Romania Literara Nr. 37

[Ivonne Nicolescu]

Romania literara nr. 37

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Lectura si libertate
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Asteptindu-i pe barbari
ACTUALITATEA - Am un leu si vreau sa-l beu"
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Kubelik
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu
NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Copilul partidului"-
Dan Desliu in perioada de tranzitie -
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un instrument de lucru
CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Despre o
reverenta si o ireverenta
PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Rudenii
Convorbire cu Stefan Agopian - Dupa zimbituri si zisuri am plecat
la cai"
PREPELEAC de Constantin Toiu - Privind pe vizeta reala...
SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Comicul
perimarii: paraponul din iubire
REVISTA REVISTELOR
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Antrenamentul d-lui
Stolojan

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Lectura si libertate

Intr-unul din studiile sale consacrate relecturii, publicate anul
trecut in Viata romaneasca, dl. Matei Calinescu se refera la
consideratiile pe care le face un detinut polonez pe tema lecturii in
inchisoare. E vorba de Alexander Wat, arestat in 1940, dupa
ocuparea Lvovului de Armata Rosie, si depus la Lubianka. In
memoriile sale, scrise douazeci si cinci de ani mai tirziu in SUA,
Wat isi aminteste de cititul dupa gratii ca de una dintre experientele
cele mai importante din viata lui. Legatura dintre lectura si
inchisoare merita mai multa atentie decit i s-a acordat. In pofida
faptului ca multe milioane de oameni au stat in inchisoare in secolul
XX, iar printre ei nu putini intelectuali, cartile pe aceasta tema se
numara pe degetele de la o mina. Inchisoarea nu e in principiu
incompatibila cu lectura. Din contra: lectura ideala presupunind
izolarea, iesirea din lume, claustrarea, ne putem inchipui ca, intre
peretii celulei, se poate citi foarte bine. Intrebarea este ce asteapta
detinutul de la carti si, de ce nu, care sint cartile potrivite (n-am alt
cuvint) cu situatia exceptionala in care el se afla. Wat remarca multe
modificari in perceperea cartilor, explicabile prin faptul ca acela
care citeste nu este un om liber. De pilda, viata oamenilor liberi, asa
cum ii apare in romanele cele mai realiste, i se infatiseaza aproape
ca un basm. De regula, regimurile comuniste au interzis lectura in
inchisori. Tocmai regimurile care au intemnitat indeosebi
intelectuali au adoptat o astfel de interdictie mutilanta. Faptul ca la
Lubianka, la inceputul anilor 40, se citea, cum afirma Wat,
constituie o exceptie. Inchisoarea politica romaneasca a exclus
lectura. Ca si scrisul, de altfel, limitat la citeva carti postale pe an,
adresate familiei. M-am intrebat adesea de ce, gindindu-ma, cititor
incurabil ce ma aflu, la lipsa cartilor ca la una din cele mai greu de
suportat conditii ale detentiei. Raspunsul e simplu: comunistii nu s-
au multumit sa intemniteze trupul, au urmarit sa intemniteze si
spiritul. Inchisoarea politica s-a deosebit totdeauna de aceea de
drept comun prin intentia implicita de a azvirli dupa gratii, odata cu
trupul omului, si mintea lui. O carte e o usa intredeschisa spre
libertate. Lectura e un mod de a fi liber. Comunistii au adaugat
ororilor fizice presupuse de inchisorile din toate timpurile (frigul,
foamea, sobolanii, igrasia, lanturile etc.) oroarea morala a privarii de
libertatea lecturii. Stiau ei ce stiau: acei comunisti care s-au aflat, la
rindul lor, dupa gratii inainte de a acapara puterea in tarile lor si-au
facut educatia - si politica! - prin lecturile intense din inchisoare.
Schimbind locul cu adversarii lor, n-au vrut sa le ofere aceeasi
sansa.

CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Asteptindu-i pe barbari

ASadar, Curtea Constitutionala si-a dat in petic. Cu
inconstienta si cinism, membrii ei au redeschis portile dictaturii in
Romania. Pentru ca incalcarea atit de nerusinata a insusi actului pe
care trebuie sa-l pazeasca nu e altceva decit tradare. Complici la
poftele de putere ale lui Ion Iliescu, ei sint complici si la dezastrul
decurgind din guvernarea lui neingradita de nimic. La ceasul
judecatii finale, e bine sa ne aducem aminte de numele acestor
slujitori ai legii care sint si primii sai infractori. Toamna iliesciana se
anunta inca de pe acum fierbinte. Cotroceanul nu se va da in laturi
de la nimic - asa cum a dovedit-o deja si cum ne-o dovedeste zi de
zi. Cu atit mai regretabila e incapacitatea Conventiei Democratice
de a-i opune un candidat redutabil. Ceea ce, in 1992, a parut a fi o
idee salvatoare - inspiratia de a-i opune marelui activist Ion Iliescu
un activist marunt, Emil Constantinescu a devenit astazi o piatra de
moara la picioarele principalei forte de opozitie din Romania.
Cum d-lui Emil Constantinescu ii lipseste, in mod evident,
carisma, cum ideile principalului partid care-l sustine, P.N.T.C.D.,
sint, ca sa folosim o formula eleganta, cel putin incoerente, chiar cei
dezamagiti de Ion Iliescu nu stiu inca pe cine sa aleaga.
Rationamentul lor e, pe cit de straniu, pe atit de raspindit: Bine,
acceptam ca ne-am inselat cu Iliescu si comunistii lui. Dar
Constantinescu n-a fost tot comunist?" Pe cit de nedrept, acest
gen de gindire s-a inradacinat puternic. M-am convins, in destule
discutii cu oameni din categoria celor care l-au sustinut frenetic pe
Ion Iliescu - tarani, navetisti, functionari, pensionari - ca vechile
diversiuni ale P.D.S.R.-ului au prins, ba chiar au facut si pui. Mi-a
fost enorm de greu sa-mi conving un var primar de la tara ca
interviul dat de catre Emil Constantinescu in America este o
facatura (recunosc, nu eram eu insumi prea sigur ca am dreptate: in
perioada scandalului, Conventia Democrata a dat, citeva zile la rind,
comunicate din ce in ce mai contradictorii, incununate de asertiunea
ca... P.N.T.C.D.-ul nu este un partid cu simpatii monarhiste: cred ca
in fata unei atari enormitati, Corneliu Coposu s-a rasucit in
mormint!). Cind am reusit, in fine, sa-i descriu mecanismul de
functionare al aparatului de diversiuni ale puterii, varul meu mi-a
replicat: Dar n-o sa spui ca Emil Constantinescu n-a fost sef la
partid!" Lipsa de oferta pe piata prezidentialelor explica
ascensiunea din ultimele saptamini a lui Petre Roman. Pacat ca
liderul democrat n-a fost capabil pina in clipa de fata sa se
delimiteze de catastrofala sa prestatie din 1990-1991. Oricum am
intoarce lucrurile, el este alaturi de Ion Iliescu, responsabil de citeva
momente tragice ale istoriei noastre. Dl. Roman nu s-a desolidarizat
nici de venirile minerilor in iarna si vara lui 1990, nici de crimele de
la Tirgu-Mures si nici de declansarea catastrofei economice a tarii.
Nici un om cu bun simt nu poate uita instigatiile la ura si violenta
inter etnica de la 1 decembrie 1990. Sint uimit, tocmai de aceea, ca
o serie de intelectuali absolut respectabili au acceptat sa gireze prin
numele lor candidatura lui Petre Roman. La o analiza mai atenta,
imi dau seama ca artistii si creatorii cu pricina si-au indreptat
privirile spre dl. Roman tocmai din imposibilitatea de a se identifica
cu politica batrinicioasa a Conventiei. In mod cert, dl. Roman a
impus, in ultimele luni, un stil de a face politica inspirat de
campaniile americane. Muzica saltareata, discursurile placut-
demagogice, populismul frumos ambalat si nedezmintitul patetism
(deh, osul de ardelean!) al liderului U.S.D. fac, fara indoiala,
impresie. Or, intelectualul roman e mort dupa sosuri si deserturi,
sedus de stralucitoare abtibilduri, chiar daca in interior continutul e
infinit mai putin placut. Atit de sinistra s-a dovedit guvernarea
Vacaroiu, loviturile ei ne-au izbit atit de puternic ba la stomac, ba la
buzunar, incit contondenta strict fizica a guvernarii Roman pare
astazi un interval paradisiac. Pe vremea lui, circul si piinea se
gaseau din plin. Astazi, piinea e o piesa de muzeu, iar circul s-a
abstractizat. Din Piata Universitatii, el s-a mutat la sediul Curtii
Constitutionale. Ce rezulta din toate acestea? Un lucru extrem de
trist: evolutia spre totala disolutie a societatii romanesti. Cind omul
numarul unu al statului incalca fara rusine orice fel de lege, cind
politicieni verosi sint dati exemple de cinste si onoare, cind lupi
hamesiti devin peste noapte suple mioare gata sa cinte melodii
populare in varianta tehno in fata unei sali in delir, alcatuita din fosti
activisti U.A.S.C.R. infratiti cu poeti care jurau pe cartea
estetismului pur (iar acum pe cea a democratismului dur!), ceva nu e
totusi in regula. Inseamna ca soarta Romaniei e mult mai
primejduita decit am fi crezut. Primejduita din interior. Daca,
precum intr-un blestem, sintem condamnati sa facem la nesfirsit ture
intre polii Roman si Iliescu si retur (eventual, cu scurte escale in
arhipelagul efemer Constantinescu - spun efemer pentru ca e greu
de crezut ca daca lui Ion Iliescu i se ingaduie sa cistige de trei ori,
lui Emil Constantinescu i se va permite sa piarda de tot atitea ori:
pina si somnolenta echipei matusalemice din P.N.T.C.D. isi are
limitele ei!), poate ca a sosit timpul sa lasam acest popor fara
imaginatie sa-si vada de obscurul si intortocheatul lui drum.
Asadar, privelistea Romaniei la inceput de campanie
electorala e mai deprimanta ca oricind. Dispretuita in exterior (vezi
recenta declaratie a secretarului N.A.T.O., care nu era deloc
impresionat de eroica noastra izbinda de a fi semnat tratatul cu
Ungaria), distrusa iremediabil in interior, ea pare a se afla la un pas
de colaps. Cine vor fi, astazi, pecenegii, cumanii, agatirsii sau
ostrogotii care sa ne dea lovitura de gratie?

ACTUALITATEA - Am un leu si vreau sa-l beu"

Sub cristalul biroului lui Serban Cioculescu se aflau o carte de
vizita a lui Ion Luca Caragiale, o scrisorica a aceluiasi, cu semnatura
si o frumoasa bancnota de un milion de lei de pe timpul inflatiei ce a
precedat prima schimbare de bani din era comunista. Era ondulata la
unul din capete si neimpaturita - probabil ca nici nu fusese folosita.
Cu trei asemenea bancnote se putea cumpara un kilogram de malai,
o duzina de bancnote constituia salariul lunar al unui profesor
universitar - sef de catedra, prin 46- 47. Iar intr-unul din sertarele
aceluiasi birou odihnea o rivala, din Germania anilor imediat
urmatori primului razboi mondial. Valoarea scrisa pe ea era de un
miliard de marci si, in toiul inflatiei, acoperea pretul unui corn, la
cafeaua cu lapte. Situatia de miliardari in care s-au gasit atunci cei
mai multi dintre nemti nu pare sa-i fi satisfacut, de unde virajul
ulterior catre hitlerism. Si aceasta bancnota era impecabil tiparita,
contemplarea celor noua zerouri in compacta formatie ma lasa,
adolescent fiind, visator. (O, si in noaptea stabilizarii", ce pokeras
au tras niste amici - parca-i aud relansand cu zecile, apoi sutele de
milioane, plus potul. La plecare au lasat toate bancnotele pe masa,
cu exceptia celor cazute pe jos. Nu s-au aplecat sa ridice una
singura. ca s-o puna sub geam.) Mi-am amintit de aceste
sarmane vestigii, ce mai exista inca in acelasi birou, - dar
invalmasite printre cartoane, dupa ce a crapat cristalul -, pe cand
urmaream la televizor o pelicula indigena din anii de aur, cand
actori de geniu jucau in filme penibile, o comedie in care militieni si
escroci se agitau in jurul unor bancnote de o suta de lei falsificate.
Toma Caragiu, in uniforma de culoarea sutei, exhiba o asemenea
bumasca ce parea a i se flescai in mana, ca un cornet de inghetata.
Numai ca asa urata cum se infatisa, pe hartie de maculator, suta de
lei in chestiune avea aproximativ valoarea a cincisprezece dolari, in
imaginatia conducatorilor de pe atunci. Cam aceasta ar fi si
valoarea noii, asteptatei bancnote de cincizeci de mii de lei ce-l va
pune in circulatia baneasca pe George enescu. Noua bancnota va fi
mai mica decat cea de zece mii, de formatul dolarului si al marcii.
Nu va fi greu de cheltuit, ca aceea de un milion de lire sterline din
faimoasa povestire a lui Mark Twain, bancnota ce ramanea mereu la
purtator fiindca cei carora le era intinsa pentru plati nu aveau atata
avere cat sa poata da restul. Dimpotriva, ea va ajunge tocmai bine,
de pilda, pentru achizitionarea unui salam - tinand seama ca acesta a
jucat, joaca si va mai juca un rol in politica tarii -, unei perechi de
ciubote indigene - pantofii propriu-zisi sunt de doua-trei ori mai
scumpi - a unui serviciu de cafea - nechenaruit -, a unui scaunel -
pentru familiile cu multi copii - a unei baterii de baie - fara dus.
Doamne fereste, nu a toate acestea, ci a unuia singur dintre ele.
(Frecventam, prin anii 60 un ilustru sculptor de comenzi oficiale,
mare admirator de nuri feminini si deschis la ofertele de vizionare.
Cand modelul era agreat si se arata cooperant, i se deschidea usa
unui dulap continand nobile cosmetice frantuzesti; tocmai incepuse
sa fie importate. Juna era indemnata sa aleaga ce vrea. Insa un
singur flacon.) Destui pensionari, si nu numai de la tara, isi vor
putea primi acum pensia dintr-o singura bancnota, ceea ce le va
usura, bineinteles viata, o dovada mai mult a grijii permanente
pentru clasele defavorizate. Se va facilita si cumpararea de jetoane,
la cazinouri, iar cei ce au de dus plocoane vor plati cu o singura
bancnota butelia de Cognac Napoleon sau whisky, semn ca, in fapt,
nici o categorie sociala nu a fost uitata. Dar acesta e doar un
inceput si, chiar daca natura nu ne-a inzestrat cu darurile Laurentiei,
cea de la care au tras Ceausestii cartea neagra de joc, prevedem ca
nu peste prea multa vreme pentru aceeasi bancnota finuta de
cincizeci de mii de lei, scolarul va primi peste tejghea un caiet de
cincizeci de file, ba chiar, in plus, un creion - gata ascutit. Dar
atunci reforma va mai fi inaintat in societatea romaneasca si,
reinnodand cu trecutul, vom avea, iarasi, bancnota de un milion prin
a carei mijlocire vom putea cumpara un salam - prins in panglica
tricolora de plastic -, un covoras de plastic pentru antreu, una din
cele sapte doctorii din reteta - aceea fara de care... In dimineaTa
in care se va pune in circulatie bancnota de un milion, vom citi in
ziare si comunicatul anuntand noul pret al biletului de metrou:
cincizeci de mii de lei. Dar nu, acesta sunt cosmare ale unui
impenitent monarhist, cu constiinta incarcata de a nu fi votat
Constitutia si care stie, insa nu vrea sa spuna, ca guvernul are de pe
acum in buzunar solutia. Ea se numeste leul greu si,
materializandu-se, ne va intoarce la fericitul moment mioritic cand
leul era cat roata carului, iar acesta fara nici un cui de fier. Poate si
mai indarat, cand gospodarii instariti rostogoleau prin colb biloaie
de gresie, unitatea monetara a acelor idilice dimineti ale istoriei. Din
norocire, leul greu nu se va bea cu apa grea, ci cu aceea, neinceputa,
careia, printr-o curioasa deturnare de sens, poporul ii zice apa
chioara... Cand nici leul greu n-ar da semne de sanatate, ar putea fi
oblojit prin babeasca metoda a schimbarii de nume. Sa i se spuna
carboava!
Barbu Cioculescu

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Kubelik

TraversAm, pe semne, un sezon nefast marilor dirijori: la
citeva zile dupa Celibidache, se stingea la Lucerna, in Elvetia, al
doilea mare nume al baghetei originar din Estul Europei, Rafael
Kubelik. Murea la o virsta apropiata de a dirijorului roman - si tot
departe de Cehia lui iubita. O cariera la fel de stralucita ca a lui
Celibidache facuse din Kubelik numele de referinta pentru
interpretarea marelui simfonism german fin de siecle, indeosebi
pentru Mahler, iar din aparitiile sale la pupitrul Orchestrei
Filarmonice din Londra - evenimente muzicale mondiale. Din
pacate pentru noi, insa, paralelismul existentei celor doi se opreste
aici. Desi anti-comunist declarat si uneori militant, desi pus pe lista
neagra a regimului de la Praga, Rafael Kubelik n-a incetat o clipa sa
fie considerat de catre muzicienii si intelectualii din tara sa drept
regele neincoronat al muzicii cehe. In patria atitor mari interpreti si
dirijori, Kubelik a fost permanent inconjurat de veneratia datorata
celui ce era primus inter pares. Imediat dupa revolutia de catifea ,
incepind cu anul 1990, Kubelik a recladit Festivalul Primavara la
Praga, dindu-i o extraordinara proiectie internationala; si a
transformat, in ultimii ani, fiecare din desele sale reveniri in tara
intr-o sarbatoare nationala. Spre deosebire de Celibidache, a murit
impacat, fericit ca, dupa prabusirea comunismului, a putut fi din nou
omagiat in orasul de aur , de unde nu plecase de fapt niciodata.
Modul in care Cehia s-a comportat cu marele ei exilat atesta -
prin comparatie cu tara noastra - nu doar o sensibila diferenta de stil,
ci si o uriasa diferenta de mentalitate. Fortate, prin dorinta si
respectul unui intreg popor, autoritatile comuniste au fost obligate
sa pastreze fata de Kubelik o atitudine civilizata si sa-i acorde
acestuia onorurile cuvenite; calcindu-si pe inima, ele au avut
intotdeauna, in raporturile cu dirijorul, postura de solicitant. Dar la
noi? Opacitatea ignara a Tovarasului, pentru care lalaiturile
lautarilor insemnau arta, s-a combinat perfect, in cazul Celibidache,
cu demisia morala jenanta a celor care, in principiu, ar fi trebuit sa
se situeze de partea muzicii adevarate. In rest, indiferent de
conditiile vietii lor, amindoi dirijorii si-au indeplinit menirea.
Celibidache a intrat in legenda drept romanul inzestrat cu o viziune
cosmica asupra muzicii, unicul dirijor care a refuzat inregistrarea pe
discuri din ratiuni filozofice. Iar Kubelik - seful de orchestra datorita
caruia Smetana, Dvorak si Janacek se cinta astazi in lume de trei ori
mai mult decit s-ar fi cintat fara el. Super-ambasadori prin arta ai
tarilor unde au vazut lumina zilei, ei le-au ridicat acestora renumele
si le-au salvat onoarea. Se poate cere mai mult de la un om?

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu

Formal, poezia lui Mircea Dinescu isi pune piciorul cu
fermitate pe continentul antiliteraturii. Acea promitatoare negare de
sine, acea constructiva antiestetizare pe care au simtit nevoia a si-o
asuma, deseori, poetii noi", de la, sa zicem, Baudelaire ( Toti
adevaratii literati au oroare de literatura in anume momente") pina
la, sa zicem, Tristan Tzara ( Arta nu-i serioasa"), da frisoane, ba
chiar o declarata stare de ebrietate contemporanului nostru, care-si
boteaza, atit de neortodox, o culegere de versuri O betie cu Marx.
Fireste ca antipoezia nu e decit un pseudonim al continuitatii
poeziei, sub incidenta insolitului regenerator. Dar la Dinescu ea se
conjuga cu antirealul. Ce inseamna aceasta? Intr-un anume context
de constiinta - prin constiinta intelegem acum amplexiunea de
factori ce-l determina, launtric, ca fiinta distincta, intr-un mediu dat
- poetul se revolta nu doar impotriva poeziei-conventie, ci si
impotriva realului-conventie. Arta decazuta, devitalizata,
mlastinoasa", dupa cum o stigmatiza Lautreamont, isi gaseste
corelatia intr-o realitate istorica cel putin la fel de corupta si de
insuportabila, cea totalitara. Cele doua reactii de respingere se
contopesc. Si asa cum poezia negata renaste sub un alt chip, tot asa
realul negat reapare sub chiar infatisarea, subsecvent afirmativa
(purificata), a respingerii sale. Antiliteratura si antirealul
colaboreaza. Ele se impletesc turbionar pentru a purga si deci a
consolida cei doi termeni aparent refuzati. Negatia nu atinge nervul
vital nici al lirismului, nici al realului (implicat in lirism ca materie a
acestuia), ci, dimpotriva, il apara de atrofiere. Atunci e o, cum s-ar
putea spune, situatie revolutionara"? Si da, si nu. Pe de o parte,
apare atacat limbajul consacrat, ca institutie artistica ori ideologica,
ajungind a imbiba, prin malefica putere a obisnuintei, perceptia
publica, pe de alta parte se urmareste salvarea tocmai a temeliilor
amenintate, falsificate prin inaltarea unor constructii abuzive ori
macar paraginite, ruinate prin scurgerea timpului. In felul acesta
avangarda e redata telului sau proclamat initial, de Opozitie
politica". E adevarat ca ea a continuat a fi considerata astfel de catre
unele cercuri occidentale, precum, in Italia, I Novissimi, si, in
Franta, grupul Tel Quel, insa doar in Est a reusit a se configura, in
virtutea unor circumstante dramatice ale intregului cimp existential,
drept o metoda de impotrivire, de demnitate regasita in act. A
devenit, resorbindu-si utopia, o avangarda functionala. Deblocind
revolta in sinul limbajului, a deblocat-o, concomitent, si in planul
civic. Nu in ultimul rind, prin condeiul disident, deja reputat peste
hotare, al lui Mircea Dinescu. Din asocierea antiliteraturii cu
antirealul, iau nastere tablourile sugestive la extrem ale unui real
declasat, respingator, in cadrul carora poezia (convenita) se neaga
pe sine exact in masura in care realul (propagandistic) izbuteste a se
recuza. Restabilirea ambilor factori - poezia si realitatea -, curatiti
de aparentele mortificatoare, are loc prin mijlocirea convulsiva a
unui apocalips istoriceste determinat: Cumpara un ziar si taie-ti
mina dreapta/ cind vor intra cu buldozerul in cronica lui Neculce,/
sau asteapta asteapta asteapta/ sa-ti creasca in brate o piine mai
dulce./ Autobuzele parca au bube/ parca au riie/ parca au jeragai/
ziua visez hulube/ seara tamiie/ dimineata malai./ In cantine
lingurile imita scincetul de tramvai,/ duhul bromurii sfinte pluteste
peste ceai" (Cina fara sare ). Daca pasajul de mai sus ar parea datat
si ar putea smulge, prin aceasta, naivilor sau interesatilor un suspin
de usurare, poetul are grija a ne intoarce cu fata catre realul in curs,
abia mascat sub grimasa bonom-sarcastica a antirealului: Masinile-
s in continuare/ de cinci ori mai grele decit ar fi normal/ si-abia se
duc pe ele insele./ Vacile mor de inanitie/ la trei sute de metri de
gara/ unde griul uitat pe-o linie moarta/ scoate prin acoperisul
vagoanelor/ limba lui verde la calatori./ Gifiie si noua societate,/
gifiie cu spinarea indoita sub nemuritorii functionari./ Paznicii nu-s
prea bine paziti/ si fura in continuare de sting" (Scrisoare catre
Vaclav Havel aruncata la cos). Se obtine astfel o pasta omogena a
unor imagini in nervoasa proliferare. Stilul grotesc si amar, stabil
prin insusi statutul sau (anti)estetic, raspunde in perspectiva unui
timp stagnant prin statutul sau (anti)real. E o anomalie aidoma unui
trup bolnav, pe care metaforele, neutre in sine, ale dereglarii sint
aplicate cum ventuzele. Aerul lor halucinant s-ar putea lamuri si
prin contaminarea aspectelor realitatii, prin forta lucrurilor,
curgatoare, de fixitatea imprescriptibila a figurilor de stil, de
rigiditatea artificiului. Viul e denuntat, in deruta sa grava, prin
constringerea sa la un imaginar statut, ca o mlastina ce-l ineaca
silentios. Intr-o maniera dura, care-l aminteste pe Ion Caraion, aflam
oribilitati frumoase": Dumnezeu are miini apolitice, de muzician,
casele se miros una pe alta, ceaiul are gustul catusei lui Mandelstam,
organistul Ivan cinta la catiuse, materia ciinoasa se da la oameni,
principiile au imbatrinit, tinda bisericii a fost redata agriculturii,
anafura mucegaita trebuie ingropata cit mai adinc, porcul a molfait
copilul uitat in copaie, pompierii insisi dau foc la case etc.
Antipoezia se manifesta, dupa cum vedem, intr-un mod functional,
proiectindu-se, cum lumina unui far, asupra antirealului totalitar si
post-totalitar, spre a-i evidentia impostura. Pe linia reabilitarii
realului prin antireal, constatam coborirea poetului pina la un strat
afund autohton, pina la acea simtire balcanica pentru care are
organ" si totodata replica in limbajul ce-l minuieste cu o siguranta
impinsa pina la rasfat (un limbaj bascalios, truculent, imprevizibil,
colorat, lunecos). Situatia pare curioasa. Sa fie Balcania eterna care-
l solicita contraponderea celei vremelnic totalitare, o forma a
redemptiunii, a salvarii? Nu e cumva o farsa? Dar daca bardul ar fi
infatisat un decor eroic si ar fi agitat un discurs patriotard, n-ar fi
trecut dintr-o prejudecata in alta? In baza estetismului sau
temperamental si a logicii sale asijderea, Mircea Dinescu intelege a
opune falsului ideologic o autenticitate a psihiei locale, chiar daca
lipsita de caracter radical, necorespunzind unui orizont de
asteptare" grandios. Pierzindu-si atributele de exterioritate, morala e
difuza intr-un spatiu interior vast: In mahalalele istoriei, acolo-i
mustul,/ si fleica/ zarul/ ceasul fara limba./ Acolo tarul/ e un fel de
neica/ nu donator de singe ci de limfa/ caci sfinte-s porcul, cocina si
teica/ si fotbalul, Maria Sa, augustul.../ Acolo libertatea-i o prostie,/
incurca-lume/ macinind degeaba./ E-o tara cu miros de bacanie,/ e-o
inchisoare buna pentru glume./ Tristete, facem tirgul? - Bate laba!//
Hai, intra cu fanfara-n labirint/ sa iesi cu minotauru-n conserve./ Nu
stii ca toate miturile mint? Ce Sparta? Ce Atena? Ce Corint?/ Hai,
taie-o scurt si vezi sa nu te-observe./ Sa creasca marea?/ Fie!/ Nu si
pretul./ Pe datorie:/ sarea/ si nutretul./ Unde-i imperiul?/ Dracul si
piperul/ l-au intarcat si i-au legat buricul./ Cu tot cu apa l-au zvirlit
din scalda./ Barbarii i-au facut demult safteaua./ Scurma-i cenusa,
vezi daca e calda./ Pune ibricul./ Sa ne bem cafeaua" (Cafea in
cenusa imperiului ). E drept, balcanismul nostru endemic explica,
pina la un punct, masivele compromisuri inregistrate sub regimul
comunist, insa, in acelasi timp, constituie antidotul lor specific, prin
neacceptarea nici unei conventii oneroase, a nici unei imobilitati
impuse, a nici unui absolut facut. Nici o stapinire arbitrara nu poate
fi acceptata prea multa vreme, in mediul pestrit, cvasioriental, al
micilor placeri, al vorbei in doi peri, al comertului voluptuos,
caracteristic acestei parti de lume. Micul compromis e dusmanul
redutabil al marelui compromis. Relativizarea suverana distruge,
treptat, efectele absolutizarii nefiresti. Altfel spus, relativul e, pe sol
valah, remediul suprem al relativului. In directia reabilitarii
poeziei prin antipoezie, observam ca Mircea Dinescu porneste nu o
data de la treapta unor inaintasi pe care ii inglobeaza in verva sa
neostenita, ii transfigureaza. Sint purtatorii unor formule ludice mai
simple (sau doar mai vechi), carora incearca a le da o rasucire
vizionar-bufa. E implicat aci acelasi simt fin al traditiei
pensinsulare, care-i dicteaza poetului o continuitate pozitiva intru
vorbe de duh, enormitati, giumbuslucuri, care se cer, periodic,
improspatate, injectate cu seva noua. Antipoezia acorda poeziei
sansa de a-si continua existenta nu numai in spirit, ci in litera
infragezita, nu numai in generalitate, ci si in particularitatea osmozei
auctoriale, cu efecte, uneori, energic revitalizante. Am vazut cum, in
cuprinsul poemului intitulat Cafea in cenusa imperiului, Ion Barbu
vireaza voios catre Ion Minulescu. In alta parte, Topirceanu e supus
unor socuri de absurd: De unde dracu -am mostenit pisica?/ Din
neorealismul lui De Sica?/ Din mediul mic-burghez? Din
Neanderthal?/ Faceti ceva! Dati-i in cap cu steagul./ Caci nu va
protesta areopagul/ din gaurile lui de cascaval.// Ea cintareste lumea
doar cu ochii,/ ea poarta ghinionul precum popii./ Ea toarce-n vreme
ce voi toti munciti,/ lingoarea ei s-a cam mutat in lucruri,/ extrageti
sabia din strung si pluguri,/ voi, traci in salopete, si voi, sciti!"
(Pisica metafizica ). Iar in urmatoarele stihuri ni-e teama ca
transpare umbra lui Marin Sorescu, stinjenita de strictetea scriptica:
Exista desigur o gramatica a zidului/ cu usa asezata obligatoriu in
mijlocul propozitiei/ prin care intra mult-compatimitul autor/ sa va
anunte ca revolutia a spulberat marile teme,/ ca nu i-a mai ramas sa
va vorbeasca/ decit despre aventura dumicatului de piine/ ce o ia pe
inghititoare in jos/ ca un erou de tragedie greaca/ incoltit de-
nveninate sucuri gastrice,/ sau despre tristetea cozonacului uitat
afara in ploaie/ ce se scamoseaza, se umfla si face explozie" (Artist
uitat afara in ploaie). O strictete scriptica entuziasta, tinereasca
pururi, chiar prin cinismul ei dat pe fata si dat in clocot, prin
golaniile" ei hiperbolizate, ce ni-l amintesc pe tinarul Maiakovski,
de pe cind comitea Norul in pantaloni. De altfel, Dinescu seamana
cu Maiakovski si fizic.

Mircea Dinescu, O betie cu Marx, Ed. Seara, 1996, 56 pagini,
pretul 5000 lei.

NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Copilul partidului"-
Dan Desliu in perioada de tranzitie

1985: Un memoriu al lui Desliu la Pana, urmat de o discutie
furibunda (...)" Un an mai tirziu: Dan Desliu si-a inaintat formele
pentru plecarea in Canada, dupa sotia lui. Bolnav, cvasi-muritor de
foame aici, cum afirma, satul peste cap oricum. Copilul partidului
emigreaza! Ironia acestei situatii, dupa patru decenii". O luna mai
tirziu: ...vazut la restaurantul casei pe Desliu (...) Abatut, cu un aer
bolnav (...) inca nu si-a inaintat actele, are doar intentia (...) nu are
de gind sa moara in lada de gunoi a lui , pe maidanele lui , mai
bine sa stie ca moare in Zambia sau in Nigeria" (Mircea Zaciu,
Jurnal III, Ed. Albatros, 1996, p. 230, 390, 413). Acesta era noul
Dan Desliu, omul (nu poetul) nedreptatit putin dupa 1990 din cauza
vechiului Desliu. Cu mai bine de zece ani inainte de aceste notatii
ale lui Mircea Zaciu, in 1974, poetului ii aparea la Cartea
Romaneasca, editura lui Preda", o antologie, Cetatea de pe aer,
carte de tranzitie ; facea legatura intre In batalia pierduta
(Eminescu, 1971) si Visul si veghea (Minerva, B.P.T, 1980). In
cartea de la inceputul anilor 70, Desliu nu se desprinsese inca de
cele doua poeme care i-au adus o anume celebritate, devenita tot
mai trista cu timpul: Lazar de la Rusca si Minerii din Maramures. O
generatie intreaga a invatat pe dinafara versuri din aceste foarte
lungi poeme, asa cum generatiile urmatoare au invatat (si mai stiu
si-acum) Partidului de George Lesnea. E de remarcat ca Uniunea
Scriitorilor n-a premiat antologia din 1971 pe care Desliu nu stiuse
s-o curete de proletcultism si in care mai existau - din motive
sentimentale, probabil - versuri de tipul: Gindul lui rasuna iarasi
in cuvintul de tovaras si credinta vietii lui e-n fapta
partidului" etc. Dar nu a premiat nici antologia din 1980, Visul si
veghea, cu o Prefata de Nicolae Manolescu unde criticul nu se
sfieste sa vorbeasca pe cit de deschis se putea atunci despre gloriile
si caderile" carierei de poet a lui Desliu. In buna masura datorita
prefetei, antologia lui Desliu devenise prea indrazneata si, probabil,
schimbarea plutea in aer, in cetatea de pe aer". In schimb, antologia
din 1974 era nici prea-prea nici foarte-foarte, tocmai buna de scos in
fata. Din nou Uniunea se situa la mijloc de rau si bun. Desliu mai
era inca un nume agreat de comunisti, dar cartea merge pe linia
noua din creatia poetului si nu contine nici un singur vers
conformist. Dimpotriva, intr-un volum de 184 de pagini plin de
amoruri si antiamoruri" sint strecurate cel putin 4 poeme care pot fi
socotite indraznete si care-l anunta pe celalalt Desliu, persona non
grata: Compasiune, Schita de urs, Mister pueril si Al saselea
cintec. Acestea sint si dintre poemele cele mai bune ale antologiei,
datorita unei ambiguizari, unei opacizari a textului, de-obicei
inexistente la prea-transparentul Desliu. Schita de urs este aproape
un auto-portret al noului Desliu, cel surprins si de Mircea Zaciu in
Jurnal: Un urs gresit, ursit sa fie-asa (...) enorm pe dinauntru
- si-n afara stingaci, stingher, feroce de copil, vinat mereu de
spaime, de-ndoieli (...) imbratisindu-si propria pieire cu labe fioros
de dragastoase..." (pp. 74-75) Nu va fi scapat juriul nici ironia
refrenului din Al saselea cintec, poem ce incheie o serie de Cinci
cintece de mila: Minuni, minuni, minuni, minuni, minuni.../ O, ce
minuni traiesc de la un timp!" (64). Mister pueril, unul din cele mai
nonconformiste poeme din carte e dedicat lui Ben Corlaciu. Cum in
anul aparitiei urmatoarei antologii acesta plecase din tara, dedicatia
e stearsa, iar persoana a II-a singular din primul vers ( Mai stii...")
nu mai are un destinatar cunoscut. Importanta poemului crescuse in
timp si Mister pueril e asezat pe un loc mai bun, de inceput, in
antologia din B.P.T.: se vorbeste aici de Irod, de uciderea pruncilor,
de monstrul Behemot, de dreptul de a inchide oamenii si iluziile lor.
Un frison de spaima rupe versurile si e de mirare ca cenzura a
permis aparitia unui poem in care finalul nu putea duce cu gindul
decit la Ceausescu: si frig mi se facea la prostul gind ca
jocul poate merge-nainte ani de-a rind ca-n vise relele de-
adevarat din care nu te mai trezesti vreodat ca magii stratiotii
poporul privitor vor inlemni cu totii pe locurile lor".
Acest cadru, in care stratiotii nu pot fi decit patriotii" (cu
ghilimele) este cel in care imparatul" are toata puterea: si singur
pururi/ va urma sa taie/ sa spinzure/ sa bage la pirnaie/ iluzii/ ecouri/
strigoi/ Irod/ un copil ca si noi" (151). Numai faima lui de copil al
partidului" l-a putut ajuta pe Desliu sa republice un asemenea poem
si in 1980. Semnificativ este ultimul vers: poemul care incepe cu o
trimitere la copilarie se sfirseste cu o aluzie la ideea de generatie.
Or, intimplator, Ben Corlaciu, Dan Desliu si Nicolae Ceausescu
erau din aceeasi generatie. Dintre putinele poeme care pot fi citate
in intregime - ca izbutite - este Compasiune; intra in aceeasi
categorie cu cele amintite pina acum: In parcul vested/ vizavi de
cer/ am regasit o statuie/ pe care/ o frecventam odinioara/ Este
poetul exilat/ adica/ poetul in genere/ De cind ne cunoastem/
incearca sa-mi spuna ceva/ cu gura crispata/ intr-un rictus de
marmora/ Acum dintr-o data/ m-am dus linga el/ am pus palma pe
soclu/ si-am soptit/ - Stiu". Un Stiu" care va atirna tot mai greu
pentru Dan Desliu pe masura trecerii anilor si care cu siguranta
cintarea mult mai greu in 1980, la republicarea poemului decit in
1974. Exilul interior si exilul exterior - descoperise probabil poetul -
se aseamana mai mult decit s-ar crede. Restul antologiei contine,
in majoritate, poeme de amor. Desliu nu straluceste in poezia de
dragoste. Versurile lui sint prinse la tot pasul in cele mai banale
capcane. Prima dintre ele este epigonismul, si acesta de mai multe
grade. Uneori Desliu nu pare a face copii nereusite dupa Eminescu
ori Arghezi, ci dupa epigonii lui Eminescu ori Arghezi (Umbra
iubirii, Ecou ). Edelweiss e in genul lui Vlahuta: Ii caut pasii pe
poteci,/ ii caut chipu-n unde;/ tacerea, doar, cu buze reci,/ daca-mi
raspunde.../ (...) O, draga, ada-l inapoi,/ Sa-l mai revad o oara"...
(21). Cind incearca sa continue formula baladei populare (in care -
ca folclor nou - erau si poemele proletcultiste) Desliu cade de-a
dreptul in ridicol, indiferent de tema aleasa. Alteori nu scapa de
primejdia sentimentalismului vaicaret ca la Ienachita Vacarescu: o
floare/(...) O ridicai/ o lasai/ murmurai/ (...) iubire ucisa,/ adusa
aminte/ vis naruit in cuvinte" (13). De fapt naruita in cuvinte este
poezia aceasta, intitulata neasteptat Meduza moarta. In Nationala nr.
7 Cannes-Paris, via Lyon se atinge o culme a plictiselii si
monotoniei cenusii, nu numai datorita lungimii poeziei, ci si datorita
absentei oricarei expresivitati, fie ea si involuntara, ceea ce e o
performanta. Ciclul Amintiri din niciodata pare mai unitar datorita
identificarii poetului cu Ovidiu. Desliu isi numeste poemele, usor
jucat,Trista, Pontica, Epistola, Metamorfoza ori scrie o Nefasta ca
replica la o Fasta. Din pacate nici un poem din acest ciclu nu e
citabil iar omogenitatea se rezuma la titluri. Mai unitar e totusi ciclul
care deschide antologia, Umbra iubirii, dedicat, s-ar zice, unei
singure muze, unui singur moment ratat al posibilei iubiri. In tot
volumul abia daca gasim citeva versuri norocoase. Sint si incercari
mai elaborate, cum ar fi Cetatea de pe aer, poezia care da titlul
antologiei si incearca parabola si formula ermetica. Din pacate
antologia lui Dan Desliu e de o mediocritate fara sperante. In 1974
aparusera o multime de carti de poezie (inclusiv antologii)
incomparabil mai valoroase: Julien Ospitalierul de Emil Brumaru,
Poeme de Ion Caraion, Poezii de Ana Blandiana, Papirus de St.
Aug. Doinas, La capat de Leonid Dimov, Zenit de anotimpuri de
Grigore Hagiu, ca sa amintim doar citeva. Si totusi premiul il ia o
carte care nu va mai fi citita, in viitor, decit de specialisti sau de
curiosi. Ca in atitea alte cazuri viata (si chiar moartea poetului,
inecat in marea pe care a evocat-o adesea) ramin mult mai expresive
decit poezia lui.

1974 - Premiile Uniunii Scriitorilor
Poezie: Dan Desliu (Cetatea de pe aer)
Ovidiu Genaru (Elegii si Goana dupa fericire)
Proza: Augustin Buzura (Fetele tacerii )
Francisc Pacurariu (Labirintul )
Critica si istorie literara:
Nicolae Balota (De la Ion la Ioanide)
Aurel Martin (Metonimii )
Dramaturgie: Constantin Chirita (Adincimi )
Marin Sorescu (Setea muntelui de sare)
Publicistica si reportaj:
Mircea Horia Simionescu (Dupa 1900, pe la amiaza )
Petru Vintila (Eminescu - Roman cronologic )
Debut: Miron Cordun (Curtea Veche )
Constantin Zarnescu (Clodi Primus )

Dan DeSliu (n. 31 aug. 1927, Bucuresti - m. 4 sept. 1992,
Neptun)1949 - Premiul de Stat cl. a II-a - poezie (Lazar de la Rusca
)1950 - Premiul de Stat cl. I - poezie (In numele vietii )1951 -
Premiul de Stat cl. I - poezie (Minerii din Maramures )1974 -
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (Cetatea de pe
aer)1978 - Premiul Uniunii Scriitorilor - literatura pentru copii si
tineret (Un haiduc pe bicicleta)

AFINITATI ELECTIVE
Reluam chestionarul anchetei noastre despre acordarea
premiilor literare rugindu-i sa raspunda atit pe cei care l-au primit
personal, cit si pe toti cei care au amintiri pe tema: 1) Care este,
dupa opinia Dumneavoastra, insemnatatea unui premiu literar? 2)
Ati fost, cel putin o data, membru intr-un juriu care a stabilit cele
mai importante premii literare romanesti ale anului. Din spectacolul
de culise: l va amintiti de premii acordate din alte motive decit
valoarea literara a cartii discutate? l de presiuni conjuncturale
carora le-ati rezistat/nu le-ati putut rezista? l de compromisuri
pe care le-ati socotit necesare? l de premii care au intrat in
contradictie cu spiritul dvs. critic? 3) Gindindu-va acum la cartile
pentru care ati votat si la cele lasate deoparte, cu care dintre ele
credeti ca ati gresit flagrant? 4) La orice jurizare intra in discutie un
numar destul de mare de carti. Le citeati pe toate in intregime sau va
bazati pe flerul dvs. critic, pe opinia generala despre autor, pe
irezistibile afinitati elective? Va rugam sa raspundeti numai la
intrebarile care va stirnesc interesul si nu va ingradesc sinceritatea.
Raspunsurile pot fi trimise pe adresa revistei Romania literara,
Calea Victoriei 133, cod 71 341, Bucuresti, sau aduse direct la
redactie.
-
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Un instrument de lucru

Inainte de 1990 istoricii nu erau lasati sa-si faca meseria. Cu
greu s-au strecurat, cu mascate titluri anodine, doua monografii
despre Partidul Conservator (datorata d-lui Ioan Bulei) si Partidul
National-Taranesc (datorata d-lui Ioan Scurtu). Si asta pentru ca
nefiind voie sa se scrie o istorie adevarata a Partidului Comunist
Roman, trebuiau ignorate si cele ale marilor partide politice
romanesti. Au mai aparut, pentru perioada moderna, monografii pe
perioade (de obicei, decenale sau, dupa caz, mai scurte). Erau,
acestea, mai singurele instrumente de lucru. Putine, s-a spus, si
insuficiente, incit istoricul literar ce sint a fost nevoit, pentru a
infatisa componenta politica a curentelor noastre de idei carora le-
am inchinat monografii, sa fac totul de unul singur, suplinind ceea
ce istoricii nu erau lasati sa faca. Dupa 1990 carti de istorie au
inceput sa apara, si cum semnatarii sint mai toti cei dinainte, avem
dovada ca aceste carti, de n-ar fi fost jugulate, ar fi putut fi scrise si
publicate. Unele au calitatea utila de instrument de lucru. Imi
inchipuisem pe vremuri, cu mare osteneala, o lista a guvernelor de
la 1866 la 1945. In nr. 2/1970 al Revistei Arhivelor doua
cercetatoare (Mioara Tudorica si Ioana Burlacu) au publicat o astfel
de cronologie (cu lacune, dar mult utila), pe care am folosit-o vreo
doua decenii si mai bine. Anul trecut, in 1995, dl. Stelian Neagoe a
publicat cartea sa Istoria guvernelor Romaniei de la 1859 la 1995.
Valoarea, ca instrument de lucru, a acestei carti e de nepretuit. In
zapaceala generalizata care domneste pe piata cartii, n-am stiut ca,
in 1994, d-nii Ion Mamina si Ioan Scurtu au publicat, la Editura
Silex, lucrarea Guverne si guvernanti 1866-1914. Aflu asta acum, in
1996, cind am intrat in posesia celui de al doilea volum al lucrarii,
purtind acelasi titlu, dar cuprinzind perioada 1916-1938. Inserarea
nu e numai o insiruire de liste de guverne, ci una cvasianalitica,
mentionindu-se rareori critic - infaptuirile sau deficientele fiecarui
guvern. In sectiunea a doua a cartii, aflam portrete ale fiecarui
ministru citat in carte. Portretul e cu totul sumar (se reproduc si
fotografiile celor in cauza), ceva mai dezvoltat decit o fisa
enciclopedica, dar neanalitic si necritic. Folosul este insa mare. Cele
doua volume ale d-lor Mamina si Scurtu sint inestimabile
instrumente de lucru pentru aproape un veac si jumatate de
guvernare in Romania. Le voi aseza, in raft, alaturi de lucrarea d-lui
Stelian Neagoe, folosindu-ma de ele sigur si cu folos. Si, cu
siguranta, asemenea mie, multi alti exegeti in sfera umanioarelor
romanesti. Cum spuneam, prima sectiune a cartii e o insiruire
analitica a guvernelor Romaniei din perioada anuntata. E analitica
pentru ca lista guvernelor (cu remanierile si modificarile intervenite)
e insotita de un comentariu, desigur succint, despre fiecare dintre
cele 28 de guverne cite au fost intre 1916-februarie 1938. Adica de
la guvernul cu care a inceput primul razboi mondial pina ce regele
Carol al II-lea si-a instituit propria dictatura. Comentariile sint,
evident, facute de cunoscatori ai fenomenului politic romanesc, cu
aprecieri si clarificari necesare. Aflam, aici, adesea, in acest
comentariu care e o istorie concentrata a vietii politice a Romaniei,
dezvaluiri ale deformarii si, mai ales, ale caderii unor guverne. Asta
lumineaza bine fata ascunsa a lucrurilor care, la suprafata, parea
normala si legal constitutionala. Autorii apreciaza, intr-un preambul,
ca avem, indiscutabil, o traditie democratica, traditie care trebuie
dezvaluita, in mod argumentat si intemeiat pe marturiile vremii". Ca
tara avusese parte, de la Constitutia din 1866 si, apoi, adincita, de la
Constitutia din 1923, de un sistem al democratiei pluripartidiste,
este incontestabil. Din pacate, acest sistem al democratiei autentice
era subminat, din interior, de practica deficitara a modalitatii
formarii (si caderii) guvernelor. Guvernele nu erau expresia vointei
electoratului ci, fiind numite si demise de rege, mai toate guvernele
impuneau, ele, vointa electoratului. Practic, regele incredinta unui
partid (personalitati) formarea guvernului. Noul guvern, dupa ce
obtinea dizolvarea Corpurilor legiuitoare, facea noi alegeri si, cu
neinsemnate exceptii, le cistiga prin trucare electorala. In iunie 1898
Titu Maiorescu i se confesa unui partizan politic: Practic vorbind:
noi suntem o monarhie despotica, mascata sub o constitutie liberala.
Regele numeste astazi pe ministri, cum vrea, iar ministrii fac
majoritatile parlamentare, cum vor. Nici nu putea fi altfel intr-o tara
care, pina la 1857-59, era smerita sub greco-turco-rusi"(vezi cartea
mea Viata lui Titu Maiorescu, vol. II, p. 123). Aceasta practica
instituita sub domnia regelui Carol I s-a pastrat si sub domnia
regelui Ferdinand, a Regentei si, din iunie 1930, a regelui Carol al
II-lea. Din cele 11 consultari electorale, cite au fost din 1919 pina in
decembrie 1937, doar doua-trei au fost corecte in rezultate. Ce pret
se putea pune pe rezultatele obtinute, in alegerile din 1926, de
compromisul Partid al Poporului (datorita execrabilei sale guvernari
din martie 1920-decembrie 1921) care obtine 52% din voturile
exprimate, pentru ca un an mai tirziu, in 1927, intrat in opozitie
pentru ca asa a decis Ion I. C. Bratianu, sa obtina numai 1,93% din
voturi, neputind intra nici in parlament. Sau in cazul atotputernicului
P.N.L., in 1926, fiind in opozitie, cucereste numai 7,34% din voturi,
in 1927, la guvernare fiind (facind, deci, alegerile) recolteaza
61,69% din voturile exprimate iar in 1928, fiind iar in opozitie
(alegerile au fost facute de guvernul P.N.T.) cucereste numai 6,55%
din voturi. Si exemplele ar putea continua (Am scris, acum vreo trei
ani, la inceputurile aparitiei revistei Dilema, un sir de foiletoane pe
marginea fiecarei consultari electorale intre 1919-1937, cu rezultate,
cred, concludente). Sint aceste alegeri, majoritatea dintre ele mult
trucate in rezultate, dovezi ale traditiei democratice, cind ele ar fi
respinse de plano de standardele actuale, minimale, ale drepturilor
omului? Sigur, sistemul constitutional functiona, parlamentul
legifera cu majoritati constituite, opozitia amenda, activ, legile puse
in dezbatere, presa era libera (cind nu era instituita starea de asediu
si, deci, cenzura) si critica mult guvernul, dreptul la intrunire era
garantat si respectat. Toate cu amendamentul ca guvernele
constituite nu erau expresia vointei electoratului. Ceea ce era, totusi,
fundamental pentru un regim democratic pluripartidist. E pacat ca
autorii cartii pe care o comentez, desi pe parcurs spun cite ceva
despre trucajul electoral si despre felul cum se faceau si se
desfaceau guvernele, nu au curajul stiintific de a caracteriza, cum se
cuvine, carenta sistemului nostru democratic in perioada examinata.
Expunerea, fatalmente succinta, e in general corecta si
lamuritoare. Mi-am notat unele, nu putine, omisiuni. De pilda,
pentru guvernarea din 1916-1918 a P.N.L. nu se spune nimic despre
grava eroare a marelui barbat de stat Ion I. C. Bratianu de a-l numi
pe generalul D. Iliescu (un prieten personal) sef al Marelui Cartier
General, din a carui incapacitate ni s-a tras dezastrul de la Turtucaia.
Si, desi incapacitatea militara a generalului Iliescu devenise
nenorocit de evidenta, n-a fost schimbat din aceasta inalta demnitate
decit la 5 decembrie 1916, adica la citeva luni bune de la
rasunatoarea infringere de la Turtucaia (24 august 1916). Si inca, si
atunci, incredintindu-i-se o misiune in diplomatie. E bine ca se
precizeaza ca guvernul Al. Marghiloman (martie-octombrie 1918) a
fost unul de sacrificiu asumat si ca seful guvernului n-a fost deloc
(cum, din pacate, a fost tratat) un tradator, ci un adevarat patriot,
care s-a sacrificat in momente grele pentru tara. Dar n-am inteles
deloc de ce nu se spune ca guvernul Averescu din martie 1920-
decembrie 1921 s-a compromis prin coruptia in stil mare si cinic
practicata la cel putin trei ministere, creindu-i regelui Ferdinand
motivatia de a-l demite atunci cind Ionel Bratianu a socotit ca a sosit
momentul sa revina la guvernarea tarii, dupa paranteza de o luna a
guvernului Take Ionescu. Si e de neinteles de ce autorii, referindu-
se la atitudinea negativa a opozitiei fata de adoptarea Constitutiei
din 1923, nu mentioneaza (p.46) si faptul ca atit Partidul National al
lui Iuliu Maniu, cit si Partidul Taranesc condus de Ion Mihalache si-
au retras, in semn de protest, parlamentarii din corpurile legiuitoare,
refuzind sa participe la dezbateri. In sfirsit, in capitolul consacrat
aceleiasi guvernari (1922-1926) Ion I. C. Bratianu, nu se spune ca in
1926, spre sfirsitul ei, se adopta celebra legiuire a primei electorale,
care stabilea ca partidul (de obicei la guvernare) care recolteaza
40% din voturi, primeste, prin redistribuiri, o prima de 10%, pentru
a obtine necesara majoritate parlamentara. Si, semnificativ, desi
partidele din opozitie au criticat, in 1926, aceasta lege, apoi, la
guvernare fiind, s-au folosit copios de efectele ei. Destule lucruri nu
sint spuse, in sfirsit, despre alegerile din decembrie 1937, cind - caz
exceptional - guvernul Tatarescu, care a facut alegerile, nu le-a
putut cistiga, neobtinind decit 35,92% din voturi, neputindu-se
apropia de pragul necesar de 40%. Aceasta s-a datorat si
catastrofalului pact de neagresiune electorala din P.N.T. - legionari
si P.N.L.- Bratianu. Dar e probabil ca si regele Carol al II-lea se
plictisise sa mai astepte pina a-si institui regimul guvernarii
personale. Numai asa se explica, cred, de ce in ultimul guvern
Tatarescu, la Interne (ministerul care organiza alegerile) a fost
numit Richard Franasovici (membru al Camarilei), care a declarat,
din capul locului, ca va face alegeri libere. Altfel zicind, din
dispozitia regelui, nu urmarea sa cistige alegerile. Ma opresc aici,
fara a-mi fi epuizat lista observatiilor, pentru ca, de fapt, cred ca
lucrarea d-lor Ion Mamina si Ioan Scurtu e valoroasa si, cum
spuneam, un foarte util instrument de lucru.

Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne si guvernanti - 1916-1938.
Editura Silex, 1996.

CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Despre o
reverenta si o ireverenta

Intr-o emisiune t.v. Magda Carneci facea o reverenta in fata d-
lui Leonid Mamaliga, la al carui cenaclu a fost primit cu caldura mai
tot poetul roman ajuns la Paris. Iata, mi-am zis, Cenaclul
de luni nu e atit de exclusivist pe cit ni se pare noua, celor aparuti
inainte sau dupa optzecisti. Si m-am bucurat efectiv de prestatia
facuta atunci de aceasta intelectuala aproape europeana care parea
sa fi depasit exclusivismul nostru provincial. Fiindca, dl. Leonid
Mamaliga, care si-a pus casa la dispozitie pentru a-i stringe laolalta
pe scriitorii romani exilati ori pentru a-i gazdui pe cei in trecere prin
orasul lumina, merita, neindoielnic, sa fie primit cu caldura la
Bucuresti. Nu mult dupa emisiunea in discutie, care mi-a pus-o
intr-o lumina foarte buna pe aceasta membra marcanta a generatiei
optzeciste si a Grupului pentru Dialog Social, am fost insa
contrariata de un articol aparut sub semnatura sa in numarul revistei
Dilema inchinat poeziei. In acest text, scris pe un ton foarte iritat,
axat pe starea buna a poeziei (si, implicit, pe bunastarea poetului in
Romania post-socialista) lucrurile pareau privite cam din avion.
Ideea era ca volumele de versuri apar cu gramada, unii autori fiind
sprijiniti de diverse fundatii, altii de parintii bogati, altii de sponsori;
ca au fost retipariti pina si poetii morti (inclusiv cei betivi), prin
grija prietenilor lor care nu au sucombat inca de atita bine. In
interviul autoarei, numele meu figura la loc de cinste, alaturi de al d-
lui Stefan Aug. Doinas si de al lui Dan Laurentiu, la capitolul celor
care s-ar ocupa harnic de opera lor. Ar trebui sa-i fiu indatorata
distinsei poete pentru ca face aceasta afirmatie acum, cind atitia
revizionisti incep sa faca abstractie de numele meu, ori sa ma arate
cu degetul ca nu as mai scrie. Dar, din nefericire, nu lucrez chiar atit
de harnic la opera mea cum ii place Magdei Carneci sa spuna. Intii
fiindca n-am excelat niciodata prin harnicie. In al doilea rind
fiindca, de-a lungul anilor, am mai spus cite ceva din ce aveam de
spus si tot vorbind in pustiu am mai obosit. In fine, pentru ca, in
haosul si in dispretul pentru cultura al lumii in care traim, scrisul
pare sa-si fi pierdut cu desavirsire rostul. In cultura de piata in care
s-a intrat, singura motivatie ar fi sa scriem pentru bani (sau pentru
alte interese, care tot bani inseamna). Numai ca eu nu pot sa scriu
asa. Si chiar daca as putea, probabil ca nu mi-ar folosi la nimic.
Fiindca, o carte de poezie (al carei tiraj a devenit infim) costa atit de
mult incit pina la autor nu mai ramine nici un leu. Se presupune ca
el poate trai si cu visuri. Pentru antologia aparuta la Vitruviu - cu
poeme la care am lucrat (harnic sau nu) vreme de aproximativ trei
decenii - tot ce mi s-a putut oferi au fost niste exemplare de
reprezentare gratuite. N-as vrea sa se-nteleaga ca ma pling de editor.
Fiindca eu stiu ca, si daca mi s-ar da mai multe vieti, tot nu as avea
timp sa-mi platesc datoria fata de Mircea Ciobanu care, in nebunia
lui de a dovedi ca nu e inca sfirsitul, a facut eforturi disperate pentru
a lua totul de la capat cu o noua editura (facuta pe cont propriu) si
cu o noua colectie de poezie (in care mi-a facut onoarea de a ma
include). Nu mi-am dat seama cit l-au costat aceste eforturi decit
atunci cand nu mai era printre noi, vazindu-l in fotografiile de la
lansarea cartii lui Virgil Mazilescu, facuta cu citeva saptamani
inaintea mortii sale. Era fericit ca reusise sa adune atita lume si ca se
dovedea astfel ca deschiderea colectiei cu acest mare poet disparut
prematur nu a fost o eroare, dar i se vedea pe chip masca mortii.
Afirmatia Magdei Carneci ca au reaparut pina si betivii,
sustinuti de prieteni, dincolo de aceasta trimitere, pe care din respect
pentru sine ar fi trebuit sa n-o faca, e discutabila in sine. Fiindca, la
urma urmei, cercetind istoria literara, putem constata ca nu numai
marea literatura a lumii, dar nici cea mai modesta, care a reusit
totusi sa strabata timpul n-a fost facuta indeobste de abstinenti si de
incrincenati. Problema nu e daca un poet mort retiparit de
prietenii lui a baut sau nu (fiindca de baut au mai baut si alti
muritori, iar de murit au mai murit si cei care nu au baut), ci daca
poetul reeditat a avut si vreun pic de talent. Or, de la Virgil
Mazilescu a invatat toata generatia Magdei Carneci, chiar daca mai
recunoaste sau nu cineva. Si chiar daca n-a invatat nimeni tot ce ar
fi putut sa invete. Spun asta avind in vedere nu numai poezia lui
extraordinara, ci si faptul ca Mazilescu, care il contestase pe Nichita
cit a fost viu, in fata mortii acestuia, inmarmurit de durere, spunea:
l-am injurat crezind ca e nemuritor. El stia ca nu e demn de un poet
viu sa se lupte cu unul mort, nici cind i-a fost dusman, necum cind i-
a fost prieten. Scriu aceste rinduri ca sa-i amintesc poetei Magda
Carneci, pentru care am o veche admiratie, ca nu se mai poate lupta
cu Mazilescu. Cu mine, care inca mai scriu (harnic sau nu) e voie
(de la mine, ca de la banul Ghica) si poate chiar nevoie sa se mai
lupte. Chiar daca mi-am exprimat preferinta pentru ipostaza sa
reverentioasa din emisiunea inchinata d-lui Leonid Mamaliga, prin
care mi-a dat efectiv sentimentul ca mult discutata lupta dintre
generatii ar fi disparut cu desavirsire.

PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Rudenii

Termenii de rudenie tind sa capete anumite utilizari speciale
in limbajul familiar-argotic contemporan. In cazul cel mai simplu, ei
au posibilitatea sa devina forme generale de adresare, pierzindu-si
sensul specific; vocativele vere, cumnate, nepoate urmeaza calea lui
frate sau soro, intrind in categoria cuvintelor nediferentiate, adresate
unor persoane care nu sint neaparat rude. Uzul intens le poate
transforma chiar in simple exclamatii, cu rolul de a mentine treaza
atentia interlocutorului sau de a sublinia un moment al comunicarii.
Fenomenul e normal si extinderea sa poate fi explicata prin
presiunea seriilor de termeni din aceeasi sfera. Aparitiile mai noi,
simtite ca devieri, au de obicei un caracter ironic, glumet. Mai
interesanta e folosirea figurata a termenilor de rudenie: raportati, in
formule mai complexe de desemnare sau de adresare, la altceva
decit la un nume de persoana. Relatia de rudenie - exprimata mai
ales de cuvintele fiul sau nepotul, urmate de un genitiv - devine un
mod de identificare ironica a persoanei. Cind rudenia" se stabileste
cu un obiect total neasteptat, nemotivat, efectul e de umor absurd;
formulele in cauza au insa de obicei o valoare depreciativa,
batjocoritoare, probabil pentru ca mizeaza pe contrazicerea unei
asteptari, pe contrastul implicit cu o valorizare. Tiparul fiul lui" ar
trebui sa identifice un ins, ba chiar sa-i atribuie un loc in societate;
completarile glumete - fiul lui chifla, fiul cepei, fiul ploii - neaga
presupunerile ascultatorului. Exemple pentru acest tipar de
desemnare - care mi se pare relativ nou - pot fi gasite in proza care
adopta un limbaj argotizant: autentic in spirit, daca nu in litera,
deoarece inovatiile autorilor urmeaza de obicei modele de
creativitate frazeologica deja existente. Surselor fictionale - De
altfel, fiul lui chifla s-a topit in camera unde se-nvirt cartile" (G.
Arion, Atac in biblioteca, 1983); el, G.C., fiul cepei" (G.
Cusnarencu, N. Iliescu, Dodecaedru, 1991) li se pot adauga cele
memorialistice, in care e de asteptat ca limbajul sa fie inca mai
autentic: Daca nu aveai o proptea , erai fiul ploii (Ioan
Chertitie, Confesiunile unui gardian, 1991). Se observa din citatele
de mai sus ca substantivele comune introduse in schema relatiei de
rudenie sint tratate asemenea numelor proprii, capatind o flexiune
tipica acestora. In cazurile deja citate, combinatia mizeaza pe efectul
absurd; in altele, termenul care specifica relatia este motivat: Da tu
cine-oi fi? Nepotul lui Zmeu? se supara cel tinar" (E. Barbu,
Groapa); unul dintre noi, nepotul lui Cronos..." (nota autorului: un
individ care avea ceas", M. Avasilcai, Fanfan, rechinul puscariilor,
1994). La fel de logic, ministrul de finante este numit tata lu
bugetu " ( Romania libera", 1348, 1994, 4). Explicatiile
combinatiilor de termeni sint diferite, de la caz la caz: poate fi vorba
de o relatie metonimica (cu un cuvint definitoriu pentru o ocupatie,
de exemplu), de o imagine metaforica, ori de o simpla substitutie
formala, pe baza asemanarii de sunete, a unui cuvint eventual
indecent (fenomenul cunoscut ca deraiere lexicala"). Sursa
tiparului de combinare nu e insa tocmai limpede: acesta ar putea fi,
la origine, o parafraza culta. Multe din exemple sint formatii ad-hoc,
care nu se vor impune ca niste combinatii stabile, dar care atesta
raspindirea unui tipar retoric: folosirea figurata a relatiei de rudenie.

Convorbire cu Stefan Agopian - Dupa zimbituri si zisuri am plecat
la cai"

- Dupa 1989 ti-ai reeditat trei dintre cartile cu succes de critica
- Sara, Manualul intimplarilor si Tache de catifea si ai publicat
nuvelele de ucenicie, scrise inaintea debutului in volum. De ce ai
facut asta? De lene, fiindca n-aveai pofta sa te inhami la un nou
roman? De teama manierismului? Fiindca te inhiba pretentia lumii
care te-a citit si te-a apreciat superlativ sa iesi la iveala cu ceva si
mai si? - Stai s-o luam usor! Intii si intii ca nu mi-am reeditat
decit Tache. Sara mi-a fost ceruta de simona Kessler pentru Editura
Paideia iar Manualul de catre Gabriel Liiceanu, pentru Humanitas.
Era dorinta lor de a reedita aceste carti. Tache l-am publicat la
Editura Ararat, pe care o conduc, si am facut-o dintr-un motiv
sentimental: e cartea la care tin cel mai mult. De altfel tu ai facut
corectura finala si nu mi s-a parut sa te deranjeze prea mult recitirea
ei. - Asa e, dar povestirile de la Editura Eminescu, Insemnari din
Sodoma? - Cu alea e alta poveste. Mircea Ciobanu, care era
directorul editurii, mi le-a cerut... - Sint totusi mult mai slabe decit
s-ar fi asteptat cineva de la tine! - E si normal! Au fost scrise
cind aveam 23-24 de ani si-ar fi trebuit sa apara in 1971, dar stii, cu
tezele... - Ce ai vrut sa demonstrezi publicindu-le? - Eu,
nimic. E o treaba mai curind de... istorie literara. Toate temele pe
care le-am dezvoltat ulterior sint acolo. Criticii n-au avut rabdare sa
vada asta si s-au grabit sa spuna ca e o carte proasta, ba chiar ca am
scris-o acum si ca mi-am ascuns pierderea talentului antedatind-o.
In fine, revenind la restul intrebarii, la lene, inhibitie - pot sa-ti spun
ca nu e vorba nici de lene nici de inhibitie. Am scris totdeauna greu.
Pe Tache (300 pag.) l-am inceput prin 72 si l-am terminat in 80,
Manualul (70 pag.) la fel, a fost inceput in 73, daca nu ma insel, si
l-am terminat in 78. - De ce nu ai debutat cu el, daca il aveai gata
in 78? - Mircea Ciobanu citise cartea si mi-a propus sa debutez
cu ea. L-am refuzat, explicindu-i ca e o carte prea buna pentru un
debut si ca pe mine nu ma stie nimeni ca sa ma sustina, de fapt sa
sustina cartea, si ca exista riscul de a trece neobservata. - Ai
asteptat cu ea pina in 84, deci 6 ani. Cum ai putut sa rezisti atita
timp avind in sertar o carte despre care apoi s-a spus, nici mai mult
nici mai putin, decit ca e o capodopera? - S-a spus ca e o
capodopera in primul rind fiindca mai multi critici imi citisera
celelalte trei carti, Manualul venea ca o incununare a tot ce
publicasem pina atunci si nu le strica deloc imaginea unui autor care
creste normal". Eram deja copil cuminte", care pe masura ce se
maturiza le furniza criticilor argumente din ce in ce mai solide
pentru aprecierile lor anterioare referitoare la mine. Eugen Simion,
care la debut a crezut ca nu voi ajunge niciodata scriitor, s-a suparat
foarte tare pe mine vazind ca am facut-o pina la urma. - Stiu ca
E. Simion nu te iubeste, nici tu pe el! Lasa asta. Vreau sa stiu daca
mai scrii... - Da! Imediat dupa Sara, la care am scris sapte ani, am
inceput un roman scurt, Fric si addenda, care va fi gata spre sfirsitul
anului. Asa sper! Dar sa nu programam viitorul! - Ai scris
totusi vreo carte repede? - Da, Tobit, la care am lucrat numai
vreo trei ani. A fost insa o intimplare fericita care m-a grabit: pentru
prima oara eram in planul ferm al unei edituri (Eminescu) fara sa fi
scris cartea. - Spre deosebire de promotiile" din jur care merg in
grupuri pe cite o directie literara, tu ai, tematic si stilistic, un drum
numai al tau. De aceea critica, in mania ei mendeleeviana, e nevoita
sa te puna totdeauna in cupeu sepa at, ca va-s zica. Esti multumit de
felul cum te-au plasat panoramele literaturii romane din ultimele
decenii (Teposu, Simut, Ulici etc.)? Ce etichete s-au dat casutei tale
separate si ce filiatii s-au facut? Ce filiatii iti recunosti tu insuti? -
Promotiile nu merg nicaieri! Adica merg, dar asta, mersul vreau sa
zic, duce promotia spre o groapa literara". In fiecare promotie"
exista citiva scriitori realmente valorosi, restul gruparii nu are nici o
importanta pina la urma. - Totusi, tu cui apartii? Esti, asa cum
s-a spus, optzecist? - Nu, optzecist nu sint in nici un fel! Sint
insa prieten cu multi scriitori care au debutat, la fel ca si mine, la
inceputul deceniului opt sau dupa... - Cind ai debutat de fapt? -
In 65, la optsprezece ani, ca poet, in Revista vorbei condusa de M.
R. P. - Deci cu oniricii? - Da, cu oniricii, dar nimeni nu prea
mai stie astazi cine au fost oniricii, ce a insemnat cenaclul de la
Uniunea Scriitorilor condus de M. R. P., cine a fost Vintila
Ivanceanu, ca din gruparea condusa de Tepeneag au aparut mari
scriitori... Nora Iuga, de exemplu, prietena noastra care a citit niste
poeme extraordinare intr-o noapte (poate ca era seara), sau Virgil
Mazilescu, sau Ivanceanu. Despre Dimov nu mai vorbesc! Citisem
cele 7 poeme, o parte dintre ele, in Revista vorbei, apoi in volum
(1968) si nu-l mai vedeam in fata ochilor decit pe Dimov, marele
mustacios nascut la Ismail. - Te intrebasem despre etichete... -
Oniric a fost o eticheta si cred ca ea a ramas, atita timp cit in 1992
Dumitru Tepeneag mi-a scris pe un volum daruit mie (Nuntile
necesare): Exceptionalului prozator oniric..." - A scris Tepeneag
asta? - Nu e mare brinza! Adica e. Altii au scris mai rau" si nu in
particular. - Si totusi ce cauti tu la optzecisti? - Intrebarea asta e
echivalenta cu: Ce cauti tu pe lumea asta?" Sincer sa fiu nu stiu sa
raspund la aceste doua intrebari. A, l-am uitat pe Daniel Turcea,
care dupa ce a citit in cenaclu citeva poeme din viitorul lui volum
(Entropia ) a lasat sala cu gura cascata. A fost, dupa ce a rostit
ultimul vers, cel mai aplaudat scriitor al cenaclului. Si aia care
aplaudau nu erau te miri cine. - Te-am intrebat ce filiatii iti
recunosti tu insuti? - Oniricii" au disparut ca grupare imediat
dupa 70. In 70 m-am intors de la armata si eram complet
dezorientat: nu mai stiam ce fel de scriitor o sa fiu. A durat vreun an
pina sa-mi dau seama. Pina atunci scrisesem poezie, teatru si proza
scurta. Anul ala m-am gindit si am stiut ca nu pot sa fiu Rebreanu,
voiam Camil Petrescu, dar nu eram un mare intelectual, si atunci mi-
am adus aminte de Filimon, Mateiu Caragiale, l-am recitit pe Ghica
si m-am intors la Ion Barbu cel care a cazut din geometrie in orient:
asta ar fi pe scurt filiatia mea. Si ar mai fi ceva! Recent, dl. Virgil
Nemoianu declara intr-un interviu acordat Ioanei Parvulescu si
aparut la voi: Observ ca se constituie acum in proza romaneasca un
fel de fantastic negru..." si ii citeaza pe Cartarescu, Corin Braga si
Cochinescu. Fara nici o modestie, ma pun si pe mine in fantasticul
negru" descoperit de dl. Nemoianu, mai ales ca Tobit a aparut cu
multi ani inaintea cartilor celor trei citati. Probabil ca dl. Nemoianu
nici n-a auzit de numele meu, dar imi place ideea ca am deschis un
drum. - In majoritatea cartilor tale personajul principal e un mort
care vorbeste. De unde vine aceasta predilectie a ta - care esti un tip
sociabil, simpatic, plin de umor (si umori) - pentru morbid si
scatologic? Le consideri mai fertile literar? Scontezi pe efectul
socant al amanuntelor scabroase? Cum reusesti sa decantezi
poematic, atit de rafinat, de muzical, de ciudat, materialitatea cea
mai scirboasa? Cum faci din rahat - bici? - Iar te-ai pornit cu o
avalansa de intrebari. Cu ce sa incep? - Hai sa incepem cu
personajele moarte... - Un personaj este un om mort, nu poti sa
negi asta! Traim foarte putin si dupa aia sintem morti definitiv, fara
vreo speranta la intoarcere... - Nu crezi in Dumnezeu? - Nu, nu
cred in Dumnezeul descris de religii. - Dar esti totusi crestin si
dupa tata apartii unui neam care crede de multa vreme, nu-i asa?,
armenii au fost primul popor crestinat la nivel de stat. - Asa-i, dar
asta, vechimea nu e un argument! Nu cred in Dumnezeu, dar respect
traditia. Religiile sint mult mai interesante ca obiect de studiu sau de
afaceri. Dar sa revenim la carti, de fapt la Sara. Sara este o fetita
moarta la 5 ani, in Spania, si readusa la viata in Sibiu, dupa 20 de
ani de la moartea ei. Este readusa la viata intr-o lume in care
morbidul, senzatia imediata, amanuntele dezgustatoare etc. - ceea
ce, in ultima instanta ocupa o mare parte a vietii noastre - sint
menite sa o convinga ca a parasit o lume in care nu merita sa
traiesti. Tot ceea ce criticilor mei li s-a parut socant este de fapt o
lectie despre existenta noastra, lectie tinuta in fata unei fetite care a
fost omorita la cinci ani. Toata cartea (scabroasa, cum au sustinut
cei de la Saptamina si, apoi, Romania Mare ) este un semn de
intrebare asupra existentei noastre. - Nu ai cam exagerat? -
Obiectul artistic este o exagerare a dimensiunilor noastre foarte
restrinse, de altfel. Eu n-am scris carti despre idei. Un limbaj care a
ajuns sa se structureze poate sa sustina orice, si sa emita idei. Ideile
devin astfel un produs" al structurarii, nu al realitatii. - Dar
limbajul nostru este perfect adecvat realitatii! - Nu limbajul, ci
logica noastra! Noi nu am formalizat gramatica in asemenea hal
incit sa nu mai avem contact cu realitatea. Relatiile dintre cuvinte ne
dau curaj nu numai sa existam, dar si sa inventam alte lumi.
Dumnezeu este alta lume, de fapt o inventie a unei gramatici
perfecte. - Vrei sa spui ca un mod de a exprima lumea este un
mod de a inventa lumea"? - Cam asta ar fi! cind spun: Dumnezeu
exista fiindca in lumea asta trebuie sa existe ceva perfect!, fraza pe
care am spus-o este un mod de a organiza cuvintele si din modul de
organizare apare ideea de Dumnezeu. Dumnezeu, daca n-am folosi
un limbaj conventional, articulat gramatical, ar putea fi orice, de la
miasma la haina... - In cartile tale apare adesea lenea,
plictiseala, bautura si mincarea, sexul, birfa, patima pentru citit,
cartile... In ce masura Tache, Tobit, Sara si ceilalti sint tu? - Imi
place intrebarea fiindca pui sexul alaturi de birfa, patima pentru
citit, carti. Te referi, probabil, la cartile pe care le scriu eu! Pe care
le-am scris, de fapt! Ei bine, toate astea patru, sexul,
birfa...reprezinta pentru mine un mod real de existenta, dar si
alcoolul, cum spui tu, bautura". Celelalte, lenea, plictiseala si
mincarea n-au nici o legatura cu mine. Este adevarat ca gatesc si am
facut asta de cind ma stiu, fiindca am crescut fara mama. - Mama
ta a murit? - Nu, dar m-a parasit, pe mine, pe taica-meu si pe sora-
mea cind eu aveam unsprezece ani, taica-meu cincizeci si trei, iar
sora-mea numai sapte ani. - Totusi, in cartile tale apare lenea, in
Tache... sa spunem! - Cind pe capul unui copil cad o multime de
petitori" pentru mama lui, copilul are de ales intre a se sinucide, a
fugi de acasa, sau a intra intr-o expectativa dubioasa. Tache, (eu) am
ales expectativa: priveam si ma minunam ca lumea este facuta altfel
decit in cartea de citire: mame bune si tati rai! La mine (Tache) a
fost invers! Aminarea actiunii din Tache este un mod de existenta,
pentru a nu innebuni cind vezi ca tot ceea ce exista nu este adevarat.
Asta nu e lene! Pentru cei mai multi oameni - chiar si copiii mei sint
in situatia asta - un om care sta cu o carte in mina toata ziua sau pur
si simplu se uita pe pereti opt ore este un om lenes. Tache de catifea,
care isi petrece ziua bind, trancanind si citind, este un om" care
face toate astea pentru a nu se sinucide. - Iar un om care nu se
sinucide nu este un lenes? Iarta-ma, dar oamenii pe care-i cunosc,
cei mai multi, nu-si petrec ziua bind, trancanind si citind". - Este
adevarat, oamenii toata ziua sapa gropi, la propriu, iar pe groapa aia
ridica o casa. Si groapa, dupa ce au sapat-o si au ridicat o casa pe ea,
se numeste pivnita. - De la pivnita la sex nu e decit un pas!? -
Daca te gindesti la vagin, atunci intre ele, dupa parerea mea, nu e
nici o deosebire. - Ma stinjeneste subiectul, dar eu te-am provocat...
Ei bine? - Pivnita este rece, umeda si o multime de limacsi ii
imbaloseaza peretii. Copil fiind am coborit in pivnita, era asa cum
ti-am descris-o. - Chiar daca ma enervezi, te intreb: ce legatura
poate fi intre ceva rece si vagin? - Tot Evul Mediu a crezut ca
diavolul are saminta rece, vrajitoarele au marturisit-o si apoi s-au
incalzit" pe rug. Diavolul poate fi reprezentat la fel de bine si ca un
vagin rece. Altfel spus, noi, barbatii, traim intr-o lume rece-
vaginala. Ion Barbu, care era priapic, a descris situatia intr-un
poem... - O fi fiind vorba despre lapona Enigel? - Da, despre ea
e vorba, numai ca Enigel nu corespundea" cu dorintele craiului
Cripto, un domn falic ce domnea peste bureti; el isi dorea vaginul -
pivnita pe care, in semn de omagiu, l-ar fi umplut cu fragi: Uite
fragi, tie dragi/ Ia-i si toarna-i in puiaca", scrie Ion Barbu. Stau si
ma intreb ce dracu o fi aia puiaca. - Hai sa schimbam subiectul. In
lumea literara esti considerat in general ca un personaj incomod:
spui pe sleau lucruri neconvenabile, esti artagos, circotas, adesea
cinic, si totusi esti scriitorul cu cei mai multi prieteni, imprejurul tau
se face intotdeauna cerc, lumea te cauta, fie si de dragul de a discuta
in contradictoriu. De ce crezi ca se intimpla asa? De fapt eu, ca
prietena a ta, stiu raspunsul: e adevarat ca esti al dracului si ca nu
menajezi pe nimeni, dar mai stiu si ca, in situatii cu adevarat grele,
se poate conta pe tine, ca atunci actionezi barbateste, eficient, cu
singe rece, facind ceea ce foarte putini din cei ce isi afiseaza
cumsecadenia si sensibilitatea ar fi in stare sa faca: am fost martora
cind ai salvat un om necunoscut de la moarte, am vazut cum ti-ai dat
ultimii bani unor prieteni in nevoie, cum ai gazduit, hranit si ingrijit
cu devotament colegi bolnavi. Dar nu vorbesti niciodata despre asta.
Te lauzi doar cu rautatile" tale. De ce aceasta pudoare a bunatatii si
generozitatii? - Din pacate intrebarea isi contine si raspunsul. -
Adica nu esti artagos, circotas, adesea cinic? - Sint, dar
adjectivele astea mi le aplic zilnic si mie. In fiecare zi imi spun, ca
un circotas, ca n-am facut nimic pe lumea asta, si-mi spun asta cu
enervarea unui artagos si cu calmul unui cinic. - Cum iti explici
totusi ca prezenta ta anima totdeauna o societate? - Sa trecem...
Spui ca ai fost martora cind am salvat un om necunoscut de la
moarte". Cacat! Omul necunoscut" despre care vorbesti (eram tu,
Roger Campeanu si eu intr-un tramvai inghetat) intrase in coma
alcoolica si varsa. Asta a patit in definitiv si Marin Preda. Omul
necunoscut, atunci cind i-am tras limba din gura si i-am scos cu
degetul aratator resturile varsaturii din gitlej a zbierat la mine si
pipaindu-se pe piept a scos o sticla de juma" de spirt medicinal. In
ea mai era un deget de lichid albastru, cu care parea ca se simte
dator sa-si trateze in continuare gilcile. - Bine, dar atunci ai
actionat ca un medic", nu-ti era, in primul rind, scirba de nimic si
n-ai ezitat nici o clipa. Noi eram foarte speriati, tu nu.- Stai linistita,
m-am speriat si eu... Acum pot sa-ti spun ca eram foarte speriat dar
din alte motive.- De ce erai speriat?- Abia venisem la Romania
literara" peste voi fara sa am nici un drept, de fapt! Ma refer la
dreptul" vostru de atunci!- Eu te-am placut din prima clipa!- Da, tu,
Roger Campeanu, colegele tale de la corectura si Mihai Pascu care
m-a invatat ce si cum" in (tehno)redactie. Dar aveam o redactie
ostila... Toata lumea din redactie ma ura...- Nu-i adevarat! Si nu
inteleg ce legatura poate fi intre un om care vomita intr-un tramvai
inghetat si redactia noastra.- Atunci cind am ajuns la voi am primit o
galeata de varsaturi pe cap.- Cred ca exagerezi, sau minti!- Sigur,
exagerez si mint: o exuberanta putin silnica a limbajului", cam asta
e concluzia unei doamne moarte astazi despre Manualul... in R. l.
Singura concluzie, de altfel. In primavara lui 84, dupa citeva luni
de la angajarea mea acolo. Atit s-a scris despre Manual" in
Romania literara". Hai sa ne intoarcem la tramvai si la frig.
Plecasem din redactie noaptea, eram trei, si un betiv in coma
alcoolica. Eu i-am bagat un deget in gura si i-am scos resturi de
alimente" comuniste si alcool medicinal. - M-am intrebat, si ma
intreb si astazi cum ai fost in stare sa faci asta! - Pai, eram un om
foarte antrenat in sensul asta. In 1968, in iarna lui 68, studentii de
la Universitate au protestat impotriva faptului ca erau in sesiune de
Craciun. Fiind in sesiune, la respectivele proteste nu au participat
bucurestenii, care erau pe la casele lor. De fapt pe bucuresteni nu-i
prea deranja sesiunea de Craciun, fiindca ei oricum erau acasa si
nici un profesor nu era atit de timpit incit sa-si programeze
examenul chiar in ziua de Craciun. Pe caministi, insa, iti dai seama,
ii deranja foarte tare. Rezultatul acelei miscari a fost mutarea
sesiunii dupa anul nou si un lung sir de epurari in Universitate. Mie
mi s-a parut normal sa fiu exmatriculat, fiindca dadeam pe la
facultate numai din an in paste. Nu stiam atunci ca exmatricularea
ma va costa cinci ani din viata. O indicatie, o directiva, o cerea, (nu
stiu precis ce a hotarit atunci domnul Ion Iliescu) si toti studentii
exmatriculati anul ala, indiferent daca participasera sau nu la
protestele de Craciun, aveau o tinichea de coada. O aveam si eu, dar
habar n-aveam de ea. Am avut o tresarire totusi, atunci cind m-am
dus la Comisariat" pentru a pleca la armata. Era in primavara lui
69. Domnul" capitan, care-mi ceruse buletinul, s-a uitat in ochii
mei si eu m-am uitat in ochii lui: el era un nenorocit de ofiter, iar eu
un nenorocit de oniric tocmai dat afara de la Facultatea de chimie.
El a zis: Te trimit la cai!" Eu am zimbit si am zis: Asta e!" El a
zimbit si a zis: Asta e!" Dupa zimbituri si zisuri eu am plecat la
cai". Incepuse epurarea lui Iliescu, vreau sa spun dl. Iliescu, asta
care acum ne conduce! - Asa. Si? Ala, capitanul ti-a zimbit si dupa
ce ti-a zimbit tu te-ai trezit intr-un tramvai inghetat, eram si eu si
Roger... - Nu, intii m-am trezit la o unitate de munca: trei mii de
oameni adunati din toata tara si parasiti" pe un cimp undeva in
preajma Govorei. Am stat doua nopti pe cimp... - Erati arestati? -
Nu, urma sa formam un batalion de munca, de fapt sa intram in
gulagul romanesc, cel de sub Ceausescu si Iliescu, pe atunci seful
tinerimii romane. - Imi inchipui trei mii de baieti imprastiati pe un
cimp... - Problema e ca baietii", cum i-ai numit tu, tocmai
iesisera din puscarie! - Adica aia trei mii imprastiati pe cimp erau
trei mii de fosti puscariasi? - Cam asta e ideea! Sigur, nu toti erau
fosti puscariasi, erau si analfabeti... - Si tu. Mai era vreunul ca tine?
- Eram patru fosti studenti: eu, un evreu, Menfeld Efraim,
Traian, baiatul unui fost legionar, si un clujean, Mircea. - Ce s-a
intimplat cu voi patru? - Pai a fost simplu: Traian, fiind copil de
legionar, a fost numit seful propagandei pe unitate, Efraim, jidan"
vechi in tara asta, a fost numit contabilul unitatii", Mircea, care
facuse culturism si avea niste muschi cit casa, s-a dus sa care vacile
din abator, iar eu, care aveam 1,65 m inaltime si 52 de kg am fost
numit... medic. Practic, mai mult de un an, noi am fost sefii unitatii
de munca 01770. Vrei sa ne intoarcem la tramvai? - Nu. Mai am
destule intrebari si ma tem ca am umplut deja spatiul interviului.
Mai e loc pentru una singura. Cum iti vezi viitorul? - Voi fi foarte
scurt: unul din prietenii mei, care a murit acum 13 ani, intr-o zi de
13, marti pe deasupra - Nichita Stanescu spunea: Hai sa nu
programam viitorul, dragule!" - Si? - Pai si ar fi ca oamenii n-
ar trebui sa se nasca, daca se nasc ar fi preferabil sa moara imediat
dupa nastere si daca nu mor atunci ar trebui sa intre in somnul
dupa nastere"! Din pacate, citiva, putini, nu intra in somnul dupa
nastere". - Sara? - Si Sara! Stii ce a facut Sara inainte sa
paseasca in lumea cealalta" din nou? - Ascult! - Sara era
bortoasa si indragostita... Avea douazeci de ani! - Ascult.
Citeste-mi! - In camera era frig, turturi stravezii coborau din tavan,
le atingeau crestetul. - Mi-e frig, spuse Sara si atunci din cercul
pe care il desenase odata Simon se ridicara pilpiitoare si verzi si
rosii, citeva limbi ale focului. Mi-e frica! spuse Sara privind limbile
cenusii care se inaltau in dreptul ei. - Nu trebuie sa-ti fie frica, spuse
Israel Hubner, asta s-a mai intimplat o data. Tot ceea ce vezi este o
minciuna! - Mi-e frica! spuse Sara, se ridica in picioare, din ochii
ei cazura doua lacrimi. - Nu trebuie sa-ti fie frica, spuse Israel
Hubner, nimic nu este adevarat. - Mi-e frica! spuse Sara, privi in
fata ei, limbile focului se inaltau in fata ei ca niste stilpi ai lumii. Nu
trebuia sa faci asta cu mine, spuse Sara, isi sterse lacrimile cu
pumnul strins. Pasi in cerc si flacarile ii acoperira trupul, ea nu se
mai vazu". - Da, dupa asta nu prea mai exista si.
Interviu de Adriana Bittel

Stefan Agopian s-a nascut la 16 iunie 1947, in Bucuresti.
Mama - romanca, tatal - armean. A absolvit Liceul Iulia Hasdeu",
apoi a intrat in 1965 la Facultatea de Chimie, de unde a fost
exmatriculat in 1968. A lucrat intre 1973-1983 ca tehnician la
I.S.P.I.F.; 1983-1990 - tehnoredactor la Romania literara"; 1990-
94 - redactor la Luceafarul", in 1992- 93 fiind si sef de sectie la
Cotidianul"; din 1994 este directorul Editurii Ararat. Este casatorit
din 1974 si are doi copii, Ion si Ana.Bibliografie Ziua miniei
(Ed. Cartea Romaneasca, 1979) Tache de catifea (ed. I, Cartea
Romaneasca, 1981; ed. II, Ararat, 1995) Tobit ( Ed. Eminescu,
1983 - Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si Premiul C.C.
U.T.C.) Manualul intimplarilor (ed. I, Cartea Romaneasca 1984
- Premiul Uniunii Scriitorilor; ed. II - Humanitas 1993) Sara (ed.
I, Editura Eminescu 1987 - Premiul revistei Amfiteatru"; ed. II -
Editura Paideia, 1991) - Insemnari din Sodoma (Editura Eminescu,
1993) Dupa 1989 a avut o bogata activitate publicistica in ziarele si
revistele de opozitie. Hobby: numismatica. Boli: agorafobie.

PREPELEAC de Constantin Toiu - Privind pe vizeta reala...

Iulie 1977, Muzeul de arta moderna Stockholm. Salvador
Dali: Enigma lui Wilhelm Tell (ceasornicul inmuiat). Matisse:
Peisaj marocan, dominind culoarea mov, liliachiul noptilor
musulmane. Max Ernst: Vara imaginara, cu figura umana a
individului purtind in loc de nas o trompa de insecta vorace, si
Evadatul. Marret Oppenheim: Guvernanta mea, o pereche de
pantofi albi legati cu o sfoara ca un pachet cu talpile in sus abia
umblate, sau nici atit, noi doar, prafuite... totul asezat pe un platou
de argint cu un servet de olanda alaturi cum ar fi un fel de mincare
exquis", la un restaurant de lux. Tocurile inalte ale pantofilor sint
create in chip de rozeta, in felul produselor superelegante oferite de
vinzatoarele de parfumuri de pe rue Rivoli. Fr. Picabia, Victor
Brauner, Juan Gris, Miro, Chirico. Apoi sculptorul suedez Torsten
Renqvist cu al sau, urias, ghem de sirma ghimpata purtind dedesubt
inscriptia in suedeza magiciana, oculta: Striden mellon anglas och
foglar. Ideea ca secolul XX ar fi secolul sirmei ghimpate, asa
cum foaia de dafin etc., sau asa cum exista epoca de piatra, de bronz
s.a. Edward Kienholz, american: Ward 19, celula 19, The State
Hospital 1966. O celula in marime naturala cu doi indivizi culcati in
doua paturi suprapuse si cu niste capete in care se afla un lichid in
care inoata singuratic un peste,... incremenit, ca o obsesie. Te uiti
pe vizeta foarte reala, ca a unei inchisori oarecare, si apoi in
semiobscuritate apuci sa-i vezi pe cei doi someri" suprapusi. Cel de
deasupra este conturat", imprejmuit de o linie rosie dindu-i tipului
forma (iarasi) a unui peste. Mina o tine legata de o curea de piele
bine fixata de marginea patului de fier, ca la un ospiciu de nebuni.
** * Altfel e ce-am vazut eu cu ochii mei pe vremuri la gradina
zoologica din Baneasa. Tot o celula sau o odaita inchisa, cu usa,
fereastra, cu doua paturi suprapuse in care sedeau doi urangutani,
mascul si femela, ca doi oameni fara slujba petrecindu-si de pomana
timpul acasa, impresia asta o aveai daca te uitai mai mult timp la
perechea solitara sau daca o mai vizitai inca o data, gasindu-i tot
inactivi, tot ginditori, tot in acelasi loc, cu falsa meditatie a
indivizilor taind frunza la ciini si stind la ei in casa pe pat, picior
peste picior. De fapt, de fiece data, masculul sedea in pat, chiar
astfel, picior peste picior, uneori cu miinile sub cap, o tigare-i mai
lipsea in coltul botului, incit sa semene cu un veritabil somer
uman... Femela, mai slaba si mai mica, gospodarea prin cusca, daca
se putea numi cusca, aratindu-si din cind in cind posteriorul catre
vizitatorii amuzati si oferindu-le sexul sangvinolent cu tipete
guturale. Scriu asta, fiindca asta nu mai era arta, asta era doar
viata, viata, viata.** * Laponia. (Tot muzeul nordic Stockholm).
Locurile de sacrificiu alese cu grija in mijlocul naturii, unde
vegetatia sau pietrele par sa alcatuiasca forme speciale, cu un
oarecare inteles, numai bune sa salasluiasca in ele vreun duh
protector... Amulete de tot felul. La laponi, zeii fac parte din natura
si ei sint pietroaie, arbusti pitici, duri, teposi, ori alte forme de teren
ciudate, asa cum in tarile civilizate pictorii abstracti se silesc sa
recompuna, sa desfigureze ori nonfigureze realul...** * Biserica
suedeza, duminica. Banci verzi, stropite cu galben, aurii cum ar
veni, cu un disc mare, galben, al soarelui, adorat de acesti oameni
dinainte de crestinism, astrul pe care nu-l vad prea des. Aerul de
lacas, de cafenea, de bar, al bisericii ca noua si atit de vopsita, sau
hotel, hotel... Curios, misticismul, cu tenebrozitatile lui, se naste si
se dezvolta mai mult in sud, in locurile limpezi, insorite, si nu in
ceturile, frigul, intunericimile lui Miazanoapte. Am inteles. Nu-i o
biserica. Este un Complex. Ca unul comercial. Proba o dau si tinerii
acestia care se apropie de lacas dansind, beti, in mod sigur beti,
scotind limbile unii la altii, in timp ce un domn batrin, distins, cu un
cocker in lesa, afara, dincolo de gardul bisericii, se apleaca tinind in
mina o lopatica si culege atent excrementele ciinelui incovrigat de
efortul eliminarii caznite; altfel te paste amenda.

SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Comicul
perimarii: paraponul din iubire

Fonetismul moldovenesc nu e singura sursa de comic la Alecu
Beldiman si Nicolae Dimachi. Ne amuza - ca la toti boierii
stihuitori, moldoveni sau munteni, de la inceputul sec. 19 -
manevrele lor sirete, staruitoare, modul obstinat si copilaros in care
se caznesc sa inmulteasca argumentele induplecarii iubitei, o iubita
santajata cu zeci de tertipuri sentimentale, asaltata in fel si chip,
implorata pe toate tonurile sa-si schimbe numaidecit umoarea, si, ca
sa zicem asa, sa se revizuiasca. Eu n-am fost stihurgos pentru
gustul lumii ci pentru trebuintele mele", spunea Alecu Vacarescu si,
cu mici exceptii, nu altfel gindeau ceilalti boieri stihuitori. Gresesc
cei ce gloseaza savant in jurul textelor lor (sau a textelor
imprumutate) inchipuind nobile filiatii artistice si responsabilitatea
unei intentii estetice. Ele au structura, tinuta persuasiva si finalitatea
unor ravase de dragoste. Ca si acestea, par sa respecte un tipic cind,
de fapt, nu pot sa iasa dintr-un tipic. Caci ce contine, de regula, o
asemenea epistola parfumata si scaldata in lacrimi, ce poate sa
cuprinda ea cind ecuatia insasi a iubirii e atit de previzibila? In afara
elogiului facut iubitei si a portretului ei idealizat, stilizat pina la
eticheta, ravasul e condamnat sa faca loc spovedaniei indurerate,
evocarii amare a vremurilor faste, jeluirilor, vaicarelilor de uz
comun si pina la urma, imputarilor standard. Pling, oftez, suspin,
ma vaiet" (Conachi) e doar un vers rezumativ. Detaliile sint mult
mai numeroase intrucit acesti stihuitori monomaniaci care aduc fara
incetare omagii zeului lor Amor, minati, cum sint, de rivna
persuasiunii erotice (ce are, de atitea ori, alura retorica) recurg, spre
a inmuia inima ingratei, printre alte siretlicuri de efect, si la
subterfugiul unui set de cunoscute imagini provocatoare de
palpitatii. Ele pun intr-o lumina grozava consecintele parasirii si ale
separarii: Vifor si furtuni greli/ Impotriva vietii meli/ Vad diodata
radicati/ Si nu stiu loc de scapari/ Liman de alinari/* Rasaritul si
apusul/ Miazazi si miazanoapti/ A planitilor tot cursul/Si stihiile cu
toate// Ei sa tot improtivasca/ La acest duh de amor,/ N-ar pute sa
ma opriasca/ Cind eu pentru tini mor/* Furtuni greli navalesc/
Viforul ti dipartiaza/ Ai mei ochi ti prapadesc/ Chip n-au fost sa ti
mai vaza// Lacramez, ma tinguiesc/ Drum n-am nici di o parte/
Valurile ti rapesc -/ O, minunturi fiorate/ Cu porniri nemiloasa/
Urzind alta hotariri/ Sufletul inghiata in mini./ Singili mi sa
racesti/Nu mai simpt di sint cu viata,/ Tremur, lesin ma lovesti.//
Cum si ce fel m-am trezit/ Firea nu stiu ci-au lucrat/ Di-atunci lumea
s-au sfirsit/ Imi pare ca s-au cufundat/* Mi-au perit di-acum lumina
si nadejdea s-au ascuns/ Ca sa alerg n-am la cini, caci stiaua me au
apus/(...) Vestejitu-mi-s-au vecul, mingiierea me s-au stins/ Nici
dreptate nu mai poate ochii mei sa ste de plins" (Alecu Beldiman);
Cit imi pari mari ziua cari petrec fara tine/ Nici o frumusata-a firii
nu ma mingiie pe mine/ Si verdiata ce mai vie samana salbatacita/
Cind intr-insa nu-nfloresti fata ta ce stralucita/* Am perdut
nadejdea toata, nu mai am chip de scapari/ Cind inima me inoata in
valuri de intristari./ Nouri si furtuni cumpliti asupra-mi vad ca sa
pliaca,/ Adincuri nemarginiti viiata me imi iniaca./ Limanul cel de
scapari inca nu sa mai zaresti,/ Inot cit pot in rabdari, iar inima me
imi slabesti/ Adincul nenorocirii ini-ma me dobindesti/* Vad un
soari in ra-piri/ Cu o grabnica porniri/ Spre apus avind (plecari)/
Vad lumina vietii meli/ Dupa-atitea osteneli/ Alergind in dipartari".
(Nicolae Dimachi) Viforul, corabia ce se scufunda, furtuna,
valurile nemiloase, abisurile mortale, stingerea stelelor si pieirea
universului, uritirea firii, ratacirea, potrivnicia naturii fac parte din
arsenalul de vremuri grele al impatimitilor". Sint motive care nu-si
permit sa lipseasca din scrisorelele compuse cu casna mare din fraze
ciupite din carti. Si, exact cum se intimpla in epistolele care incep cu
E ora unu noaptea, sint singur si nu pot sa dorm...", stihurile
boierilor de acum doua veacuri vadesc o insistenta timpa in
inregistrarea turburarilor fiziologice provocate de paraponul din
iubire si se straduiesc sa consemneze - spre a le putea exploata
metodic - toate posturile canonice ale parasitului: a astepta in zadar,
a se simti ranit de moarte, a lacrima necontenit, a-si dori sfirsitul, a
ofta fara oprire, a-si simti inima fulgerata, a nu mai zari limanul, a fi
in intuneric deplin (s.c.l. dar nu prea multe).

REVISTA REVISTELOR

Generatia veche
In CUVANTUL nr. 8, Dan Ciachir (a carui pagina e
intotdeauna de citit pentru accentele sale polemice si referirile
concrete la viata Bisericii - domeniu in care publicul e neinformat)
ne pune in tema cu unele aspecte ale politicii de cadre a Bisericii
Ortodoxe Romane, din pacate cu nimic deosebita de cea a
institutiilor laice postdecembriste - jocuri de culise facute de fosti, in
concurenta pentru functii nu se tine seama de calitati si competente,
ci se urmaresc interese de grup, mentalitatea veche dicteaza in
continuare: S-o spunem acum deschis: ultimele alegeri de ierarhi au
avut ca substrat gerontocratia si... exportul de vladici. Pentru ca in
Sinod continua sa faca jocurile batrinii. (...) Batrini mai ales ca
mentalitate, nu numai ca virsta. Sinodul nostru numara doi
mitropoliti septuagenari, trei episcopi - il includ aici si pe Patriarh -
octogenari si nenumarati vladici septuagenari. Un al treilea
mitropolit, I.P.S. Nestor, va deveni septuagenar anul viitor."
Virstnicii ierarhi vor sa scape de concurenta vicarilor cu titluri
universitare si calitati spirituale si morale deosebite dupa un vechi
procedeu romanesc: promovindu-i". Astfel la alegerile de episcopi
din vara aceasta se decisese la virf ca P.S. Irineu Popa, care, ca
vicar de Ramnic si cu aproape jumatate de veac mai tinar decit
titularul (n. 1914), il incurca pe chiriarh", sa ajunga fara voia sa
episcop al unei nou infiintate eparhii a Teleormanului. A trebuit ca
Arhiepiscopul Clujului, I.P.S. Bartolomeu - zice Dan Ciachir: una
dintre putinele personalitati reale din Soborul Bisericii noastre" - sa
paraseasca sedinta Sinodului in semn de protest, pentru ca numirea
sa nu fie facuta. Concluzia articolului e ca: Generatia veche
continua sa dicteze in Sinod, desi vremea ei, a laturisului, a
conservatului si a lucratului pe sub mina, a trecut. Tinerii ierarhi sint
putini, fac lucruri bune in eparhiile lor, dar sint minoritari in Sobor.
Deocamdata." N-am fi insistat asupra acestui subiect daca n-ar fi
fost semnificativ pentru toate segmentele societatii noastre.
Amaraciunea, dezamagirea mai mare e ca noi, profanii, ne faceam
iluzii ca macar pastorii spirituali se pot lepada de vanitate, de trufie,
care e un pacat capital. Dar se vede ca, deocamdata" (au trecut
sapte ani!), nimeni nu poate sa renunte la pacatele intrate in singe. t
In acelasi numar, sub titlul Tache, profetul, Ioan Buduca isi spune
parerea despre cele doua carti publicate recent de Silviu Brucan,
Noii stilpi ai puterii din Romania si Lumea dupa razboiul rece.
Dupa ce-l portretizeaza pe autor, care face figura unui oximoronic
sihastru al divinatiei politice" (ah!), directorul Cuvintului are o
explicatie plauzibila pentru faptul ca previziunile brucaniene se
implinesc: Mai inseamna ceva faptul ca Silviu Brucan nu greseste
in jocul de-a previziunile? Ca e mai bine informat decit altii? Cu
siguranta ca da, dar nu e vorba de informatii deschise. Silviu Brucan
are acces (i se da, uneori) la canalele prin care vointa politica a
puterilor de azi exercita influenta strategica." Drept argument sint
aduse si admonestarile si amenintarile cu infringerea in alegeri,
adresate public presedintelui Iliescu, desi Brucan nu are nici partid,
nici retea mafiota. Dintr-o asemenea perspectiva, cele doua carti
par doua batai in saua puterii ca sa priceapa cite ceva al de pe sa. In
prima, Tache, profetul, da un rezumat al starii interne a Romaniei
tocmai bun spre a fi prelucrat in campania prezidentiala fie de Ion
Iliescu impotriva celorlalti candidati, fie invers. In cea de a doua, pe
probleme internationale, la fel." t Pipaind nodurile in papura din
cele doua proze brucaniene, I. Buduca spune ca Stilpii... sint subrezi
fiindca la noi clasa mijlocie reprezinta, inca, un procent
nesemnificativ din electorat (si acela in mare parte format din
clientela unor partide antiliberale, precum P.D.S.R.), iar in ce
priveste intrarea in U.E., pentru care ar trebui accelerat ritmul de
dezvoltare prin revenirea la saptamina de lucru de 6 zile, e surprinsa
o contradictie: Pai, cum? Nu spunea profetul ca ne indreptam spre
dreapta liberala, cu privatizarile ei cu tot? Cine sa mai revina la
saptamina de lucru de sase zile? Statul? Iar el? Cit despre
privatizati, ei vor lucra si duminica daca au chef (adica interes), caci
lor nu le face nimeni programul de lucru."

Editorialistul la plaja
Mircea Dinescu a trecut deja la economia de piata isi
intituleaza dl. Ion Cristoiu un editorial in care comenteaza
indeletnicirile de azi ale scriitorului roman. D-sa porneste de la
observatia ca Mircea Dinescu si-a vindut pe plaja, la mare, ultimele
doua volume. Poetul i-a marturisit ca nu s-a simtit deloc stingherit
de aceasta metoda de a-si difuza cartile, deoarece asta-i economia de
piata. Editorialistul trage de aici concluzia ca poetul s-a acomodat
cu noile vremuri. Dar, continua dl. Cristoiu, multi dintre confratii lui
Mircea Dinescu nu fac altceva decit sa boceasca, pe la cafenele si
pe la cluburile politice, prin cenacluri si prin presa despre jungla pe
care trebuie s-o traverseze scriitorul ratacit in tranzitie. Ei viseaza la
o societate in care scriitorul sa suga la doua oi: la cea capitalista si la
cea socialista. Altfel spus, sa poata scrie tot ce le trece prin cap si, in
acelasi timp, sa aiba asigurate de catre stat toate conditiile
materiale." Acesti multi" scriitori, urmeaza dl. Cristoiu, nu vor sa
accepte ca in perioada interbelica majoritatea scriitorilor romani
aveau o slujba lipsita de legatura cu scrisul sau faceau si gazetarie
ca sa aiba din ce trai. Cititorul care nu stie ce se petrece azi in lumea
literara isi poate inchipui, dupa lectura editorialului semnat de dl.
Cristoiu, ca visul scriitorului roman e sa fie intretinut de stat si ca
acelasi scriitor roman plinge dupa privilegii pierdute. Cartile
adaptatului la economia de piata Mircea Dinescu, precizeaza dl.
Cristoiu, se vind excelent. Daca se vind excelent, atunci poetul a
pornit cu ele sub brat pe plaja dintr-un impuls publicitar sau ca sa se
amuze, nu fiindca ar zacea pe rafturile librariilor. Si atunci Mircea
Dinescu n-avea nevoie de acest exercitiu de adaptare la economia de
piata pe care il lauda editorialistul. Cite carti se pot vinde pe plaja?
Sa zicem ca o mie de exemplare. Dar sa admitem ca ar fi trei mii de
cumparatori de literatura intinsi pe cearsafuri. Citi kilometri ar fi
trebuit sa strabata poetul, zilnic, pentru a da de ei? Si daca i-a gasit,
inseamna asta o vinzare excelenta? Nu cumva, mai degraba, e la
mijloc un gest de exasperare prin care Mircea Dinescu vrea sa
comunice opiniei publice acelasi mesaj pe care il transmit confratii
sai care bocesc", cum zice dl. Cristoiu? Daca editorialistul ar
incepe, Doamne, fereste, sa vinda ziare, ca sa creasca tirajul
EVENIMENTULUI ZILEI, ar fi acesta un semn ca dl. Cristoiu se
acomodeaza economiei de piata de la noi? Dl. Cristoiu uita ca atunci
cind scumpirea hirtiei si a manoperei de ziar incepuse sa ameninte
existenta cotidianelor si domnia sa a inceput sa boceasca", suparat
pe jungla tranzitiei de la noi. Fiindca sint putini - si dl. Cristoiu stie
asta -, scriitorii nu pot impune ceea ce ziarele izbutesc de bine de
rau, adica sa obtina anumite inlesniri care le ajuta sa
supravietuiasca. L-a acuzat cineva pe dl. Cristoiu, cind a semnat
impreuna cu alti directori de ziare anumite scrisori deschise adresate
guvernului, ca vrea sa traiasca la fel ca in capitalism, cerind
protectie ca in socialism? L-a intrebat cineva pe scriitorul Ion
Cristoiu cite exemplare a vindut din cartile sale in ultimii ani? Sau
de ce d-sa, o persoana adaptata la economia de piata a inchis un ziar,
asa-numita bulina albastra, adica editia de prinz a Evenimentului
zilei? Macar din pricina ca d-sa, gazetarul, a dovedit ca nu e
infailibil, dl. Cristoiu ar fi trebuit sa se abtina de la a-i acuza pe
multi scriitori ca bocesc. Fiindca scriitorul roman depinde azi si de
preturile hirtiei si ale manoperei tipografice, si de uriasa zapaceala
in care se face difuzarea de carte in Romania, si de starea de
semifaliment in care se gasesc editurile, dar si de cite un editorial de
soiul celui scris de dl. Cristoiu.
Cronicar

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Antrenamentul d-lui
Stolojan

Ne occidentalizAm si noi cum putem. Daca nu in stilul de
viata, macar la cules voturi. Au aparut comitetele de sprijinire a
candidatilor la presedintie. Cu alte cuvinte, persoane care ar putea
cistiga niscai voturi in ipoteza ca ar candida ele insele, se pun la
remorca liderilor pe care ii vad cistigatori. Exemplele cele mai
batatoare la ochi sint cele oferite de sprijinitorii d-lui Iliescu.
Diplomati, actori, sportivi si dl. Theodor Stolojan au sarit in
sprijinul actualului presedinte, oferindu-i tot atitea cirje. Acelasi gen
de sprijin l-au primit si liderul CDR si cel al USD, adica d-nii
Constantinescu si Roman. Daca n-am trai in Romania, as aplauda
acest gen de a face rost de voturi. Aici insa inca se mai voteaza
persoana, nu comitetele de sprijin, oricit de bine ar fi ele garnisite cu
personalitati. Pentru omul obisnuit, reprezentantii comitetelor de
sprijin nu inseamna altceva decit niste adaptati care vor ceva, nu
niste sustinatori dezinteresati care cinta in struna persoanei pe care
vor sa o vada aleasa. Nu intru in detaliile constituirii acestor
comitete de sprijin, dar sprijinitorii nu aduc voturi, ci mai curind
induc nelinisti printre cei care nu se pricep la astfel de fineturi
electorale. Asa s-a intimplat pina si cu aparitia d-lui Theodor
Stolojan in echipa de sustinere a presedintelui Iliescu. Dl. Stolojan l-
a elogiat pe actualul presedinte intr-un stil demn de tinut minte.
Aproape ca a batut cu pumnul in tribuna imaginara de unde l-a
firitisit pe dl. Iliescu. Dar, cu toate ca a incercat sa para foarte
prezent in jocul politic de la noi, dl. Stolojan n-a reusit altceva decit
sa stirneasca semne de intrebare si teorii asupra prezentei sale in
corul laudatorilor d-lui Iliescu. Scenaristii care au citit prea multe
carti de Pavel Corut au lansat ipoteza ca fostul premier a fost adus
pe scena Palatului Copiilor cu fluturari de dosar. Fatalistii sint
incredintati ca dl. Stolojan stie ceva, de-aceea a venit val-virtej de la
New York. In ceea ce-i priveste, moralistii - citi au mai ramas - vad
in gestul omului care i-a dat viza Regelui Mihai o proba de
recunostinta. Adica dl. Stolojan ii raspunde celui care l-a scos din
anonimat, opintindu-se ca sa-l impiedice pe dl. Iliescu sa reintre in
anonimat. Nu stiu cit de recunoscator ii e fostul premier actualului
presedinte, dar, cu siguranta, d-sa datoreaza presei recunostinta pina
peste cap. Toate reporteritele de la sectiile de politica ale ziarelor,
topite dupa Stolo, l-au fardat pe premierul alegerilor din 92
transformindu-l dintr-un functionar disciplinat intr-un Roland
autohton. Meritul ii apartine d-lui Stolojan, dar asta nu schimba
micul detaliu ca predecesorul d-lui Vacaroiu e un produs de presa.
Si nu ma face sa uit ca dl. Vacaroiu a ajuns prim-ministru in urma
recomandarii aceluiasi domn Stolojan. Multa lume a ignorat acest
amanunt care s-a transformat intr-o guvernare de patru ani. Am
inghitit si eu un cirlig aruncat de dl. Stolojan, cu prilejul faimoaselor
sale negocieri televizate cu dl. Miron Cozma. Atunci premierul a
jucat o comedie perfecta pentru presa, in timp ce, pe la spate, i-a dat
d-lui Cozma tot ce a cerut. Mai tirziu, dl. Vacaroiu a jucat mai tare
cu muncitorii de la Resita, dar cu un cinism detestabil, de mic
functionar care-si confunda singele cu cerneala. (Inimoasa sotie a
premierului i-a luat recent apararea in public, precizind ca dl.
Vacaroiu nu e betiv, cum l-a incondeiat presa. Oricum, sa rabzi
patru ani sa citesti in presa ca traiesti alaturi de un indragostit de
vodca si sa nu reactionezi, fiindca sotul iti spune sa nu te bagi in
treburile lui, merita tot respectul.) Cu stilul sau convingator, as
zice chiar cuceritor, dl. Stolojan l-a sprijinit mai ieri pe dl. Iliescu cu
un discurs de citeva minute. Nu cred ca acest discurs il va ajuta pe
dl. Iliescu mai mult decit se poate ajuta d-sa singur. Gazetaritele s-
au ofuscat de indignare vazindu-si idolul pe post de majoreta, ele
ignora insa ca in ecuatia interioara a acestui functionar superior
exista o tenacitate care nu se impiedica intr-un amarit de discurs de
circumstanta. De fapt, dl. Stolojan a venit de la New York si pentru
a scapa de datoria sa fata de dl. Iliescu, dar si ca sa se antreneze
pentru campania din 2000.
Cristian Teodorescu

Romania literara

Editata de
Fundatia "Romania literara" director general Nicolae Manolescu;
cu sprijinul Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa

Redactia:
Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct,
Alex. Stefanescu - redactor sef, Mihai Pascu - secretar general de
redactie, Ioana Parvulescu, Andreea Deciu (critica si istorie literara),
Constanta Buzea (poezie, proza), Cristian Teodorescu, Mihai
Minculescu (publicistica), Eugenia Voda (film, muzica), Marina
Constantinescu (teatru, plastica), Adriana Bittel (externe), Anca
Firescu (secretar de redactie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu,
Simona Galatchi, George Sipos (corectura), Victor Ciupuliga
(fotoreporter).

Administratia:
Fundatia "Romania literara", Calea Victoriei 133, sector 1, cod
71102, Bucuresti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont in lei:
B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont in valuta:B.R.D., filiala
Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena
Raicu (contabil sef), Corneliu Ionescu (sef serviciu difuzare, tel.
650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenta si difuzare in
strainatate), Elena Hurducas (secretariat).Corespondenti: Gabriela
Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor
Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga).Tehnoredactare
computerizata: Fundatia "Romania literara" - Anca Firescu, Mihaela
Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu.

E-MAIL: rom...@romlit.sfos.ro si rom...@buc.soros.ro

INTERNET: HTTP://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://ADECIU.MES.UMN.EDU

Textele cuprinse in aceasta selectie sint difuzate gratuit pentru uz
personal. Reproducerea unor pasaje sau citate poate fi facuta cu
indicarea autorului si a sursei. Reproducera integrala este posibila
cu acordul autorului care poate fi obtinut prin intermediul nostru.
Pentru orice solicitare de acest tip va rugam sa va adresati la
rom...@buc.soros.ro