Horia Stamatu: KAIROS (cronica literara de Gh. Grigurcu)
Mihai Caragiu
Romania Literara
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu
Horia Stamatu si folclorul apocrif
Mai putin poet al transcendentei, in schimb intens poet al
imanentei, precum, de altminteri, majoritatea liricilor romani,
Horia Stamatu constata materialitatile elementare, ce se
dramatizeaza in chiar simplitatea lor brutala si fara izbavire.
Noptile sint negre, de asemenea zilele, negru e si gindul,
timpul e un haos de zdrente albe si negre, negura e compacta,
fulgerul e strabatator, griul suna marunt, sufletele pier si
se usuca pe oase, noaptea e fara capat etc. Insasi aceasta
directitate lingvistica, acest traseu scurt intre senzatie si verb
spun ceva despre fibra sufleteasca a unui autor cu un fond rural,
la care complicatia limbajului are aerul unui efort nu doar in
ordinea esteticului, ci si in cea morala. Din care cauza se iveste
o asprime secunda, rafinata, o dizarmonie elaborata ca o umbra a
celei dintii, instinctive. In limbajul intelectualizat, vag
suprarealist, autorul ramine captivul firii sale circumspecte,
austere, sensibile la cruzime (reziduu al unei primitivitati in
raport cu care actul liric dobindeste o alura magica): "E un
anotimp al legumelor/ si unul doar al nuferilor de mare/ e o
faza a ploilor de stele/ si o invazie a soarecilor de apa/
este o era a strugurilor de ambra/ si alta a scopurilor ascunse/
este istoria lumii macelarita in veghe/ si istoria lumii pierduta
in somn" (Madrigal). Versuri ce ne apar asemenea unui portelan
delicat pe care au fost pictate scene de inclestare singeroasa.
Cind afirma ca "destinul descinta matca miturilor", Horia Stamatu
se comporta ca o constiinta care se de-subiectiveaza, adica se
separa de existenta individuala, trecuta in contul destinului,
apropiindu-se insa de cea cosmica, pe care miturile, proiectii
ale subiectului colectiv, i-o fac familiara. E o dezechilibrare
lirica, urmata de o echilibrare antropologica. Poetul regreseaza
catre o zona arhaica, ce n-ar putea avea corespondente muzicale.
Suficiente lor insele, miturile se prelucreaza mutual, refuzind
artificiul melodic: "Muzica nu se poate traduce miturile/ vorbesc
intre ele naufragiu in cuvint (...) miturile se torc unul pe altul
muzica/ nu se poate..." (Peisagiu poezie). Daca muzica e
incompatibila cu acest univers frust, zgrunturos, ne dam seama
ca el se alcatuieste din perceptii simple, dure, care izbesc
violent retina si pielea, care ard, ingheata, ranesc. Lacrima
de foc amara strapunge ploaia neagra, ciinii singera muscind
din pietre, ploaia e de pucioasa, noaptea e deasa, frica ingheata,
lapovita creste, clopotele se topesc de somn, piatra e roasa de
vinturi avind obrazul taiat in spirale, negura cotropitoare casca
o falca de balaur inghitind si cer si mare, soarele ingheata taiat,
gem oasele gintilor stinse, zimtii astrelor s-au ros, cad solzii
lumii pe girla cu apa Simbetei. Sau intr-un text compact: "La copca
vidrele se string sa prinda pestii grasi/ cu ghiarele sticlite'n duh
facura gaura/ in cer gerul taie felii de carne vie stele picura/
in copca lacrime de focul rece din copca cerului curge/ beteala
un peste a inghitit un inger" (Peisagiu epifanie). Pina si suavitatea
e inveninata, tangenta la intemperii: "aceasta casa, ah, fara sindrile/
cu zeul inaltat subtire/ in pragul dintre nopti si zile/ din flori
si ace de albine// ah, casa'n care ploua stele/ de la izvoarele
vinturilor/, unde ne-ajunge printre ele/ mireasma florilor mirilor!"
(Oicos). Cind concede muzicalitatii, poetul compune, cu un cinism
formal, onomatopee ale furtunii: "Vintul in valuri/ siroaie de ploaie/
invaluie dealuri/ codrii despoaie. (...) In tot mai rotund/ se'nvaluie
totul/ si nopti fara fund/ ascund Sabaotul" (In haos). De fapt, nu
melodia il intereseaza, ci ritmul, instrument echivoc, de inspiratie
biologica. Articulind un ciclu de Ritmuri intre aci si dincolo,
celebreaza, aproape de paginatate, "ritmul suflarii/ din care toate
ritmurile sa multumim" (Peisagiu mistic).
Dar primitivitatea lui Horia Stamatu e una specifica, apartinind
simtirii unui cioban tracic. Ea isi aduna energiile din enigmaticele
profunzimi locale, precum fluide ale superstitiei, ale magiei, ale
descintecului, intr-o obscuritate care e deopotriva a timpului
imemorial, a sensului incifrat, a starii sufletesti tirzii, a inimii
"stoarse" si "arse". Are loc astfel o suspendare a comunicarii, o
rupere a puntilor intre doua timpuri ale civilizatiei. Imensei rupturi
ii urmeaza o scufundare a timpului revolut, veritabila Atlantida
rustica ca se pierde in sine. Aceasta nu mai poate avea decit o
acceptie fantasmagorica. Din simbolicul miez de noapte, descinde o
gratuitate nu de natura lirica, ci ontologica. De unde detasarea,
indiferenta taciturna, impersonalitatea calcinata drept puncte
caracteristice ale starii de spirit: "Pe un drum pe unde scapa/
miezul noptii dintre stele/ drumul vechi taiat de-o apa/ fara
poduri cu podele//niciodata oarecine/ nu se vede nu intreaba/
unde umbli ce-i cu tine/ daca ai ori n'ai o treaba// des te-am
cautat surata/ la mijloc de cale'ntoarsa/ numai azi ca niciodata/
inima mi-e stoarsa arsa" (Unde cine ce). Acest timp mort e tratat
in mod concret, spalat ca un cadavru: "Timp spalat/ de moartea
toata/ rasfatat/ si fara pata" (Kairos). Insa asa cum inmormintarile
taranesti infatiseaza o turnura dionisiaca, o reintoarcere catre viata,
durata ancestrala e insufletita de poet printr-un sir de imagini ale
pitorescului, de un umor ce se cumpaneste cu abisalul. Jocul expresiei
se ingina cu aluzii la tainele unei metafizici materiale, traduse
in ritual. Misterul insusi devine pitoresc, anecdotic: "La marea
cu sarea/ la vadul oftarilor/ unde nici seara/ nici ziua nu mor//
la iarba de aur/ la cerul de crita/ la scocul lui Paul/ si Patru
pe-o spita// la roada dintr'una/ si toata tulpina/ la vagauna/ de
rost si hodina// la scrisa pe piele/ de aer curat/ cu vintul
de rele/ in apa spalat// la riu cu odoare/ ce purure curg/ unde nu
doare/ fierul de plug// la pasare trasa/ la malul de veci/ ce nu te
lasa/inapoi sa pleci// la stupul de miere/ si ziua senina/ la muzica
tacere/ de noapte lumina// la spatele'n sine/ pizma si moarte/ la
cum se cuvine/ din nici o carte// la carul cu bolta/ pe-o singura
roata/ mireasa cu fota/ inflacarata// asteapta si rabda/ vipie si
sete/ cinta si lauda/ aude si vede:// crai de racoare/ din fara
vremi/ in clare izvoare/ in vai si poieni" (Ce dor de dincolo venea?).
Din sentimentul ca era primordial-locala raspunde in absolut, poetul
o inzestreaza cu o mitologie usor "piezisa", atinsa adica de
incredulitatea funciara, grav sugubeata, a autohtonilor. Ceremonialul
are un iz carnavalesc, totemurile prezinta o nota sec amuzanta: "La
rascrucea chiala/ de drum si drumeti/ coboara o scara/ de spini si
scaieti.// La ceasul calp/ de timp neavut/ trece Corb-Alb/ aripa de
lut.// Si miel jupuit/ in protap crucis/ cu Mos Maglavit/ cu lupii
piezisi" (Fabula I).
Fantomele sint si ele bastinase (Declin razbunat s.a.). Interesant e
un pasaj de paremiologie fantasta, deci inca un chip al jovialitatii
unui trecut ce nu se inspaiminta de sine, al unui deces ce nu se ia
in tragic, aidoma Cimitirului vesel de la Sapinta. Golul produs de
restringerea afectivitatii e ocupat, demoniac, de ironie. Istoria,
basmul si sarcasmul isi dau mina in stihurile strepezite ce ar fi
putut fi semnate de catre Stan Patitul: "unde calul se spala pe dinti/
si zgircitul il cauta de arginti/ unde se crapa de zi si nu se mai
cirpi/ unde creste pe gard malai si ciorile cinta ca'n rai/ unde
si-a legat coada magarul si-l tot cauta arhondarul/ unde s'a
spovedit berbecul si s-a pocait Grecul/ unde curge tuica pe girla
si lupu pazeste la tirla/ unde creste copacu-n pridvor si curge
faina pe horn/ unde-si cloceste ouale cucul si culege flori
haiducul/ unde-a plins amarnic zgripturoaica pe cumatra-sa
Zmeoaica/ unde-a pus Voda de mamaliga si trage boieru la cotiga/
unde ploua cu oua de bibilica si nebunii se ridica" (Parapoem).
Printr-o extrapolare a motivului mioritic, asistam la o transhumanta
obiectuala: "Din omaturi coboara/ turmele uitate/ turmele de chiciuri/
turmele de stalactite/ turmele uriasilor/ turmele de piatra/ turmele de
lut" (Cind soarele). Impulsul intim al autorului e de a crea folclor.
Gratuitatea ontologica se intilneste, paradoxal, in planul liric, cu o
tendentiozitate ce provine din substanta arhaica invocata. Avem a
face, deci, cu o pre-determinare, cu o programare tematica si
pitoreasca, din care scapa prospetimile apocrife, analoage unor texte
ale lui Anton Pann, in materia unduioasa a carora nu se poate stabili o
demarcatie exacta intre produsul de autor si tiparul oral: "Bucura-te
Irimie/ doctori bucurati-va/ cela ce nimic nu stie/ din nestire tot va
da!// Bucura-te Irimie/ lacomi bucurati-va/ din bogata-i saracie/ el
neincetat va da.//Bucura-te Irimie/ bucura-te Roma tare/ ca a lui
Imparatie/ harul e fara hotare!" (Acatistul Sfintului necunoscut).
Negresit, un Ioan Alexandru, un Gheorghe Pitut, insa mai cu seama
un Ion Gheorghe, au in acest viguros bard al filonului traditional un
precursor, chiar daca putem presupune ca nu i-au citit creatia.
Socotit adesea drept cel mai important poet al diasporei noastre,
Horia Stamatu e, cu siguranta, cel mai romanesc. Trudnica lui
existenta de surghiunit, ce a cunoscut, in anii '40, si lagarele de
concentrare ale Apusului, a functionat ca o forma de slujire a
factorului etnic, in care poetul n-a ezitat a se invesminta ostentativ,
intre straini, ca intr-un costum folcloric. Magia omului primordial ce
a purtat-o in singe s-a convertit intr-o magie vizionara. Structurindu-
si si orientindu-si inspiratia conform unui cimp de forta colectiv,
impletind sumetirea multimii cu principiile naturii, a fixat-o in
tabloul unei crincene solidaritati a "stirilor din sub-stire" cu mugirea
vintului si a omului cu boabele putrezite si spicele stelare: "Cind
multimile fug batute de/ vintul rau s-a impietrit cu/ vintul bun vin
stirile cele/ de peste sire multimile mugind/ cu vintul rau aduna
stirile/ din sub-stire batute de grindini/ multimile in nestire aduna/
vintul pe duna s'a risipit/ cu moartea vintul turbat in/ ultima clipa
musca multimile/ aerul cu ochii holbati pe/ miristi alearga multimea/
vedeniilor stringe boabe ramase/ putrezesc la venirea iernii/ multimea
fulgilor joaca pe/ razele vintului negru pling/ multimile din radacini
fara/ nadejde spice de stele se cern/ cu toata cumplita de sine/ tacere
dospeste ultimul bob./ Intiiul" (Peisagiu multimile piinea). Nu e aci
un Rebreanu halucinat? Un amestec al lui Liviu Rebreanu cu Ion Caraion?
Horia Stamatu, Kairos, Editura Albatros, Bucuresti, 1995, 280p., 4783
lei.