopotul din capul oistii suna bizar de-a lungul
cimpiei, ca intr-o legenda; o legenda cu clopote si cai, simboluri ale
mortii. (Vieti provizorii, 1965). Isi continua oare uriasul cu plete
luminate de soare existenta dincolo de timpul harazit unei vieti de
om? A devenit Polider, asa cum ne lasa sa presupunem fizionomia
lui de semizeu, un erou mitic al cimpiei? Demersul lui Stefan
Banulescu, care e un decalc al formarii mitului, pastreaza totusi
istoria ca orizont, ba chiar ca materie prima si circumstanta
indispensabila a legendelor eterne. Popescu care, intre multiplele sale
ocupatii, are si pasiunea istoriei, tine sa verifice valabilitatea unor
pagini ale sale citindu-le unui copil, fiinta inocenta si libera de
prejudecati. Efectul obtinut este, se pare, cel urmarit de scriitor:
=ABEvenimente vechi sau foarte vechi, incepuse sa si le inchipuie
petrecute pe o cimpie galbena in intregime, unde se vedea totul,
datorita soarelui puternic care arata umbrele pina la cele mai
indepartate margini. Putea fi dimineata, amiaza sau dupa prinz, in
povestirile mele, imensitatea de galben solar a cimpiei, daca putea da
o notiune de timp, aceea era de zi continua, deci ora eterna avea
ascultatorul meu in fata=BB. (Vieti provizorii) Ambitia lui Stefan
Banulescu este de a proiecta asupra istoriei lumina continua a orei
eterne. Cu ajutorul unui simplu detaliu biografic, care mai e si comic
pe deasupra, el ne face sa asistam la o schimbare de era: =ABImi
anuntasem vizita la dinsa printr-o scrisoare tiparita pe un carton la o
imprimerie de pe strada Antim, pe care o tinea un sirb naturalizat ce
avusese, pina in momentul trecerii trupelor spre cucerirea Berlinului,
si un magazin de inchiriat pusti de vinatoare=BB. Se poate sugera mai
succint transformarea abrupta a unei societati (balcanice, bineinteles,
ca mai totdeauna la Banulescu) care, dupa razboi, interzice
particularilor detinerea oricarei arme de foc? Dar indata dupa aceea,
autorul se intoarce la perspectiva timpului planetar: =ABCind am parasit
locuinta doamnei Cuna Bogomileanu, discurile albe aratau ca luna
incepuse sa intre in umbra solara a pamintului.=BB. Pina si numele
personajelor sint concepute ca embleme ce trebuie sa ramina
indiferente la goana secolelor. In Cartea Dicomesiei, de exemplu,
Iasmina evoca dragostea ei pentru un tinar grec, aurar de meserie,
venit sa vinda produsele artei lui la tirgul de toamna de la Metopolis;
ea il numeste, in felul anticilor, dupa locul de obirsie: Patrocle din
Samos. Sonoritatea ne aminteste de Apolodor din Damasc si,
desigur, de Teodor din Samos. Acesta din urma, sculptor, pictor,
arhitect si aurar, ar fi inventat, se zice, arta de a turna fierul si
bronzul, si ar fi adus din Egipt in Grecia canonul proportiilor umane.
Herodot povesteste ca Cresus, regele Lidiei, inainte de a-i ataca pe
persi, a consultat oracolul din Delfi, si ca, drept multumire, a daruit
templului un mare vas de aur, despre care se credea ca este opera
mesterului Teodor din Samos. Parintele Istoriei adauga: =AB...asta e si
parerea mea, fiind ca lucrarea e cu totul iesita din comun=BB. Acelasi
Teodor, originar din Samos, ar fi cizelat si celebrul inel al lui
Policrate, de care tiranul nu s-ar fi despartit decit pentru a-l arunca in=

mare in speranta, zadarnica de altfel, de a conjura soarta; Xenofon
povesteste, la rindul sau, ca Pythios, nepotul lui Cresus, ar fi oferit in=

dar lui Darius, regele persilor, un platan cu o vita de vie linga el, o
lucrare miniaturala deoarece =ABplatanul n-ar fi putut face umbra unui
greier=BB si ca aceasta minune, de o extraordinara finete, era si ea
atribuita lui Teodor din Samos. Nu e deci o intimplare faptul ca dintre
toti grecii care cutreierau principatele romane in secolul al XIX-lea,
alegerea scriitorului s-a oprit asupra unui tinar originar din Samos,
cea mai faimoasa dintre insulele Sporade, leaganul aurariei. Un lung
fir invizibil leaga iubitul Iasminei, un =ABsfint al lucrului si al migalei=

=BB, venit sa confectioneze bijuteriile lui ieftine intr-o magazie cu piei=

rau mirositoare din Cetatea de Lina, de o celebra traditie artizanala,
aparuta in zorile istoriei. Artist de bilci si vinzator ambulant, vinator
de zestre la ocazie, Patrocle din Samos poarta pe umerii lui
mostenirea zdrobitoare a unei istorii maiestuoase, care ia sfirsit in
umila cimpie valaha, bintuita de ciuma. Asemenea prescurtari
istorice, cu parfum de eternitate, care contribuie la inserarea
=ABlocului=BB - mica dar ambitioasa Provincie de Sud-Est - in mersul
general al lumii, formeaza fibra cea mai intima a artei lui Stefan
Banulescu. Pentru el, reactiile si gesturile oamenilor se aseamana si
se repeta. Evolutia nu exclude repetitia: ce este a mai fost, ce a mai
fost va fi. A iesi din cercul desemnat de Eclesiast inseamna a iesi din
ceea ce este omenesc. Intr-un sat unde porecla pecetluieste soarta
omului, unui personaj antipatic i se atribuie una care sa-i interzica
accesul la ciclul etern: =AB...l-au poreclit cu un lucru care nu poate sa=
fie
pe aici si n-a fost niciodata, ca sa nu intre nici macar in cuvintele
ingaduitoare ale Eclesiastului: ce este a mai fost, ce a mai fost va fi.=BB=

(Dropia). Dar dupa cum avem de-a face cu istoria maiestuoasa si
uneori mitica, sau cu viata obisnuita, de toate zilele, acelasi gest
poate suscita teroare si admiratie sau batjocura si dezaprobare;
falnicul imparat si umilul taran nu sint adesea decit unul si acelasi
personaj aflat mai sus sau mai jos pe scara lumii. Taranul sarac
Gaulea, care biciuieste apele inghetate ale Dunarii ca sa le smulga
pestii, hrana lui gratuita, este un mic Xerxes nebun si ridicol; regele
pestilor care pedepseste cu trei sute de lovituri de bici apele
Helespontului pentru ca au rupt podurile faurite de inginerii lui, este
si el un Gaulea, numai ca nebunia lui are grandoare si inspira o
spaima superstitioasa. Exista eroi, exista fapte mari, dar, in
profunzime, o frontiera abia perceptibila separa infanteristul de marii
generali ai istoriei. De altfel, Gaulea pe care saracia l-a inrait si l-a
facut violent, nu e nici el lipsit de o anumita demnitate mitica. Fire
inocent poetica, el se bate nu numai cu pumnii ci si cu o arma mai
vicleana, verbul, minuind oximoronul ca pe o iarba a fiarelor care
deschide lacatele unei realitati nescutite de ambiguitate. Viata lui
mizera contine frinturi de poezie orala, carora intr-o alta era, aezii le-
ar fi facut loc in poemele lor. Cele doua perspective, una realista si
demitizanta, cealalta maiestuoasa si legendara, se intilnesc si se
completeaza. Ele se opun de asemeni una alteia si se ruineaza
reciproc. Un biet taran analfabet, reeditind minia epica a lui Xerxes!
O asemenea alaturare deschide calea unei deriziuni care nu lasa
nestirbit nici mitul. Georgeta Horodinca-continuarea in pag. 10-

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir

Arhitectura.
Cind, in anul 1960, se inaugura Bras=EDlia, noua capitala a Braziliei,
oras rasarit in citiva ani pe un teren inospitalier, lumea intreaga
omagia victoria imaginatiei si a perseverentei. Asistam la =ABdiminetile
care cinta=BB. Ridicat ex nihilo in doar patru ani, construit de la un
capat la altul cu rigla si compasul, imaginat pina in cele mai mici
detalii, orasul a fost de la inceput inclus de catre UNESCO in
=ABpatrimoniul cultural al umanitatii=BB si reprezinta pentru brazilieni un=

prilej de mindrie nationala. Arhitectul-parinte al orasului, Oscar
Niemeyer, discipol al lui Le Corbusier, a ajuns astazi - alaturi de Pel=E9=

si Ayrton Sena - brazilianul cel mai cunoscut din lume. Ceea ce
insa lumea nu prea stie este visul care a prezidat la conceperea
orasului Bras=EDlia. Comunistul (ei, da!) Niemeyer a vrut sa faca din
capitala tarii sale =ABorasul viitorului=BB, dupa normele marxiste
luminate: drept care a construit o formidabila aglomerare umana
dispusa in suprafata, un fel de imensa Balta Alba - ceva mai frumoasa
decit a noastra, dar nu cu mult. Uniformitatea domneste aici ca stapin
absolut. De fiecare latura a largului si unicului bulevard al orasului,
se afla 64 de piete rectangulare, numerotate de la 1 la 128, imposibil
de distins una de alta, pentru ca toate au aceleasi dimensiuni, aceleasi
magazine, aceeasi schema. Ai vazut una - le-ai vazut pe toate! In jur,
blocurile se insira dupa acelasi desen, au toate aceeasi inaltime (4
etaje), aceeasi culoare, acelasi numar de apartamente, cu acelasi
numar de camere, la fel dispuse si de exact aceeasi marime.
Cetate a egalizarii absolute, Bras=EDlia trebuia sa intruchipeze - in
delirul proiectantului - si egalizarea sociala: de la ministri pina la
muncitori, locuitorii urmau sa traiasca in acelasi tip de casa, sa se
aprovizioneze la aceleasi magazine, sa aiba sub ochi acelasi peisaj.
Frumos, nu-i asa? Numai ca egalizarea impusa persoanei umane
a avut mereu acelasi rezultat - cautarea desperata a diferentierii. Din
proiectul Bras=EDlia s-a ales, pina la urma, ceea ce s-a ales si din
proiectul comunist. Treptat, oamenii bogati au parasit capitala,
construind in jurul ei - pe malul unui lac artificial - doua micro-orase
somptuoase, compuse din vile fantastice si parcuri private, in stil
californian. Inutil sa mai spunem ca, aici, nici o casa nu seamana cu
cea de alaturi. Iar saracii, incapabili sa suporte chiriile din capitala, se=

inghesuie in patru-cinci orasele mizerabile, niste bidonvilles de
cosmar, aflate la 30-40 de kilometri de Bras=EDlia. Ei cheltuiesc zilnic
pe drum, pina la slujba, doua ore, iar pina acasa alte doua; traiesc mai
greu decit saracii din oricare alt oras brazilian. Capitala a ramas
pentru birocratie, pentru functionarii din ministere. Contemplind
aceasta dezolanta realizare, contempli soarta tuturor utopiilor
egalitare din secolul nostru. Merita sa-l compatimim pe autor, pe
incarcatul de glorie Niemeyer? Nu cred. Caci cei ce propovaduiesc
comunismul o fac intotdeauna pentru altii, nu pentru ei-insisi. Lui
Niemeyer nici prin gind nu i-a trecut sa traiasca in orasul pe care l-a
proiectat, bucata cu bucata: el locuieste si astazi intr-un elegant palat=

din Rio de Janeiro. Intre geometria egalitara din =ABorasul viitorului=BB si=

stilul belle =E9poque din Rio, bravul comunist n-a sovait nici o clipa.
Utopiile or fi ele frumoase, dar cu conditia sa le admiri de la distanta.

PREPELEAC de Constantin Toiu

Amestecate

DefiniTia existentialista a raului. Sartre in Saint-Genet:
"Spiritul, cum a spus Hegel, este neliniste. Dar nelinistea
aceasta ne produce oroare; ea se cuvine deci suprimata si trebuie sa
pui stavila spiritului, scotind din el resortul negativitatii. In
imposibilitatea de a putea jugula in intregime aceasta inclinare rea,
omul de bine se castreaza; el smulge din libertatea sa momentul
negativ, azvirlindu-l in afara lui ca pe un pachet insingerat... Omul
onest se va defini cu strictete prin traditiile, prin supusenia, prin
automatismul Binelui si va numi Tentatie toata acea colcaiala
nelamurita... Propria-i negativitate cade in afara sa, pentru ca el o
neaga din rasputeri. Substantializata, separata de orice intentie
pozitiva, ea devine pura negatie... pura inversunare de a nimici si care
se invirte in cerc: Raul. La inceputuri, Raul, nascut din teama pe
care omul onest o are inaintea propriei libertati, este o proiectie si un=

catarsis..."* VAZUT in vitrina un tom de stiinta voluminos:
Tehnica vidului. Bun titlu pentru un articol. Cum se obtine in
societate neantul.* Am cunoscut-o pe doamna Sava, cea mai
distinsa bucuresteanca... (sotia cunoscutului regizor)... Inalta, cu par
alb, subtire, coapse si umblet de fecioara, ochi tineri, sclipitori, buna
la suflet, iertind toate cu un suris sfios, desi sever inlauntru. Gura
larga, dinti mari, latareti, care-i intrerup brusc distinctia, facindu-i-o,=

prin contrast, si mai evidenta. Cucoanelor pe care le cunosc, le
vorbesc despre ea cu toata simpatia. Iar ele, cu o franchete
barbateasca si cu o recunoastere nepotrivita caracterului feminin,
invidios... (ce-oi fi gasit la uscatura aia?! parca-i scoasa din cosciug); =

rar am vazut la femei generozitate in privinta asta; ... dar nu, in acest
caz, ele exclama: O, doamna Sava! admirativ, ca si cum ea ar face
parte dintr-o cu totul alta specie de vietuitoare ce nu ingaduie vreo
comparatie. Daca artistii ar fi avut nevoie de o regina si ar fi fost cu
putinta sa alegem o regina, si eu as fi fost, un minut, dictator, as fi
decretat sa fie, ... as fi ales-o pe "Doamna Sava"...* Inainte de opera
lui Gl=FCck, dansul era planimetrie. Adica miscarile, deplasarile erau
consemnate pe podea. Cu el incepe reprezentarea stereografica,
reprezentarea in spatiu si in volum. Cu Noverre se deschide epoca
moderna (1727). Maria Tagliani descopera "pointa" care schimba
complet aplombul slujitoarelor baletului. Cum s-ar largi orizontul;
cum ai cauta in departare ceva, saltindu-te. Inainte de aceasta,
Renasterea. Reluarea formelor estetice ale antichitatii cu ideea
unitatii spectacolului, - cuvint-cintec, - descoperirea Italiei, "a treia
virsta clasica", baletul italian. Baletul comic al reginei (1581). Mai
tirziu, sub Ludovic al XIII-lea, baletele Eliberarea lui Renaud (1617)
si aventura lui Tancred in Padurea vrajita (1619), organizate de
ducele de Luynes. Dupa moartea acestuia, baletul se dezorganizeaza,
revenind la starea initiala de panorame, succesiuni de tablouri, de
pantomima, antreuri, si-atit. Lipsite de orice semnificatie dramatica,
evolutiile "Marelui balet" erau alcatuite din pasi glisati, mers
incordat, saluturi, reverente, in cerc, in cruce, in felurite formatii.
Urmeaza Comedia-balet si Tragedia-balet. Publicul se plictisise de
mitologie ca si de toate celelalte dansuri planimetrice, pantomimice,
simbolistice. Mostenitor al traditiilor italiene, Pierre Beauchamp
(1636-1705) stabileste vocabularul coregrafic, detenta etc., tot
mecanismul miscarilor de la dansatoarea terre-=E0-terre la dansatoarea
aeriana. Dansul este comparat cu un discurs. Dansatoare celebre:
Maria Tagliani, Fanny Elssler, Carlota Grisi, Virginia Zucchi
(comica), Carlota Brianza. Ce senzatie cind Pierina Legnani a
executat in "Lacul lebedelor" acele fouett=E9s en tournant... A intrecut-
o Vera Trefilova. Toate, pasari de foc. M. Fokine trimite ziarului
Times o scrisoare, in 6 iulie 1914, cuprinzind cinci articole care sunt
un manifest modern al baletului descatusat de conventii. Fokine,
care-l continua pe Noverre. Razboiul, cel dintii mondial, plutea in
aer, gata sa modifice toate relatiile de pe scena istoriei. Dansul, in
felul sau, i-o luase inainte..
.octombrie 1958

SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici

"Cunoastereamuiata in singe"

In Tratatul de semiotica generala, Umberto Eco gaseste cu cale
sa cerceteze - intr-o nota de subsol - pe R. Barthes care afirmase, in
celebrul sau interviu din Tel Quel (1963), ca opera de arta este o
forma pe care istoria o umple. Pentru Eco e vorba de "un text care
este adaptat de destinatarii sai, astfel incit sa satisfaca diferite tipuri=

de acte de comunicare in diverse circumstante istorice si psihologice,
fara a pierde vreodata din vedere regula idiolectala care o
guverneaza". Comunicarea - mai ales cea estetica - este si asa o
experienta - considera Eco - imprevizibila pentru ca e greu ca cineva
sa ghiceasca ce poate rezulta din dialectica de acceptare si respingere
a codurilor emitatorului de catre destinatar. Acesta, nestiind care au
fost, cu adevarat, regulile emitatorului, va propune coduri ipotetice
pentru "a dezambiguiza situatii insuficient codificate", va incerca sa
acopere golurile semantice si sa reduca multiplicitatea de sensuri
pentru a face textul comprehensibil. Dar, tot el, ar putea sa se
hotarasca "sa opereze, cu buna stiinta, noi deschideri interpretative",
sa aleaga - daca doreste - acele cai de lectura care sa multiplice
sensuri si sa contribuie la "expansiunea semiotica" a textului.
Precizarea pe care o facea Eco vorbeste insa de ceva mai mult
decit atit, de insasi posibilitatea ca destinatarul sa ignore intentia
textului si sa-l adapteze la alte tipuri de comunicare in functie de
schimbarea circumstantelor istorice si psihologice. Ceea ce justifica
interpretarea ca literatura de catre noi a unor scrieri cu alte
functionalitati (vezi Imanenta literaturii) ca si migrarea unor produse
artistice care satisfaceau odinioara anumite vocatii in teritoriul altora,=

iesite din "adormire" prin evolutia in timp a orizontului de asteptari.
Si totusi libertatea nu e absoluta. Apar inclinatii interpretative
intrucitva previzibile, o anumita "organizare" a receptarii care da
cistig de cauza, in cutare etapa istorica, prin frecventa, anumitor
tipuri de vocatii devenite foarte active. Pe deasupra, exista si o
predispozitie generala - transistorica - a fiintei umane, cum s-ar zice o
circumstanta psihologica dominatoare. Francis Bacon intuise, cu
secole in urma, care ar fi ea: "Acea parte a filozofiei umane care e
rationala, ii e spiritului cel mai putin pe plac, caci ea pare prea
spinoasa si ascunsa. Intrucit, dupa cum bine s-a spus, cunoasterea
este pabulum animi (hrana mintii), dar e in natura apetitului
oamenilor ca ei sa aiba stomacul si poftele israelitilor in desert, care
isi doreau atit de puternic sa regaseasca ad ollas carnium, satui fiind
de mana, care desi e hrana divina, lor li se parea prea putin hranitoare
si gustoasa. Tot asa, oamenilor le e pe plac cunoasterea muiata in
singe si carne vie, asadar istoria civica, studiul moravurilor, politica,
pentru ca numai astfel simtamintele, lauda si norocul ne sint la
indemina, pe cita vreme lumen siccum (lumina uscata) ofileste si
jigneste natura prea moale si apoasa a fiintei umane." Acestei
predispozitii dominante a speciei umane ii sta, cum se vede, in puteri
nu numai sa aleaga ci si sa refuze. Imprejurari politice si istorice
postrevolutionare specifice o fac si mai puternica astazi decit
altadata. Iata de ce am ajuns atit de usor in situatia de a ne uita la
nesfirsit la filme timpite chiar daca le comentam ironic, de a
abandona de la primele pagini cartile dificile, ofilite de acea lumen
siccum, iata de ce citim jurnalele si revistele muiate in singe si carne
vie, desi le detestam, si de ce alegem, in interpretarile noastre,
solutiile care ne satisfac curiozitatea morbida, vocatia insolitului si a
peripetiei si ispita evaziunii si a divertismentului... ad ollas carnium

CARTI STRAINE prezentate de Grete Tartler

Gradinaprea vie
Tot omul se crede (in cele din urma) "doctor" in iubire, dar
nimeni nu pricepe exact despre ce e vorba. Nu exista o "cultura a
iubirii". E o gradina prea vie ca sa poata fi pusa in ordine. Cum,
vorba neamtului, nu exista bucurie mai mare decit bucuria de raul
altuia, nici Ortega y Gasset n-a scapat prilejul (asemenea lui Platon,
Ibn Hazm al-Andalusi, Stendhal etc.) de a "plivi" suferintele
muritorilor, cu aerul pe care-l avea probabil madame Bulandra cand
spunea celebra-i "intelepciune": "Toti muriti..." Iubirea
vizionara, dragostea ca perfectiune, diversitatea iubirii, acordarea
unei absorbante atentii si "mania", relatia cu extazul si hipnotismul,
alegerea in iubire, toate aceste abateri de la "calmul normal" fac
obiectul unor analize care, desi se vor "stiintifice", impresioneaza
mai degraba prin talent literar. Incluzand, in admirabila traducere a
lui Sorin Marculescu, si alte cateva eseuri pe teme inrudite
(Manifestul Marcelei, Poezia Annei de Noailles, Epilog la cartea "De
la Francesca la Beatrice", Pentru o psihologie a barbatului interesant,
Pentru istoria iubirii, Prefata la "Colierul porumbitei" de Ibn Hazm
s.a.), volumul a prins contur si unitate. Tonul, voit sobru, devine nu
arareori ardent. Pot fi recunoscute teme platoniciene dar si elemente
augustiniene ("iubirea mea e ponderalitatea mea") sau apropieri de
Ibn Hazm (la randul lui, prelucrator al vechilor greci). Desi "Studiile
despre iubire" au aparut cu multi ani inainte de prefata la Colierul
porumbitei, poate ca admiratorul Spaniei hispano-arabe, Ortega y
Gasset, cunostea deja din faza de lucru a traducerii lui Garcia Gomez,
sau din alte traduceri, tratatul filozofului arab. Oricum, iubirea ca
fluid, suvoi de materie psihica ("nu foc de arma, ci emanatie
continua, nu unica lovitura, ci curent"; "act centrifug al sufletului
care se deplaseaza catre obiect intr-un flux constant si-l invaluie intr-
o sustinere calda, unindu-se cu el si afirmandu-i fiinta"), iubirea ca
nazuinta de contopire cu perfectiunea, apropierea de extazul mistic si
"iubirea in vis" sunt teme cu pedala antica si medieval-orentala. Ca
pure perle literare ies in evidenta combaterea teoriei lui Stendhal
despre "dragostea-cristalizare" (imaginea iubitei cazuta in adancul
sufletului se acopera, ca o ramura cazuta intr-o mina, cu stralucitoare
cristale), paralela dintre iubirea omeneasca si misticism (acesta fiind
tot un fenomen al atentiei - concentrare maxima, spre a ignora restul
lumii - "o mare desprindere de toate", cum spune Sfanta Tereza),
analiza frumusetii platoniciene ca optimitate ("a iubi inseamna a te
pronunta pentru un anumit tip de umanitate"). Nu de putine ori
entuziasmele filozofului sunt binefacatoare din punct de vedere
stilistic: "Uitati-va la Platon cum merge drept, fara ezitari, si apuca in=

pensele lui mentale nervul cutremurator al iubirii!" Cat despre nota
de modernitate a lui Ortega y Gasset, ea se face simtita mai ales in
capitolul Pentru istoria iubirii. Schimbare de generatii. Asa cum
personalitatea sufera transformari in timpul vietii (stadii diferite ale
unei traiectorii normale - de aici "iubirile succesive"), la fel
societatea are caravane de generatii carora le apartinem - "suntem
fatalmente atasati unui anumit grup si stil de viata". Prin urmare,
m=F2dele devin intru totul explicabile: "Viata omenirii este in propria-
i substanta si in toate iradierile sale creatoare de mode sau, altfel
spus, e in esenta modi-ficare". In spiritul modei, conchide Ortega y
Gasset: "Dragostea e in declin. Incepe sa nu se mai poarte". Sa fie la
ei, acolo, in prima jumatate a secolului al XX-lea!

Jos=E9 Ortega y Gasset. Studii despre iubire. Editura Humanitas,
1995. Traducere de Sorin Marculescu, 238 p., f.p.

Mastile ingemanarii
In FranTa anilor =9170, dragostea se purta din nou, dar
ultrarafinata, complicata si in acelasi timp tanjind dupa simplitatea
mitica, eterna: Michel Tournier (n.1924, alt filozof devenit celebru
prin literatura) a scris poate unicul (nu cunosc altul) roman al iubirii
gemelare. Jean si Paul - simbolul unitatii scindate, al inimii duble,
duplex cor, al trecerii (de la terestru la etern, de la trup la spirit, de=
la
dragostea omeneasca la cea divina, de la viata activa la aceea
contemplativa...) s-au nascut la Pietrele Sunatoare, pe un tarm de
mare unde vantul/spiritul - ruh/rih - tocmai intorcea paginile
Meteorologiei aristoteliene citite de autor. Vantul (spiritul) va insoti
ca un leitmotiv peregrinarile lor prin viata. "Limba eoliana"
gangurita de gemeni la inceput, cand se trezeau din somnul de nou-
nascuti "ce-i reducea la fondul lor comun", devine o muzica divina
care uneste in aceeasi fiinta cele doua suflete, Muzica trecerii. "Am
banuit totdeauna ca nasterea, fiind un soc oribil si brutal, moartea,
dimpotriva, ar trebui sa fie o imbarcare melodioasa si mozartiana
catre un taram al placerilor". Odata petrecuta separatia, Paul e intr-o
vesnica ratacire, cautare a lui Jean. "Sa-l regasesc pe Jean... sa pun
stapanire asupra troposferei insesi, sa domin meteorologia... Jean a
fugit, purtat de curentii atmosferei..." Prima etapa a cautarii se
petrece intr-o Venetie "ca doua maini care se cuprind - dreapta
deasupra stangii - despartite de sarpele albastru al Canalului
Grande". Venetia - chintesenta a Europei - e un oras specular, unde
oglinzile dezvaluie dublul iar muzica insotitoare (Anotimpurile
venetianului Vivaldi) trece lumea terestra (a celor patru elemente)
prin patru anotimpuri, patru puncte cardinale: crucea. De aici
cautarea va porni spre cele patru zari: intai Mediterana (oaza din
Tunis unde "perechea-nepereche" Ralph si Deborah, imperfecta
deoarece dialectica, incercase zadarnic recluziunea intr-o gradina a
Raiului. Perechea barbat-femeie nu poate reface insa unitatea -
singura diviziune reunificabila fiind cea gemelara). Apoi, Islanda -
punct contrar Mediteranei (tara a singuratatii, iarna/noapte, vara/zi
unde insinguratul aude o pasare de nimeni altcineva auzita - Duhul
sfant?). La rasarit, cautarea duce spre Japonia - unde "stapanirea
lumii incepe cu concentrarea subiectului si sfarseste cu cea a
obiectului". Acolo, portretul lui Jean, executat de un pictor german,
ii dezvaluie lui Paul o masca sculptata de vanturi - "vant, vant si iar
vant, e tot ce a mai ramas din aceasta frunte, ochi, gura". Masca e o
scriere secreta. Ea vede - dincolo de aparente. Asemanarea dintre cei
doi gemeni se face tot mai mica, distanta, cum ar spune Ortega y
Gasset, distruge iubirea. "Fuga noastra unul dupa altul capata sensul
unei logici inspaimantatoare: eu ma ingras din substanta lui pierduta,
mi-l incorporez pe fratele meu fugar". O alta zare: Canada; anti-
Japonie prin imensitatile spatiale; gigantica respirare fata de
concentrarea inabusitoare nipona. In cele din urma, o prabusire
distruge jumatate din Paul: Jean isi gasise moartea sub zidul
despartitor din Berlinul de Est. Se cunoaste ca Tournier a studiat in
Germania si ca a cunoscut simbolistica moderna, secreta (cele doua
Germanii), a frunzei ingemanate de Gingko Biloba. Sigur, refacerea
unitatii ingemanarii nu e decat tema principala in acest joc de oglinzi.
Universul antinomic, al celor pamantesti si vesnice, transitoria et
aeterna, se vadeste in multe alte unghiuri. "Este un roman despre
gunoaie si Duhul sfant"=92 ar fi spus undeva Michel Tournier. Groapa
de gunoaie unde se desfasoara homosexualitatea lui Alexandre, cu
moartea lui Daniel, intre sobolani si goelanzi, e chiar iadul fata de
raiul Pietrelor Sunatoare, unde se naste "celula gemelara"
primordiala. Unitatea se distruge, unul devine doi - urmeaza
"despartirea, cautarea, moartea", drumul in istorie. Sensuri biblice
(Cain si Abel), platonice, Zen, gnoza, Goethe, Jung, Freud si mai ales
multe sugestii muzicale (se cunoaste ca Tournier a "crescut" intr-o
stransa prietenie cu Pierre Boulez). Analiza "partiturii" romanului cu
instrumentele criticii muzicale ar dezvalui tehnici repetitive, de canon
in oglinda, nuantari forte/piano etc. Stilistic, romanul e o capodopera.
Fiecare cuvant sclipeste in urzeala unui cer incepator de lume.
Traducerea Irinei Badescu - lasand sa transpara sensurile filozofice,
dar si poezia si ironia specific franceza - pune asupra versiunii
romanesti a Meteorilor pecete de eveniment.

Michel Tournier. Meteorii. Traducere si postfata de Irina
Badescu, Editura Univers, 1995, 447 p. Lei 9000.

Gradina uscata
In popasul japonez, unde inima dubla a lui Michel Tournier
invata ca unitatea ar putea fi regasita prin concentrare, gradinile-
miniatura au rolul de a aduce in odaie intregul univers.
Concentrandu-se, privitorul poate sa dispara intr-o pestera cat o
scoica, precum duhul in sticla lui. "Prea multi oameni, prea multe
obiecte, prea multe semne" il fac pe japonez sa resimta spatiul ca pe
o substanta plina, indesata. Viata profunda a pietrelor lasa spiritul sa
strabata prin toti porii. O gradina uscata - de pietre, fara plante, fara
apa - pare decor mort unui european. Dar ea dezvaluie, asemenea
teatrului no, pulsul vietii vesnice. Teatrul japonez, vazut de Georges
Banu, e o arta a esentelor. Actorul care pleaca fara a mai reveni
simuleaza disparitia definitiva: scena e chiar viata, dincolo asteapta
alt univers. "Shite: mesagerul unei realitati secunde. Pleaca fara a se
mai intoarce, vames fara chip". Scena apare perfect slefuita, fara nici
o asperitate, incat picioarele aluneca intr-o miscare fluida, continua.
Dupa spectacol e spalata - ca si cum totul ar fi fost "un vis a carui
trecere n-a lasat nici o proba". "Lectie de anonimat a teatrului... el
sterge urmele trecerii... Acest Frumos, atat de scurt... schimba clipa in
durata pura". Cortina de no opreste caderea in Marele Exterior,
"teritoriu al disparitiei de unde nu mai exista cale de intoarcere".
Machiajul actorilor: scriitura. "O scriitura a fetei pe care culorile si
liniile se constituie intr-un alfabet familiar". Paginile chipului,
rasfoite, trec prin fata spectatorilor Istoria... Geologia costumului,
perucile ludice, concretul scenei "unde se incarneaza fantomele" -
totul ascunde si reveleaza. Spre deosebire de Occidentul ce
proslaveste personalitatea individuala, Orientul a facut intotdeauna
un ideal din anonimat. Mastile ascund "personalitatea de baza"=92 cum
ar spune Jacques Berque. "Fantomele" teatrului japonez se misca
in plina lumina ("lumina privirii fixe, a concentratiei") si nu reclama
amurgul, descompunerea gradata. Esentele stralucesc descarnate.
Masca vede - nu priveste - "indica o directie fara a dezvalui o tinta".
"Viata mastii se naste din contrastul intre privirea intoarsa spre
lumea launtrica si gura ce pare ca vrea sa comunice altora secretele
acestui voiaj interior. Cine poate auzi marturiile unei masti?"
Acesteia, numai sentimentele ascunse ii dau ponderabilitate. Daca
japonezii obisnuiesc sa-si daruiasca fraze, fara indoiala ca multe
"cadouri" sunt pietre pentru gradini uscate. Imi reamintesc fraza
augustiniana citata de Ortega y Gasset: Amor meus, pondus meus.

Georges Banu. Actorul pe calea fara de urma. Zile de teatru in
Japonia. Editie in limba romana revizuita si adaugita. Cu o postfata
de Jean-Jacques Tschudin. Traducere si postfata la editia romaneasca
de Mircea Ghitulescu, Editura Fundatiei Culturale Romane,
Bucuresti, 1995, 191 p., f.p.

Dincolo de linia de demarcatie

IatA o poza nastrusnica, o scena mimata menita mai curind sa
intarite moravurile molcome decit sa divulge un fond real. Ea circula
de mai mult de un secol, facind repetat ocolul globului. A socat nu
doar prin extravaganta in dispunerea rolurilor, caci s-au mai pus la
cale de atunci si alte simulari mai provocatoare si cu mai putine
retineri. A mai fost ceva care a stirnit curiozitatea nu lipsita de
malitie, curiozitate care nu s-a stins cu scurgerea deceniilor. Ma refer
la reputatia protagonistilor, mai ales a unuia dintre ei, care a ajuns
ulterior un ctitor al filosofiei moderne, numele sau fiind pomenit cu
un deosebit respect in mediile intelectuale. Vorbesc despre Friedrich
Nietzsche. In fotografie se distingea o birja, la care erau inhamati in
loc de cai doi barbati, celebrul ginditor si alaturi un prieten mai tinar,=

Paul R=E9e, aspirant tot in disciplinele abstracte, un
"Schopenhauerian", cum il caracterizeaza chiar celalalt. Sus, cu
haturile intr-o mina si cu un bici in alta, ii dirija o frumoasa fata
blonda, Lou Andreas-Salom=E9. Excentrica idee se ivise in capul
acesteia care mai era inca in multe privinte o copila. Lou i-a convins
prin persuasiune pe gravii si posacii ei companioni de dispute ale
cugetului sa se preteze la o gluma. Pe undeva prindea insa contur si
un plan concret, care nu urmarea strict amuzamentul. Fata le
propusese foarte serios "un mariage =E0 trois" - un soi de sfinta
trinitate, cum s-a comentat caustic in lumea buna, indignata de
capriciile ei rebele. Conventiile n-o intimidau, proiectul conspirativ
de a submina normele n-a fost abandonat din cauza presiunii
ambiantei. In ce priveste separarea de reguli, aceasta fiica a unui
general era cu mult inaintea epocii in care traia. Prin firea ei directa,
fara ipocrizii, cu exces de daruire slava (originea ei era balta) care
coplesea pe partener, Lou nu se ferea de judecatile intepenite, isi
apara indaratnic independenta. Precoce in purtari, dar si in asimilarea
unor notiuni complicate teoretice, ea era un focar de fascinatie
oriunde era invitata. L-a cunoscut pe Nietzsche in 1882 la o
prietena comuna. In acel moment taciturnul profesor de filologie
clasica, iesit timpuriu la pensie, avea 38 de ani, iar blonda rusoaica,
spontana, locvace, autoritara abia implinise 21. Mohoritul savant e
incintat de tinara persoana, o lauda pentru agerimea mintii, spune
prietenilor ca e cea mai izbutita creatura posibila. In apropierea ei se
simte molipsit brusc de veselia si dezinvoltura unui temperament
vulcanic. Nu uita in scrisorile catre un confident sa includa, ca un
refren, indicatia: "Salut-o pe Rusoaica!" Daca n-ar fi diferenta de
virsta ar socoti-o egala lui. Uzind de astfel de complimente, el e
departe de a fi nesincer. Tocmai acestei fete ii dezvolta, taina
nerezervata muritorilor de rind, viziunea sa in germene despre
"eterna reintoarcere". Vijelioasa in altercatii, fara inhibitii, Lou il
contrazice uneori patimas, ceea ce el admite surizind, fermecat de
naturaletea fetei. Aceasta vede insa cu convingere intr-insul pe
vestitorul unei noi religii. De extraordinara semnificatie a
explorarilor filosofului era constient pe atunci doar un grup restrins
de initiati. Abia dupa moarte, steaua sa se va inalta vertiginos. Chiar
Lou, una dintre primele adepte inflacarate, va publica deindata o carte
despre el, care va produce vilva. In faza de inceput magulita de
atentia genialului interlocutor, fata e insa stinjenita de tentativele
concrete sentimentale care survin in scurta vreme si nu e destul de
dibace si rafinata sa delimiteze portiunea ei exclusiva de preocupare.
Se isca confuzii, ca pe Monte Sacro, unde in fine singuri, Nietzsche
se inflameaza, iar Lou nu-si mai aminteste ulterior daca s-au sarutat
ori nu. Mai putin experimentat in practica erotica, stingaci, ascet
retras mizantrop in universul cartilor, torturat de boli, in special de
durerile violente de cap, teoreticianul supraomului e smuls din
ritualul sedentar. Ii va cere solemn mina, ea, neastimparata in
tatonarile ei, dar de o sinceritate brutala, il va respinge net, in pofida=

admiratiei pe care o nutrea pentru spectacolul oferit de el, adica
iruptiile neobisnuite de inteligenta. De la debut, concomitent cu
pretuirea fata de ginditor, ei ii repugna alura lui demodata, ca de
pustnic, lipsa de maleabilitate, pierderea simtului de relativitate in
traiul de toate zilele. Rupind legaturile, a desprins o lectie
tulburatoare pentru evolutia ei spirituala, in timp ce Nietzsche a
suferit ca un ciine, jignit in mindria sa, nevoind sa recunoasca, lui si
altora, infringerea, intarit in mai vechea lui certitudine ca e inapt sa se=

apropie efectiv de semeni. Dupa irosirea clipei dramatice s-a
petrecut insa un fapt care a primit cu derularea deceniilor o
grandioasa reverberatie. Am mai citat cu alt prilej remarca sugubeata
a cuiva care, trecind in revista iubirile faimoase traite de Lou
Andreas-Salom=E9, a tras concluzia ca noua luni dupa convietuirea cu
ea, barbatul si nu femeia va "naste", iar odrasla va fi o carte. In cazul
lui Nietzsche a fost tocmai studiul fundamental in cultura veacului
Also sprach Zarathustra (Asa grait-a Zarathustra), studiu conceput
doar cu sapte ani inainte de intunecarea mintii. Furia, umilinta, setea
de razbunare, dar si pasiunea care nu se lasa simplu alungata - toate
acestea au participat la gestatia operei, desi ea era prefigurata
dinainte, probabil, intr-o anumita forma in laboratorul launtric. Dupa
aceea incorporata in concret, scrierea nu mai ingaduia sa se identifice,
procesul de convertire a suferintei proprii, fiind expurgat fiecare
detaliu revelator biografic. Rilke, o alta etapa de rasunet pe
traiectul sentimental parcurs de Lou Andreas-Salom=E9, va compune la
rindul sau, dupa intilnirea cu ea, ciclul de versuri Stundenbuch
(Cartea orelor) si alte poezii. Numai ca la el va dainui o complicitate
chiar in creatie cu amanta transformata apoi in confidenta si
infirmiera, intr-o "muza si ocrotitoare materna", cum va consemna in
nota funerara la decesul ei, cel de al treilea partener de seama in
urcusul ei, doctorul care a preluat atributiile de calauza spirituala,
Sigmund Freud. M-am mai ocupat pe larg de destinul strabatut de
Lou Andreas-Salom=E9 (episodul cu Nietzsche e tratat insa acolo foarte
sumar) intr-o carte despre M=FCnchen, Duelul invizibil. Pentru o parte
din informatiile utilizate, port recunostinta unui scormonitor de
arhive, H.F. Peters, care s-a aplecat cu pietate asupra manuscriselor
postume si a interogat multi martori. Reintorcindu-ne la
fotografia buclucasa, e momentul poate sa specific ca astfel de sfidari
ale ordinii conventionale s-au reeditat in cariera sentimentala a
blondei rusoaice. Staruind asupra ideii de "mariage =E0 trois", Lou
specula pe o atitare a clevetitorilor, in realitate nu-i atribuia nici un
substrat incendiar. Fata denumea astfel o camaraderie fraterna intre
trei barbati, ea acordind intiietate, in ce o privea, unei componente
masculine, pe care o dibuia in fiinta ei. In perioada exaltarii pasionale
va locui cu Rilke intr-o casa linga M=FCnchen, Wolfratshausen, gazda
era o prietena, Frieda von B=FClow, care acoperea de ochii lumii
adulterul, o propagatoare a emanciparii femeii. La una din cele doua
expeditii in Rusia ea va fi insotita, in afara de poet, de sotul ei,
orientalistul Andreas, cu care stabilise un fel de pact matrimonial
formal, dar acesta nu banuia natura precisa a relatiilor cu Rainer.
Sint aceste lepadari de normele in vigoare in societatea vremii
exceptii in tribulatiile unor scriitori? Greu de crezut. Ma restring
acum la doi autori care nu prea seamana ca structura si comportare cu
Rilke, dar pe care i-am mentionat si in cartea despre M=FCnchen,
investigind insa alte domenii ale activitatii lor: Bertold Brecht si
Franz Kafka. Un numitor comun ii reuneste cu autorul Elegiilor (mai
sint si altele): tatonarea in regiunile tabu, la marginea interdictiilor
puritane. Ce sint aceste iesiri din rind decit mici permisiuni pe care si
le acorda singuri, obtinute ca boemi, ca solitari, ca artisti, ca infirmi
pe diferite planuri? Si autorul piesei de teatru Mutter Courage cocheta
cu ispita unei casnicii in trei, in centru fiind Marianne Zof, viitoarea
nevasta. Pina si inocentul, blindul Kafka se va juca autoironic cu
cuvintele, cum ii era firea, facind aluzii la niste raporturi incestuoase
intretinute cu sora mai mica, Ottla. Aceasta ruda preferata ii garanta
linistea si calmul, scapat de certurile siciitoare cu Felice Bauer,
logodnica incomoda, pe care o rivnea cind raminea la distanta si pe
care n-o putea suporta cind era linga el. La Z=FCrau, in casa Ottlei,
disparea crisparea, pe ea o putea iubi nestingherit, fiindca nu-i era
amenintata in acest fel singuratatea prin imperativul de a intemeia un
camin si fiindca putea sa se consacre, alaturi de ea, supremei meniri
pe care si-o revendica - scrisul. De aceea ii va relata vesel amicului
sau credincios, Max Brod, scene din Z=FCrau, voind sa-l uimeasca prin
marturisirea: "Duc cu Ottla o mica viata conjugala fericita". Se
grabeste sa precizeze ca amorul nu s-a consumat in practica, ca si
cum celalalt s-ar fi putut indoi de acest lucru. O eminenta
comentatoare a lui Kafka, Marthe Robert, care reinnoada mereu firul
analizei dedicate unui autor favorit, releva in Le Puits de Babel -
1987 o paralela cu Henry James, cu toa-te ca acesta e ca scriitor si
persoana fizica diferit. Coincidenta intervine, in sensul ca si el se
socoate apropiat sufleteste de o sora (Alice), la care sta o perioada,
urmind s-o ingrijeasca, ea fiind bintuita de tulburari psihice (la Kafka
fratele se predase supravegherii consolatoare a surorii). Henry James
ii comunica intr-o zi editorului sau londonez: "Sora mea si cu mine
formam un mic si armonios m=E9nage si eu ma simt ca si cum as fi
casatorit" (m=E9nage - in franceza in text). Nimic obscen sau trivial in
aceasta notatie, in realitate nevinovata. Printre hirtiile postume s-a
descoperit si embrionul unui roman abandonat, despre afinitatea
dintre un frate si o sora. Blajinatatea proverbiala a lui Kafka va pieri
cind va plasmui peripetiile lui Gregor Samsa (Metamorfoza), care
constata intr-o buna zi ca este o insecta; cea care il pazeste de
persecutii e tot sora lui caritabila, dar ea nu rezista mult la oribilul
situatiei si fuge, revenind la orbita normala in vecinatatea parintilor.
Totusi ce salariu plateste scriitorul diavolului, dupa expresia lui
Kafka, ca sa pretinda dreptul de a cobori in catacombe? Sint fine
distinctiile formulate de aceeasi Marthe Robert cind pune in evidenta
la autorul Castelului dublul sens al unor simboluri, ce materializeaza
in ultima instanta arta. Retin ceea ce ea selecteaza din Colonia
penitenciara, nuvela pe care am supus-o cercetarii in lumina unor
presimtiri m=FCncheneze in cartea invocata, Drumul invizibil. Asadar,
ca simboluri: mostra de caligrafie, ilizibila, alcatuita de Vechiul
Comandant, iar apoi masina de scris care trebuia sa graveze verdictul
pe pielea condamnatului si care, detracata, il ucide pe ofiter inainte de
a apuca sa execute un singur desen. Totul se conjuga la Kafka
(dar si la ceilalti vizionari pomeniti, Nietzsche, Rilke, Brecht sau
Henry James): idilicul inofensiv al vacantei cu Ottla si halucinatiile
atit de premonitorii din Colonia penitenciara.
S. Damian

REVISTA REVISTELOR

"Papa, Papadima!"
REVISTA DE ISTORIE SI TEORIE LITERARA ce apare
trimestrial sub egida Academiei Romane si a Institutului G.
Calinescu (redactor sef Al. Sandulescu) se adreseaza unui public
specializat, in care ar trebui neaparat sa intre si profesorii de romana,
multi dintre ei rutinati in "analize literare" si "comentarii"
belferesti, ce nu au deloc darul de a stimula gindirea creatoare si de a-
i atrage pe adolescentii anilor =9190. 1000 de lei pe trimestru e o suma
accesibila chiar napastuitei categorii pentru care studiile si eseurile
din "R.I.T.L." sint indispensabile atit pentru pregatirea examenelor
de grad didactic, cit si pentru predarea unor autori mai dificili, despre
care de ani si ani se repet aceleasi poncife. u Astfel, in ultimul numar
aparut (cu o intirziere de un an, datorata marilor dificultati), 1/1995,
grupajul de eseuri dedicate lui Ion Barbu de catre Serban Foarta,
Laurentiu Hanganu si George Gibescu aduce subtile lamuriri cu
privire la poetica barbiana si la relatia ei cu geometria, iar studiile de=

poetica semnate de Adrian Marino, C.M. Ionescu si Monica Spiridon
sint necesare in intelegerea si definirea literaturii secolului nosotru. u=

Ne-au placut in mod special si amintirile lui Ovidiu Papadima, despre
Nichifor Crainic si atmosfera de la "Gandirea", in anii '30. Iata un
fragment: "Cei mai multi dintre cei insemnati de Nichifor Crainic pe
coperta revistei se intalneau uneori la un banchet intr-o sala de
restaurant, mai cu seama cu prilejul unui eveniment din viata lor care
merita sa fie sarbatorit. Imi aduc aminte cateva dintre aceste
sarbatoriri. La una dintre ele, l-am vazut pe Cezar Petrescu jucand un
fel de dans bizar de unul singur si curgandu-i lacrimi pe obraz. Parola
era aici, la aceste banchete, pretuirea cuvenita adusa vinului bun si
lipsa oricarei manifestatii politice. Am fost si eu obiectul unei astfel
de sarbatoriri, cand am obtinut bursa Fundatiei Humboldt si urma sa
lucrez la Universitatea din Berlin. Am fost asezat in capul mesei,
intre Nichifor Crainic si Lucian Blaga. La un moment dat, Crainic m-
a indemnat sa tin =ABun toast=BB in stilul nemtesc glumet. Ma simteam
incurcat si nu stiam ce sa fac. M-a salvat Lucian Blaga, care m-a
indemnat: =ABPapa, Papadima!=BB" u "R.I.T.L." si "Jurnalul literar",
ambele - excelente publicatii literare aparute doar datorita
devotamentului si pasiunii cercetatorilor de la Institutul G. Calinescu,
ar merita o soarta mai buna. Intr-o lume normala, toate bibliotecile
scolare si universitare din tara ar trebui sa aiba abonamente la aceste
reviste. u Bun si personalizat ni s-a parut si nr. 12 al lunarului
FAMILIA de la Oradea, din al carui sumar ne-au atras in primul rind
Jurnalul lui Mircea Zaciu (Fragila fiinta I), datat "Bonn, primavara
1995", Jurnalul de inima albastra al polemistului de mina intii Laszlo
Alexandru si sectiunea de cronici literare. Ocupindu-se de atit de
discutata carte a lui M. Nitescu, Sub zodia proletcultismului (iata un
volum ce s-a epuizat rapid din librarii!), Stefan Borbely nu cade in
capcana entuziasmului inflamat, expunindu-si si argumentindu-si
convingator rezervele. Dupa ce reface insolita istorie a autorului si a
cartii ("refuzase sa publice in proletcultism, tacuse ani buni si
debutase dupa virsta de 40 de ani. Moral, era deasupra multora.
Literar, pierduse oarecum teren in competitia cu =ABstarurile=BB N.
Manolescu si E. Simion"), cronicarul remarca "resentimentele
evidente ale autorului, izvodite pe un fond de orgolioasa
marginalizare" si avind ca rezultat o carte ce sugereaza "labilitatea
morala si de caracter quasi-generalizata" si da "impresia construirii
prestigiilor actuale pe baze extrem de subrede". Lipsesc, dupa
parerea lui St. Borbely, cel putin trei aspecte ce ar fi intregit imaginea=

si ar fi relativizat impresia de absolut marasm moral: 1. cei care nu
au plecat capul, tacind sau plecind; 2. analiza acelor opere care au
salvat perioada prin citeva - putine - valori estetice si 3. "analizarea
=ABlimbajului esopic=BB /.../ atit ca solidaritate subversiva proprie celor=

care au priceput mesajul", cit si ca o "continua hartuire surda a
puterii". A existat - demonstreaza St. B. - o strategie subterana de
normalitate obtinuta inversunat care a facut ca proletcultismul sa nu
reuseasca sa aneantizeze literatura romana. Cronica e sugestiv
intitulata Un inventar al deriziunii programate.
Cei 20 de spectatori
Semnalam cu o intirziere pe care Cronicarul o regreta numarul
dublu, 11-12, al revistei RAMURI. Revista apare cu dificultati mari
si numai redactorii ei stiu cum izbutesc sa-i pastreze tinuta. Numarul
pe care il comentam consemneaza discret aniversarea a 90 de ani de
cind Ramuri a luat fiinta. Solid, bine articulat publicistic, acest numar
dublu reuneste semnaturi ale unor invitati de marca: Monica
Spiridon, Mihai Cantuniari, Adrian Marino, Dan Cristea, Andrei
Plesu (in dialogul sau cu Romulus Diaconescu) si Bujor Nedelcovici
alaturi de cele ale redactorilor revistei. Cum despre invitatii
Ramurilor am scris deseori in aceasta pagina, acum ne vom opri
asupra gazdelor. In editorialul sau, Gabriel Chifu analizeaza criza
receptarii prin care trece arta la noi. "Salariile sint atit de mici,
nevoile zilnice sint atit de coplesitoare, napasta financiara care s-a
abatut pe capul nostru e atit de apasatoare, incit sintem sufocati, toata
energia trebuie sa ne-o consumam, iarasi, doar pentru a supravietui
fizic. Nu mai avem nici ragaz, nici dispozitie sa reflectam asupra
conditiei noastre si, eventual, sa protestam. Nu ne putem ingadui
luxul de a ne privi in oglinda artei." Nu putem sa nu-i dam dreptate
d-lui Gabriel Chifu. Cu o mica observatie. Asa se intimpla in general,
dar acei putini fericiti care nu si-au pierdut obiceiul de a se privi in
oglinda artei? Dar increderea extraordinara a artistului ca va izbuti sa
readuca publicul larg pe cararile artei autentice? Dar extraordinarul
efort pe care il fac chiar colegii nostri de la Ramuri pentru a asigura
continuitatea acestei institutii de cultura? Nu sint acestea dovezi ca
nu ne lasam sufocati de adversitati? Dl. Chifu si-a inceput editorialul
cu observatia ca la filmul lui Stere Gulea, Stare de fapt, nu se
strinsesera in cinematograf decit vreo 20 de oameni. Acesti 20 de
spectatori sint un nucleu, nu o fatalitate. Iar rostul nostru, acum, e de
a intretine interesul pentru cultura, pentru a avea ce spori mai tirziu.
Sa nu uitam ca in rindurile acestui public se afla facatorii de opinie
publica. Sa nu uitam ca fiecare cititor pe care-l avem azi intretine un
halo cultural extrem de important. Periodic, arta si cultura par un lux
si asta nu numai la noi. Dar de fiecare data acest lux provoaca un fel
de reactie in lant in rindurile publicului, in numele unei imposibil de
reprimat nevoi de inseninare, printr-o fireasca nevoie de echilibru. In
aceasta perioada in care adevarul e de cele mai multe ori fie ocolit, fie
rostit cu jumatate de gura nu ne putem astepta ca binele si frumosul
de care e legat acest adevar sa aiba mai multa trecere. Dar nici nu
putem accepta ca aceasta criza sa ne covirseasca. Dl. Gabriel Chifu
atrage atentia asupra unui fenomen, si bine face. In schimb, ceilalti
redactori si colaboratori ai revistei se lasa in voia acelui optimism
gratie caruia arta si cultura au izbutit sa treaca cu bine de crize mai
rele decit cea de acum. u Intr-un editorial din EVENIMENTUL ZILEI
Ion Cristoiu ii adreseaza o scrisoare deschisa liderului sindicalistilor
de la Metrou, cerindu-i sa nu porneasca greva in mijlocul iernii, ca sa
aiba locuitorii Capitalei cu ce ajunge la serviciu. La rindul sau, Ioan
Grosan il sfatuieste, in ZIUA, pe acelasi lider sindical sa nu care
cumva sa renunte la greva. N-avem loc sa discutam cele doua puncte
de vedere. Dar Ion Cristoiu, pentru a si-l sustine pe al sau, afirma
intr-un alt editorial despre adversarul sau ca ar fi un autor ratat de
scheciuri umoristice. Or, pe vremuri, criticul literar Ion Cristoiu avea
o parere foarte buna despre prozatorul Ioan Grosan. Chiar sa-l fi
rapus editorialistul din Ion Cristoiu pe criticul literar care il pretuia pe=

Grosan? In ceea ce il priveste, Grosan e un scriitor care scrie
editoriale cind are chef si numai cind e sigur ca are si umor. Ce scrie
el in Ziua inseamna o doza de relativism binevenit in acest ziar al
afirmatiilor categorice si cam firoscoase. Cind Grosan indeamna pe
cineva sa faca un anumit lucru, demonul din el incepe sa faca haz,
astfel ca, de fapt, Grosan nu indeamna la nimic altceva decit la un pic
de luciditate. Cu putin umor, probabil ca si Ion Cristoiu va accepta ca
nici scrisoarea lui deschisa nu l-a facut pe liderul Ion Radoi sa amine
greva pentru zile mai calde.
Cronicar

LA MICROSCOP

Legea turnatoriei nationale

StiTi ce e secretul de stat? Cu siguranta ca vi s-a infiorat pielea
citind aceasta intrebare. Cu asa ceva nu te joci. Dar ca sa stii ce
secrete sa pazesti, e bine ca mai intii statul sa aiba grija de tine si=
sa-ti
explice cum vrea sa te apere de eventualele tale indiscretii. Cea mai
simpla operatie prin care statul isi poate apara secretele e sa nu le lase=

la indemina oricui. Si asta nu se face mizind pe patriotismul
cetatenilor, ci prin protejarea secretelor adevarate, multe, putine, pe
care le avem. Daca de pilda statul subventioneaza o cercetare prin
care cu citeva piini si doi, trei pesti se poate rezolva problema
alimentara din Romania gratie inventivitatii cercetatorului autohton,
fireste ca asta e un secret de stat care trebuie pastrat cu strasnicie. Dar=

acest secret face parte din contractul pe care statul il are cu
cercetatorul in care si-a bagat banii. Cine e de vina ca secretul a
rasuflat si a pierdut astfel insusirea sa esentiala? Omul de rind care
povesteste ca romanii au izbutit sa dezlege misterul Nuntii din
Canaan sau cei care ar fi trebuit sa-si tina gura? O lege buna are
ochiuri mici. Si arta legislatorului tocmai in asta consta - sa arunce un
navod cit mai potrivit cu dimensiunile eventualului infractor. Or,
secretul de stat nu se tradeaza in inghesuiala din tramvaie, cind orice
gainar iti poate rascoli in buzunar si nici pe la cluburile de discutii
din Cismigiu unde se pune la cale soarta fotbalului si a partidelor
politice de la noi. Daca statul nu e in stare sa-si pastreze secretele, de=

vina nu e omul din Cismigiu care a ajuns din greseala in posesia lor,
ci reprezentantii statului si cei cu care au facut ei un contract secret.
Cind un secret de stat ajunge pe buzele tuturor inseamna ca
pastratorii sai nu si-au respectat contractul. Cu o minima ancheta se
poate da de urma vinovatului sau vinovatilor. Si, din cite stiu, in
Romania exista acum o sumedenie de servicii de informatii care
tocmai cu asta ar trebui sa se ocupe. Problema e pentru cine lucreaza
aceste servicii. Pina nu demult, o sumedenie de informatii se
scurgeau spre "Romania mare", informatii care apareau in amestec
cu diverse calomnii. Acum aflam ca "Romania mare" a publicat si
documente secrete. Dar cine e de vina pentru asta? Cel care le-a
publicat sau persoana care i le-a furnizat? Redactorul sef al
"Romaniei mari" si-a anuntat de curind candidatura la presedintia
Romaniei. Manevra e isteata, fiindca o persoana care se hotaraste la
un asemenea pas pare absolvita de banuiala ca s-a pretat la publicarea
de documente secrete cu gind rau sau din prostie. Persoana cu pricina
poate fi creditata, dimpotriva, cu mari intentii bune, pentru izbinda
carora divulgarea unui secret de stat nu e decit o treapta in plus spre
adevarul de importanta nationala. Ascensiunea acestui Mesia al
Securitatii a fost posibila din pricina vechii secretomanii ceausiste
care impartea Romania in urmariti si urmaritori. Noua lege a
secretului de stat care se coace acum in Parlament va face din nou din
suspiciune moneda forte in Romania. Iar arta delatiunii va inflori din
nou, producind vadimi tudori pe banda rulanta. De ce-or fi vrind oare
parlamentarii care au votat pentru adoptarea acestei legi in varianta ei
de acum sa ne uriteasca viata? Pe unii dintre ei ii mai inteleg, asta au
fost, asta voteaza. Dar cei care au facut parte din rindul urmaritilor,
cei care stiu cit de promiscua e suspiciunea cum de-au putut sa fie de
acord cu forma pe care o are azi aceasta lege? Nu vad nimic rau intr-
o lege a secretului de stat, dar mi se face sila de cei care vor sa ne
transforme intr-o tara de turnatori.
Cristian Teodorescu