Romania Literara Nr. 47

[Ivonne Nicolescu]

Romania literara nr. 47

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Europa
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Pietroaiele din lada cu zestre
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Alexandru Ioan Cuza
LECTURI Biserica Neagra
In loc de cronica literara A doua (si ultima) cadere a lui Ceausescu
NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Premiile literare -
Obuze de poezie
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un breviar de istorie
CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Din jale se-
ntrupeaza speranta
POLEMICI - Cum putem fi europeni
PREPELEAC de Constantin Toiu - In caz contrar,... io zic sa se
puie ciomagu' pa iei"
Ochean - O disparitie misterioasa (I)
REVISTA REVISTELOR
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - O schimbare

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Europa

Am trecut, din intimplare, toamna aceasta pe linga locul unde
ar fi ingropat Ion Neculce. Este una din regiunile cele mai sarace si
inapoiate din Moldova. Nu mi-am putut reprima gindul ca tocmai la
Prigoreni, nu departe de Iasi, a tinut sa se intoarca Neculce dupa
aproape un deceniu de exil. A facut tot ce a putut ca sa fie reprimit
in tara. La Kiev ori in Polonia, pe unde a pribegit, va fi vazut cu
gindul dealurile sarace, lutoase, lipsite de vegetatie, pe care i se
intindeau mosiile confiscate dupa 1711. Neculce infatiseaza la noi
primul caz de depeizare: el nu poate trai decit acasa. In vreme ce
Cantemir, pe care-l intovarasise in Rusia, se simtea bine oriunde,
Neculce tinjea dupa saracia si nevoile neamului sau. Unul era
european, inainte de a fi moldovean, celalalt era moldovean inainte
de a fi (si daca era) european. Acest conflict, care-i are drept
protagonisti pe cei doi mari scriitori ai secolului XVIII, s-a repetat
de citeva ori de atunci incoace. Nu este epoca in care Romania sa
fie pe punctul a deveni o tara europeana si in care sa nu se produca
reactia autohtonista. Dupa 1866, dupa 1918, dupa 1989, de fiecare
data cind Romania a putut sa se intoarca in Europa, a izbucnit si
ostilitatea nationalistilor, tematori ca ne vindem strainilor tara.
Duhul lui Neculce a fost mereu treaz, cu frica lui de strainatati, cu
meschinele lui declaratii in divanul boieresc menite a-i proba
nevinovatia", cu neputinta de a exista si de a crea departe de mosia
prapadita de linga Iasi. acest duh s-a intrupat adesea in
antieuropenii nostri, xenofobi, intoleranti, precari vorbitori de limbi
(desi uneori avind geniul aceleia materne), chivernisiti, fara
anvergura, provinciali si speriati de reforme. Prin anii 70, cind
protocronismul fixase intr-o formula culturala impulsurile cele mai
secrete ale lui Ceausescu, prietenul meu Al. Ivasiuc avea obiceiul sa
spuna ca Europa este singura noastra salvare si ca nu trebuie pierdut
nici un prilej fie si numai pentru a-i scrie numele intr-un articol.
Revolutia din decembrie n-a pus capat delirului protocronist. M.
Ungheanu a ajuns secretar de stat la Cultura iar anturajul sau
antieuropean a scos o revista de orientare protocronista. Acest fapt
se explica prin sovaiala autoritatilor postdecembriste, interesate de
aliati politici precum PUNR ori PRM. Dublul limbaj a fost la moda
in tot acest timp: integrarea in Europa, ceruta de comunitatea
internationala, se intilnea cu incurajarea unor stupide porniri
autohtoniste. Sper ca alegerile recent incheiate sa constituie
premisa unei reale orientari culturale spre Europa. Avem nevoie de
valorile europene ca de aer. Descoperirea Occidentului a fost
totdeauna norocoasa pentru romani: si cind s-a unit biserica
ardeleana cu aceea de la Roma, si cind, mai intii prin fanarioti, apoi
prin fugarii de Marea Revolutie, romanii au avut revelatia Frantei si
si-au relatinizat limba si poezia, si prin aducerea pe tronul
Principatelor Romane a unui rege strain. Va fi norocoasa si in acest
sfirsit de secol si mileniu, daca guvernantii de acum vor intelege ca
pariul cu Europa este cel mai important din toate.

CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Pietroaiele din lada cu zestre

Problema fundamentala a urmatoarelor luni (si, tare mi-e
teama, a urmatorilor ani) e lichidarea sinistrei zestre a regimului
Iliescu. Chiar daca nu-si propun acest lucru, invingatorii de la 3 si
17 noiembrie vor trebui sa fie radicali. Situatia catastrofala a
economiei ii va transforma, chiar fara voia lor, in niste Saint-Just de
circumstanta. Bataia de joc generalizata, cinismul fara perdea si
minciuna cancerizata au impins un intreg popor in stare de
animalitate. Sfisierea la care Ion Iliescu a indemnat permanent
populatia a dat rezultatele scontate. Dar a creat si o prapastie care va
trebui umpluta. Ca intr-o noua Sparta, nu e exclus ca haul
dezastrului national sa fie umplut cu trupurile morale ale celor care
au provocat-o. Pina in ultima clipa, Ion Iliescu a jucat pe cartea
zizaniei, stiindu-se maestru in stirnirea spiritelor maligne si in
exploatarea energiei lor distructive. Dar, inca o data, cine a semanat
vint, va culege furtuna. In 1996, in 1997 va trebui sa se intimple
ceea ce complotistii moscoviti au impiedicat in 1989: stirpirea
viperei comuniste. Monstrul cu mii de chipuri va trebui, in fine, sa
iasa din scena istoriei. Va trebui sa iasa in modul rusinos in care a
intrat. Ar fi o curata iresponsabilitate ca noua putere sa se
multumeasca, dintr-un fals spirit de democratie, cu jumatatile de
masura. In cel mai scurt timp, indecizia se va razbuna, iar serpii
bolsevici se vor regenera monstruos. Mentinerea in functii a
impostorilor al carui singur talent e slugarnicia il va costa mult. A
sosit momentul ca tara sa fie condusa de cei care si-au dat, in
decembrie 1989, viata pentru libertate. Revolutia tinerilor" va
trebui sa fie o realitate. Daca si Conventia Democratica va intoarce
spatele tinerilor, ezitind sa le dea functii de decizie, putem sa ne
facem de pe acum bagajele si sa ne asezam in spatele coloanelor
tutsi si hutu care patruleaza prin deserturile africane. Nu razbunare,
ci dreptate se asteapta de la noii diriguitori ai Romaniei. Ar trebui
sa aflam, in fine, cum au fost cheltuite miliardele existente in 1989
in vistieria tarii. Am fi curiosi sa descoperim cum se scurg sutele de
milioane de dolari pe asa-zisa imagine a tarii. Pentru toate acestea,
cineva trebuie sa plateasca. Prea s-a obisnuit lumea ca pedeapsa
maxima e eliberarea din post. Urmata, aproape matematic, de un
exil aurit, in cine stie ce misiune diplomatica. Una din strategiile
regimului Iliescu a fost stergerea urmelor prin scoaterea din
dispozitiv a personajelor compromise. Astfel a disparut, la
momentul potrivit, Gelu Voican-Voiculescu, in imprejurari in care
prezenta lui in tara ar fi putut fi jenanta pentru cei care nu doreau sa
se stie nimic despre crimele din decembrie 1989. Astfel a fost trimis
in diplomatie si amiralul Cico Dumitrescu, persoana de care se
leaga multe dintre misterele revolutiei romane. Tot astfel Aurel
Dragos Munteanu, primul presedinte al televiziunii romane
libere", omul capabil sa produca ceata simultan in cinci milioane
de case de romani cu ajutorul unui singur televizor. Rind pe rind,
monstrii fara sira spinarii aflati in slujba lui Ion Iliescu au fost
rasplatiti cu functii grase, ori macar caldute, la ambasade, legatii
sau centre culturale din strainatate. O lepra stalinista precum Paul
Everac isi face mendrele chiar si acum, dupa ce puterea care l-a
sustinut s-a prabusit, la Venetia, povestindu-le, probabil, italienilor
despre aventurile sale din vremea cind scria piese mobilizatoare
precum ...Si la stinga trei ciocane". Ca si cum asta n-ar fi
destul, iliescienii au inceput o vasta operatie de recuperare a
diverselor cazaturi din exil. Am citit cu stupoare ca regimul
domnului Iliescu isi permitea sa-i plateasca cu sute de mii de dolari
pe un nimeni precum Petru Popescu, spre a bandaja imaginea
Romaniei in Statele Unite. E inca unul din misterele
postrevolutionare care trebuie lamurite: in ce consta capacitatea lui
Petru Popescu de a salva onoarea tarii, cind el mai are inca
probleme de a-si curata de microbii bolsevici propria biografie? Va
sa zica, prozatorul de doi bani, ocolit de confrati, care ieseau din
incapere imediat ce-si facea aparitia fiul celebrului ilegalist
comunist Radu Popescu, omul de casa al Ceausestilor si a carui
porecla, Securistul, era la fel de cunoscuta in epoca precum aceea a
blindului porc referitoare la poetul king-size Adrian Paunescu, ei
bine, construieste imaginea Romaniei in lume! In timp ce
personalul ambasadelor e platit cu sume de mizerie, insi de teapa
unei jalnice cazaturi precum Petru Popescu, sau dubiosi colectionari
de icoane romanesti, precum Daniel Nelson, diplomat pensionar
american de rang inferior la Bucuresti, incaseaza tacticos zeci si
sute de mii de dolari. Dolari care nu proveneau, in nici un caz, din
mostenirea de familie a lui Ion Iliescu, ci din sudoarea celor pe care,
de sapte ani, ii duce cu nerusinare de nas. Astfel de lucruri trebuie
aduse la cunostinta oamenilor cit mai urgent. Altminteri, vom vedea
foarte curind in noii potentati complici inconstienti ai celor mai
mari tradatori de tara pe care i-a cunoscut istoria Romaniei. Nu va fi
usor, nu va fi placut. Dar operatia chirurgicala de eliminare a
cancerului kaghebisto-iliescian trebuie dusa la bun sfirsit.
Altminteri, ceasurile istoriei se vor opri pentru totdeauna la ora
Moscovei. Toate acestea sint lucruri firesti. Ele nu trebuie privite
nici ca o razbunare prosteasca si nici ca o tirzie revansa a
dezmostenitilor istoriei romanesti.

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Alexandru Ioan Cuza

Nimic nu-l sortise, aparent, pe Alexandru Ioan Cuza unui
destin inalt: fiu de boier de a doua treapta (dar citi nu erau!),
studiase la Paris, impregnindu-se de idei liberale (ca toate mintile
luminate din generatia sa), participase la revolutia din 1848, alaturi
de alte mii si mii de romani. Nimic nu-i prevestea o cariera
exceptionala, nimic nu-l scosese pina la virsta de aproape patruzeci
de ani din sirul nesfirsit al pasoptistilor anonimi. Fata de Alexandru
Ioan Cuza, prietenii sai, Vasile Alecsandri, Mihail Kogal-niceanu
ori Costache Negri, faceau figura de personaje publice, de oameni
notorii. Si viata capitanului, apoi a maiorului, in cele din urma a
colonelului Cuza s-ar fi desfasurat lin pina la capat, fara zgomot, ca
un piriu de ses. Prin caracter si educatie, Cuza era un om cinstit,
incoruptibil, patriot in sensul bun al cuvintului, si toata lumea o
stia: dar citi nu erau la fel? In chip de protest contra falsificarii
alegerilor de catre Vogoride, demisionase din functia de ispravnic
de Galati, dar gestul sau, oricit de spectaculos, avusese o valoare
pur conjuncturala. Era ca si cum ai fi deschis in 1990 balconul din
dreptul Pietii Universitatii. Al unei pieti deja ocupate de multimea
talazuitoare. La prima vedere, alegerea lui Cuza ca domn al
moldovei a fost mai degraba rod al intimplarii. Personalitati
proeminente ale partidei nationale se tot blocasera reciproc in tururi
de scrutin succesive, intr-o interminabila sedinta a deputatilor
unionisti. La o ora tirzie din noapte, cineva a pronuntat numele
salvator: Cuza. Stupoare! Propunerea parea neverosimila, insa
deputatii unionisti, epuizati, au cazut de acord: la urma urmei, de ce
nu? E cinstit pina-n virful unghiilor, gindeste ca noi toti, e inca
tinar. Sa-l alegem Domn! Numai ca atunci cind destinul se
hotaraste sa intre pe deplin in joc, el transforma lumea din citeva
miscari de bagheta. Ghidat parca de mina dumnezeiasca,
insignifiantul colonel - pe care nimeni n-ar fi pariat o centima in
urma cu citeva zile - odata ajuns primul Domn al Principatelor
Unite, infaptuieste miracole. Devenit din chiar clipa alegerii
personaj providential, el realizeaza unirea Moldovei si a munteniei
printr-o lovitura de maestru ce lasa K.O. diplomatia europeana. Si,
rapid, in fata unor adversari parca anesteziati, tot el realizeaza
unirea de fapt, obtine recunoasterea ei europeana, modernizeaza
institutional tara prin legi care vor dura un secol, infaptuieste visul
majoritatii populatiei, adica ii improprietareste pe tarani. Cind
Dumnezeu se decide sa miluiasca un popor, n-o face niciodata pe
jumatate: darurile lui sint intotdeauna regesti - ar trebui sa spun,
divine. Nu stim nici astazi cu exactitate, ci doar banuim, cita
suferinta, nedreptate si esecuri au fost rascumparate prin aparitia lui
Cuza in istoria noastra. In Romania din toamna lui 1992, este
posibila o repetare a miracolului. De pe afisele Conventiei
Democratice, ne priveste parca din nou figura lui Alexandru Ioan
Cuza. Locul ispravnicului de Galati l-a luat fostul rector al
Universitatii din Bucuresti - dar asta n-are nici o importanta. El se
infatiseaza cu aceeasi blindete, candoare si buna-credinta. A aparut
in viata noastra politica tot atit de neasteptat precum indepartatul
sau precursor. Depinde numai de noi ca minunea din urma cu un
veac si jumatate sa se repete ori nu." Acest text (usor amendat)
a aparut in Romania literara din 30 septembrie 1992, cu citeva zile
inaintea celui de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale
de atunci. Evident, el a reprezentat o speranta prematura: dupa
citirea lui si la aflarea rezultatului alegerilor din 1992, multa lume
trebuie sa fi ris cu pofta si sa fi socotit problema definitiv rezolvata.
Dar - asa cum spunea premierul Vacaroiu - cine ride la urma ride
mai bine". S-a dovedit ca speranta din 1992 fusese doar prematura,
nu insa nebuneasca. Acum, in 1996, realizarea unui program
asemanator celui infaptuit de Cuza cu un veac si jumatate in urma
depinde de toti cetatenii tarii noastre. Desigur, totul se poate
termina intr-un esec de proportii, care ar provoca imensa satisfactie
intr-o anumita parte" a spectrului nostru politic: este chiar foarte
posibil ca acest esec sa se produca. Dar... Dar, in toate
circumstantele umane decisive, exista totusi si o minima sansa - nu
mai mare de zece la suta - ca aventura nebuneasca sa se termine
pina la urma cu bine si ca asupra Romaniei sa se pogoare din nou
norocul neverosimil din urma cu un veac si jumatate. Traind,
speram de fapt intr-un singur lucru: sa fim contemporanii unui
asemenea miracol.

LECTURI Biserica Neagra

Oprit de la aparitie de catre cenzura ceausista, intr-un moment
(iarna lui 1971-72) ce a coincis, pe de o parte, cu sfirsitul efemerei
ere de liberalizare intelectuala care incepuse prin toamna anului
1965, odata cu decompresia prilejuita de moartea lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, si, pe de alta, cu declansarea aberantei revolutii
culturale initiate de catre Ceausescu dupa revenirea sa dintr-o vizita
efectuata in China si in partea de nord a Coreei, romanul Biserica
Neagra al lui A. E. Baconsky a intrat de timpuriu in mitologia
absconsa a rezistentei literare romanesti, prestigiu intarit, in 1976,
prin publicarea unei ilicite", secrete" versiuni germane peste
hotare, avizat comentate de catre critica. Cu toate acestea, cartea a
circulat prea putin la noi, moartea subita a autorului (la cutremurul
din martie 1977) parind sa pecetluiasca definitiv soarta autohtona a
manuscrisului. Asa se face ca publicarea sa de catre pavel Tugui in
1990 a stirnit reactii critice estompate, explicabile, in primul rind,
prin aparitia unui nou context ideologic si politic, ce a relativizat
impactul constructiei sibilinice, invesmintate in parabole si
obscurizate prin simboluri, a textului. Datorita acestei translatii de
mentalitate culturala, s-ar putea spune ca Biserica Neagra a
cunoscut, de-a lungul timpului, o dubla nedreptate, stigmatului
politic initial, arbitrar, fiindu-i adaugat ulterior un al doilea, legat
oarecum de insinuarea acuzei de inactualitate. Prin urmare, actul
critic al romanului trebuie sa inceapa cu un serios examen de
reconsiderare estetica, tematica si cronologica, proces menit sa
reaseze textul intre limitele sale firesti, literare, obiective, dar sa nu-
i estompeze evidenta conotatie politica, esopica, demascatoare,
subiacent protestatara. Parabola orasului inchis, terorizat de o
obscura, dar omnipotenta, Liga a Cersetorilor, pe care e construita
Biserica Neagra, trimite, cu siguranta, spre Kafka, dar si mai
departe, spre George Orwell si romanele utopiilor negative. De fapt,
ne aflam in fata celui mai orwellian roman al literaturii romane,
insa, disecind sursele, nu putem omite cu vederea evolutia ideatica
si estetica a lui A. E. Baconsky insusi, care elaboreaza romanul in
evidenta descendenta a simbolicului macabru din poemele
Cadavrelor in vid (1969) sau a elitismului melancolic, saturnian din
prozele grupate in volumul Echinoxul nebunilor si alte povestiri
(1967). Dincolo de o atmosfera comuna, si de calitatile de
rafinament ale unei scriituri de exceptie, se poate detecta, mai ales
in al doilea volum amintit, o certa tendinta de mitizare a figurii unui
artist fabulos, marginal, insingurat, ultim recipient de verticalitate
esentiala intr-o lume pornita ireversibil pe calea dispersiei launtrice
si a pervertirii sordide a valorilor. In Artistii din insula, de pilda
(una din piesele remarcabile ale ciclului), citiva pictori si sculptori,
ciudate fiinte septentrionale ocupindu-se numai cu arta", se
grupeaza pe o insula pustie pentru a scapa de lanturi", si le
transmit orasenilor de pe litoralul din apropiere mesajul tulburator,
senzual, al unei fascinatii maladive, ispititoare. Revelatia pe care o
are vizitatorul insolitei comunitati (povestitor, totodata, al unei
crepusculare incursiuni initiatice, echivalente cu o renastere) este
aceea a unei apartenente ideale, absolute, necontingente: Cu totii
pareau a fi din tari paduroase cu zeitati pogorite in intunericul
sihlei, si, urmariti de culorile cu care se nascusera pe retina, isi
acceptasera soarta pina la capat. I-am simtit apropiati, simi-am zis
ca poate eu sint ultimul dintre ei, sint intirziatul care si-a ratacit
timpul si drumurile si n-a mai fost demn de lanturi..." In
Ultimul rol (alta piesa din volum), un nou regizor, sosit la teatrul
unui oras provincial dintr-o tara indepartata", isi incepe cariera
reluind pentru montare piesa stranie, invaluita in himere, a unui
concitadin misterios, insingurat, atins de aripa neagra a Marii Arte:
Autorul era localnic, dar se vorbea in oras ca piesa fusese scrisa de
fapt de un calugar neispravit alungat din cetate si in cele din urma
ajuns pensionar al unui ospiciu sau al unei temnite ori poate mort pe
undeva, nu se stia bine. Vintura-lume, emigrant lunatic pe
meridiane streine, omul devenise fantoma propriei sale legende, si
amintirea lui era cultivata cu secreta si clandestina veneratie printre
locuitorii orasului, dispusi sa-i atribuie orice li se parea o fapta
demna de admirat si mai presus de puterea cea de toate zilele." Se
recunoaste, in aceste citate, morfologia tipica a artistului de
exceptie, care domina imaginatia lui A. E. Baconsky: insingurat
exotic, strain", sosit din tinuturi indepartate cu o motivatie nu
intotdeauna clara - deci ilicita - a descalecarii sale intr-o margine
umila de lume, artistul fixeaza" dorinta de departe" a comunitatii
in care soseste (dar cu care nu ajunge niciodata sa se identifice),
articulind pe unde trece un imaginar colectiv eretic, alternativ, in
raspar cu vorbele dominante ale tribului. Prezenta lui stirneste
insolitul, atipicul de profunzime al putinilor chemati, rascoleste
colbul drumurilor statute, indeamna tinerii la plecare", la revolta,
invoca moartea, combustia totala, melancolia devoratoare a
saturnienilor, superioara datoriei" colective de a trai in marasm si
turpitudine. Pentru o tara supusa, disciplinata prin controlul strict al
imaginatiei si prin impunerea ca regula obligatorie, generala, a
tipicului marunt, rural, lucrativ, a culorilor terne si a uniformelor
cenusii (cum era Romania cortinei de fier, a timpurilor in care se
publicau aceste proze), asemenea metafore ale personalitatii
magice, izbavitoare, formulate de un om cu o vestimentatie
occidentala, eleganta, studiata, decadenta, echivalau cu tot atitea
indemnuri la marginalizare existentiala, la originalitate orgolioasa,
autenticitate neconcesiva si dezimplicare pragmatica. Biserica
Neagra prezinta in acest context, intr-un mod preponderent
orwellian, fata opresiva a marasmului, mecanismul de functionare a
tavalugului dictatorial centralizat, arbitrar prin inflexibilitate si
paralizant prin onctuozitate levantina, fiind, pe ansamblu, ca si
1984 de altfel, o infricosatoare analiza metaforica de sistem. Exista,
insa, doua diferente esentiale (ambele prezente in Biserica Neagra),
care separa cele doua texte: este vorba, in primul rind, de ambitia
lui A. E. Baconsky de a-si construi romanul pe un scenariu
arhetipal, de adincime, guvernat de binecunoscuta ecuatie a eroului
in lupta cu monstrul, a doua diferenta fiind data de finalul artificial,
reparator" al romanului, unde, prin ironica dialectica a rasturnarii
dictaturii printr-o revolta secesionista de interior, valorile" se
rostuiesc pe moment invers, protagonistul devenind, in virtutea
noului canon oficial, invingator, efigie promovata cu ovatii
asurzitoare in piata publica, iertindu-i-se - in virtutea dreptului
inalienabil al oricarui regim politic de a elabora o istorie favorabila
- fostul statut ignobil de victima. Protagonistul Bisericii Negre -
sculptor prin vocatie - este si el un intirziat" abulic, asemenea mai
tuturor locuitorilor damnati din Artistii din insula. Biografia lui -
aflam din chiar debutul textului - fusese odata luminoasa, brazdata
de experienta juvenila a unor tinuturi indepartate, traversate cu
frenezie. Era, deci, pe jumatate strein" in orasul de pe malul marii,
al parintilor si strabunilor sai, unde il prinde inceputul povestirii;
mai mult chiar, il leaga de acest spatiu o veche interdictie de a se
intoarce acasa, impusa sibilinic - dar oportun - de catre parintele
sau, agitator" febril (intrat intre timp in dizgratie) al locurilor sale
de bastina. Pe un asemenea fond biografic se declanseaza
intriga kafkiana a romanului, calchiata in mod evident dupa primele
pagini ale Procesului: intorcindu-se spre casa umbrit de presimtiri
anxioase", protagonistul se trezeste" subit, primind in scris o
ciudata somatie de a vizita sediul unei Ligi a Cersetorilor.
Similitudinile merg pina la minutia unor detalii inverse: spre
deosebire de doamna Gruber, menajera procuristului Josef K. din
Procesul, care se raporteaza plina de intelegere la situatia insolita in
care a ajuns chiriasul ei, arestat chiar in pat in clipa in care se scula
de dimineata, proprietareasa protagonistului din Biserica Neagra
dezavueaza violent dezonoarea omului pe care-l gazduieste.
Ambele convocari au insa darul de a-i pune in situatie" pe
protagonisti, disponibilitatea lor de a actiona in sensul dorit de catre
autorii brutalelor imixtiuni cautionind, de fapt, absurdul.
Incercarea de a evada a eroului din Biserica Neagra,
strecurindu-se pe furis la bordul unei corabii exotice, gata de drum,
esueaza; de altfel, tentativa de evadare e aceea care transfera, in
roman, nelinistea in angoasa, protagonistul descoperind cu groaza
ca a devenit, prin psihoza care domneste de citeva zile in oras,
captivul unei centralitati paradoxale, toate drumurile care ies din
oras ducind, in realitate, inapoi, intre zidurile controlate acum de o
organizatie sordida, agresiva, discretionara, compusa din cersetori.
Motivul spatiului claustrat, supus dispersiei fetide vine din
Kafka, Orwell si poate Camus; comuna cu atmosfera Procesului e
tema instantei invizibile, terifiante, care selecteaza individul,
anexindu-l, si tot dinspre Kafka vine, desigur, modalitatea de
constructie a romanului, unde privirea de jos, a protagonistului
marginal, impune perspectiva - fatalmente limitata - asupra
intregului. Baconsky nu demonteaza epic aparatul dictatorial, nu
intra in interioarele secrete ale puterii, asa cum vor fi tentati s-o faca
multi reprezentanti ai generatiei ^70" (Mihai Sin, de pilda).
Motivul pare sa fie, la un prim nivel, acela al vointei de
dezimplicare, de stigmatizare prin nesolidarizare, insa aceasta e
numai o explicatie periferica, Biserica Neagra intentionind sa puna
preponderent in evidenta implicatiile pe care teroarea le are asupra
individului marunt, sa demonstreze mai degraba efectul decit
cauza. Intervine aici, din nou, o similitudine cu Orwell sau Kafka,
prin sacrificarea deliberata a psihologicului. Desi consacrat in ochii
noii puteri de catre o ascendenta paterna ilustra, incomoda,
sculptorul orasului invadat de cersetori cedeaza prea repede, alege,
fara prea mari eforturi de rezistenta, calea suferintei si nu pe aceea a
revoltei, indicind de la inceput faptul ca Baconsky si-a sacrificat
atitudinal personajul in favoarea parabolei epice, a sintaxei de
ansamblu. Tot din Procesul vine, se prea poate, si paradoxala
raportare a mecanismului opresiv la individ. Astfel, ajuns abuziv in
situatia de exercitare totala a puterii, invizibilul fetid, inferiorul
grotesc, sordid, gregar, dobindeste o functie ambivalenta, opresind
si consacrind totodata individul. Ca o consecinta, protagonistul din
Biserica Neagra e tot mereu prezentat ca o victima privilegiata a
noii ordini: oameni din anturajul sau, la fel de neinsemnati in
aparenta, ii trimit semne", ii transmit mesaje esentiale, talmacindu-
i satisfactia" regimului pentru calitatea muncii - din ce in ce mai
umile - pe care o presteaza. Simpla variabila" a unei functii cinice,
a terorii acum generalizate, eroul este mutat arbitrar din locuinta in
locuinta, dintr-un post in altul, atribuindu-i-se, pe rind, mai multe
indeletniciri in raspar cu vocatia sau pregatirea sa, care au insa un
numitor comun, aflindu-se intotdeauna la periferia sordida,
deprimanta a ierarhiei. Baconsky nu ezita sa transleze aici din
grotesc in satiric: promovat functionar al pompelor funebre, eroului
i se incredinteaza, ca mina de lucru, un grup de intelectuali, prilej
de satirizare vitriolanta a duplicitatii, delatiunii, oportunismului
gregar si fripturismului abject din sfera castei. Comun cu Orwell e,
in cele din urma, sinistrul joc al relativitatilor umane, potrivit caruia
individul e simultan victima si calau, invingator si invins,
identitatea modificindu-se dupa cum suprafata politica isi muta
oglinzile. Astfel, in Biserica Neagra, batrinul profesor al
protagonistului, la care acesta apeleaza ori de cite ori se simte
macerat de indoiala, e, pe rind, tortionar si victima a noului regim.
Mecanisme similare guverneaza existenta versatila a mai tuturor
fiintelor din jurul protagonistului, de la proprietareasa camerei pe
care el o ocupa initial, la paraclisierul cenusiu al bisericii unde este
ulterior repartizat pentru a trage clopotele. Kafkiana e, la Baconsky,
obstinatia centrului de putere de a se sustrage intelegerii globale,
prin dexteritatea - cu minutie oficializata - de a intretine mecanisme
secundare, periferice de sugestie. In romanul 1984 al lui Orwell -
pentru a ilustra cazul invers -, centrul e mereu prezent, prin
imaginea lui Big Brother proiectata pe imensele ecrane de control
aflate peste tot, chiar si in locuintele cele mai modeste. In Biserica
Neagra insa, periferia este prin ea insasi capabila sa intretina
teroarea, datorita unui cinic ritual de autoflagelare launtrica,
concentrata in doctrina umilintei ca mod al disciplinei interioare,
cum propovaduieste ideologia noilor stapini ai cetatii. Ajunsi
in acest punct, un aspect delicat al romanului devine de neevitat.
Daca analizam semantica topografica a Bisericii Negre, ne putem
da usor seama ca romancierul a apelat aici, pentru a sugera
degringolada sistemului, la motivul centralitatii dizlocate. Axul
simbolic al romanului il constituie spatiul circumscris de biserica si
cimitir, care sint, prin traditie, si prin sintaxa interioara a oricarei
gindiri mitice, simbolice, focare privilegiate de sacralitate.
Coeziunea unei comunitati, puterea ei de a se opune dispersiei
depind intotdeauna, in descendenta acestei logici, de capacitatea
respectivei comunitati de a mentine integritatea centrului de
sacralitate. In Biserica Neagra, comunitatea nu depune nici un efort
pentru a rezista la acest nivel, biserica si cimitirul fiind si ele,
prioritar, functii secularizate ale unui mecanism impersonal de
indobitocire. Abunda astfel, in roman, sintagme din retorica
crestina, focalizate in jurul termenului duplicitar de umilinta", la
fel de ambigue fiind, in contextul amestecului de piosenie si
demonism macabru, specific magiei negre, si ceremoniile de
inmormintare. In prelungirea aceleiasi logici simbolice,
protagonistului i se incredinteaza, la un moment dat, inalta"
functie de clopotar, misiunea lui fiind aceea de a trage de funii
oarecum arbitrar, prin sincronizare cu sonurile celorlalte clopote din
oras, facute sa bata la ore nepotrivite. Pasajul indica secularizarea
fortata a timpului sacru, calitativ, dar, pe ansamblu, toate aceste
elemente au darul de a sugera ca marasmul se poate generaliza mai
usor la o comunitate predispusa in orice moment sa renunte, cu o
indolenta levantina, la propriile sale simboluri. Spre deosebire de
Orwell, Baconsky nu prezinta suportul tehnologic al opresiunii
(acest palier, cu o prezenta pregnanta in mai toate discursurile epice
de alienare, de la expresionisti la Zamiatin, lipseste din materia
Bisericii Negre), semn ca aici mistificarea colectiva e conceputa
premeditat ca o dereglare a organicului, si nu ca o consecinta a unui
clivaj launtric impus de alienarea tehnologica specifica civilizatiilor
hipertehnicizate. Finalul romanului - unde se insinueaza, arhetipal,
motivul purificarii prin moarte si promiscuitate, al resurectiei prin
trecerea prin viscerele negre ale monstrului - marcheaza o simbolica
victorie a existentialului integru, autentic, asupra conjuncturalului
alienant, introducind in corpul textului si o vaga suspiciune de
artificialitate tezista, demonstrativa. Inlaturarea dictaturii cenusii a
cersetorilor printr-o secesiune de interior rastoarna spectaculos
pozitia sociala a protagonistului, care devine peste noapte, in
virtutea aceluiasi joc al relativitatilor ideologizate, idol al pietii
publice, zeu venerat pentru faptele de odinioara ale tatalui sau,
efigie zgomotos reconsiderata. scirbit de fictiunea care-i oblitera
din nou persoana (analiza imaginatiei populare surescitate,
manipulate ca instrument colectiv de tortura aduce din nou aminte
de Orwell), protagonistul refuza intempestiv onorurile, contrariind
oficialitatile si condamnind violent oportunismul public. Acuzat si
de data aceasta de inadecvare, el e exilat din nou la margine, in
vreme ce multimea din piata continua sa scandeze, dezlantuita
frenetic, numele sau...
Stefan Borbely

In loc de cronica literara
A doua (si ultima) cadere a lui Ceausescu

Fac o exceptie si ma abat, de data aceasta, de la obligatiile de
cronicar literar pentru a scrie despre ce s-a intamplat in ultima
vreme in Romania. Cititorii, sunt sigur, ma vor intelege si poate
chiar se vor mira ca reactionez cu intarziere. Dar lipsa mea de
promptitudine are o justificare. Fiecare numar al revistei noastre se
pregateste cu o saptamana inainte de aparitie, astfel incat, din punct
de vedere tehnic, era imposibil sa ma refer la rezultatul alegerilor
din 17 noiembrie in numarul din 20 noiembrie. In noaptea de 17
spre 18 noiembrie m-am aflat, ca si alti colegi ai mei, in Piata
Universitatii. Am scandat, impreuna cu sute de mii de oameni,
Victorie!", Cheia!", Coposu!", Emil!". Am cantat, fara sa-mi
aud vocea, pentru ca era absorbita de un tumult urias, Ole, ole,
ole, ole,/ Iliescu nu mai e!". Mi-am scos din buzunar legatura de
chei si am scuturat-o, asa cum faceau toti din jur, ca pe un clopotel
magic, gandindu-ma amuzat ca strania simfonie de clinchete s-ar
putea sa irite urechile unui meloman ca Adrian Nastase. Am plans
de bucurie si m-am imbratisat cu numerosi necunoscuti. Cand a
aparut Emil Constantinescu la balconul Universitatii, l-am aplaudat
si aclamat din toata inima. A fost prima data in viata - la patruzeci si
noua de ani - cand nu mi-a fost rusine sa-l aclam si sa-l aplaud pe
conducatorul tarii. Atmosfera din Piata Universitatii era
electrizanta. Oamenii comunicau intre ei fara cuvinte, printr-un fel
de unda a trairii colective, si se purtau unii cu altii cu o tandrete fara
margini, cu grija, parca, sa nu-si fac rau tocmai intr-un moment de
fericire. Romanii erau asa cum ar putea sa fie si asa cum, de altfel,
au si fost, pe vremea cand Romania nu cazuse inca sub nefasta
ocupatie sovietica. Mi-am dat seama, inca o data, ca poporul din
care fac parte merita iubit. Victoria sa de acum este
extraordinara, asemenea celei din decembrie 1989, desi n-a fost
obtinuta cu sacrificii de vieti omenesti. Ceea ce a ramas nefacut
atunci s-a facut acum. Cu un efort eroic, poporul roman s-a trezit
complet din somnul cel de moarte", chiar daca Iliescu si ai lui i-au
turnat pumni de somnifere in ceaiul saracacios de fiecare zi.
Noaptea de 17 spre 18 noiembrie petrecuta in Piata
Universitatii mi-a adus aminte si de noptile, petrecute in acelasi loc,
in primavara lui 1990. Nu m-as fi mirat ca si acum sa apara o
pancarta cu inscriptia Zona libera de neocomunism". Numai ca de
data aceasta ar fi trebuit sa se adauge: Suprafata: 237.500 km2".
Prin venirea la conducerea tarii a lui Emil Constantinescu s-a
pus punct comunismului. Dumnezeu a dictat dactilografei tacute
care este istoria: Punct si de la capat." Printr-o intamplare
fericita, invingatorul, Emil Constantinescu, este un om adevarat, in
care putem avea incredere. Dar chiar daca nu era, succesul sau in
alegeri ramanea la fel de pretios. Pentru ca Emil Constantinescu
vorbeste in numele a tot ce are mai inteligent si mai demn Romania
in prezent. Principalele forte politice care il sprijina sunt forte
legitime, situate in continuitatea vietii politice din Romania
interbelica si recunoscute de toata lumea civilizata. (Ati citit
telegrama de felicitare adresata de Jacques Chirac lui Emil
Constantinescu? Era acolo simpla indeplinire a unei obligatii
protocolare? Sau era o bucurie pe care cu greu putea sa si-o retina
seful statului francez la aflarea vestii ca romanii au intrat in rand cu
lumea?) Nimic nu mi se pare mai revoltator decat frigiditatea
politica de care dau dovada unii comentatori asezand intr-o relatie
de simetrie PDSR si CDR. Ei considera ca este vorba de doua
partide la fel de serioase, pe care le separa doar orientarea politica.
Ei vad in cele intamplate la 3 si 17 noiembrie o fireasca schimbare
de roluri, comparabila cu alternanta la putere din tarile occidentale.
Nimic mai departe de adevar. PDSR nu este un partid ca oricare
altul. Optiunea sa politica nu merita respectata ca oricare alta
optiune politica. Iar liderii sai, care cu o nerusinare caracteristica
mai si dau sfaturi in momentul de fata, nu au dreptul la intelegerea
si toleranta pe care le datoram, in principiu, invinsilor.
Bineinteles ca, din punct de vedere formal, PDSR a castigat
alegerile in 1992 si si-a asigurat necesara acoperire juridica. Din
punct de vedere istoric, insa, acest partid nu are nici o legitimitate,
este un partid al imposturii. Numai daca locuiesti in Groenlanda si
judeci de acolo ce se intampla in Romania poti ajunge la concluzia
ca PDSR este si el o formatiune politica asemenea CDR. Ion
Iliescu, ca om politic, nu ca om (ca om poate ca este chiar
cumsecade si placut), ramane o figura jalnica, de trista amintire, o
fantoma a lui Ceausescu. Fiecare dintre noi am visat, in cate o
noapte agitata, ca luptam cu un monstru si ca dupa ce il doboram el
se ridica din nou, cu o inspaimantatoare si inepuizabila vitalitate.
Un asemenea cosmar am trait dupa disparitia lui Ceausescu. Ne
bucuraseram cu totii, nu neaparat pentru ca murise, ci fiindca fusese
indepartat de la conducerea tarii, insa in scurt timp el a aparut din
nou. Dadea la fel din maini, purta aceeasi caciula si facea
obisnuitele lui vizite de lucru, expeditive si jignitoare, in cursul
carora ne simteam asemenea gainilor dintr-o crescatorie. Era
inconjurat de aceleasi figuri de activisti sinistri - oameni fara
valoare care isi ascundeau lipsa de valoare prin aroganta. PDSR a
fost intr-adevar o emanatie, insa nu emanatia revolutiei din
decembrie, ci emanatia cadavrului intrat in putrefactie al
ceausismului. Sapte ani din istoria tarii s-au pierdut pentru ca
nomenclaturistii de altadata sa-si traga sufletul, dupa spaima traita
la sfarsitul lui 1989, sa-si imparta averile tarii si sa-si plaseze
odraslele in strainatate, departe de patria pe care ei insisi o faceau
nelocuibila. Regimul Ceausescu a fost absurd. Dar regimul
Iliescu a fost si mai absurd. In decembrie 1989 sute de tineri si-au
dat viata pentru a elibera Romania de comunism. Inainte de ei, sute
de mii de detinuti politici si de indezirabili incercasera acelasi
lucru, fara succes, dar contribuind la pastrarea constiintei
anticomuniste. Iar dupa decembrie a venit la conducerea tarii
tocmai unul dintre cei care o viata intreaga participasera la
instaurarea si consolidarea comunismului! Emil
Constantinescu, ca orice om politic adevarat, este analizabil,
discutabil, chiar contestabil. Ion Iliescu - nu, pentru ca a fost doar o
fantoma. El trebuia de la inceput exclus din viata politica.
Asemenea oricarei fantome, trebuia lasat sa bantuie doar noaptea. Si
de acelasi tratament ar fi trebuit sa aiba parte toti acolitii lui.
Cand se va face - si inevitabil se va face - un inventar al
dezastrului din acesti ultimi sapte ani, se va ajunge probabil la
multe mii de pagini de cifre, de descrieri ale unor situatii s.a.m.d. In
ceea ce ma priveste, as vrea ca din aceasta catagrafie a raului sa nu
lipseasca un episod din campania electorala a PDSR. Unul dintre
adolescentii platiti de fostul partid de guvernamant ca sa lipeasca
afise cu zambetul funest (zambetul unui Fernandel lipsit de
inocenta) arborat de fantoma lui Ceausescu a povestit unui ziarist ce
anume trebuia sa faca in schimbul banilor primiti. Trebuia,
bineinteles, sa lipeasca portretul lui Ion Iliescu peste portretul lui
Emil Constantinescu. Dar aceasta inca n-ar fi nimic. I se mai ceruse
ca ori de cate ori intalnea un cos de gunoi (dintre cele instalate din
dispozitia lui Victor Ciorbea) sa-l rastoarne si sa imprastie mizeria
pe strada. De ce? Ca sa creeze o atmosfera dezolanta, ca sa-i
determine pe bucuresteni sa se gandeasca imediat cu antipatie la
primarul orasului si la partidul pe care il reprezinta. Aceasta au
facut pedeseristii, timp de sapte ani. Au imprastiat murdarie in
Romania ca sa-si poata impune vointa! Primul gest politic al lui
Emil Constantinescu dupa victoria sa a fost unul foarte inspirat:
numirea lui Victor Ciorbea - desigur, cu girul PNTCD - in postul de
prim-ministru. Si sunt convins ca vor urma gesturi la fel de
inspirate. Sincer sa fiu, insa, nici nu ma mai intereseaza ce se va mai
intampla de acum incolo. Se vor face, fara indoiala, si greseli, caci
si greseala e scrisa-n legile-omenesti. Dar am intrat intr-un regim de
normalitate. Patruzeci si doi de ani, de la nastere, in 1947, si
pana in 1989, am trait fals. Ma resemnasem sa traiesc astfel.
Facusem, cu un sentiment de sfasiere interioara, compromisurile
strict necesare si ma obisnuisem apoi si cu ele. Zaceam intr-un fel
de amorteala, bucuros, daca se poate spune astfel, ca nu sunt
nemuritor si ca toate se vor sfarsi pana la urma. Apoi, pe
neasteptate, in 1989, sufletul mi-a fost ravasit de sperante
ametitoare. Mi-am regandit viata, cu un nou elan, iar deziluzia a
fost cumplita, aproape mortala. Eram sa patesc ca melcul din
poemul lui Ion Barbu, care, in plina iarna, ademenit de un copil,
care ii spune ca a venit primavara, iese din cochilia lui de var si
moare inghetat. Daca Emil Constantinescu n-ar fi invins, as fi
murit inghetat. Ii multumesc din tot sufletul, in mod public. Ii sunt
profund indatorat. Daca imi va cere vreodata sa fac un sacrificiu in
numele cauzei lui, il voi face.
Alex. Stefanescu

NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Premiile literare -
Obuze de poezie

Adrian Paunescu (n. 20 iulie 1943 - Copaceni, Balti -
Basarabia)1961 si 1964 - Premiul pentru poezie al revistei
Luceafarul1968 - Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor
(Fintina somnambula)1981 - Premiul pentru poezie al Uniunii
Scriitorilor (Iubiti-va pe tunuri)1982 - Premiul M. Eminescu" al
Academiei RSR (Rezervatia de zimbri)

Versurile lui Adrian Paunescu nu construiesc, nu
deconstruiesc, ci spulbera cel putin un veac si jumatate de
migaloasa evolutie a poeziei, de explorari fertile ale eului liric, de
constiinta a laboratorului propriu si a retortei de poezie universala.
Prin Iubiti-va pe tunuri, volum premiat de Uniunea Scriitorilor in
1981, poezia ajunge din nou la un nivel pasoptist mediu, lipsindu-i
insa zvicnirile de frumusete si inocenta din versurile scrise la noi pe
la jumatatea secolului trecut. Comparind constiinta poetica a
pasoptistilor si postpasoptistilor cu aceea a lui Adrian Paunescu din
cartea aparuta la sfirsitul secolului nostru, cei dintii ies in avantaj.
De la Grigore Alexandrescu la Bolintineanu poetii isi stiu clar locul
in galeria literara a vremii si, cind obtin succes, recunosc daca e
unul facil (a se vedea cazul Bolintineanu si ruptura care a dus la
crearea poemului Conrad). Adrian Paunescu, in schimb, scrie fara
sincope si, confundind sentimentalismul cu lirismul se proclama
poet liric" la pagina 9, pentru ca la pagina 178 sa faca elogiul
poetului epic", confundind de data aceasta, probabil, logoreea cu
epicitatea. Titlul volumului Iubiti-va pe tunuri, este o
deformare poetica" a lozincii studentilor momentului 1968 care a
circulat in forma Make love not war". Daca gustul prelucrarii
paunesciene acestui indemn este discutabil, tonul militaros al
discursului care indeamna, pasamite, la dragoste, este indiscutabil.
In majoritate militante, retorice, patetice si patriotarde, versurile lui
Adrian Paunescu sint viciate in substanta lor de megalomania
autorului. In poemul care da titlul antologiei si o deschide in
forta", autorul se identifica intotdeauna cu autoritatea si se
socoteste deasupra celorlalti: e profesorul care stabileste care dintre
semenii sai merita sa treaca clasa si care sa ramina repetent, e poetul
clasic intrat in manuale, e autorul tragediei (!) celorlalti, e cel care
are drept sa ordone si, in fine, pentru ca grotescul sa fie deplin, e
profetul religiei iubirii de pe tunuri. Poemul, care se intinde pe
aproape 8 pagini nu spune in fond nimic mai mult decit lozinca
amintita, dar e un bun spatiu de desfasurare a imaginatiei poetului
care merge intr-o singura directie: autoadmiratia. Eu sint autorul/
Tragediei pe care o joaca atitia" (7); Nici Biblia nu foloseste/ Nici
Biblia n-are un continut exemplar,/ (...) Eu sint autorul tragediei..."
(8); Vai mie, autor de tragedii,/ O s-ajung exemplar, o sa se predea/
Lectii de literatura universala/ Pe textele mele,/ (...) Va voi trece
clasa/ Pe voi si pe femeile voastre (...)" (10). Dupa ce le atrage
atentia tinerilor ca tunurile se pregatesc sa distruga, in primul rind,
cimpiile si fabricile" si-si repeta indemnul la iubire pe tunuri",
poetul conchide: Faca-se profetia mea,/ Fie o data pentru totdeauna
a tinerilor/ Iubirea pe tunuri!" Versuri ce ar fi putut figura la rubrica
de Umor involuntar pe care colegul meu Alex. Stefanescu a
sustinut-o cu citate din autori contemporani, acum citiva ani, in
Romania literara. In discursul liniar al poemelor lui Adrian
Paunescu gasim, surprinzator pentru o carte care se vrea
convingatoare si se adreseaza tinerilor, o serie de locuri comune ale
poemului proletcultist, stins la noi pe la jumatatea anilor ^60. Cel
mai frecvent se simte in Iubiti-va pe tunuri xenofobia: tot ce e
strain e rau si periculos, murdar si nedrept. Noi sintem victimele
mindre si pure. Una din primele poezii din ciclul Rezumam face
elogiul sutei de lei, in 1981 bancnota cu valoarea cea mai mare din
Romania: Printre atitea shopuri cu devize/ Urasc dolarii ce ni se
refuza (...) Balanta lumii mai mereu nedreapta/ C-un talger sfoiegit,
vindut si vested,/ Din cind in cind ne bate peste crestet,/ Ne
umileste, aur pur asteapta (...) Dolari gretosi, la strimbe nunti, sint
mirii/ Ce fragede mirese-n dinti sfisie." (103). Ar fi poate util
pentru istoria literara sa cunoastem starile poetice pe care i le
provoaca astazi lui Adrian Paunescu dolarii numiti odinioara cu
epitetul gretosi". Tezista si melodramatica este fabula Ciini si
javre. Ideea inspiratoare e cosbuciana ( nu-i tot una leu sa mori sau
ciine-nlantuit"), contributia lui Paunescu fiind transformarea
pledoariei pentru libertate in pledoarie xenofoba, ridicarea ciinelui
la rang de simbol national (cu varianta javra", adica vindut
strainilor care te scuipa pe sosea trecind"). In poezie apar versuri
de tipul Traiesc sarac dar mindru adevaratii ciini", induiosari
pioase: Pe-acestia pin-la urma-i omoara batranetea/ Sau lupta cu
vreo fiara sau cu strainii hoti" (s.m.) si morala, vorba lui
Moromete, adinca: Ci-n ciinii ciini e fala destinului ciinesc" (123).
Pur proletcultist este si Picnic, oda dedicata otelarilor nu lipsita de
tonurile melodramatice atit de dragi poetului: otelarii care iesisera
la iarba verde (...) pe dealul de linga combinat" simt, mirati, ca se
sufoca deoarece ii lasa plaminii". Deznodamintul e fericit, desi
cam confuz: Haideti jos, sa nu fie necaz si avarii!Si-au plecat cu o
mie de ani mai batriniCu plaminii mincati s-au intors otelariiDupa
marele derby, al lor, de plamini". (177) De buna seama ca nu
puteau lipsi intre locurile comune ale anilor comunisti poetizate de
Adrian Paunescu, elogiul marilor figuri nationale dintre care sint
alesi Tudor, Iancu, Eminescu. Sint reluate formulele cele mai putin
originale: Eminescu e Luceafar fara moarte al poeziei noastre",
Poet de-a pururi tinar" (293), voievod al limbii romanesti (294),
Tudor e Domnul Tudor" (309), iar Iancu e craisorul din Carpati"
(310). Poezia de dragoste pe care o scrie Adrian Paunescu e tot
in cadenta de mars, bubuit de tobe si tunuri. Iubirea noastra
imposibila (57-58) incepe cu o speranta de interiorizare ( vom cinta
cu gurile inchise") si se termina triumfal cu un cintec de iubire si
de lupta" al unui om al datoriei si onoarei". In privinta prozodiei,
Adrian Paunescu merge pe minima rezistenta, versifica dupa ureche
(ritmul schioapata adesea), iar rimele sint, cu o expresie celebra,
adevarate forme de copii nevirstnici": Mi-e bine, mi-e bine cu
tine,/ (...) Mi-e jale, adica mi-e bine." (27). Adrian Paunescu
trece inca, pentru o buna parte a publicului, drept un poet destul de
bun si numai viata i se pune, eventual, in discutie. Dupa lectura
unui volum de 350 de pagini (din care am citat mult pentru a lasa pe
fiecare sa-si formeze o parere) constat ca Adrian Paunescu e un
versificator acceptabil. Deocamdata nu intrevad poetul.

1981 - Premiile Uniunii Scriitorilor
Poezie Mircea Dinescu (Democratia naturii )
Ion Draganoiu (Scene de vinatoare)
Adrian Paunescu (Iubiti-va pe tunuri)
Ioanid Romanescu (Accente)
Proza
Mircea Ciobanu (Istorii, III)
Virgil Duda (Razboiul amintirilor)
Eugenia Tudor-Anton (Pretul singuratatii)
Constantin Toiu (Insotitorul)
Critica, istorie literara, eseu:
Ov. S. Crohmalniceanu (Piinea noastra cea de
toate zilele)
Silvian Iosifescu (Reverberatii)
Nicolae Manolescu (Arca lui Noe)
Mircea Martin (George Calinescu si complexele
literaturii romane)
Editii
Teodor Vargolici (Bolintineanu, Opere)
Dramaturgie
Iosif Naghiu (Misterul Agamemnon)
Tudor Popescu (Paradis de ocazie)
Dumitru Solomon (Intre etaje)
Publicistica si reportaj
Radu Cosasu (O vietuire cu Stan si Bran)
Ioan Grigorescu (Dilema americana)
Literatura pentru copii si tineret
Alexandru Mitru (Cintecul Columnei)
Vlad Musatescu (Contratimp)
Ada Orleanu (Doi ani de cutezanta)
Debut
Mihai Dinu Gheorghiu (Ibraileanu, romanul criticului)
Florin Iaru (Cintece de trecut strada)
Mariana Marin (Un razboi de o suta de ani)
Ion Muresan (Cartea de iarna)
Marta Petreu (Aduceti verbele)
Tudor Vlad (Al cincisprezecelea )
Premiul U. S. pentru intreaga activitate
Serban Cioculescu
Cella Delavrancea
Kis Jeno
D. I. Suchianu

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un breviar de istorie

Nimic, de fapt, mai greu, pentru un istoric, decit sa scrie un
breviar de istorie a romanilor. Altfel spus, o lucrare care sa
dezvaluie esentialul, neeliminind cu totul amanuntul semnificativ. E
ceea ce a indraznit sa intreprinda dl. Ion Bulei, autor al citorva carti
vii (1916, zile de vara, Arcul asteptarii, 1914. 1915. 1916, Lumea
romaneasca la 1900, Atunci cind veacul se nastea) publicate din
1978 pina in 1990, dar, mai ales, autorul, in 1987, al unei solid-
substantiale istorii a Partidului Conservator din tara noastra.
Lucrarile dintii avusesera mai curind un pronuntat caracter
publicistic, izbutind sa reconstituie, cu ajutorul presei, fizionomia
particulara a unor perioade din istoria contemporana a tarii. (Ce
bine ar fi sa fie reeditate, dar remaniate, cu sumarul imbogatit si
eliberat, acum, de catusele cenzurii!) Dar istoria Partidului
Conservator relevase un exeget de tinuta analitica, doct, serios si
stiind sa minuiasca, in mod critic, izvoare primare (inclusiv
arhivistice). Amindoua aceste insusiri il recomandau bine pe dl. Ion
Bulei sa se incumete a realiza un breviar de istorie, in care stilul
publicistic sa se imbine fericit cu cel al analistului riguros critic.
Cartea sa de 165 de pagini (cu tot cu bibliografie) e prezentata,
prudent, de autor ca adresindu-se strainilor, sperind intr-o traducere
in limba engleza, cum i-a promis editura. Negresit, avem mare
nevoie de astfel de lucrari pentru strainatate, unde continuam, din
pacate, sa fim necunoscuti, multi, chiar cu oarecari studii
academice, nestiind nici macar unde sa plaseze, geografic,
Romania, darmite sa stie ceva despre istoria si civilizatia ei. A pune
la dispozitia publicului din strainatate cit de cit interesat (sau, prin
mijloace eficiente, sa-i trezim noi interesul) astfel de instrumente
utile de informare e chiar misiunea, poate dintii, a istoricilor. Incit
dl. Ion Bulei vine, curajos si adecvat, in intimpinarea acestui
deziderat. Dar, indraznesc sa cred, un astfel de breviar de istorie
prezinta o indiscutabila utilitate si in tara. Tot, evident, ca
instrument de lucru si ca mijloc de informare pentru publicul mare.
N-as recomanda, desigur, cartea d-lui Ion Bulei elevilor (desi unele
capitole de aici sint mai bune decit stufoasele si aglomeratele
manuale scolare). Dar absolventilor de liceu si celor de facultati
(nu, fireste, celor de Istorie), adica publicului intelectual in genere,
n-as pregeta o clipa sa le recomand, spre lectura si consultare, cartea
d-lui Ion Bulei. E, oricind, un bun ghid in cunoasterea istoriei
acestei tari, cind vrem sa ne verificam o informatie sau sa capatam o
repede ochire asupra unei perioade sau unui eveniment crucial ori
numai important. Pentru ca istoria d-lui Ion Bulei stie sa selecteze
bine amanuntul semnificativ, inglobindu-l in epoca si perioade.
Am avansat, cu aceasta din urma precizare, o caracteristica a
cartii. Dl. Ion Bulei - bun, profund cunoscator al istoriei de
amanunt, s-a ridicat, aici, pentru o clipa, pe un piedestal mai inalt si,
din aceasta perspectiva productiva, a ales, cu buna judecata,
elementele nodale fiecarei epoci sau perioade din zbuciumata
noastra istorie mai mult de doua ori milenara. A stiut sa releve, in
capitolul de inceput, intitulat, cum se si cuvenea, Originile, tot ceea
ce este esential despre perioada geto-dacica, cea a romanitatii si a
parasirii Daciei de catre romani, despre, asadar, etnogeneza,
inclusiv despre particularitatile limbii acestui popor care a constituit
romanitatea orientala intr-un conglomerat de lume slava, fara a
ocoli - in capitolul Continuitatea - si momentul stabilirii, in spatiul
acesta, al hunilor, care - se precizeaza - au gasit aici, la venire,
organizatii statale constituite. Bine orinduite sint si capitolele
Structuri feudale si Rezistenta si supunere. Sa citez o observatie
demna de interes, desi pentru un cunoscator nu e, desigur, deloc
inedita: E de presupus ca, in conditii istorice normale, romanii din
toate aceste tari ar fi constituit un stat politic de sine statator. In
loc de unul singur, pe teritoriul de astazi al Romaniei vor aparea
insa patru, dintre care unul, voievodatul Transilvaniei, va fi supus
coroanei maghiare si incadrat Regatului Maghiar". Am reprodus
aceasta observatie pentru ca e utila modalitatii de tratare a materiei.
Mereu, si la locul potrivit, autorul are grija sa releve nefericitul
destin al tarii noastre asezata la confluenta de interese a trei imperii
hraparete, care au tot rupt din teritoriul national tinuturi,
inglobindu-si-le. Si, in ciuda acestei soarte mastere, poporul, odata
constituit sub raportul constiintei nationale, s-a considerat unit si
acelasi peste tot, desi era nevoit sa vietuiasca in state distincte,
uneori inrobitoare. In epoca moderna, deviza lui Slavici asezata sub
frontispiciul Tribunei ( Soarele la Bucuresti rasare"), devenise o
realitate de netagaduit. Dupa crearea, in 1859, a Principatelor Unite,
treptat, pentru romanii din provinciile subjugate centrul si vatra
erau acest stat, repede devenit Romania. Desigur, cu unele marcate
deosebiri intre o provincie subjugata si alta. In Transilvania,
constiinta nationala a romanilor era mult mai dezvoltata si mai
puternica (inclusiv sub raport politic) decit, de pilda, in Basarabia
subjugata, unde unificarea autocratiei tariste era o trista realitate,
primele licariri de expresie publica romaneasca producindu-se abia
in 1906, cind Stere infiinteaza, aici, cu banii guvernului roman,
prima publicatie romaneasca (dar in alfabet chirilic). Acest
pronuntat decalaj in ceea ce priveste constiinta nationala s-a
mentinut, din pacate, pina in deceniile interbelice, (cind si intreaga
Transilvanie si intreaga Basarabie apartineau Romaniei), fapt
vizibil, peste tot, in viata publica, inclusiv in literatura, Basarabia
continuind sa fie, totusi, retardatara. Apoi destinul a rupt, din nou,
in 1940, Basarabia si Bucovina de nord din trupul tarii, decalajul
acesta reintrindu-si in drepturi si nimeni n-ar putea pronostica, azi,
cind ne va zimbi soarta din nou, pentru a redeveni ceea ce am
dobindit in 1918, Romania Mare. Dar sa revin la cartea d-lui Ion
Bulei de care, de fapt, nici nu m-am departat prea mult. As voi sa
relev ca, pentru epoca moderna, autorul, bine informat, pune accent
pe ideea integrarii tarilor romane in circuitul european. Aceasta,
lasa a se intelege autorul, cind nu o spune chiar decis si explicit, era
singura cale de dezvoltare spre innoire, modernizare si chiar spre
dobindirea independentei tarii. De la pacea de la Adrianopole din
1829 (acest paragraf are sugestivul titlu Cind vin vapoarele
Occidentului in porturile de la Dunare), care anuleaza monopolul
turcesc asupra comertului romanesc, tara intra, irevocabil, in
circuitul civilizatiei Europei de Apus. Iar, apoi, revolutia de la
1848, (mai ales din Muntenia si Moldova) opteaza, si mai hotarit,
pentru modelul occidental, pe care il adopta si-i confera forta
propulsiva. Si Constitutia, liberala in toate, din 1866 accentueaza
aceasta optiune, ca singura posibila si necesara. Sigur, nu e rostul
unui breviar de istorie nationala sa polemizeze cu acele opinii care,
de pe la 1900 incoace, au tot blamat aceasta optiune de model
apusean civilizatoriu, politic si cultural. Dar e evident din tot ceea
ce spune autorul in aceste capitole ale cartii sale, ca polemica e
implicita, de vreme ce staruie in a demonstra ca, economic si
sociologic, aceasta cale de evolutie a fost singura cu putinta si, cu
adevarat, necesara propasirii organismului romanesc. Fara indoiala,
aceasta Belgie a Orientului" nu a cunoscut o dezvoltare egala in
toate compartimentele ei constitutive. Balastul il crea regimul
proprietatii rurale, unde disparitatea era scandaloasa, lasind imensa
majoritate a populatiei (82%), taranii, la bunul plac al marilor
proprietari. Autorul citeaza potrivit, dintr-o vestita carte a lui G. D.
Creanga, date care fixeaza aceasta disparitate. In 1907, din
suprafata arabila a tarii 4.171 proprietati depasind 100 ha
reprezentau 3.800.351 ha (54,72% din total) iar 920 939 proprietati,
pina la 10 ha, detineau 3.153.645 ha (45,28%). Aceasta situatie
dezastruoasa in consecinte social-morale (Gherea a denumit-o bine
neoiobagism) a creat si rascoalele taranesti din 1888 si, mai ales,
din 1907, intirziind dezvoltarea economica a tarii. Raul a fost
curmat dupa primul razboi mondial, prin cele doua mari reforme
social-politice (agrara si electorala). Si, situatie fericita, infaptuirea
acestor deziderate socio-politice s-a produs ca urmare a crearii
Romaniei Mari, implinindu-se, astfel, dezideratul multisecular al
romanilor. Romania devine acum, are dreptate autorul, o tara
europeana mijlocie, cu alte trasaturi, cu alte structuri, cunoscind,
sub raportul evolutiei, epoca, cu siguranta, cea mai infloritoare.
Potrivit recensamintului din 1930, in Romania procentul stiutorilor
de carte era de 57%, bugetul instructiunii publice realmente
ponderos, scoala obligatorie se extinsese de la patru la sapte clase,
cele patru universitati bine populate (in 1934-1935 numarul
studentilor era de 38.869), multi studenti fiind stipendiati cu burse
pentru studii in strainatate. Iar cultura, faptul e notoriu, cunoaste, in
aceste doua decenii interbelice, o extraordinara inflorire. Asta chiar
daca autorul, cind voieste sa exemplifice, prin nume relevabile,
aceasta eflorescenta, nu le gaseste, intotdeauna, pe cele mai
potrivite. Sa cred, oare, ca in spatiul literar-cultural istoricul nostru
e, pentru aceasta perioada, un ratacit? Perioada, lunga si
pernicioasa, a dictaturilor, de la cea carlista, la cea antonesciana,
pina dincolo de cea comunista, are parte de un capitol aparte si,
merita sa adaug, cumpanit. Se impunea a fi evidentiat modul
obiectiv (adica neapologetic) cum e prezentat rolul lui Ion
Antonescu, comparat - cum a facut si Vlad Georgescu in Istoria sa -
defavorabil cu generalul Mannerheim al Finlandei. Bun e si
capitolul despre perioada de dupa decembrie 1989. Sa decupez, de
aici, o apreciere: La o cumpana de veacuri si milenii, romanii sint
din nou la o rascruce de destin. La atitea popoare, istoria are
continuitate. La Romania, firul ei s-a rupt de prea multe ori. Si rupt
este si acum. Revenirea, cautarea normalitatii sint iarasi la ordinea
zilei". Utila este si addenda cartii, in care aflam o lista completa a
conducatorilor de stat (inclusiv domnitorii in toate principatele) si
de guvern. E o intregire necesara intr-o carte echilibrata in
alcatuirile ei.

Ion Bulei, Scurta istorie a romanilor, Editura Meronia, 1996.

CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Din jale se-
ntrupeaza speranta

Scriu aceste rinduri inainte de 17 noiembrie, deoarece voi
pleca pentru citeva zile in Irlanda si alegerile ma vor prinde departe
de casa. Le cer scuze cititorilor daca evenimentele care urmeaza vor
face aceasta cronica usor anacronica. Sper ca va exista posibilitatea
sa votez si eu acolo, odata cu ei, impotriva lui Iliescu si a regimului
sau. Incercind sa gasesc o idee pentru acest articol mi-a venit mai
intii in minte vocea percutanta a unei tinere prozatoare, care, nu
demult, imi spunea: as fi votat si cu un hipopotam, numai sa se
termine odata. Ma gindesc la intilnirea celor 16 candidati, la care
Ion Iliescu avea inca aerul unui invingator. In fine, urmaresc
confruntarea dintre cei doi finalisti la ProTV si mi se pare ca mult
stimatul si iubitul nostru presedinte arata asa cum arata inaintasul
sau in ultima lui saptamina. Orice efort de a mai convinge pe cineva
pare de prisos. Timpul lucreaza clar in defavoarea sa. Asta il face
ades sa-si piarda cumpatul si sa inceapa sa strige. Intr-o clipa de
ratacire, chiar a uitat ca veacul a mai inaintat si s-a trezit spunindu-i
lui Emil Constantinescu: domnule Ceausescu. Nu stiu cum i-ar fi
raspuns domnul Ceausescu daca l-ar fi auzit. Cred insa ca doamna
Ceausescu ar fi inceput sa fluture actul de condamnare a lor la
moarte(pe care Ion Iliescu l-a semnat inainte de a avea vreo functie
oficiala) si ar fi strigat: uite dovada (ca a fost lovitura de stat). Ma
gindesc cit de absurd e faptul ca, dupa atitia morti si raniti, acesta
este singurul caz in care stim bine cine pe cine a impuscat. Apoi ma
uit inca o data la marele candidat de partid si de stat care, de pe un
alt canal, le garanteaza alegatorilor ca, daca il voteaza pe dinsul, va
fi pace. Daca nu, nu. Se aud voci care-l contesta iar el isi pierde din
nou cumpatul si se uita dezorientat catre cer, de parca l-ar astepta pe
domnul general Stanculescu sa-i puna la dispozitie un elicopter.
Cineva ar putea sa spuna: rideti voi, dar daca urmasul lui
Ceausescu se pregateste, totusi, de razboi. I s-ar putea raspunde ca
n-are nici o sansa, caci domnul Magureanu e cu noi, iar domnul
Militaru se lupta in zadar, caci dinsul nu mai este militar. N-a mai
ramas pe aceeasi pozitie decit Gelu Voican Voiculescu, dar n-ar fi
exclus sa intre si el in deriva si sa puna din nou de-o coliva. Numai
ca noi nu vrem moartea pacatosului, ci indreptarea lui. oricum, dupa
ce si-a executat cu singe rece inaintasii, el a avut grija sa fie abolita
pedeapsa cu moartea si nu vom fi noi cei care s-o introducem
inapoi. Nu intelegem, deci, de ce se teme, ca nimeni dintre noi nu
poarta arma, iar dinsul nu e-nchis intr-o cazarma, ci are chiar un loc
in Parlament. Or, se stie ca la noi imunitatea nu se ridica asa, cu una
cu doua. Iar daca se ridica de ce sa-i fie frica? (Doar i s-a ridicat si
lui Vadim, alaturi de care sarbatorim victoria opozitiei in alegeri).
Ar fi putut sa se retraga in mod decent si sa-l lase pe Adrian Nastase
(care tocmai se consolase) sa fie un simplu parlamentar, asa cum ne
spunea, cu modestia care il caracterizeaza, in lunga noaptea
electorala de la 3 noiembrie. Ar fi avut efectiv ce sa faca, fiindca
Emil Constantinescu nu e Nicolae Ceausescu (asa cum a crezut
fostul activist in clipa aceea de ratacire pe care a avut-o cu ocazia
confruntarii de la ProTV) si ca atare nu va putea sa faca totul. In
treacat fie zis, am avut si eu destule indoieli cu privire la programul
sau, si nu voi spune acum ca a fost candidatul meu preferat. Dar
daca ne va ajuta sa scapam odata de emanatul care nu vrea nici mort
sa paraseasca palatul, voi recunoaste deschis ca m-am inselat si a
facut mai mult decit am sperat. Fiindca, asa cum spunea acea tinara
prozatoare, care a ajuns, ca noi toti, sa nu-l mai suporte, cred ca
intr-adevar eram in stare sa votam chiar si-un hipopotam, numai sa
terminam odata cu acest ultim mohican al regimului comunist.
Desi, daca e sa fiu cinstita pina la capat, nu prea stiu cum arata acea
biata fiinta necuvintatoare care a fost invocata, ca semn ca
ajunsesem la limita, cu toate ca ea nu era cu nimic vinovata. Sa
cautam, deci, intr-un dictionar...HIPOPOTAM Mamifer erbivor
nerumegator, cu corpul masiv, de c. 4,5 m lugime. (Hippopotamus
amphibius). Traieste in fluviile si in lacurile din Africa ecuatoriala.
In enciclopedie are si o fotografie. Nu e prea aratos, dar in orice caz
nu este periculos. Numai ca, din pacate, nu prea ar fi intrunit
conditiile pentru a candida si putea fi contestat. Pe de alta parte, ma
tem ca hipopotamii seamana unul cu altul mai mult decit oamenii si
cred ca nu era atit de usor cum ne imaginam sa alegem cu totii
acelasi hipopotam. Fara sa vreau am expus cumva ideea votului
negativ, acreditata de presa, pe care Ion Iliescu incearca s-o
spleculeze, neintelegind ca e ultimul lucru care ar putea sa-l
avantajeze. Dar, slava Domnului, etapa in care ii privea de sus pe
cei 15 contracandidati ai sai a trecut. Asa impartiti cum eram,
datorita disperarii, am reusit sa ne unim din nou intr-un gind, ca pe
vremea inaintasului. Votul negativ care pe masura ce ne lega ne si
dezlega, a devenit, in sfirsit altceva. Acum contracandidatul lui Ion
Iliescu e chiar candidatul nostru fiindca a reusit sa ne convinga ca
ne-a reprezentat si pe noi rizindu-i in fata adversarului tarii care ne-
ameninta ca daca nu-l vom alege pe dinsul are sa fie razboi.
Plec de acasa cu speranta ca va fi bine si ca va exista si in
Irlanda o urna, ca sa ne putem face si noi datoria. Cu atit mai mult
cu cit nu vom fi acolo doar eu si Mircea Cartarescu (care am regreta
daca nu am putea vota), ci si Ana Blandiana, pe care acest candidat
al opozitiei (care in sfirsit s-a unit) o reprezinta mai bine decit pe
oricine. Desi ma bucur foarte mult de calatoria pe care o fac, mi-
ar fi placut ca in ziua de 17 noiembrie sa fiu acasa, cu familia si
prietenii. Dar nu mi-as fi permis sa refuz invitatia irlandezilor, care
au suportat nu numai costurile calatoriei, ci si pe acelea ale
antologiei poeziei romanesti aparuta la ei si ale antologiei poeziei
irlandeze aparute la noi. Ideea ca numai comunistii ar fi dat
bani pentru cultura (in conditia in care aceasta le-a servit interesele)
acreditata dupa 1989, e falsa si ea a fost speculata cit s-a putut
impotriva noastra de regimul Iliescu. Toate tarile nordice (si
probabil si altele) au institute nationale care acorda subventii pentru
traducerea celor mai bune carti ale lor, nu pentru maculatura
oamenilor politici si a clientelei acestora, asa cum se intimpla la
noi. Nadajduiesc ca, dupa schimbarea care se va produce, sa existe
si la Bucuresti un astfel de institut, iar ambasadele si centrele
culturale romanesti din strainatate sa fie cu adevarat al Romaniei si
sa nu mai fim nevoiti sa le ocolim ca pina acum. Fiindca, atita
vreme cit TVR va mai transmite emisiuni facute la Centrul cultural
din Paris in care Virgil Tanase va vorbi despre Monica Lovinescu si
despre Virgil Ierunca cu aceeasi obraznicie si cu acelasi cinism cu
care vorbeau inainte provocatorii de meserie, eu ma voi simti mai
departe in plin comunism.

POLEMICI - Cum putem fi europeni

Intrarea in Europa": o formula magica", avand, dupa opinia
lui Adrian Marino, un continut totalizant: admiratie si complex de
inferioritate, emulatie si invidie, speranta si revolta, ideal si
integrare, dorinta de progres, regenerare si reabilitare" (Pentru
Europa, Ed. Polirom, Iasi, 1995). Repetam astfel, intr-un fel,
criza" de constiinta continentala prin care a trecut intelectualitatea
noastra la sfarsitul veacului al XVIII-lea si la inceputul veacului al
XIX-lea. Daca imprejurarile istorice difera, aspiratiile de
deschidere, sincronizare si integrare sunt similare. E, negresit, o
miscare nu doar pozitiva, ci si fundamentala, necesara regasirii de
noi insine, la iesirea din tunelul sumbru al totalitarismului, ce ne-a
facut sa ramanem in urma fata de ceasul luminatei Evrope". Din
care pricina, asa cum releva Adrian Marino, suntem nevoiti a ne
intoarce la mentalitati si mijloace perimate ori care doar au aceasta
aparenta, in Occident, intre altele la valorile iluministe: libertatea de
gandire si comunicare, spiritul critic s.a., care dobandesc o
neasteptata actualizare la finele unei epoci echivalente cu tirania",
astfel cum a fost definita in secolul luminilor". Spiritul critic -
suntem intru totul de acord - e mai important ca oricand. Orice
reductie sau ocultare a lui ne apare ca extrem de pagubitoare - si
avem in vedere inclusiv programele si indrumarile, directivele
europene de tot soiul, care, oricat ar primi adeziunea noastra in linii
mari, nu trebuie sa i se sustraga. Inclusiv iluminismul recidivant se
cuvine a se pune in oglinda, daca e consecvent cu sine. Cu care
prilej isi poate recunoaste limitele, decurgand din discursul exclusiv
rationalist, care inlatura valorile irationale: religia, metafizica,
mitul, viziunea, sentimentul tragicului, metafora, stilul etc., adica,
la urma urmei, creatia. Utila pana la un punct, perspectiva
iluminista, daca nu e tratata cum grano salis, se dovedeste
invalidanta. Caci ea e opaca la fata cea mai vie, mai adanca si mai
fertila a spiritului european, la ipostaza umanitatii ce se raporteaza
la absolut. De ce integrare poate fi vorba si in ce fel de Europa, daca
dam la o parte toate acestea? Nu cumva, ca sa zicem asa, de o
jumatate de integrare, intr-un sfert din intreg? Nu cumva ne asezam,
cu buna stiinta, pe linia unei medii sterile, a unei cumintenii
administrativ-culturale, enciclopedic-dezolante? Fireste, ii putem
dispretui pe Pascal si pe Kierkegaard, pe Dostoievski si pe Kafka,
pe Freud si pe Unamuno, pe Schopenhauer si pe Cioran, pe Rilke si
pe Trakl, pe Claudel si pe Blaga, pe Nietzsche si pe Heidegger, pe
Scheler si pe Mircea Eliade, pe Beckett si pe Ionesco, pe Berdiaev
si pe N. Steinhardt, dar o facem pe... risc propriu. Putem ironiza, la
rigoare, sentimentul tragic al vietii" al lui Unamuno, mesajul de
mantuire" la care se referea Ioan Petru Culianu, generalizarile
abuzive si simplificatoare", pretinsele adevaruri definitive", emise
de Cioran, imprecizia semantica", tonul initiatic, nebulos,
confidential", practicate de Constantin Noica, ce s-ar opune unor
discutii filozofice, metodice, serioase", insa nu fara a risca o mai
mult decat fireasca reactie de stupefactie. Cu atat mai mult cu cat ne
revendicam de la o intentie a globalizarii, a sintezei, a integrarii.
Lucrurile trebuie afirmate deschis. Un exces de convenienta sub
care mocnesc contrarietatile si se ascund semintele rezervelor ce se
vor inalta necrutator la un moment dat, avem impresia ca nu
serveste nimanui. Si nu doar asa-zicand cu adversarii se cade a
discuta, ci si cu cei pe care, intr-un fel sau altul, ii putem socoti
comilitoni. Poate chiar in mai larga masura cu ultimii, deoarece
situandu-ne pe acelasi teren constructiv, avand privirile atintite in
aceeasi directie, rezultatele pot fi mai substantiale. Drept care
consideram utila analiza unor aspecte interpretabile din eseul
mentionat al lui Adrian Marino. Aprobandu-l si pretuindu-l in
demersul sau general, ne luam dreptul de a-l socoti drept un prilej
de adnotare a unor chestiuni ce pot fi vazute si intelese si altfel.
Democratul, ergo pluralistul care e marele savant Adrian Marino,
nadajduim ca va intelege indreptatirea comentariului nostru.
Prima intrebare care se pune e dezarmanta in simplitatea ei.
Suntem sau nu, noi romanii, europeni? Incontestabil, a trecut
momentul occidentalismului egolatru si autoritar, ingust, marcat, in
pragul secolului nostru, printr-un articol faimos al lui Ferdinand
Brunetiere (din 1900), care concepea literatura europeana"
alcatuita doar din cinci mari literaturi": franceza, germana,
engleza, italiana si spaniola. La ora actuala, credem ca se poate
raspunde in felul urmator: suntem, neindoios, europeni sub raportul
culturii, desi mai putin sub raportul civilizatiei, caci regimul
comunist ne-a desincronizat, in primul rand, de mecanismele de
civilizatie ale Europei. Prin urmare n-are rost a dramatiza situatia, a
ne subestima. Spiritualitatea romaneasca a supravietuit, am putea
zice, miraculos, unor incercari extrem de grele, fapt ce ne situeaza,
daca luam in considerare atat versantul sau intern, cat si cel al
diasporei, la un nivel european cert. Dar Adrian Marino, un
iluminist, neglijeaza factorul spiritual, punand un accent apasat pe
cel material. Pentru d-sa, modelul Europei e, cu preeminenta, un
model si un ideal de bunastare si dezvoltare economica" Masele
largi populare n-au fost niciodata sensibile, nici in Occident, nici
la noi, mai ales, la valorile spirituale, ci materiale, economice, de
consum . Coca cola a fost si a ramas mai tare decat orice
argument ideologic anticapitalist ", noteaza cu satisfactie autorul.
Spunem cu satisfactie, intrucat nu e la mijloc doar un element
constatativ, ci si o marturie personala intrinseca: Noi insine, cand
ajungeam in Occident, intram in muzee si biblioteci, dar si in mari
magazine". Ca sa se stie! Chiar daca e un factor deocamdata
deficitar, sa dam atata importanta economicului? Preopinentul
nostru e foarte categoric: Europa a fost, este si trebuie sa ramana
(...) din acest punct de vedere - foarte simplu, dar categoric si
energic spus - un model si un ideal de buna stare si dezvoltare
economica". Un punct de vedere", dupa cum se vede, pragmatic,
empiric, bidimensional, consumatorist, american". Cheia"
productiei de bunuri ale spiritului pare a fi una materiala: Caci de
la nivelul bunei stari pleaca, pe trepte ascendente tot mai inalte,
totul. Orice realizare si creatie". Eventualul punct de vedere
abstras, spiritual, e coplesit de utilizarea persiflatoare a verbelor ce
l-ar caracteriza: In fata acestei realitati teribile, orice ironie sau
sarcasm, fie ele si filozofice , se prabusesc. Penibil si ridicol, ca
orice utopie absurda." Sau: Sa mi se dea voie sa resping categoric
acest afectat dispret filozofic antieuropean". Si, bineinteles,
metafizica e asijderea implicata in speculativa caricatura. O
economie ce nu asigura cetateanului dreptul de-a cumpara un
pachet de unt este, gradat, un faliment total, o catastrofala eroare
ideologico-politica si un scandal, eram sa spun, metafizic ...".
Disociat de vederile lui C. Noica (un text al acestuia apare amendat
pentru irealismul sau total", apreciat a fi cel putin grotesc"), si de
cele ale lui Cioran (date la o parte, cu dispret, pentru stilul lor liric-
flamboiant, exaltat, imperialist-profetic-apocaliptic"), teoreticianul
ideilor literare se arata nepasator la un scandal... antimetafizic. Cu
oricata ironie pozitiva ne-ar privi, ne temem ca un asemenea
scandal e inevitabil... ConcepTiei pragmatice, materialiste a lui
Adrian Marino ii putem subsuma si alte asertiuni ale d-sale. Astfel
satul traditional-ancestral", distrus aproape in intregime de
sistemul comunist si de colectivizarea adiacenta, e confruntat nu,
asa cum ne-am fi asteptat, cu viziunea lui (vai, filozofica",
metafizica", semnata de Blaga si de altii), ci cu situatia aceleiasi
injghebari de viata obsteasca in Apus. Asadar, condamnarea sa e
ratificata comparatist-sociologizant: El ramane, in continuare, doar
un mit ideologic, nostalgic si foarte conservator. In sfarsit, in
intreaga Europa occidentala si, tot mai mult si centrala, taranul se
transforma in fermier , iar ponderea sa sociala se micsoreaza
progresiv". Dar, mai cu seama, ne atrage atentia raportul pe care-l
stabileste autorul intre valoarea absoluta" si cea de circulatie" a
operelor. Redundant antimetafizic, ardent-practic, Adrian Marino
afirma si se intreaba retoric: In ultima analiza, totul se reduce la
rezolvarea raportului permanent si hotarator, imposibil de evitat,
dintre valoarea literara absoluta si de circulatie. Care este cea mai
importanta?" Intr-adevar e o problema" importanta, fiindca de ea
depinde definirea locului nostru real in literatura europeana ". In
ce ne priveste, cutezam a ne declara mai apropiati de pozitia lui G.
Calinescu, care afirma ca universal e absolutul", iar chestiunea
raspandirii e de ordin cu totul secundar si exterior si depinde numai
de legile difuziunii". La care se poate adauga elementul
accidentului pur, al hazardului. Opera este sau nu este, sub specia
ontologicului, indiferent de mobilitatea, colportarea, atentia,
aprecierea de care are parte intr-un moment sau altul, intr-un mediu
sau altul. In opozitie si in limbajul d-sale caracteristic, Adrian
Marino scrie: Este un punct de vedere total metafizic, ontologic,
azi integral anacronic, depasit. Am intrat in epoca literaturii
universale , in care valorile circula peste tot si in toate sensurile".
Nu ne-am incumeta a lua peste picior, chiar daca avem exemplul
hermeneutului Marino, marile categorii filosofice, nici nu-i putem
impartasi optimismul, limitandu-ne a sublinia etajarea artificiala a
celor doua atribute ale operei, asa-zisa valoare de circulatie fiind
una derivata, circumstantiala, secundara. O creatie - repetam -
exista in sine, constituind o latenta a comunicarii si nu neaparat o
comunicare in act. "Absolutistii", crede Adrian Marino, daca ar fi
consecventi, ar depozita cartea intr-un sertar sau intr-un safe. De
ce, neaparat, s-o inchida? Istoria literaturii consemneaza destule
opere cu aparitie intarziata, a caror valoare n-a disparut. Ar fi ca si
cum ne-am arunca in fata masinilor sau a trenurilor pentru a scapa
de teroarea accidentelor de circulatie... In relatie cu cele de mai sus,
gasim la autorul Dictionarului de idei literare o curioasa fetisizare
(macar exultanta) a actualitatii. O graba, o nervozitate ce par a-l fi
contaminat (poate un morb al civilizatiei galopante care-l
fascineaza aidoma ferestrelor mari, luminate, prin care se vedeau
sute, mii de oameni lucrand in birouri, in fata calculatoarelor", la
Tokyo): Valoarea este azi, in primul rand, ceea ce este
recunoscut in mod public". Dar valoarea stie sa si astepte, nu-i asa?
Dupa cum axiologia zilei de azi nu e si cea mai durabila. E de
mirare ca tocmai cercetatorul doct, care crede a sti ca nu e nimic
nou sub soarele ideilor si formelor literare, e atat de sensibil la
fortuitul valorii de circulatie", la actualitatea", in parte perisabila,
a valorilor, care urmeaza, nu o data, trasee impredictibile... Adrian
Marino socoteste ca idealul european" e incompatibil cu ceea ce,
in mod generic si simbolic", se numeste ideologia de dreapta".
Desigur, spiritul etnicist, nationalist, izolationist, localizat la
sat " reprezinta, in genere, o miscare retractila, o inchistare, o
limitare sau chiar un refuz al circulatiei valorilor. Dar lucrurile sunt,
in realitate, relative. De pilda, denuntand imitatiile goale si
superficiale", unul din principalii exponenti ai dreptei execrate,
Nae Ionescu, e, intr-un fel, ... maiorescian. Ceea ce recunoaste
insusi Adrian Marino: in aceasta privinta, Nae Ionescu si toti elevii
sai sunt profund si definitiv maiorescieni ". Sau: Nae Ionescu ne
apare ca un super-junimist, adversar ireductibil al formelor fara
fond . El visa sa scoata tara de pe fagasul pe care i-l croise, de
aproape un secol, liberalismul, readucand Romania in matca
dezvoltarii ei firesti ". Devine astfel la fel de blamabil si corifeul
Junimii? Devine la fel de blamabil si duhul junimist insusi? Nu stim
exact, insa ni se atrage atentia, pe urmele lui Tudor Vianu, ca
(circumstanta agravanta?) gandirea Junimii nu alcatuieste decat o
prelungire a ideologiei europene post-revolutionare -
restaurationiste, cum ar veni - a unor Burke, de Bonald, de Maistre,
ce respingea formele" politico-sociale introduse de momentul
1789 si diseminate in lume. Incontestabil, Adrian Marino nu-i
agreeaza pe filozofii-mit, filozofii-profeti, filozofii-simbol,
filozofii-mistici, filozofii-guru ai culturii actuale". Odata insa ce le
recunoaste marea valoare", meritele considerabile", de ce le
reproseaza ca n-ar putea constitui reperele noastre culturale"? Sa
precizam: nu ale vietii politice pur si simplu, ci ale vietii culturale,
necesarmente plurivoce. Parca nu e tocmai just. Sa reamintim ca
exista o cultura de dreapta importanta, valabila in sine, indiferent de
aderenta sau nonaderenta noastra la atitudinile politice, militante,
de dreapta, intinse pe o gama larga, de la extremism la
conservatorismul democratic cel mai onorabil. Dar sa reluam
istoricul temei, asa cum e schitata de Adrian Marino. Pe cand elitele
noastre din epoca 1848 erau ferm si manifest europene, vocea lor s-
a stins curand. Ne-am fi intors, spiritual vorbind, mult indarat in
timp si spatiu, intr-o zona nebuloasa, imposibil de localizat in
Europa ". Pana intr-atat, incat in a doua jumatate a veacului trecut
(e o aluzie, doar o aluzie la Eminescu, care nu e numit), si mai ales
in anii interbelici, ideologia dominanta in Romania a fost cea
etnicista, nationalista, rasista, totdeauna antieuropeana". Dintre
manifestarile acestei ideologii, apare mentionat articolul lui Blaga,
Revolta fondului nostru nelatin, care ar fi fost nu doar violent,
radical", ci si absurd antilatin". De asemenea este incriminata
tracomania". Dar aci intervine un sofism vadit. Oare tracii nu erau
si ei... europeni? De ce se are in vedere o Europa redusa, un soi de
vitrina exclusiv occidentala ce ar fi functionat avant la lettre? Cu
atat mai de mirare, cu cat Adrian Marino, dupa cum vom arata mai
la vale, combate el insusi acest monocentrism aflat sub pavaza
europeismului. Altadata (inainte de 1989), vorbea chiar mai mult
decat despre integrarea noastra europeana, despre necesitatea unui
policentrism al culturii contemporane. In fine! Daca autorul are
perfecta dreptate cand combate fundamentalismul ortodox", acea
teza inconsistenta, potrivit careia poporul roman s-ar fi nascut
ortodox, prin elementara mentionare a imprejurarii ca ortodoxia a
aparut abia dupa anul Marii schisme", 1054, data la care
etnogeneza noastra era de mult incheiata, ne contrariaza gestul d-
sale de-a respinge o solutie ce pare foarte rezonabila: Situati intre
Occident si Orient , nu ne mai satisface integral solutia puntii
de legatura (M. Eliade). Dorim pe fata ca balanta sa incline tot mai
mult in favoarea Occidentului ". Oare nu suntem efectiv o punte
de legatura"? O sinteza? Oare trebuie sa devenim, rapid, suta la
suta, occidentali? Evident, claritatea mesajului si voluntarismul
ideologic nu sunt (...) nici pe departe suficiente". Bunele intentii ale
teoreticianului se cuvine a fi confruntate cu realitatea istorica, pe
diversele-i paliere. Oricat d-sale ii repugna filozofia de dreapta",
misticismul", nebulozitatea" si dezechilibrurile", acestea fac
parte din substratul inalienabil al culturii nationale, sunt un pol al
sau (dupa cum se pot regasi si in alte culturi ale continentului,
inclusiv in cea, atat de rationalista", a Frantei). Aceasta cultura n-a
fost, n-a avut cum sa fie numai si numai rationala, liniara, uniforma.
Nereceptiv la mit" si mitologie", la lirism", la metafizica",
impresionism", eseism" etc., Adrian Marino nu e receptiv la unul
din aspectele organice, profunde (poate cel mai profund) ale creatiei
romanesti, care nu poate fi restransa doar la partitura rationala, la
umoarea clasica, la teorie. De la Eliade Radulescu la Iorga, de la B.
P. Hasdeu la Parvan, de la Eminescu la Blaga, Arghezi, Voiculescu
si pana la Cioran, Mircea Eliade, Noica, N. Steinhardt, am avut
parte de mari tensiuni creatoare ce au implicat si misticismul" si
nebuloasa" si irationalul" si trairea" si autenticitatea" si
reflectia nationalist-intuitiva", fara a fi neaparat... antieuropene,
deoarece s-au manifestat in Europa, in consonanta cu tendinte si
orientari din alte parti ale ei. De ce sa recurgem la un europeism
unilateral, saracit? De ce sa nu imbogatim conceptul cu tot ce ar
intra, ca valoare, fara prejudecati si scheme apriorice, in sfera sa?
De ce sa taxam drept obstacole" componentele sale firesti,
specifice? Ne intrebam daca Dostoievski, exponent de varf al
slavofiliei, cu stiutele sale trasaturi expansioniste, intru slava celei
de-a treia Rome, nu este european, si daca Thomas Mann, ca autor
al Consideratiilor unui apolitic, acea apologie a unei Germanii
conservatoare, romantice, mitologice, belicoase, pamflet masiv
impotriva spiritului francez egalitar si republican, merita a fi
alungat de pe batranul nostru continent. Si daca autori francezi
precum Chateaubriand, Barbey d^Aurevilly, Leon Bloy, Maurice
Barres, Charles Maurras, catolici, monarhisti, conservatori,
antiparlamentari - reactionari", tot unul si unul - merita a fi
izgoniti din memoria estetica si spirituala a Europei. Iar pasivitatea,
boicotul istoriei, mioritismul nu ni se par chiar acceptii ale
capitularii, pseudonime ale lasitatii si tradarii, care s-au manifestat
in alta parte! Sa ne amintim doar demnitatea lui Blaga insusi, care a
boicotat istoria cruda si in nume personal, cu un profund efect
pilduitor, in sensul rezistentei, al supravietuirii. Iar un scriitor si
carturar important din generatia razboiului, victima a aceleasi istorii
care ea ne-a indepartat silnic de Europa - l-am numit pe Ion D.
Sirbu - scria cu atata miez: Europa ne judeca pe noi, romanii,
pentru lipsa noastra de actiune si zgomot, dar judecand eurasiatic
(am stat 1000 de ani sub ocupatia Asiei, nu a Europei) mi se pare ca
tacerea, inactiunea, anonimizarea colectiva, pot fi la fel de eficace,
in lupta noastra politica si morala, ca si iesirea in strada sau urcarea
pe baricade". SA ne intoarcem insa la Nae Ionescu. Acesta e
socotit a apartine unei ideologii profund antieuropene", profund
perimate si chiar nefaste pentru destinul european al culturii
romane". Inversunarea unor atari consideratii e incontestabila. Cu
toate ca marturiseste a admira stilul jurnalistic, pur ideologic,
limpede, concis si uscat" al Rozei vanturilor (stil ce noua nu ni se
infatiseaza chiar... uscat"), in opozitie cu literaturizarea
ideologica actuala", Adrian Marino nu trece de aceasta concesie
formala. Faimosul profesor de filosofie este demonizat fara
incetare... N-am putea respinge totalmente descrierea posturii
naiste", asa cum o savarseste teoreticianul, insa avem impresia ca
accentul s-ar cuveni plasat in alt loc. Nae Ionescu reprezinta o
floare rara a unui climat de gratuitate, de lux al spiritului. E unul din
fenomenele cele mai expresive ale acelei perioade mirifice, din
nefericire de scurta durata, care se situa intre cele doua razboaie
mondiale. Afirmatiile sale paradoxale, socante, nu trebuie, in chip
obligatoriu, luate ad litteram, transpuse intr-un plan al concretului.
Dupa cum aratam si intr-un comentariu din Contemporanul-ideea
europeana, din 1990, prilejuit de reeditarea vestitei culegeri de
publicistica, alcatuite de Mircea Eliade, Nae Ionescu era un fantast,
un general de cabinet, ce manipula soldati de plumb, mai curand un
ideolog subtil si excentric decat un politician. Intr-o convorbire cu
Ion Solacolu, I. Negoitescu il circumscria, pertinent, formulei
ideologie la nivel pur universitar". Iar Mihai Sora, fost student al
magistrului, il judeca in urmatorii termeni: e vorba de viziune ,
adica de o fapta vie a gandului in cautare de expresie, nicidecum de
o ideologie , alcatuita din idei gata racite si combinate dupa
nevoile cauzei". Ca si: Nae Ionescu nu era un ideolog; el era un
metafizician, adica un om a carui instanta de referinta e, in fond
(desi nemarturisita ca atare), Absolutul". Din care pricini, avem
impresia ca reactionarismul" filosofului-mit, dupa formula lui G.
Calinescu, sau al profesorului de intelepciune al natiunii",
neinvitat si imperios", dupa cum batjocoritor il apreciaza Adrian
Marino, ar trebui reconsiderat, pentru a nu mai functiona ca o
sperietoare grosolana, pe un ogor in care ne intalnim mai ales cu
sperietorilor proletcultismului si ale national-comunismului... Nu
mai putin riscanta ni se infatiseaza echivalarea culturala a dreptei cu
stanga, ecuatie pe care Adrian Marino o exerseaza staruitor: Aceste
teze (ale lui Nae Ionescu - n.n.), ca sa le numim astfel, sunt
profund conservatoare, ca sa nu spunem reactionare . Idealul era
deci: izolare, autarhie, standard de viata scazut etc. Deci...
ceausism!". Ca si (de asemenea in legatura cu Nae Ionescu):
Oricine vede identitatea doctrinara totala cu politica P.C.R., cu
ideea statului totalitar, respectiv cel comunist-ceausist". Din cel
putin doua motive. In primul rand, intrucat, dincolo de unele
analogii indiscutabile, avem a face cu lumi net distincte sub unghiul
substantei teoretice si al idealurilor urmarite. Daca mecanismul
statului autoritar, represiv si izolationist, de tip fascist-nazist, se
apropie de cel de tip bolsevic, in schimb spiritualismul, religia,
mistica, precum si recursul la arhetipul magic-rural, factori
distinctivi pentru dreapta, astfel cum se rasfrange ea in doctrina lui
Nae Ionescu, se dovedesc la antipodul materialismului dialectic si
istoric, deci al ateismului, modelului industrial, proletcultismului,
caracteristice ideologiei si practicii socialismului real". De ce sa
fortam nota? De ce sa-i impovaram pe maestrul spiritual" al
generatiei ^30 si pe discipolii sai, in pofida greselilor lor, cu
infamantul stigmat de precursori ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si
Nicolae Ceausescu? In al doilea rand sa reliefam faptul ca intre o
gandire in vitro, o speculatie gratuita, in pura virtuozitate a ideii, pe
de o parte, si actul istoric, concretul evenimential, pe de alta parte,
nu se poate stabili o cauzalitate neteda. Nietzsche nu poate fi tratat
nici el intr-o maniera simplificatoare, ca un precursor, pur si simplu,
al nazismului, nu-i asa? E drept ca, luate sub beneficiul politic,
destule din ideile lui Nae Ionescu ne intristeaza prin factura lor
utopic-retrograda ori prin alura lor totalitara. Le inregistram aidoma
unor exponate istorice, caci in nici un caz ele nu pot fi ale noastre.
N-ar fi mai intelept sa procedam insa altfel? Sa ne referim doar la
prapastia ce s-a cascat intre dansul intelectual, abstragerea si
combinatoria alexandrina, deseori fascinante in sine, ale
conceptelor si asociatiilor practicate de unii autori de dreapta, si
mizeria dogmatica a regimului comunist, ura neimpacata cu care
ultimul a urmarit mediul intelectual, subintelectualitatea abjecta a
lozincilor si a pretioaselor indrumari" cu care a subrogat constiinta
normala, gandirea libera. Dincolo de deosebirile dintre noua
spiritualitate" si marxism, pe plan filosofic, exista si o diferenta in
planul concretului istoric, peste care nu se poate trece. Oare Nae
Ionescu si stralucitii sai elevi ar putea fi trasi la raspundere pentru
dezastrul comunist? Oare elevatia lor spirituala ar putea fi apropiata
de primitivitatea, de vandalismul si barbaria culturii" comuniste,
sugrumatoare de cultura? Sa ne gandim o clipa ce s-ar fi intamplat
cu Nae Ionescu, acel guru profetic", care indruma si salveaza", in
retorica lui Adrian Marino, daca ar fi ramas in tara comunizata. La
fel ce s-ar fi intamplat cu Mircea Eliade sau cu Cioran. Ce s-a
intamplat cu Mircea Vulcanescu, in pofida notei sale mai temperate,
se stie. Si cat de nedrept ni se pare a-l caracteriza pe Petre Tutea
prin faptul de a fi reluat cuvant cu cuvant formule pur ceausiste,
repetate in zeci si zeci de discursuri". Oare la aceasta biata
coincidenta il putem restrange pe ganditorul oral, de vehementa
tinuta teologala si conservatoare, ca o reintrupare in grai valah a
unui Joseph de Maistre? Poate ca si sub alte condeie onorabile am
putea afla fraze la fel de... ceausiste! Un caz intrucatva diferit il
constituie Noica. Intr-adevar: Prefata, Scrisoare catre un intelectual
din Occident, pare efectiv lipita , scrisa probabil la sugestia
autoritatilor", dupa cum culpabilizarea exclusiva, in decursul
epocii de aur", a lumii occidentale, ce s-ar caracteriza prin absurd,
nonsens, si cinism", invedereaza o comportare nu chiar lipsita de
cinism a marelui filosof. Spre deosebire de companionii sai de
generatie, mentorul de la Paltinis s-a angrenat in aparatul
propagandistic comunist, si-a pus ideile antioccidentale la
dispozitia acestuia, si, dupa cat se pare, a mers chiar mai departe,
acceptand misiuni de influentare si racolare in sanul diasporei. E,
pentru a spune astfel, exceptia ce subliniaza regula.
OpTiunea lui Adrian Marino este pentru o cultura de
centru", bizuita pe echilibrul axiologic", cultivand liberalismul,
pluralismul, umanismul, europeismul, convergenta nationalului cu
universalul, rationalismul, spiritul critic si un bun simt pe care
extremistii il dispretuiesc ca mic burghez ". O cultura ce s-ar
simti insa firava, intimidata, izolata", prinsa intre doua blocuri
compacte" sau intre doua focuri, sub presiunea extremismelor de
stanga si de dreapta". Credem ca se impun unele precizari. Din nou,
hermeneutul pare a pune pe acelasi plan cele doua extreme"
culturale: Unii se pot chiar intreba (naivi sau speriati): am scapat
de un totalitarism cultural spre a ne indrepta spre un altul?". Or,
cultura de dreapta, asa cum a abordat-o, de la Nae Ionescu la Emil
Cioran, de la Mircea Eliade la Constantin Noica, toti, dupa cum
admite, filozofi, eseisti, scriitori de mare valoare", nu poate fi
asezata in simetrie cu asa-zisa cultura de stanga", promovata de
sistemul comunist, in realitate o noncultura, o caricatura dogmatica,
vidata de valori, a culturii (tot ce s-a realizat valoros, in rastimpul
epocii de aur", reprezinta o emancipare de sub regimul cenzurii si
al normativelor obligatorii, practicate de partidul unic). Noua
spiritualitate" n-a fost nici centralista, nici dirijista, nici planificata,
nici administrata de stat, marele mecena ". N-a exercitat nici un
control, nu s-a folosit de nici o politie culturala. N-a dus la
alcatuirea unei clase conducatoare si a unei culturi" conducatoare
a nomenclaturii culturale. N-a impietat asupra initiativei particulare,
a libertatii intelectuale, a creatiei individuale. In consecinta, in
ciuda catorva interferente ideologice care nu ar putea fi negate si pe
care nu putem decat a le refuza, e net deosebita de pseudocultura de
stanga, a proletcultului. Dorim a mai pune in chestiune si un alt
lucru ce ni se pare semnificativ. Asa cum e conceputa, ocupand un
teritoriu stramtorat, inhibata, asediata atat de la dreapta cat si de la
stanga, cultura de centru risca a parea si ea o forma de reductie. Nu
cumva ar fi mai bine a se reclama o liberalizare deplina a culturii, o
cultura cu usile deschise? O cultura in care orice conceptie, orice
aspiratie, orice stil, au, in conditiile autenticitatii intelectual-
artistice si ale onestitatii, sanse virtual egale de afirmare. In felul in
care e recomandata de Adrian Marino, cultura de centru poate
capata cu usurinta un aer de centru... monopolist, contravenind
policentrismului asa de scump, cu alte prilejuri, preopinentului
nostru. Respingand dominatia absoluta a centrelor culturale
occidentale", Adrian Marino aprecia ca: Policentrismul poate (...)
stimula mult mai bine jocul si creativitatea afinitatilor elective". Nu
se afla aci o contradictie a teoreticianului cu sine? Centrul", de
orice natura, nu e o alternativa neavenita, un obstacol la
policentrism, adica la pluralitate? Daca se preconizeaza o sinteza
(...) pe toate planurile", conceptul de centru capata o ambiguitate ce
se poate transpune lesne in selectie, refuz, intoleranta in diverse
grade. Oricum, perspectiva unei culturi nationale temeinice nu
poate exclude valorile ori tendintele de dreapta", fara a friza un
exercitiu de stanga". Si viceversa, cu conditia ca valorile culturale
de stanga sa fie autentice. Avem incredintarea ca fara recunoasterea
acestor valori si tendinte, in care se oglindeste complexitatea
spiritului nostru creator, vom fi mai putin favorizati in fata marii
instante europene, catre care ne inaltam privirea cu o timiditate
tulbure, izvorata frecvent din complexele noastre.
Gheorghe Grigurcu

PREPELEAC de Constantin Toiu - In caz contrar,... io zic sa se
puie ciomagu' pa iei"

Sint cuvintele fidele, litera cu litera, ale nabadaiosului domn
Sache, celebrul avocat despre care am mai avut prilejul sa vorbim.
El, de a carui oratorie inalta, stilata, eleganta se gudura de placere
Europa invatata dintre cele doua razboaie si care abia acum, la cei
85 de ani ai sai impliniti, descoperise ca cel mai drept la inima ii
merge vulgului, plebei, gloatei, multimii, omenirii luata per total,
numai limbajul schiop, ordinar, agramat. Avea momente, -
momentele lui patetice si imposibil de imitat, - cind in frazele sale
energice, tipate, rastite ca la piata introducea pe neasteptate si cite
un dezacord specific national. De pilda: Multi dintre
politicienii care ocupa azi posturi importante e de parere..." Ceea ce
suna perfect normal. Si altele, dind vorbirii sale tonul cel mai firesc,
mai neafectat si mai sincer din lume. De-aia il si ascultau atitia
gorobeti si azi, oriunde s-ar fi aflat, la cozi, in metrou, in Cismigiu.
Vox Dei, vox Populi; ori invers; nu se mai stie... Totul e sa nu-l
contrazici. Ne-a spus intr-o zi si de ce nu suporta: fiindca nu mai am
timp sa explic. Si ca, de aceea, in general batrinii, maniaci, greu de
convins, devin, de fapt, niste dictatori, mai mici, fiecare cu teritoriul
sau din ce in ce mai ingust si mai jalnic.* Era intr-o prea frumoasa
dupa-amiaza de inceput de noiembrie, inaintea alegerilor mici. Ne
aflam amindoi in Rondul Scriitorilor din Cismigiu si tocmai
discutam despre evenimentul ce urma sa se intimple. Caragiale
tragea cu urechea. Singurul. Ceilalti pareau indiferenti. Domnul
Sache era agitat, suparat, si chiar la un moment dat zise iritat
intepind cu virful de fier al bastonului o superba frunza galbena de
artar, drept in mijloc, picata pe jos in fata noastra ca o manusa a
toamnei: Ne-au mincatara zilele fripte astia! Nu intrebai care.
Cunosteam vestitul sau tratat, aparut in 1935 la Geneva, ce-i
adusese faima de cel mai mare, dar si cel mai teribil jurisconsult al
continentului. Titlul tratatului ce facuse vilva, tinind cont ca
domnul Sache era un democrat de anvergura, era, pe frantuzeste,
Les limites du droit humain , - limitele dreptului omenesc. Pe scurt,
reiesea ca aceste drepturi exploatate la maximum in mod egoist si
fara nici un discernamint moral produceau cu timpul in societate
mari catastrofe si ca de aceea, de obicei, apareau dictaturile,
solutiile violente ale extremelor de dreapta. Acestea, oricit de
odioase fiind, erau primite de vulg mai intii cu simpatie,... sa se faca
ordine odata!... pe urma, vorba d-lui Sache, nu mai scapai de ei",
si totul se ducea si mai adinc de ripa. Adica dictatura asta care
venea dupa excesele democratiei era ca o boala cu temperatura mare
avind rolul de a nimici microbii, (chit ca in cele mai dese cazuri
pacientul murea vindecat). De ce nu, atunci, - sustinea domnul
Sache, in culmea gloriei, cind insusi Carol al doilea, simpatizindu-l
il invita des la dejun, zicindu-i pe numele mic Georgica, - de ce nu,
atunci, vasazica, sa nu pre-intimpinam fatalele, odioasele dictaturi,
si sa nu le reglementam?... Cu alte cuvinte, din cind in cind, in
perioade de criza, de trei-patru ani, sa fie intrerupte drepturile
omului, de comun acord, in parlamente libere si cu voturi in buna
regula, constatindu-se ticalosiile societatii intervenite intre timp, si,
iarasi prin vot, sa se treaca la un regim forte, onest, care, in cei trei-
patru ani, sa curete de hotie, de coruptie si de celelalte absolut totul.
Culmea e ca parlamentul ramine pe loc si functioneaza mai departe.
Atit ca acum parlamentarii nu mai primesc nici o leafa, fiind siliti sa
cumpere totul din buzunarele lor, inclusiv masinile de care se
folosisera pina atunci, - incolo, sa mearga toti ca toata lumea cu
taxiul, iar unde apare cite un Girofar, - pac amenda! un milion, un
miliard, cit o fi. Nu numai ca parlamentarii nu vor mai primi nimic
de la stat, dar in perioada prevazuta, dictatoriala", sa scoata ei bani
din buzunar si sa contribuie la acoperirea nevoilor imediate ale
celor multi si napastuiti, si, din cind in cind, prin rotatie, sa practice
cersetoria in locuri dinainte stabilite si conform unor reguli atent
discutate. ...Asta, ce-o sa zic eu acum, nu scria in faimosul tratat
de drept. Era o simpla propunere verbala venita din partea marelui
jurist,... o,... cum sa-i spui?,... o sotie de pensionar tragind linistit in
piept aerul curat al Cismigiului, cum il trageam noi acum La
Scriitori", eterni si insensibili cum erau ei in aceste momente.
Domnul Sache pretindea ca, in perioadele de criza, bine ar fi fost ca
intreprinderile si institutiile mari precum si forurile legiuitoare sa
aiba niste sali ca alea de gimnastica in care sa fie reprodusi, prin
statui de cauciuc, toti stabii conducatori, ceva ca Muzeul celebru de
ceara. Atit ca asta era de gumilastic, o inventie japoneza. Cind ceva
te enerva ori te supara la cite un stab, te duceai in sala respectiva cu
reprodusi" si-l luai la poceala, sa te racoresti, sau - cum spunea
vestitul avocat in stilul sau cinstit de pietar: io zic sa se puie odata
dom^le ciomagu^ pa iei!... Dar de unde luam noi un dictator care
sa plece la timp si de buna voie? am indraznit sa intreb. De
unde?! - a facut domnul Sache, sucindu-se mirat cu baston cu tot
spre mine. - Dragul meu, dar toti avem metabolism de dictatori; toti
dictam, ne place sa dictam pa loc, numai sa ni se ofere ocazia; si
daca dupa cum spuneam mai inainte, chestia-i reglementata, votata
si bagata in Constitutie,... dictatura de proba, nene... Nenea Iancu,
singurul care ne asculta, isi trase mai in jos palaria pe sprinceana
stinga si murmura: e (zis) adinc...

Ochean - O disparitie misterioasa (I)

In vara lui 193..., Stefan T., doctorand la Universitatea din
Munchen, si-a cumparat un bilet de tren cu destinatia Bucuresti,
spre mirarea prietenilor sai, nu pe ruta mai apropiata peste Viena, ci
peste negurosul Berlin. Am de aranjat niste probleme la Legatie",
explica el. Totul era normal. Stefan se intorcea ca totdeauna in
vacanta mare in Romania, ca sa-si improspateze fortele pentru un
nou rind de sederi in seminarele universitatilor germane. Veni
toamna si la gazda sa se adunara nenumarate scrisori, unele
neplacute ca aceea a cercului de recrutare cu care nu era de joaca.
Telefoane si depese la Bucuresti avura drept raspuns acelasi
continut: "Aici n-a ajuns". Prietenii se nelinistira. Motivul nu era
acela ca avea diferite datorii de platit, cele mai multe lui Emil
Cioran, ci simplul fapt ca Fanica le lipsea. Cine, in societatea
selecta, sa spuna frumoaselor de fata, mai tragic sau mai languros,
intunecat sau senin, versurile vrajitorului Rilke? Cine sa intimpine
mai cu duh semetia comilitonilor din vecini la sindrofiile organizate
de administratia germana?Trecea de la Platon la Heidegger cu
usurinta, inconjura pe Aristotel si se revarsa in Hegel, cum de la el
nimeni de la noi - exceptie poate Noica - n-a mai facut-o. Fara el
toate aceste saloane elitare pierdeau din farmec, se intunecau,
deveneau banale, mici intruniri burgheze, in care berea se lesia,
tulburind cel mult tubul digestiv. O intrebare la Legatie certifica
prezenta lui la inceputul lui iulie in capitala prusaca. Atasatul
cultural, sau cel ce isi spunea asa, il condusese la acceleratul ce
mina spre plaiurile sileziene ca sa ajunga la Bucuresti peste doua
nopti si o zi. Nelinistea cuprinse si pe studentii romani din Koln si
Bonn, unde Stefan trebuia sa tina doua referate la clubul estudiantin
(onorariul anticipat), pe care voia sa le repete si la Gottingen si
Marburg. Adunarea anuala a bursierilor din Romania mari
ingrijorarea; in plus, mult cautatul ritor se angajase sa tina niste
cursuri de filosofie la Bucuresti si nu se prezentase la post. Cele mai
sumbre banuieli innourara imaginatia tinerilor amici. Unii il vedeau
poprit in temnitele Gestapoului, altii calcat de un marfar polonez
sau otravit de o banda de contrabandisti. Daca s-ar fi dus in Anglia,
opiniau iarasi altii, ar fi fost retinut in turnul datornicilor. Un
comitet constituit in graba isi propuse ca tel cautarea celui disparut.
Pusera mina de la mina si adunara o suma maricica de bani cu care
nepotul unui comisar, inginerul Mircea D., porni la drum, pe urmele
regretatului pierdut. Macar mormintul sa i-l gasim, sa-l impodobim
cu tricolorul nost^", ofta un jurist transilvanean. Mircea pleca de la
Berlin si cobori in mai multe statii pina la Varsovia, dar nu gasi
nimic demn de relevat. Abia in Galitia aparura primele urme
promitatoare. In Liov, un birjar atoatestiutor recunoscu disparutul
dupa o fotografie si-l indruma pe detectivul amator spre un hotel al
carui proprietar se iscalea Herman. Acesta nu-si mai aducea aminte
de nimic, dar la amenintarile birjarului, ca nu-i va mai livra clienti,
isi regasi memoria. Da, a avut un asemenea musteriu, care a dormit
numai o noapte in stabilimentul sau si a plecat. Unde, incotro?" -
Jur pe numele mamei mele, ca mi-a decedat, sarmana, ca nu pot sa
spun. Mi-e gura cusuta." Isi astupa cu amindoua palmele buzele
carnoase. Mircea, vazindu-se atit de aproape de succes, se indirji:
Spune, ca te omor!" - Nu mai spun nimic, fa-mi ce vrei, nu spun."
Interveni birjarul: Lasa-l, boierule, ca de acum tace. S-a legat prin
juramint, dar a spus tot." Mircea replica incurcat: Cum, a spus
tot?" Iesira din hotel, si la promisiunea ca va tripla costul cursei,
afla de la birjar ce ii descoperise acel Herman, acoperit : Pe
mama lui Herman o chema Rebeca. Gura cusuta ne duce direct la ac
si ata. Sa mergem sa facem cunostinta cu Rebeca - Rebti,
croitoreasa!"
Paul Miron

REVISTA REVISTELOR

Sarbatoarea rationala a Romaniei
Revista 22 de saptamina trecuta (nr. 47) a reusit o
performanta profesionala foarte dificila pentru un saptaminal: la
numai o zi de la aflarea rezultatului prezidentialelor sa iasa pe piata
cu un numar dedicat evenimentului, scris si tiparit in regimul unui
cotidian. In plus, e de admirat faptul ca, la anuntarea schimbarii
pentru care revista a militat timp de sapte ani, tonul articolelor nu e
infierbintat, euforic, triumfal, ci se pastreaza, alaturi de legitima
bucurie, limpezimea analitica, luciditatea, perspectiva. Ceea ce
demonstreaza ca, odata opozitia ajunsa la putere, revistele foste de
opozitie nu vor deveni mai putin interesante. Ne-o dovedesc in
chiar acest numar analistii politici, carturarii, ziaristii de marca ale
caror nume sub un articol sint o garantie ca lectura va fi incitanta.
Editorialul lui Emil Hurezeanu defineste, chiar din titlu, (O
sarbatoare rationala), tonul intregului numar, si contine ideile
comune ale textelor: intrarea in normalitate, incheierea, abia la 17
noiembrie, a revolutiei incepute in 1989 si a unei perioade istorice
care a durat jumatate de secol, recuperarea rationalitatii istorice prin
vot: Sarbatoarea rationala a Romaniei e acum si aici. Ea nu se
aniverseaza o data la cincizeci de ani, ci trebuie sa devina si unealta
si scop, si nazuinta si liturghie zilnica". t Zoe Petre - a carei
implicare in campania lui Emil Constantinescu ne-a demonstrat ca
un istoric ce si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in biblioteci si
la catedra, poate fi si un tactician eficient, fara pasionalitati
inoperante in jocul dur - dupa ce ne explica, in calitate de
profesoara, ca in cuvintul charisma accentul se pune pe prima silaba
(el provenind de la gr. charis = gratie, farmec), dezvolta o idee
frumoasa. Intelectualii romani au crezut ca doar un lider charismatic
poate salva democratia romana de neonomenclatura si ca Emil
Constantinescu nu avea asemenea farmec. Ei bine, din fericire
pentru el, si pentru noi, si pentru soarta democratiei in Romania,
nefiind un lider charismatic, Emil Constantinescu nu a cistigat prin
magnetism si prin inefabil, ci printr-un contract responsabil si clar
cu natiunea romana si cu istoria timpului prezent, nu a cistigat o
putere indefinita in timp si natura, ci una clar definita, temporara si
limitata de lege. Daca e sa invatam regula democratica, asa o putem
invata; fara seductii, altele decit cele ale onestitatii, ale luciditatii si
ale dialogului, fara elanuri si afecte, ci exact cu acea determinare
severa cu care electoratul a votat si la 3, si la 17 noiembrie."
Cristian Preda incearca, la citeva ore dupa anuntarea rezultatului
neoficial, sa precizeze sensul evenimentului. Interpretarile sale sint
logice, cu exceptia unei speculatii hazardate. Observind ca
suporterii invingatorului il aclamau, scandind Emil, si ca numai
monarhii sint chemati pe numele mic, C.P. trage concluzia:
Combinatia dintre abandonarea modelului revolutionar si acest
entuziasm monarhist (care ignora complet, cum poate observa
oricine, persoana Regelui Mihai) va da culoare scenei politice,
amortita in ultimii patru ani de autoritarism timp, de clientelism
vulgar, de dirijism ineficient si de discursuri publice de lemn." Or,
dupa parerea noastra, faptul ca lumea scandeaza si vorbeste despre
actualul presedinte folosind numele mic se explica, mai prozaic,
prin lungimea numelui de familie. Andrei Cornea e prezent in
revista cu doua materiale: o notatie febrila, sub titlul A fost cu
putinta..., a coordonatelor victoriei opozitiei si o analiza a
infruntarii dintre cei doi candidati, facuta cu obiectivitate. Ion
Iliescu i s-a parut, ca si majoritatii electoratului, foarte marcat de
trecutul sau de activist, incapabil de caldura umana, uscat,
enumerind cifre si indicind cu o verbozitate inutila complexitatea
fenomenelor ". Chiar atunci cind dreptatea era mai degraba de
partea sa - politica externa ori dificultatea de a obtine resursele
promise prin programul CDR -, el nu reusea sa intoarca avantajul
in favoarea sa, din pricina felului distant si condescendent, in
acelasi timp, in care isi trata adversarul si spectatorii. (Va ramine de
pomina atit mata"-ul amendat de Emil Constantinescu, cit si
lapsus-ul domnule Ceausescu"). Dimpotriva, Emil Constantinescu
a jucat rolul politicianului apropiat de oameni si preocupat mai
putin de detaliile constitutionale ori legislative, cit de necazurile si
mizeriile populare." Andrei Cornea are curajul de a-si afirma opinia
ca rolul de primul presedinte pravoslavnic" nu-i sta bine d-lui
Constantinescu, iar povestea calugarului Vasile a frizat ridicolul.
Foarte lucide si echilibrate ni s-au parut analizele Tiei Serbanescu si
a lui N.C. Munteanu referitoare la cauzele esecului lui Ion Iliescu.
Aceste articole ar trebui sa fie studiate atent de PDSR si de noul lui
senator nr.1, daca vor cu adevarat sa inteleaga ce s-a petrecut.
Conchide al nostru N.C. Munteanu: Schimbarea la fata a Romaniei
e posibila si pe cale democratica. Incepind cu schimbarea fetelor.
Ce a fost greu a trecut, ce ne asteapta nu e usor. Sa fie, totusi, intr-
un ceas bun!"

Dl Magureanu da sah
Un trist final de campanie pentru ziarul d-lui Iliescu,
DIMINEATA. Trist nu din pricina rezultatelor, ci din pricina totalei
indecente a gazetarilor de la aceasta foaie. Macar de florile marului,
daca nu din fair-play, acestia ar fi trebuit sa-l felicite pe invingator.
Dar ca in prima zi de la aflarea rezultatelor sa publici un pamflet pe
o treime din pagina intii in care sa-l ataci prosteste pe noul
presedinte e descalificant. Cit despre calitatea strict literara a
textului, aceasta e sub orice critica. Autorul, un C. Nicolae sta prost
insa si cu gramatica. De pilda: Dovedind o cultura bogata si
innobilata prin trecerea de la scoala politica a Romaniei libere si
cealalta fituica infecta, (sic) Ziua, la urmarirea serialelor TV de tipul
Dosarele X, Emil Constantinescu a povestit...". Intr-o singura fraza
doua greseli elementare. Mai intii un dezacord, cel cu fituica
murdara care ar fi trebuit folosita in forma si a celeilalte fituici
murdare", apoi scrierea cu majuscule a unui substantiv comun tv,
din pricina contaminarii cu substantivul propriu care este TVR.De
altfel, ziarul abunda de asemenea mostre de limbaj certat cu
gramatica, dar si de alte prostii, printre care una de-a dreptul
monumentala, pe care o extragem din pagina a treia a aceluiasi
numar 238 ale carui cifre dau, prin insumare, 13! FOSTUL
PREMIER ION GHEORGHE MAURER SPERA CA VA PUTEA
VOTA CU ION ILIESCU, titreaza Dimineata, de parca votul
fostului premier ar fi fost cine stie ce lucru de lauda pentru dl Ion
Iliescu. Printre cei care l-au ajutat pe fostul presedinte sa piarda
aceste alegeri, propriul sau ziar ocupa un loc de frunte. t Din pacate,
in prima pagina a ROMANIEI LIBERE din aceeasi zi se afla un
titlu care nu onoreaza aceasta publicatie: A DECEDAT
DELEGATUL P.D.S.R. Omeneste vorbind, moartea n-are partid si
e meschin sa reduci o tragedie la un asemenea titlu. Dumnezeu sa-l
ierte pe Mihai Marcu, omul care a murit la sectia de votare nr. 1 din
Ploiesti in timp ce supraveghea alegerile din partea P.D.S.R.-ului. t
In dus-intorsul sau intitulat Ciocoimea culturala, dl Tudor Octavian
scrie despre mai vechea tema a scriitorului care face si gazetarie
spre deosebire de scriitorul care se tine deoparte. Daca cei care se
tin deoparte o fac din calcul, ii dam dreptate d-lui Octavian, dar
daca acestia se abtin de la practicarea gazetariei din motive mai
omenesti, cum ar fi lipsa de dorinta sau, pur si simplu, neincrederea
in gazetarie, nu vedem nici un motiv pentru a-i acuza de ciocoism
scriitoricesc. Cum insa dl Octavian tinteste in scriitorii care stind pe
margine ii acuza pe cei care se amesteca in zagetarie, iarasi ii dam
dreptate dlui Octavian sa-i treaca in categoria de ciocoi ai scrisului.
t Dl Virgil Magureanu a anuntat ca intentioneaza sa demisioneze
din functia de director al SRI. Cu acest anunt, d-sa i-a dat sah noului
presedinte, punindu-l in situatia de a-i accepta demisia, ceea ce ar fi
o iesire onorabila din scena pentru orgoliul dlui Magureanu, sau de
a-l reconfirma in postul pe care il ocupa. Miscarea e cu atit mai
inteligenta cu cit seful SRI face astfel dovada de gratitudine fata de
cel care l-a numit si, totodata, ii rapeste noului presedinte
posibilitatea de a-l demite, daca dl Constantinescu are aceasta
intentie. Iar in ipoteza ca dl Constantinescu ar fi avut intentia sa-l
accepte tacit in continuare in functie pe dl Magureanu, daca acesta
n-ar fi anuntat ca vrea sa demisioneze, acum dl Constantinescu e
silit sa opteze public daca vrea sau nu sa-l mosteneasca pe dl
Magureanu ca director al SRI. t Anuntata alianta la virf intre PUNR
si PRM, precum si curtea insistenta pe care o fac sefii celor doua
partide invingatorilor la alegeri anunta mai curind zguduiri la virful
acestor partide decit ca ofertele dlor Funar si Vadim Tudor ar putea
fi luate in serios de actuala majoritate politica. t De altfel,
problemele pe care le are acum majoritatea tin de alcatuirea
guvernului astfel incit fiecare dintre parti sa fie multumita. Pina la
publicarea programului de guvernare, aceasta va fi proba de foc a
coalitiei majoritare. Proba primului compromis (pozitiv) intre
fortele politice care formeaza aceasta coalitie.
Cronicar

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - O schimbare

Am auzit in rastimpul ultimelor doua saptamini numeroase
voci inecate in emotie zicind ca poporul si-a dat seama. Asta apropo
de alegeri. Cu siguranta ca fostii responsabili cu ideologizarea ai
P.C.R. sint incintati sa vada ca ideile lor traiesc si azi, desi au trecut
sapte ani de la decesul in acte al Partidului Comunist. Conceptul
politic de popor era menit sa consune cu acela de partid unic si, in
totalitarism, el a si functionat ca atare. Cind rezultatele alegerilor
erau de 98-99% favorabile partidului unic - nu discutam, prin ce
mijloace! - acest concept era tot atit de valabil ca si statisticile prin
care o recolta modesta devenea cea mai buna din istoria Romaniei.
Altfel insa, poporul nu are, in actiune politica, decit semnificatia
unui ansamblu de grupuri de marimi diferite si cu interese distincte.
Elementele comune ale acestor grupuri sint limba, traditiile si
constiinta ca apartin acestei entitati care le impartaseste. Poporul nu
se trezeste, pentru simplul motiv ca n-are cum s-o faca. Ceea ce se
schimba e raportul dintre grupurile care alcatuiesc, practic, acest
ansamblu. O buna analiza a schimbarilor politice care au avut loc
dupa alegerile din acest an ar trebui sa porneasca tocmai de aici. De
la schimbarea fizionomiei grupurilor sociale din tara noastra in
ultimii patru ani. Concepte precum taranimea, muncitorimea si
intelectualitatea sint, la aceasta ora, tot atit de folositoare ca si, sa
zicem, acela de bucurestean. Din acest punct de vedere, sondajele
de opinie de la noi se afla in stadiul unui pionierat vecin cu
amatorismul. Dar asta nu din vina celor care le fac, ci din pricina ca
sociologia e la noi inca foarte la inceput. In mod normal, noi ar
trebui sa stim din cite grupuri cu interese distincte e alcatuita, sa
zicem, muncitorimea autohtona. Sau ar trebui sa aflam care e
fizionomia grupurilor care alcatuiesc intelectualitatea sau taranimea
din Romania. Dar absolventii de liceu sau reprezentantii armatei,
pentru a lua doar doua exemple, acestia ce reprezinta? La
aceasta ora, politicienii romani nu stiu decit foarte vag de unde au
primit voturile. Ca dovada, nici mesajele electorale din campanie n-
au fost tintite, ci s-a mers pe categoriile consacrate, intre care au
fost aduse si elemente suplimentare precum tinerii si pensionarii.
Ceea ce s-a schimbat, cu prilejul acestor alegeri, n-a fost
optiunea poporului, si cine nu va intelege asta va avea de suferit la
urmatoarele alegeri. Schimbarea hartii politice din Romania tine de
modificari de opinie politica in grupurile care alcatuiesc societatea
romaneasca. Poporul nu e azi nici mai spalat de asa-zisele
excremente din care s-a spus ca ar fi constituit, dar nici mai
angelizat decit si-au inchipuit cei care vorbeau despre mioritismul
nostru fundamental. Pur si simplu va trebui sa privim sociologic
rezultatele acestor alegeri, pentru a intelege ce s-a schimbat in
Romania. Fiindca, tot sociologic, victoria opozitiei nu reprezinta
victoria unei anumite formatiuni politice, adica a unui program
unitar, ci infringerea partidului de guvernamint, in urma efectelor
pe care le-a resimtit populatia la capitolul guvernarii practice. La
ora asta in Romania exista o clara dorinta de schimbare. Intrebarea e
insa ce fel de schimbare asteapta alegatorii. Fiindca daca acestia
asteapta minuni, e cu putinta ca simpatia de care se bucura, azi,
opozitia sa se transforme intr-o dezamagire la fel de mare ca
minunile asteptate. Important e ca acest vot i-a facut pe unii dintre
politicieni sa nu mai creada ca sint vesnic la putere si ca, mai ales,
cei care au pierdut nu si-au permis sa-si puna poalele in cap, pentru
a intoarce alegerile in favoarea lor. Pentru multi, aceste alegeri
inseamna un soi de minune in istoria Romaniei. In ceea ce ma
priveste, cred ca sintem ceea ce sintem si ramine sa vedem cum
vom mai fi.
Cristian Teodorescu

Romania literara

Editata de
Fundatia "Romania literara" director general Nicolae Manolescu;
cu sprijinul Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa

Redactia:
Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct,
Alex. Stefanescu - redactor sef, Mihai Pascu - secretar general de
redactie, Ioana Parvulescu, Andreea Deciu (critica si istorie
literara), Constanta Buzea (poezie, proza), Cristian Teodorescu,
Mihai Minculescu (publicistica), Eugenia Voda (film, muzica),
Marina Constantinescu (teatru, plastica), Adriana Bittel (externe),
Anca Firescu (secretar de redactie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu,
Simona Galatchi, George Sipos (corectura), Victor Ciupuliga
(fotoreporter).

Administratia:
Fundatia "Romania literara", Calea Victoriei 133, sector 1, cod
71102, Bucuresti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont in lei:
B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont in valuta:B.R.D.,
filiala Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv),
Elena Raicu (contabil sef), Corneliu Ionescu (sef serviciu difuzare,
tel. 650.33.69.),Ionela Stanciu (asistent difuzare), Andriana Fianu
(corespondenta si difuzare in strainatate), Elena Hurducas
(secretariat).Corespondenti: Gabriela Melinescu (Stockholm),
Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu (Amsterdam),
Leons Briedis (Riga).Tehnoredactare computerizata: Fundatia
"Romania literara" - Anca Firescu, Mihaela Ivan. Introducere texte:
Geta Gheorghiu.

E-MAIL: rom...@buc.soros.ro si rom...@romlit.sfos.ro

INTERNET:
HTTP://ROMLIT.SFOS.RO
HTTP://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://ADECIU.MES.UMN.EDU

Textele cuprinse in aceasta selectie sint difuzate gratuit pentru uz
personal. Reproducerea unor pasaje sau citate poate fi facuta cu
indicarea autorului si a sursei. Reproducera integrala este posibila
cu acordul autorului care poate fi obtinut prin intermediul nostru.
Pentru orice solicitare de acest tip va rugam sa va adresati la
rom...@buc.soros.ro