Romania Literara Nr. 41

[Ivonne Nicolescu]

Romania literara nr. 41

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Tara mea
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Georgicele (varianta de
interpretare)
ACTUALITATEA - Scriitorii puterii
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Nesansa
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - Lupta cu Ingerul
hazardului
Afinitati elective - Premiile literare de Ioana Parvulescu
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Amintiri de demult
CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Intre doua
cosmaruri
PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Citeva frantuzisme
CRONICA PLASTICA de Pavel Susara - Lemnul melancolic si auster
PREPELEAC de Constantin Toiu - Pe rupte
SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Amabili si
circumspecti
Ochean - de Paul Miron - Tortellino
REVISTA REVISTELOR
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Drumul din oglinda

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Tara mea

Sub acest titlu am scris, cind eram elev, nenumarate compuneri
despre frumusetile tarii. O tara pe care aproape n-o cunosteam. Se
calatorea rar pe vremea aceea. Am apucat, imediat dupa razboi,
vagoanele de marfa in care parintii nostri ne urcau, pe fratele meu si
pe mine, la Sibiu ca sa ne ducem la bunici, la Rm. Valcea. Cele de
calatori nu reintrasera in circulatie. Automobile, cum li se spunea, nu
prea existau. Asa ca ne multumeam sa batem cu piciorul cite un
coltisor de tara, mai ales muntii. Restul era geografia invatata cu
doamna Mezrobeanu. Si ce curioase erau orele de geografie: o tara
strabatuta pe harta, in formele ei de relief sau in bogatiile solului si
subsolului ei, fara nici o imagine. Rezultatul acestui fel de a-ti
cunoaste tara se putea observa in compunerile la care m-am referit si
pe care ni le solicita domnul Cornea: toate regiunile de deal semanau,
in mintea mea, cu dealul Capela de la Rm. Valcea, toate riurile aveau
chipul Oltului, toate orasele pareau sa fi imprumutat aerul medieval al
Sibiului, toate luncile aveau linia dulce si rotunjimile delicate ale
aceleia din Sibiel. De o luna si jumatate umblu prin tara. Desi nu
natura este preocuparea mea, acum, trebuie sa spun ca o descopar si o
redescopar cu o uriasa bucurie. Nu este o vorba patriotica aceea ca
Romania este o tara frumoasa. Este o realitate de care ochii mei iau
cunostinta de sase saptamini, in fiecare zi si in fiecare ceas. O
uimitoare diversitate de locuri intr-o atit de uimitoare unitate: unul nu
seamana cu altul, dar toate apartin unui anumit peisaj. Am avut
revelatia ca tarile, ca si oamenii, au un stil propriu. Chiar daca
dealurile dintre Medias, Agnita si Fagaras se deosebesc de acelea
dintre Pitesti, Cimpulung si Tirgoviste prin infinite detalii, liniile,
curburile, pantele le dau un aer izbitor de asemanator, ca si cum ar fi
rude de singe. Maramuresul si Nasaudul sint ca doi veri: se vede bine
stramosul comun. Trecatorile din Carpatii Rasariteni sint surori.
Potcoava pe care o formeaza in Apuseni Valea Ampoiului si Valea
Ariesului s-ar potrivi printre obcinele Bucovinei, daca, inchizind o
clipa ochii, am vedea in locul padurii de foioase ingalbenite si inrosite
de toamna verdele intunecat al brazilor. Dumnezeule, ce frumoasa e
tara mea!

CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Georgicele (varianta de
interpretare)

Ciudate mai sint intimplarile vietii! Daca in urma cu citiva ani
cineva mi-ar fi spus ca voi duce o neeleganta polemica (intrata deja in
prelungiri!) cu dl. Alexandru George, probabil ca as fi ridicat
neincrezator din umeri sau i-as fi ris respectivului in fata. Stima pe
care o port activitatii literare a d-lui George ar fi exclus, din capul
locului, o astfel de posibilitate. In acelasi timp, nu mi-ar fi trecut
prin cap ca absurdul va patrunde in existenta noastra atit de impetuos
incit sa ajung la controverse cu un autor pentru care am toata
admiratia, din motive care n-au deloc de-a face cu literatura. Nu mi
se pare onest sa transfer asupra operei lucruri care se circumscriu,
eventual, slabiciunilor omului. Cind, in urma cu citeva luni, am scris
un articol care se voia o simpla rectificare a unor nedreptati flagrante
comise de dl. Alexandru George intr-un interviu acordat Adevarului
literar si artistic, nu aveam, in nici un fel, intentia de a-l insulta pe
autorul atitor carti pe care le citisem cu imensa placere. Ca dovada, nu
am considerat necesar sa revin asupra problemei atunci cind, sub
semnatura anonima, saptaminalul care gazduise interviul s-a straduit sa
ma faca harcea-parcea, intr-o nota polemica plagiata, stilistic si ideatic,
dupa articolele lui Vadim Tudor. Aveam alte lucruri mai bune de
facut. De pilda, sa citesc ultima carte a domnului Alexandru George,
Caragiale. Carte despre care am si scris, chiar in zilele in care
avocatul/avocatii domniei sale imi aruncau in cap galeata de zoaie
ramase neutilizate de la una sau alta din vesnicele rafuieli ale fostilor
redactori ai Scinteii ceausiste. Articolul a si aparut, de altfel, in
revista Cuvintul, nr. 8. Inutil sa spun ca imi exprimam pe larg, inca o
data, si deloc afectat de chelfaneala administrata atit de catre dl.
George, cit si de mardeiasii de partid, admiratia pentru subtilitatea,
stralucirea si talentul autorului. Din punctul meu de vedere,
lucrurile s-ar fi oprit aici. Mai ales ca insusi dl. Nicolae Manolescu,
intervenind in nedorita polemica, a pus accentele care se cuveneau.
Dar n-a fost sa fie. In Luceafarul, nr. 36, din 2 octombrie 1996, pe o
intreaga pagina de revista, dl. George isi continua furioasa cruciada.
Din nefericire, de data aceasta n-am mai descoperit aproape nimic
din seninatatea, din olimpianismul criticului care, chiar si atunci cind
demola o carte sau un autor, o facea cu gratie. Sau, in orice caz, cu
argumente. La drept vorbind, nu pot sa-mi explic iesirea nervoasa a
autorului Simplelor intimplari... Sa fie vorba de resentimentele celui
care, dupa ce a triumfat ani in sir, nu admite ca, odata si odata, trebuie
sa piarda si el? Sa fie de vina nerezolvatele (si, vai, nerezolvabilele!)
probleme de natura psihanalitica de care am mai vorbit? Nu-mi dau
seama. Tot ceea ce pot sa observ e ca pamfletul cu titlul A scrie despre
ce nu se poate, publicat de Luceafarul, e pe cit de incoerent, pe atit de
lipsit de profesionalism. Sa le luam metodic. Am fost socat sa
constat ca un autor renumit pentru calitatea informatiei nu isi ia
minimele precautii de a controla veridicitatea datelor pe care isi
fundamenteaza demonstratia. Mai ales atunci cind teza pe care se
sprijina e una clar resentimentara: sanctionarea indraznelii unui autor
de a fi indraznit sa nu se refere la contributiile (majore, nu-i asa?) ale
domniei sale. Ca sa nu existe dubii, citez din articolul cu pricina:
...mirarea mea cind m-am vazut ignorat de un studios al problemei
cu care ma presupuneam in alta situatie decit cu s...t, care a inchinat
temei un volum compact de contributii savante in Caiete critice fara
sa pomeneasca macar o data numele meu." Ca dl. George isi releva, cu
aceasta ocazie, pe linga psihologia de persecutat universal, si latura de
urechist, nu ma bucura din cale-afara: nu de alta, dar e posibil ca,
scriind despre una din cartile domniei sale, sa fi girat eu insumi
eventuale inventiuni" proiectate in pagina doar pentru a epata si a
lasa impresia de cunoscator in exhaustivitate al domeniului cercetat.
La ce alta idee sa ma conduca afirmatia transanta a d-lui Alexandru
George cum ca as fi autorul unei carti intitulate Tinarul Faulkner?
Spre dezamagirea cititorului, trebuie sa precizez: din nefericire, nu am
scris niciodata (si cu atit mai putin am publicat) vreo carte cu
asemenea titlu! Lucrurile se complica (si ma duc cu gindul la
niscaiva experiente paranormale) cind citesc ca dl. Alexandru George
a avut in mina acea carte, recunoscind, e drept, ca nu a citit-o: ...am
parcurs-o doar in fuga, pentru ca nu am reusit sa mi-o procur"! As fi eu
insumi fericit daca dl. George ar putea sa-mi furnizeze macar un
exemplar al acestei fete-morgana de celuloza: mi-ar prinde extrem de
bine in bibliografia solicitata periodic la universitate! Cu toate ca doar
a rasfoit cartea cu pricina, dl. George trage totusi concluzia ca din ea
s-a nascut opul pe care il discuta pe larg in Luceafarul (de data aceasta,
unul real: Cartea esecurilor. Jurnalul intim si sinuciderea, Editura
Amarcord, 1995). Si nu lipseste mult sa fiu invinuit si de plagiat:
Subiectul aceleia sTinarul Faulknert facea parte dintr-un manunchi de
preocupari ce se pot descoperi in insusi nucleul activitatii si
convingerilor mele scriitoricesti". Sa vezi si sa nu crezi: dupa ce ca n-
am scris nici un rind din inexistenta carte, iata-ma si epigon al unui
teritoriu arendat in exclusivitate d-lui Alexandru George! Oricit de
amuzanta in sine, intimplarea (simpla!) ridica o problema mult mai
grava: aceea a intolerantei. Pentru ca nu admite, fundamental, ca
cineva poate fi de alta parere decit domnia sa, dl. George se deda la
metode de discreditare (si intimidare: pe tot parcursul articolului, sint
calificat, condescendent, drept tinarul critic", pentru a sublinia ca
nabadaile" mele sint explicabile prin putinatatea anilor!) care nu au
de-a face nici cu literatura, nici cu morala. Ma lasa rece daca dl.
George persista in aberatia de a crede ca facind comentariu politic m-
am pus in situatia inadmisibila de a scrie pe partitura altuia" (i-as
ramine, totusi, recunoscator sa aflu pe cine plagiez in acest caz: poate
pe Batrinul Faulkner! ). Dar ma intristeaza sa observ ca un critic literar
care a facut cariera corectind erorile contemporanilor, cade, la modul
cel mai grosolan, in groapa sapata, de citeva decenii incoace, altora.

ACTUALITATEA - Scriitorii puterii

Vizitind Romania dupa treizeci si sase de ani de exil, Petru
Dumitriu a facut o serie de declaratii socante. Pentru el, Ion Iliescu -
presedintele tarii - este un inger" si coborirea lui de la cer, dupa un sir
de demoni" (inceput de Carol al II-lea si terminat de N. Ceausescu),
reprezinta salvarea tarii. D-l Dumitriu nu s-a sfiit sa apara la emisiunile
electorale ale d-lui Iliescu afisind - si acolo - aceeasi adulatie quasi-
religioasa. Atitudinea si ideile d-sale m-au provocat la rediscutarea
raporturilor scriitorului roman cu puterea, la definirea angajarii (sau
dez-angajarii sale) politice si la delimitarea impactului ei asupra
operei. Pentru ca omul face opera si, oricit de autonoma ar fi creatia de
contextul ei, oricit de detasata" ar fi moralitatea scriitorului de
morala lumii pe care o plasmuieste, reflexul de adincime, de fundal,
nu poate sa nu se manifeste. Scriitorul este nexul operei lui cu lumea
si plasarea operei pe orbita unui univers de sine statator, universul
valorilor recunoscute, nu elimina niciodata total motivele reale ale
germinatiei initiatoare. Ma refer, desigur, la operele vii, la creatiile
unor scriitori recunoscuti. D-l Petru Dumitriu este un scriitor
recunoscut, cu o opera de valoare indubitabila. El nu este unul dintre
culturnicii" vechiului regim, recuperati de regimul d-lui Iliescu. Prin
dezertarea" lui din 1960, d-l Dumitriu s-a rupt de presiunea la care
comunismul i-a supus pe cei ramasi, de exilul interior" la care au fost
condamnati scriitorii romani. Trei decenii puteau sterge
depersonalizarea aparenta, conformismul ierarhizat la care erau
impinsi creatorii veritabili. In momentul fugii sale el s-a dezis de
prudenta, stereotipia si autocenzura impuse de tactica supravietuirii.
El a putut surprinde - din afara - gulagul ideologic in care cultura
romana fusese inchisa si, dincolo de marca profunda" a inceputurilor
acestuia, a putut sa se deparaziteze de fermentii" pe care ii continea.
Petru Dumitriu nu poate fi, asadar, pus laolalta cu indrumatorii"
culturali ai epocii comuniste, cu creatorii" programati de ea pentru
aglutinarea creatiei veritabile, pentru sufocarea scriitorilor de vocatie.
Intr-un eseu din 1980, Noi si Occidentul, Alexandr Zinoviev descria
tipul de creator" specific socialismului in urmatorii termeni: ...o
persoana relativ instruita, dezghetata, vanitoasa si avida, obisnuita
precoce cu manevrele din culisele societatii, perfect cinica, gata sa
comita orice ticalosie daca circumstantele ii sint propice pentru a
dobindi citeva avantaje, abila, plina de resurse, cunoscind perfect arta
disimularii propriei naturi". Scriitorii" de acest tip au devenit, dupa
1989, sprijinitorii neconditionati ai noului regim, functionarii lui.
Nimeni nu s-a mirat, in cetatea literelor, de usurinta cu care
reprezentanti notorii ai dirijismului cultural ceausist, de la un Mihai
Ungheanu, la un Nicolae Dan Fruntelata, au renuntat la doctrina" pe
care o profesau - si in numele careia cantareau" operele scriitorilor
romani - pentru a administra" cultura in contextul democratiei
originale". Ei au revenit in desant, s-au facut necesari, umplind golul
ideologic generat de prabusirea comunismului cu un nationalism de
circumstanta, solicitat de chiar imprejurarea fixarii bazelor" noului
regim. In plus, cum remarca Alina Mungiu, in Romanii dupa ^89, ii
unea constiinta faptului ca nu sint si nu vor fi niciodata valori de talie
europeana in domeniul culturii, ca singurul teren pe care il pot domina
este spatiul cultural romanesc si singurul instrument de dominatie -
pentru ca elita culturala i-a tratat intotdeauna drept reprezentanti
minori ai culturii romane - este cel politic, si anume nationalismul.
Prin aceasta ideologie ei combateau atit sentimentele lor de
inferioritate, cit si cel al unei parti a clasei politice si a populatiei, isi
afirmau dispretul si neatirnarea fata de valorile europene unde nu
aveau acces". Acesti"culturnici" ar fi oportunistii. Petru Dumitriu
nu este un astfel de oportunist. El face realmente parte din elita
culturala. Scriitorul nu poate fi invinuit de prosternarea in fata puterii
nici dintr-o nostalgie. Nostalgicii sint alta categorie de literati
mostenita de la vechiul regim. Nostalgicii, de la Adrian Paunescu la C.
V. Tudor, sint ei insisi produse ale combustiei culturale" socialiste
care a generat tipul de creator portretizat de Zinoviev, dar avind, in
plus, un anume, indubitabil, talent. Nostalgicii jinduiesc puterea pe
care ordinea si ierarhia comunista le-o conferea asupra celorlalti, si
tintuiesc in numele ei noua stare de lucruri. Paradoxal, ei nu sint
impotriva puterii pe care o critica, ci impotriva moliciunii" acesteia.
Nostalgicii ataca puterea, se arunca in lupta pentru ea, in speranta unei
restauratii mai ferme, a fixarii unei ierarhii in care sa le fie perfect
definite pozitiile. Angajamentul lor este, in consecinta, unul de
conservare, de mentinere, orice tranzitie - mai mult sau mai putin
decisa - bruindu-le habitudinile dobindite sub comunisti. In cazul lor
mai poate functiona si o explicatie psihanalitica. Intr-o emisiune a
Europei libere", Teze si antiteze la Paris", realizata in 1990 cu
Monica Lovinescu, aratam ca un A. Paunescu a revenit rapid, in
creatia sa, la inversunarea ideologica" anterioara si dintr-un sentiment
al reacreditarii ei. Consecventa, a gindit el probabil, salveaza opera.
Petru Dumitriu nu poate fi insa un nostalgic de acest tip.
Pacatele tineretilor", cum ar fi uitatul Drum fara pulbere, au fost
spalate prin Cronica de familie si, dupa dezertare", prin tot ce a scris
in Occident. Scriitorul nu poate fi alaturat nici neutrilor", adeptilor
inchiderii creatorului in turnul de fildes". Pozitia, sustinuta de
criticul Eugen Simion, este - in fond - o angajare disimulata de partea
puterii. D-l Simion ar putea sustine, in acord cu Timothy Garton Ash,
ca scriitorii ar trebui sa se tina departe de politica. Reflectind la
schimbarile aduse de annus mirabilis 1989", Garton Ash scria ca:
Argumentul meu este doar ca ei au, si trebuie sa aiba, un rol diferit,
care se reflecta, in mod crucial, intr-o utilizare diferita a limbajului.
Daca un politician prezinta o varianta partiala, unilaterala, chiar
autocenzurata, in legatura cu o anumita problema, el isi face meseria...
Daca un intelectual face asa ceva, el a dat gres". Intr-o lume in
tranzitie, fara alti politicieni" decit cei formati sub comunism,
scriitorii trebuie necesarmente sa isi asume riscul de a da gres". Fara
creativitatea lor necenzurata, fara critica" lor, societatea civila poate
incremeni in proiect, poate fi favorizata aparenta, dublul adevar
specific totalitarismului. Retragerea" este un mod mascat de a
sprijini establishment-ul mostenit, convertit sub valurile democratiei
originale intr-o oligarhie politico-financiara mai puternica si mai
absolutista decat fosta nomenclatura. D-l Petru Dumitriu nu s-a
retras. El si-a declarat pe fata optiunea pentru"inger". Aproape fara
nici o justificare. Argumentul ca pe d-l Iliescu il cunoaste, ca d-l
Iliescu l-a invitat, este derizoriu. Cum derizorie este si comparatia -
autoflatanta - cu Malraux. Francezul a evoluat natural, de la un tip de
angajare la altul, de la stinga la dreapta. Optind pentru d-l Iliescu si
partidul sau, d-l Dumitriu a evoluat in cerc. Optiunea, ca decizie
individuala, ii apartine - desigur - in totalitate si nimeni nu-l poate
invinui pentru ea. Pentru scriitor, ca aparitie publica, ea are insa o
valoare morala ce poate cintari greu la judecata de apoi" a operei.
Pentru ca, oricit de rupt ar fi fost, in Occident, de realitatile romanesti,
Petru Dumitriu nu putea sa nu realizeze ca in tara se poarta o batalie cu
trecutul. Cu trecutul inca prezent. Cum pot fi motivate, atunci,
declaratiile scriitorului? Ce resorturi l-au impins pe Petru Dumitriu,
atit de marcat de experienta comunista, la proptirea unei puteri ce isi
trage seva din aceasta? Intrebat de George Pruteanu, intr-unul din
dialogurile lor, grupate in Pactul cu diavolul, de ce nu vine inca in
tara, Petru Dumitriu a raspuns acum trei ani: Am fost ranit pina in
maduva oaselor de Romania comunista a lui Gheorghiu-Dej, Rautu &
Comp, si a Securitatii. Si sunt inca. Teama (s. n.) aia n-a iesit de tot
din mine. Si, repet: nici ce aud nu ma atrage." Oare ce-o fi auzit de
atunci in plus, cu ce i-a fost pansata sau anesteziata adinca rana astfel
incit sa se simta, tocmai acum, in campanie, atras ?
Toma Roman

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Nesansa

ExistA, din nefericire, oameni urmariti de nesansa, dupa cum
exista altii urmariti de noroc. Numai ca, spre deosebire de noroc,
nesansa este mult mai tenace: cind ea se indirjeste asupra cuiva, o
face de obicei pentru multa vreme. Uneori pentru toata viata. In
anii ^50, Petru Dumitriu - speranta numarul unu a prozei noastre -
fusese, probabil, cel mai dotat scriitor roman tinar. Era stralucit, cult,
nonsalant, plin de succes. Scria asa cum respira. Soarta aproape ca il
impovarase cu daruri: talent literar incontestabil, frumusete, sanatate,
vocatie exceptionala pentru invatarea limbilor straine, farmec social,
usurinta de a scrie. Ce i-ar fi putut oferi mai mult? Soarta ia insa cu
o mina ce da cu alta. Coplesindu-l pe scriitorul Petru Dumitriu cu
talente, ea l-a plasat pe o traiectorie biografica in care accidentele
nefericite si esecurile existentiale s-au tinut apoi lant. Aflat la
studii in Germania, viitorul scriitor rateaza obtinerea doctoratului din
cauza intrarii armatelor sovietice in tara; pentru a-si face uitate
originea nesanatoasa si situatia de detinut politic a tatalui sau, scrie
proze de un conformism extrem, care il descalifica in ochii publicului;
capodopera intitulata Cronica de familie, pe a carei ultima pagina
autorul scrisese - cu inconstienta tineretii si fara teama de a tenta
diavolul- INCEPUT in loc de SFIRSIT, avea sa fie prima si, pina
acum, ultima sa carte mare; plecat in Occident in 1960 cu gindul de
a face cariera internationala, ajunge acolo prea devreme, intr-un
moment cind intelighentia locului, infestata de marxism, refuza sa
vada evidenta: in loc de cariera stralucita - ostracizarea. In sfirsit, dotat
ca nimeni altul pentru a scrie literatura, Petru Dumitriu s-a imbolnavit
de cea mai grea boala a unui scriitor, sterilitatea: mai bine de zece ani,
marele prozator a tacut. Se putea crede ca nefericitul roman bause
paharul amaraciunii pina la fund, dar n-a fost asa. Dupa decembrie
1989, cind reintegrarea sa cu drepturi depline in literatura noastra
parea un lucru firesc, am asistat la o pseudo-recuperare - de fapt, la o
manipulare intreprinsa de noile oficialitati culturale. Petru Dumitriu
revine pentru prima oara in Romania dupa 37 de ani, in toiul unei
campanii electorale desperate, si intra in jocul politic - probabil fara sa-
si dea seama - de partea urmasilor lui Malvolio Leonte. Actiunea
cenzurii comuniste si a nefericirii exilului a fost astfel completata de
gafa prozatorului insusi. Se vede ca, atunci cind esti urmarit de
ghinion, esti urmarit pina la capat. Si totusi - cine stie? Petru
Dumitriu se afla impovarat de o nesansa atit de mare, incit ea poate
deveni molipsitoare. Acordind neo-comunistilor o cautiune
nemeritata, nefericitul autor a transmis acestora, sa speram, si o parte
din ghinionul care l-a persecutat toata viata. Si sa speram atunci ca, la
urmatoarea sa vizita in Romania, oficialitatile ce-l vor primi vor fi
altele decit in octombrie 1996. Ar fi - alaturi de citeva nuvele din
Cronica de familie - singurul serviciu real pe care Petru Dumitriu l-ar
mai putea aduce patriei departate.n

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - Lupta cu Ingerul
hazardului

TrAim, de la un timp, asa cum s-a spus, intr-o era a teoriei.
Teorie care, nutrindu-se cu materia literaturii, incearca a o inchide
intr-o rezervatie sau alta si nu o data sfirseste prin a o dispretui. A-si
proclama adica un privilegiu similirasial, in numele unei puritati" ce
nu admite amestecul degradant (metisarea) cu metafora si cu stilul, cu
poezia" si cu"eseismul". Desigur, in numele unei valabilitati ne
varietur, al unei universalitati. Cele mai importante spirite care au
avut nesansa de a trai cu citeva decenii in urma sint excomunicate de
Biserica scientologica a literaturii, sub acuzatia de perimare, de cadere
in desuetudine. Cutezam, totusi, a-l cita pe batrinul Valery, atit de
suspectat de unii metodologi: In arte teoriile nu valoreaza mare
lucru. (...) Adevarul e ca ele nu au o valoare universala. Sint teorii
pentru unul. Utile numai pentru unul singur. Facute pentru el de catre
el. Critica, ea care distruge cu usurinta aceste teorii, este lipsita de
cunoasterea nevoilor si a predispozitiilor individului; si insasi teoria ar
trebui sa declare ca ea nu este adevarata in general, ci adevarata pentru
un X al carui instrument este". Reluam aceste linii din cartea Irinei
Mavrodin, Mina care scrie, ce constituie, in fond, o meditatie in
marginea lor. De buna credinta, autoarea da Cezarului ce e al
Cezarului, recunoscind si legitimitatea, pina la un punct, a unei teorii
pentru toti", incercind a mentine un echilibru intre cele doua
niveluri". Dar faptul n-o impiedica a inregistra necontenit
dificultatea de a stabili o comunicare intre unicitate si generalitate".
Sau foarte explicit: am senzatia, in timp ce scriu, ca generalitatea pe
care cred ca o construiesc este de fapt desenul unei experiente
individuale de autor, propria mea experienta, din care nu pot evada cu
adevarat, din care am (si dau) doar iluzia ca am evadat". Unghiul
sub care Irina Mavrodin abordeaza problematica raportului dintre
generalitate si individualitate este configurat de un raport, am zice
tehnic", ce-l oglindeste pe primul, ai carui factori sint necesitatea si
hazardul. Sa vedem despre ce este vorba. Opera de arta, considera
autoarea, este totdeauna indusa de un hazard. Atit acel primum
movens implicat in infiintarea ei, cit si imobilitatea in care
incremeneste tin de natura hazardului. Un hazard fericit si bun",
deoarece gratie lui se produc ecloziunea si instaurarea necesitatii"
care constituie opera insasi. Aceasta ar putea fi definita ca un hazard
invins cu fiecare cuvint, cu fiecare linie sau tusa de culoare, cu fiecare
milimetru de lut modelat, de marmora, de piatra cioplita, cu fiecare
nota muzicala". Concept-cheie pentru orice poietica si poetica,
hazardul e, pe de o parte, supus, infrint prin integrarea lui in creatie,
transubstantiindu-se in necesitate, iar pe de alta reapare in cadrul
pozitiv" al acesteia, aidoma unui revenant, justificind-o, caci
necesitatea se regaseste in hazard". Spre a-si face mai convingatoare
speculatia, Irina Mavrodin o ilustreaza prin exemplul oferit de
elaborarea Cimitirului marin. Dupa cum marturiseste insusi autorul
sau, celebrul poem reprezinta rezultatul sectionarii unui travaliu
interior de catre un eveniment fortuit". In timp ce lucra asupra lui,
intr-o dupa-amiaza a anului 1920, poetul a fost vizitat de prietenul sau,
criticul Jacques Riviere, care, citindu-l, s-a declarat fermecat" de
stadiul in care se afla atunci textul. Imprejurarea l-a determinat pe
Valery a-l socoti, in acea clipa, incheiat: Astfel a fost fixata, din
intimplare, configuratia acestei creatii. Nu eu m-am oprit la ea. De
altfel, nu pot reveni in general asupra unui lucru pe care l-am scris fara
sa ma gindesc ca as face cu totul alteva din el, daca vreo interventie
straina sau vreo imprejurare oarecare nu ar fi rupt incintarea de a nu il
incheia". Ceea ce pare intr-adevar un triumf al hazardului",
contrasemnat de unul dintre cei mai acerbi reprezentanti ai
intelectualizarii creatiei, ai perfectibilitatii" ei lucide, nesatul de-a
obtine asupra-i un grad in plus de constiinta". Dar ce este hazardul?
Irina Mavrodin cerceteaza scrupulos etimologia si spectrul de sensuri
ale termenului, care, potrivit dictionarului Le petit Robert (1975),
provine din arabul az-zahr (zar), prin spaniolul azar, aparind in
franceza secolului al 12-lea sub forma hasart. Semnificind, in Evul
mediu, un joc de zaruri, inseamna azi, potrivit aceluiasi dictionar:
cas, evenement fortuit; concours de circonstances inattendu et
inexplicable, cause fictive de ce qui arrive sans raison apparente ou
explicable, souvent personnifiee au meme titre que le sort, la fortune
etc.". Asadar, in textura conceptului intra fortuitul, neasteptatul,
inexplicabilul, fictivul etc. Cu sau fara voia metodologilor rationalisti,
ne aflam in climatul misterului. Inca Fontenelle observa ca: Analiza
hazardurilor ramine un vast tinut lasat in parasire", iar ironia
voltaireana concedea ca: Maria sa preasfinta Hazardul hotaraste totul".
Interesant ca nu sint in chestiune doar divagatii poetice, stilistice sau
dubios eseistice, ci si opinii ale unor filosofi si oameni de stiinta.
Apreciind ca teoria hazardului este legata de aplicarea in domeniul
evenimentelor aleatorii (cea mai importanta aplicare a teoriei
probabilitatilor), Karl R. Popper scrie: orice metoda rationala de a
prevedea aparitia lor este sortita esecului. avem intr-un fel sentimentul
ca nu un om de stiinta, ci doar un profet le-ar putea prezice". Pentru ca
Jean-Louis Boursin, in Les structures du hasard, sa afirme: Nu
putem da probabilitatii o definitie satisfacatoare... Exista aici ceva
misterios, inaccesibil matematicianului". Biologul Jacques Monod,
laureat al premiului Nobel, insista, la rindul sau, asupra caracterului
absurd al hazardului, punindu-si cunoscuta lucrare, Le hasard et la
necessite, sub semnul unui motto din Mitul lui Sisif. E, prin urmare,
cit se poate de indreptatita postura eseistei noastre, care-si notifica, in
cursul cercetarii, sentimentul prezervarii a ceva pretios si mereu viu,
o zona a misterului si a inefabilului ". Acest mister botezat hazard
deschide perspectiva cea mai adinca a volumului de care ne ocupam.
E o reabilitare, intr-o noua terminologie si intr-o retea de referinte
moderne, a conceptiei irationale a operei de arta, ireductibila la
scheme explicative si la retete. O apropiere salutara de enigma ce
prezideaza creatia si de spontaneitatea in care aceasta se produce si se
comunica. Hazardul, remarca Irina Mavrodin, este, in anume conditii,
sinonim cu inspiratia. E drept ca pe aceasta din urma Valery o execra,
dar ea ar putea fi reabilitata in chiar termeni valeryeni: in acceptia
cea mai curenta, inspiratia este asimilata unui primum movens,
unui stimulus, unui generator de text (de opera) care poate fi conceput
ca actionind nu numai la originea obiectului estetic, ci si pe parcursul
facerii lui, pastrindu-si calitatea de element care se afla ad initium,
care pune in miscare, printr-un mod de a actiona punctual
(punctiform), altfel spus, discontinuu. Discontinuitatea nu este asadar
(...) incompatibila cu inspiratia , ci, dimpotriva, ea este chiar o
calitate in afara careia nu poate fi conceput un mod de a fi al
inspiratiei ". Desi cartezian, autorul Tinerei Parce stie ca exista o
stiinta a irationalului, de care un artist nu poate face abstractie.
Adesea, reflectiile sale o confirma in ambivalenta lor fertila: Nu
exista geniu pur inconstient. Omul de geniu este, dimpotriva, acela
care stie sa profite de figurile aruncate de hazard. De aici el scoate o
resursa nesecata, vasta ca si lumea. Dar isi pastreaza arta de a suprima -
de a lega din nou-, libertatea sa". Ori: Sa profiti de accidentul
fericit. Scriitorul adevarat isi abandoneaza ideea in favoarea alteia care
ii apare, cautind cuvintele pentru a o exprima pe prima, prin aceste
cuvinte insesi. El se descopera devenit mai puternic, chiar mai
profund, prin acest joc de cuvinte neprevazute - dar a carui valoare o
vede imediat = ceea ce va retine un cititor din aceasta: meritul sau".
Atari observatii le amintesc pe cele ale lui Stendhal, prin care acesta
propunea scrierea rapida" de scrisori, jurnale intime etc., ca maniera
de a gasi o fanta prin care sa patrunda in spatiul literaturii. La fel ne
indreapta gindul catre imprevizibilitatea actului declansator de
literatura, catre anodinul si cenusiul faptului ce excita" intru scris,
prin care e activata memoria involuntara" a lui Marel Proust.
Vechea, dar, dupa toate probabilitatile, inca valida imagine a
inspiratiei revine, iata, in vesminte noi, pentru a explica - o alta
explicatie se pare ca inca nu s-a forjat - trecerea de la starea
nonartistica la cea artistica. Peste bracurile sfortarilor hiper-rationale,
Muzele incep sa filfiie din nou. Imbracate si coafate in saloanele
actuale, ne atrag atentia asupra prezentei lor insubstituibile... In
conformitate (relativa) cu mentalitatea instrumentala, cu masinismul"
mai mult sau mai putin subtil al erei teoretice pe care o strabatem,
Irina Mavrodin celebreaza mina care prinde din zbor hazardul", il
detaseaza prin optiunea ei, il fixeaza si-l preschimba in materialul de
care are estetica nevoie. Mina: o capcana de prins hazardul". Mina
incepe sa aiba tot mai mult o autonomie, o initiativa proprie, fiind
locul unde se concentreaza tot mai mult intelectul, afectivitatea,
imaginatia, rabdarea infinita a creatorului. In acest sens, scriitorul
scrie direct cu degetele (materialitatea efectiva a muncii pictorului si a
sculptorului ne ingaduie sa intelegem, prin extrapolare,
materialitatea muncii scriitorului". Dar - atentie! - nu ne gasim intr-
un atelier de lucru manual. Acceptata ca unealta, prelungita datorita
creionului, pixului, stiloului si masinii de scris, mina nu e mai putin o
buna conducatoare a fluidului misterios, a hazardului care, dupa cum
spunea Chamfort, poate fi o porecla a Providentei. In speta mina
stinga, sursa nesecata a operei, viata eterna a acesteia: Prin mina stinga
este recunoscut si integrat operei Hazardul fundamental, cel prin care
ea incepe, cel prin care ea sfirseste. Mina dreapta fructifica darul
maruntelor hazarduri, ce se suscita unele pe celelalte, asa cum o rima
poate aduce o alta rima. Mina dreapta - pentru a duce mai departe
aceasta hermeneutica (...) - este un loc al muncii umane, cea stinga
locul muncii divine. Prima este sub semnul profanului, cea de-a doua
sub semnul sacrului". Credem a nu gresi socotind ca, in viziunea
Irinei Mavrodin, hazardul e un Inger cu care necesitatea noastra
umana lupta, desigur cu speranta de a-l invinge. Confruntare ce se
regaseste in relatia dintre cele doua miini. Dar in dialectica ce le pune
in relatie nici una nu este in ultima instanta superioara celeilalte, caci
ele nu pot exista in deplinatatea calitatilor si functiilor lor decit una
prin cealalta, asa cum rostirea-scriitura care este opera nu poate exista
decit prin tacerea care este tot opera".

Afinitati elective - Premiile literare de Ioana Parvulescu

Draga Ioana, Genul epistolar avantajindu-ma (l-am practicat ca
pe un viciu, pedepsit uneori drastic, nu numai de tacerea adresantilor,
ci si de imixtiunea, in 1975, a securitatii), iti voi raspunde pe puncte,
amanuntit, repetindu-ma probabil, apasind pe vechi dureri, rasfatind
dulci bucurii. Care este, dupa opinia Dumneavoastra, insemnatatea
unui premiu literar? Dumneavoastra sint eu! Si-i o vreme ploioasa, e
frig ca-n frigider in camera ticsita de carti necitite, televizoru-i stricat,
motanul mort, becisnicul de mine schiop, cu urechile tiuite de
tensiuni interne si externe, sictirit financiar, taxat de timpit si
zaharisit. Or, am un chef nebun sa povestesc la gura sobei, la gura
iubitei (ideale, desigur!), sa intru dezinvolt, marturisindu-ma, in gura
tirgului, a Europei, a lumii! De ce nu? Merita s-o iei barbateste pe
miristi. Putin text oral nu strica. Afinitatile sper sa fie eligibile!
Carevasazica, ma aflam prin 1971 la Dolhasca. Imi aparusera in 1970
doua plachete: Versuri, Detectivul Arthur. Prima, cu titlul Fluturii din
pandispan, o dusese, exasperat de inertia mea, Adi Cusin (pe atunci
viril vizitator al nodului de cale ferata ce mi-a strins net doisprezece
ani de viata), la Editura Tineretului, plasind-o in dulapurile profunde
ale registraturii. Sosi un nou redactor, Nicolae Oancea, cotrobai
rafturile, lua un vraf, ma placu-n dosarul scos nevinovat. Asta in 1967,
banui. M-am intilnit cu N.O., am refuzat sa apar in colectia
Luceafarul" (se degradase, ultimul valabil: Virgil Mazilescu). Si-a
inceput taraganarea de trei ani. Leonid Dimov s-a prezentat la fata
locului si, mustacios, coroiat, congestionat, a propus intregii edituri o
bataie!! A intervenit si Florin Mugur, delicat, (citind cartea rapid si, pe
sest, schimbind un cuvint dintr-o poezie ce-a fost, pe urma, citata,
rasfloflocita, devenita un fel de blazon: O, vechi si dragi bucatarii de
vara..."; modificare dovedita benefica, cred; in Gazeta literara, Ion
Caraion mi-o publicase exact: Pesti grosi ce-au fleoscait in sos cu
lapte..."; Mugur, jenat acustic, mi-a temperat balaceala impudica:
Pesti grosi ce-au adormit in sos cu lapte...", prezentind situatia de
repaus, de dupa...). Intre timp editura devenise Albatros! Puca m-a
nemurit c-o coperta regala. Totusi se intirzia, se amina... Deja, la
proaspata editura Cartea Romaneasca", infiintata in 1970, a lui Marin
Preda, Tepeneag (redactor constiincios, sever) bagase Detectivul
Arthur, amenintind sa apara inaintea celeilalte, putrezita-n asteptari. Si
primii, mare, primii un telefon la Spitalul mixt comunal Dolhasca de
la Nicolae Ioana (el se ocupa acum de placheta esuata). M-a mingiiat
ca gata, e in regula, apar, apar, dar... dar trebuie sa schimb neaparat
titlul. Pe titlu se fixase furunculul cu capetele mustind galbui!
Cuiva, zice, de sus, nu-i place titlul". Am explodat in chichineata
administratorului, unde trona un telefon militar, cu manivela,
formidabil de solid. (Administratorul fusese jandarm la Canal) Cine-
i ala de sus?" N. I. nu mi l-a pirit. E de sus, foarte sus, important,
foarte important!" Am cedat. Titlul nu-l schimb, e al meu! Puneti
voi altul, oricare!" Incurcat, N.I. l-a rebotezat Versuri. Si iesi
cartulia!! Imediat (la 2-3 luni) si Detectivul Arthur! Eram sigur ca voi
pompa un premiu (cronicile curgeau). La Festivalul Eminescu din Iasi
nu m-am aratat, nu doream sa-mi blochez premiul Uniunii Scriitorilor.
Inimos, prevazator, Laurentiu Fulga a daruit un premiu special, al
U.S., pentru Versuri. L-a primit mama... Si intr-o noapte din
primavara anului 1971, sora medicala de serviciu a alergat uluita, m-a
trezit si-a strigat ca unul, unul de la Bucuresti, parca Banulescu, da,
Banulescu, a sunat si mi-a transmis ca am luat un premiu, da, pentru
niste poezii. Don^ Doctor, da^ scrieti poezii?" A inceput sa rida ca de
prostul satului. Am vorbit, emotionat, cu Domnul Stefan Banulescu.
Mi-a destainuit ca trecusem milimetric pe linga premiul plin de poezie.
L-au luat eterna Blandiana si Ilie Constantin (actual posesor, am
inteles, al seriei integrale Pleiade, la Paris; il rog sa-mi cedeze macar
un sfert si-l iert!). Il avusesem rival blind pe Daniel Turcea. Mort-copt
se impunea sa vin in capitala. descins, cu mirosul de tren in unicul
costum, cravatuit, speriat, am fost chemat nervos de Ivasiuc, sa ma
cunoasca (tinuse cu Turcea, ii prezentase Entropia la televizor, nu i-
am convenit, limpede ca buna-ziua! Umflasem Debutul!). Fiindca,
draga Ioana, debuturile din acel an de gratie 1970", cum ai scris tu in
Rom. lit. 29, au ametit cititorii! Radu Petrescu, Paleologu, Valeriu
Cristea si Dumneavoastra", adica eu! Iar la grei, insusi Nicolae
Manolescu cu Contradictia lui Maiorescu! Juriul - extraordinar. Si
ca-n orice basm, finalul e fabulos. Pentru Versuri am pocnit premiul
special al U.S. la Festivalul Eminescu (5000), premiul pentru debut al
U.S. (10.000) si... Si in 1972, cu cecul pe care am plasat cei 5000
daruiti de Fulga, am cistigat o Dacia-1300!! S-a imbatat cu bere o
jumatate de Dolhasca. Am emis aforismul: Cine cistiga o masina nu-i
mare poet!" Dinescu, prieten de suflet, m-a aprobat si l-a raspindit.
Eu, adica Dumneavoastra", m-am straduit din rasputeri sa realizez
chestia si... Si prin 1981, pe un cec de-a lui taica-meu, am mai cistigat
o Dacie-1300!! Drept care am devenit Cersetor de cafea si Consilier
municipal la Iasi!!! O masina albastra, o masina alba. Inca una, rosie, si
ajung Presedinte!!! Draga Ioana, curind voi fi prim-ministru, ma
pricep la masinatiuni, vezi si tu!!! (bla-bla-bla, vorba lui Patapievici,
va urma!)
Emil Brumaru

1) Care este, dupa opinia Dumneavoastra, insemnatatea unui
premiu literar? 2) Ati fost, cel putin o data, membru intr-un juriu
care a stabilit cele mai importante premii literare romanesti ale
anului. Din spectacolul de culise: l va amintiti de premii acordate
din alte motive decit valoarea literara a cartii discutate? l de
presiuni conjuncturale carora le-ati rezistat/nu le-ati putut rezista?
l de compromisuri pe care le-ati socotit necesare? l de
premii care au intrat in contradictie cu spiritul dvs. critic? 3)
Gindindu-va acum la cartile pentru care ati votat si la cele lasate
deoparte, cu care dintre ele credeti ca ati gresit flagrant? 4) La
orice jurizare intra in discutie un numar destul de mare de carti. Le
citeati pe toate in intregime sau va bazati pe flerul dvs. critic, pe
opinia generala despre autor, pe irezistibile afinitati elective? Va
rugam sa raspundeti numai la intrebarile care va stirnesc interesul si nu
va ingradesc sinceritatea.Va multumesc,Ioana Parvulescu

Ultimul juriu de pe vremea lui Ceausescu

Am fost membru, de citeva ori, in juriile pentru decernarea
premiilor literare fie la Uniunea Scriitorilor, fie la Asociatia
Scriitorilor din Bucuresti. Nu am amintiri placute despre activitatea
acelor jurii. Rareori izbuteam sa fie alese" acele carti pentru care
optasem eu. Era evident ca multi dintre colegii din jurii nu citisera
cartile intrate in concurs si alegerea se facea, mai ales, prin intelegeri
reciproce ( il votez eu pe al tau, daca mi-l votezi tu pe al meu"). Odata,
la un juriu al Asociatiei pe Bucuresti, pe la inceputul anilor optzeci,
cum din juriu facea parte si dl. N. Carandino, de cum ne-am adunat, a
exclamat, cu voce tare: daca m-au ales pe mine in juriu e, probabil,
ca s-au gindit sa-l premieze pe Ceausescu cu operele lui. Sa nu conteze
pe mine". Am ris mai toti, desi cineva s-a incruntat, aratind,
ingrijorat, spre aparatul de telefon. Au fost, atunci, deliberari bune.
Am izbutit sa premiem si un volum de N. Steinhardt. M-a surprins
placut, apoi, intr-o seara, un telefon de multumire dat de N. Steinhardt
care venise in Bucuresti de la Rohia. In rest, de pe urma juriilor te
alegeai precumpanitor cu inimicitii nevindecabile, de vreme ce
totdeauna ramineau, pe dinafara, cei mai multi dintre competitori. Dar
prezenta in jurii devenea o datorie, mai ales ca trebuiau impiedicate sa
fie premiate cartile obediente ale naimitilor zilei. Si, mai totdeauna,
izbuteam, intelegindu-ne, cei mai multi, din priviri. Era, aceasta, una
dintre putinele multumiri ale prezentei intr-un juriu. Cea mai trista
amintire din participarea la un juriu a fost in 1986. Fusesem
desemnat, prin votul secret al Consiliului Uniunii Scriitorilor, sa fac
parte din juriul care trebuia sa premieze cele mai bune carti aparute in
anul 1985. Atmosfera era incarcata si tensiunea bine, ingrosat
desenata. Daca memoria nu ma inseala - si cred ca mi-a ramas fidela - a
fost ultima sedinta, ingaduita, a Consiliului, care, apoi, nu s-a mai
putut intruni defel. Juriul a fost convocat pentru sedinta intr-o zi
geroasa de iarna ceausista, deliberind in camera unde avea biroul de
lucru dl. Traian Iancu. Din juriu mai faceau parte: Cornel Regman,
Romul Munteanu, Gabriela Adamesteanu, Constanta Buzea, Mircea
Nedelciu, Nicolae Prelipceanu, Anghel Dumbraveanu si inca altii.
Incordarea s-a facut simtita de la inceput. Ni s-a sugerat sa-l alegem"
ca presedinte al juriului pe Anghel Dumbraveanu. Nu eram de acord
mai toti. Pina la urma, dupa vreo trei tururi de scrutin, cu vot secret,
am fost ales eu presedintele juriului. Nu stiam evident, ca acesta era
ultimul juriu de premiere din perioada ceausista. Dupa ce ne-am oprit
asupra cartilor premiabile, ne-am reintilnit a doua zi pentru
deliberari. Am fost avertizati sa avem grija ce carti premiem,
precizindu-ni-se ca altfel riscam sa aruncam in aer Uniunea Scriitorilor.
Cei mai multi am refuzat sa dam ascultare binevoitorului" sfat. Au
fost alese, dupa multe tururi de scrutin, cartile premiate. Printre ele, la
sectiunea proza, era si romanul lui Mihai Sin Cadere libera. S-a
incheiat procesul verbal si a fost predat conducerii Uniunii
Scriitorilor care, cum era regula, l-a inaintat la foruri" pentru a-l
aviza. A inceput asteptarea. Si a fost lunga, chinuitoare. Zvonurile
vesteau ca a trezit nemultumire si alegerea mea ca presedinte al
juriului si unele dintre cartile premiate. Mergeam, cind si cind, la
presedintele Uniunii Scriitorilor sa ma interesez de rezultatele
aprobarii asteptate. Nu veneau. Odata am fost intrebat daca juriul ar
accepta sa renunte, din dispozitia forurilor, la vreuna din cartile
premiate. Am raspuns negativ. Curind s-a aflat ca dificultatea o
constituie romanul lui Mihai Sin, care era dizgratiat, nefiind, deci,
aprobat. Vremea trecea si aprobarea nu venea. Nici vorba de
festivitate de premiere. Intr-o zi presedintele m-a anuntat ca a fost
interzisa festivitatea de premiere, dar ca se puteau inmina premiile
celor alesi de juriu, cu exceptia lui Mihai Sin. Procedura" inminarii
premiilor a fost de un ridicol nespus, am perceput-o drept tragica si
ofensatoare. Secretara presedintelui Uniunii invita (de fapt, mai
potrivit ar fi sa spun convoca"), pe rind, colegii ale caror carti fusesera
premiate. Unii, din Bucuresti, au venit. Eu, ca presedinte al juriului,
stateam, iarna, in frig, pe culoar. Fusesem, trebuie sa o spun dinainte,
singurul membru al juriului, care a fost convocat (in calitate, evident,
de presedinte). Cind aparea premiatul, intram si eu, cu el, in biroul
presedintelui si asistam la inminarea premiului (diploma si banii).
Ieseam, apoi, impreuna cu colegul premiat pentru a reintra odata cu
venirea altui premiat. Mai umilitoare stare de spirit n-am incercat in
vremea aceea aglomerata cu atitea umilinte.
Z. Ornea

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Amintiri de demult

NeprevAzut si deconcertant a fost destinul lui Radu Rosetti,
istoricul, romancierul si memorialistul! Descendent al unei familii din
inalta boierime moldoveana care avea in ascendenta, paterna si
materna, chiar domnitori, va ajunge sa devina in primul deceniu al
veacului nostru un aparator militant pentru drepturile sociale ale
taranimii impilate (vezi cartile sale din 1907 Pamintul, satenii si stapinii
in Moldova si Pentru ce s-au rasculat taranii), blamindu-si, cu
asprime, clasa. Nu era, desigur, o situatie care il singulariza cu totul.
Dar, oricum, faptul apare, la un examen pe orizontala, cel putin
ciudat. Ce-i drept, familia sa, si el insusi, isi pierdusera averea si chiar
saracisera. Dar s-au vazut boieri cu asemenea ascendenta, chiar saraciti,
care continuau sa-si apere" privilegiile pierdute, desi sansele de a le
redobindi erau practic nule. Un fel de donquichotism, cam ridicol, le
nutrea aspiratia niciodata domolita. Sa fi fost convertirea lui Radu
Rosetti tot un soi de donquichotism? Unul intors? Nu cred. Pentru ca
luciditatea examenului intreprins exclude cu totul bravada
donquichotesca. Omul, cu atitea reale insusiri de analist si prozator,
cu fermecatoarea sa limba moldoveneasca (a polemizat, in aceasta
chestiune, cu Viata Romaneasca, al carui colaborator a fost), imi este,
cu toata opera sa, foarte drag. I-am reeditat, in 1987, vestita sa carte
Pentru ce s-au rasculat taranii, scriind un amplu studiu introductiv. N-
as spune ca investesc mare incredere in romanele sale vitejesti" si de
evocare istorica (Pacatele slugerului, Cu palosul ). Dar memorialistica
sa (cele trei volume de Amintiri), este cu adevarat fermecatoare, fiind,
de aceea, delectabila, la lectura si cu totul instructiva, apreciata, de
aceea, si de Calinescu in Istoria literaturii. Dar n-as voi sa ma refer la
memorialistica sa, inainte de a aminti de aprecierea lui Mihai Ralea
despre Rosetti, notata in necrologul scriitorului (1926): Intre el (R.
Rosetti n.n.) si poporanisti era mai mult decit o apropiere. Totusi, cea
mai fondata era aceasta: si poporanistii si R. Rosetti erau intelectuali
din aceste clase care se simteau datori cu o reparatie catre taran din a
carui munca traiau cu totii". Ceea ce-l apropia, intr-adevar, pe Rosetti
de poporanisti era sentimentul culpei si al datoriei fata de taran. Ralea
l-a considerat, de aceea, altadata, pe Rosetti drept unul dintre cei trei
corifei ai poporanismului (Stere in latura sociologica, Ibraileanu in cea
estetico-literara, autorul Pacatelor slugerului pentru dimensiunea
istoriografica). Sa recunoastem ca Rosetti a marcat un salt spectaculos
de la conditia lui de urmas de latifundiar pina la aceea de aparator al
taranimii, condamnindu-i pe stramosii sai. Si asta desi saracise, fiind
nevoit sa vinda ultima sa proprietate din legatul Rosettestilor, Caiutii,
traind, greu, din leafa de slujbas modest (ajutor arhivar) la Ministerul
de Externe (vreo 500 lei lunar) si rugindu-se, in 1907, prin Ion Bianu,
la D. A. Sturdza sa-i mareasca salariul pentru a trai modest si fara a
supune pe ai mei la lipsa celor mai neaparat necesare". Si desi
ajunsese atit de jos incit se ruga, demn, sa i se urce leafa, isi pastrase
fumurile descendentei nobiliare, condamnindu-si ascendentii ca i-au
oropsit pe tarani. Totul, cum se vede, era ciudat si anapoda in destinul
si opera acestui nepot - pe linie materna - de domnitor (mama sa era
fiica domnitorului moldovean Grigore Ghica, al doilea domn
regulamentar, care a domnit intre 1849-1857). De aceea, tocmai, e
atragatoare si plina de farmec. Nu am cum sa ma ocup, aici, de opera sa
istoriografica, in jurul careia (mai ales a ideii despre originea marei
proprietati funciare) disputele n-au incetat inca. Rostul meu este sa
ma refer la memorialistica sa. Si prilejul mi-l ofera aparitia recenta, la
Editura Fundatiei Culturale Romane, in ingrijirea d-lui Mircea
Anghelescu, a primului volum de Amintiri (mai sint doua, dar
interesul si valoarea lor e mult scazuta in comparatie cu cel dintii). De
fapt, dl. Mircea Anghelescu editase, in 1980, aceste amintiri in editia
Scrieri a colectiei Restitutio" de la Editura Minerva. Dar acea editie
(cuprinzind toate cele trei volume de Amintiri), fusese efectiv
masacrata de cenzura, din cauza, mai ales, a antirusismelor manifeste
din aceasta memorialistica (un amplu capitol fusese cu totul eliminat),
incit reeditarea devenise imperioasa. E un act de reparatie fata de
memoria scriitorului, care ar trebui repetat in cazul a destui scriitori,
ale caror scrieri au suferit, in editii, rigorile cenzurii. Dar nu
totdeauna gasim mijloacele financiare necesare acestei operatii de
restituire integrala a operei clasicilor literaturii romane, unele de
interes efectiv fundamental. Radu Rosetti, in amintirile sale, este,
poate, cel mai important dintre scriitorii nostri care au fixat, in pagini
memorabile, obiceiurile (de la comportament, moravuri, port, fel de a
minca si a petrece) boierimii de altadata (de Curte si de tara), dar si al
rapidelor prefaceri spre rinduielile moderne. Iata, de pilda, o evocare a
traiului boierimii la inceputul veacului XIX: Toti boierii purtau
atunci costumul oriental: anteriuri, briu de sal, salvari (cari nu se
vedeau sub anteriu), contes si giubea; in picioare mesi si papuci, iar
pe cap islic. La baluri insa, unde nu jucau decit cei tineri, acestia
purtau ciubote de piele fina, rosie sau galbena. Daca acest port putea sa
sada bine acelor batrini si maturi, cadrind cu barbile lor lungi, ni putem
inchipui ca era departe de a avantaja pe cei tineri, poalele giubelelor
fluturind in vint cind valsau, cind invirteau o polca sau bateau o
mazurca, astfeli ca comparatia cu uniformele stralucitoare ale ofiterilor
rusi, ce vrind-nevrind erau ademenite cucoanele s-o faca, nu puteau
decit sa fie in defavorul tinerilor paminteni si ni da cheia multor calcari
de credinta de cari cronica scandaloasa a acelei vremi povesteste ca
unele din ele s-ar fi facut vinovate". Traiul acestor boieri era cuprins,
cu petreceri la imensele mosii si in casele lor din Iasi sau provincie,
pline de slugi, adesea de prisos, cu dascali de frantuzeste, nemteste si
elina pentru odrasle, cu baluri, joc de carti (adesea ruinatoare) si
nenumarate bucate la mesele mereu intinse. Treptat, cu deosebire,
dupa tratatul din 1829 de la Adrianopole, care a desfiintat monopolul
turcesc asupra comertului romanesc, moravurile incep sa se innoiasca.
Contactul cu lumea apuseana devine o realitate iar feciorii de boieri
sint trimisi in strainatate (mai ales Franta dar si Germania) la studii,
intorcindu-se, de acolo, cu alte obiceiuri. Aceasta modificare, care a
fost si in mentalitate, s-a vazut mai apasat in vremea domniei lui
Mihai Sturdza, care a fost demis in 1849: Boierii batrini au ramas
cumpaniti in cheltuielile lor pana la moarte, numai cu incetul si foarte
cu masura modificat-au ei feliul lor de trai. Dar majoritatea celor
tineri, mai ales cei cari facuse in strainatate studii mai mult sau mai
putin ipotetice, intalageau sa se bucure de toate indamanarile si
rafinamentele aristocratiilor straine, fara a tinea socoteala de costul
lucrurilor aduse de la celalalt capat al Europei, si mai ales, cu lipsa de
masura inherenta firilor primitive ce ramasese sub mica spoiala cistigata
in cei putini ani traiti in Apus. Vechiul mobilier al caselor boieresti a
fost in curind inlocuit prin mobile noi aduse cu grea cheltuiala din
Germania, Franta si chiar din Anglia... Vechiul port, parasit de femei
de la inceputul veacului, a fost inlocuit si de barbati prin acel
european, slugile au fost imbracate in livrele; aproape toate uneltele
gospodariei casnice au fost inlocuite prin altele de alta forma, aduse
din Apus". Formele fara fond, atunci, sub domnia venalului, uritului si
fonfaitului Mihai Sturdza (cind si justitia, nevolnica, dadea sentinte
dupa felul cum fusese mituit domnitorul), au inceput sa se manifeste.
Si tot sub aceeasi domnie s-a petrecut si revolutia de la 1848 in
Moldova, a carei infatisare caricaturala e descrisa, cu culoare, de
memorialist. Le reprosa revolutionarilor ca nu au pregatit, chibzuit,
miscarea lor innoitoare. Si, comparind-o cu miscarea revolutionara
munteana, o numea, pe aceasta de la Iasi, stirpitura de miscare din
Moldova". Si aceasta, desi tatal memorialistului si unchii sai au fost
printre acei revolutionari moldoveni, arestati din ordinul lui M.
Sturdza si porniti, legati, spre Galati si, de aici, la Tarigrad, la Russe,
unde au avut parte de un bun tratament, chiar si de o indemnizatie
baneasca. Memorialistul, care a recoltat bune informatii de la parintele
sau, reconstituie bine revolutia, drumul exilului, exilul pina la
revenirea revolutionarilor, in 1849-1850, in tara. In sfirsit, iata
rechizitoriul boierimii din acea vreme: Imi pare rau ca ma vad silit,
eu, urmas de boieri mari, a recunoaste ca rau pacatuit-a boierimea
impotriva obstei acestui popor ale carui destine, inca de pe vremea
cnejilor, de la care in cea mai mare parte ea se trage, boierimea era
menita sa le conduca. Trebuie sa recunoastem ca ea s-a folosit de
puterea ce o avea mai cu sama pentru a despoia pe satean de drepturile
lui asupra pamantului, pentru a incerca sa robeasca, nu numai munca,
dar si persoana lui si chiar spre a-si insusi pamanturile razasilor, adica a
celor urmasi de cneji cari, in urma impartirilor succesive, in cursul
generatiilor, slabise cu desavirsire si se inecau acuma in restul
taranimii." Recomand, cu caldura, lectura acestor amintiri pentru toti
acei care vor sa cunoasca trecutul istoric, surprins, pe viu, in culori
potrivite si in bogatia detaliului semnificativ. Editia d-lui Mircea
Anghelescu, venita la vreme, e foarte buna.

CRONICA MELANCOLIEI de Ileana Malancioiu - Intre doua
cosmaruri

Unul dintre marii nostri visatori, cu care am avut nu demult
bucuria de a umbla o saptamina pe strazile insorite ale vechiului
Rhodos, mi-a povestit, usor jenat, ca in ultima noapte a calatoriei a
avut un cosmar. Tipind in vis, l-a trezit din somnul sau profund pe
distinsul poet Constantin Abaluta, cu care impartea camera de la
modestul hotel unde ne oprisem pentru o noapte, pe lungul drum de-
ntoarcere acasa. Sa nu credeti ca-i aparuse brusc in fata Colosul din
Rhodos, cu vapoarele care treceau printre picioarele lui, ori colosul
din Cotroceni, sub care a trecut flota noastra maritima in miinile unui
falit grec. Marelui visator nu i se aratase in vis decit umbra acestuia,
in persoana lui Adrian Nastase, dar era speriat fiindca presedintele
Camerei era gol pusca si statea asa, in amiaza mare, in Piata Victoriei,
fara sa-i pese de nimeni si de nimic. In talmacirea bunicii mele, cel
visat gol va da de o mare rusine, i-am spus eu, incercind sa-l mai
linistesc. Dar el mi-a raspuns scurt si sec: Nastase si rusine! Datorita
interpretarii mele, facuta dupa o carte veche, de pe vremea cind acest
sentiment omenesc insemna ceva, m-am intors acasa obsedata de
replica scurta si cuprinzatoare a celui ce avusese cosmarul, revelator
prin el insusi, in raport cu care toate datele din presa cu privire la
Adrian Nastase mi s-au parut sarace si neconvingatoare. Cind am
ajuns in tara tocmai se anunta inscrierea in cursa electorala a Dlui
Radu Campeanu, care s-a singularizat definitiv prin bomba
candidaturii la presedintie a Majestatii Sale Regele Mihai, aruncata cu
ocazia alegerilor precedente. Atunci se intimpla sa ma aflu nici mai
mult nici mai putin decit la Cuca Macaii si un taran de acolo mi-a spus
rizind: Doamna, oi fi eu prost, cum ne crede Dl. Brucan, dar tot
inteleg ca aici nu e lucru curat. Cum adica, sa vina Regele inapoi ca sa
candideze si el asa cum ar candida Nica Leon?!" Am primit stirea
reintrarii in cursa a Dlui Radu Campeanu cu un fel de veselie ciudata.
Fiindca, in ultima vreme, Domnia Sa si-a facut aparitia ceva mai rar si
ne era dor sa-l vedem. Insasi D-na Dina Campeanu a dovedit un tact si
o rabdare greu de prevazut, reducindu-si iesirile in public la strictul
necesar si urmindu-si sotul plina de devotament in opozitia opozitiei,
de unde ii asteptam cu interes sa reapara pe scena. Fiindca, drept
vorbind, nu numai Dl. Campeanu a facut jocul lui Ion Iliescu, care,
atunci cind vine vorba de Majestatea Sa Regele Mihai, incepe sa
fiarba ca un samovar. Printr-o asociere nu tocmai intimplatoare cu
cele relatate mai sus, mi-a revenit in minte clipul PDSR-ist care il
scoate pe Rege din capul lui Emil Constantinescu si de Emil
Constantinescu care se simte profund jignit. Desi sint pro
Conventie si nu sint monarhista, nu am putut sa-mi reprim intrebarea:
cum sa se simta jignit Dl. Constantinescu ca iese din capul sau
oarecare capul nobil al Regelui Mihai?! Iar daca nu-si da seama cit il
innobileaza aceasta suprapunere a celor doua imagini, n-ar fi cazul sa
fie sfatuit sa-si mai tempereze putin revolta asta care nu este numai
nejustificata, ci si deosebit de pagubitoare? Fiindca monarhistii, stiind
ca liderul CDR este creatia (monarhistu)lui Corneliu Coposu, se simt
profund jigniti de reactia sa si exista riscul sa nu-i mai acorde votul de
care este atit de sigur. Clipul prin care Dl. Emil Constantinescu isi
achita datoria pentru reclama neplatita, facuta involuntar de Ion Iliescu
si de Adrian Nastase, e la fel de putin inspirat ca al adversarului sau.
Fiindca filiatia stabilita prin el se vede cu ochiul liber iar sublinierea
ei tautologica nu ne aduce nici un folos, ci dimpotriva. Cred ca
nostalgicii zburda de placere cind vad ca intre mina lui Ion Iliescu si
mina lui Nicolae Ceausescu, care flutura de citeva ori pe zi pe
diagonala micutului nostru ecran, la fel ca inainte, nu mai exista nici
o deosebire. O eroare care ar trebui corectata o face liderul
nostru si atunci cind declara presei ca pentru Domnia Sa nu conteaza
nici un alt candidat decit Ion Iliescu. Macar pentru ca ii jigneste pe cei
ale caror voturi le asteapta in turul II si ii face sa se indoiasca de
aliantele cu Domnia Sa. Dupa cum sintem invatati zilnic la
televizor, atunci cind votam trebuie sa avem un motiv. Fara indoiala
acest motiv exista. Ion Iliescu a adus tara in pragul dezastrului si el
trebuie sa cada ca sa putem intra in legalitate si sa ne invatam cu totii ca
scaunul de presedinte nu se ocupa pentru totdeauna, asa cum au facut
comunistii. E obligatoriu sa votam pentru asta, dar e, totusi, prea
putin. Pe vremuri, colega noastra Alexandra Tarziu, cu umorul
care o caracteriza, spunea: daca pleaca comunistii si vin biciclistii
lucrurile se schimba. Replica ei, data in contextul in care nimeni nu
sufla in front, ma amuza. Acum nu ma mai amuza, ci ma face sa ma
intreb: oare chiar s-ar putea schimba cu adevarat ceva daca ar pleca, in
sfirsit, comunistii si ar veni biciclistii? Marele visator care l-a visat
pe Adrian Nastase stind gol-golut dar deosebit de sigur pe sine in
Piata Victoriei nu era inspaimintat doar de faptul ca oamenilor din
categoria acestuia, orice li s-ar intimpla, nu le mai este rusine. El
era la fel de inspaimintat si de un alt cosmar. In orasul lui, de unde
plecase cu zece zile in urma, fusese tratat ca ultimul tradator de tara
fiindca spusese deschis ca, la alegerile parlamentare, nu va vota, in
ruptul capului, pentru analfabetul care ii este impus de AC, impotriva
celui mai de seama intelectual care si-a asumat riscul de a intra in joc
pentru a contribui la schimbarea vitala, asteptata de noi toti. Am
incercat cit am putut sa-l scot din starea apasatoare prin care trecea
dupa ce a facut si ani de inchisoare si de exil ca sa schimbam odata
acest stil. Inca nu stiam ca-i talmacisem ultimul cosmar atit de bine si
ca seful partidului de guvernamint era deja acoperit de rusine ca de o
haina, desi afacerea cu telefoanele de sondaj se petrecuse in taina. Asa
ca marele visator continua sa repete dezamagit catre mine: Nastase si
rusine!

PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Citeva frantuzisme

PrezenTa frantuzismelor in romana nu mai constituie, de fapt,
un subiect de actualitate: daca in 1990 a fost un moment in care
discursul public soca prin imprumuturi neasimilate din franceza, astazi
marea invazie" e in chipul cel mai limpede cea a anglicismelor. De
fapt, valul de frantuzisme care contrasta cu lexicul anterior nu era, la
inceputul acestui deceniu, cu totul nou; provenea din registrul
conversatiei culte, usor pretioase, care nu putea patrunde decit
accidental, in timpul regimului comunist, in presa de mare tiraj si in
zona manifestarilor politice. Oralitatea culta si revistele culturale
continuasera totusi, cu inevitabile excese, procesul mai vechi si
extrem de important pentru romana - de preluare si adaptare a
cuvintelor si a structurilor lingvistice din franceza. Termeni ca a
bulversa, a antama, a anvizaja au stirnit rapid o reactie ironica; in
revista umoristica Catavencu", ulterior Academia Catavencu", au
aparut adesea, prin 1990-1992, parodice acumulari de frantuzisme:
renuvelari, purjari, menasate, ecrazate, ariveuri, partiruri etc. In
momentul de fata, unele frantuzisme socante sint in realitate termeni
tehnici, mai putin sau deloc cunoscuti de limbajul standard. Un
cuvint ca redoare - cuprins in DEX, dar cu indicatia rar" - apartine
limbajului medical si intra in seria neologismelor care au inlocuit
termenii avind conotatii prea marcat populare; in cazul dat, termenul
stiintific e sinonim cu banalul intepeneala - a carui prezenta e greu de
imaginat intr-un stil medical care a cautat sa se diferentieze tot mai
mult de vorbirea curenta. Cu ocazia recentei epidemii de meningita,
cuvintul a aparut si in presa de mare tiraj, explicat (dar nu prin
sinonim): redoarea de ceafa (imposibilitatea de a inclina capul in
fata" ( Evenimentul zilei", nr. 1275, 1996, 3). O explicatie semnala si
caracterul non-uzual al unui termen tehnic din sfera circulatiei
rutiere: ebluisarea (orbirea trecatoare la lumina puternica a farurilor)"
( Curierul national", nr. 1137, 1994, 11). In ambele cazuri, sursele
frantuzesti - substantivul raideur; verbul eblouir, sustinut si de
derivate ca eblouissement, eblouissant - au o sfera semantica mult mai
larga decit cea selectata de romana pentru a servi unor diferentieri in
limbajele de specialitate. Frantuzismele care pot produce confuzii
in limba actuala sint cele semantice. Anumite cuvinte imprumutate
din franceza s-au fixat in romana doar cu unul sau mai multe dintre
sensurile lor curente; alte sensuri ale cuvintelor de origine nu au
patruns in romana sau au ramas rare, chiar daca dictionarele le-au
inregistrat. Din cind in cind, aceste sensuri, latente pentru vorbitorii
de franceza, se actualizeaza. Am amintit cindva de adjectivele presat,
cu sensul grabit", din fr. presse ( femeile presate"), si determinat, cu
sensul decis, hotarit (despre o persoana)", ca in fr. determine. Verbul
a amenda (fr. amender) e folosit uneori si in romaneste cu sensul a
corecta (pe cineva)". Desi pentru a dresa (fr. dresser) DEX admite si
explicatia a redacta", utilizarea acestui sens tine de vorbirea
frantuzita ( nici nu sint dresate procese verbale in urma acestor
controale", in Romania libera" 1337, 1994, 3). Mai complicat e cazul
verbului a licentia (fr. licencier) si al participiului sau licentiat; verbul
e inregistrat in dictionarele noastre, ca si etimonul sau in cele
frantuzesti, cu sensul de a concedia, a demite"; in vorbire au fost insa
preferate, pentru acest sens, sinonimele sale. Mi se pare ca azi
cuvintul intra in uz cu o frecventa tot mai mare, in ciuda riscurilor de
a produce confuzii destul de suparatoare cu adjectivul si substantivul
licentiat (persoana) care a obtinut o diploma de absolvire a unei
facultati" si cu verbul corespunzator, mai nou si mai rar folosit (a se
licentia). Chiar daca astfel se regasesc anumite legaturi etimologice, ar
fi fost poate mai bine sa evitam ezitarea in fata unei sintagme ca
profesor licentiat.

CRONICA PLASTICA de Pavel Susara - Lemnul melancolic si auster

Pe coperta catalogului care insoteste recenta sa expozitie,
deschisa la Galeriile Catacomba, Ovidiu Maitec pozeaza intr-unul din
tronurile sale, cu privirea atintita in obiectiv si cu miinile sprijinite pe
lateralele grele, pe a caror suprafata se ghicesc urmele de barda.
Dincolo de vestimentatia cosmopolita, de luciul ochelarilor si de
filtrul pentru praf care ii atirna la git, elemente ce descriu, dar nu
definesc, sculptorul pare un taran inabil deghizat, pe care-l tradeaza
fata brazdata si miinile muncite, fruntea incretita de ingrijorare si
minecile suflecate. O expresie dirza si indaratnica i se citeste pe chip,
dar si o melancolie amara, o ingindurare de om care impleteste
vigoarea cu amurgul ii invaluie intreaga infatisare. Jubilatia e acum o
problema a memoriei, negocierea opacitatii cu eterul, un episod ratacit
in istorie. Maitec e grav. A aflat, desigur, ca tristetea barbateasca se
numeste intelepciune si ca insemnele ei se invecineaza cu legile si cu
misterele gravitatiei. Cine cunostea doar exercitiile sale de levitatie,
doar jocurile cu materia pneumatica si obsedanta nostalgie a
transparentei, va descoperi acum cu mirare un Maitec care cauta
stabilitatea, forma sigura, substanta densa si impenetrabila. Jumatatea
solara a sculpturii sale a asfintit odata cu trecerea anilor si a lasat locul
liber meditatiei nocturne, expresiei care se naste din aburul
melancoliei. Si aceasta schimbare de accent nu este numai consecinta
unor noi experiente interioare, ci si aceea a unei neasteptate traversari
a istoriei. Ea marcheaza, poate, si rezolvarea unei stari conflictuale,
regasirea de sine dupa o traumatizanta intilnire cu istoria dezlantuita.
Pentru ca in iarna lui ^89, atunci cind Romania isi cistiga prin foc si
prin singe libertatea, Maitec isi pierdea, mistuit in acelasi foc,
atelierul cu tot ceea ce adapostea el in acel moment. In sensul cel mai
strict, sculptorul incepea atunci o alta viata si intra, deposedat, intr-o
alta virsta. Reperele acestei redimensionari a gindirii sale plastice se
regasesc acum reunite in expozitia de la Catacomba si ele acopera cu
strictete intervalul cuprins intre anii 1989-1996. Dar aceste lucrari
sint noi in sensul ca sint recente, altminteri ele decurg organic din
proiectele care au stat permanent in orizontul artistului. Tronul
(1990) si Scaunul domnesc (1996), de pilda, chiar daca sint realizate
in ultimii ani, continua o mai veche preocupare a sculptorului care
coboara in timp mai mult de un deceniu si se intilneste cu
binecunoscutul sau ciclu al Tronurilor, iar Containerele si Sarcofagele
se regasesc in forme anterioare cum ar fi Falanga macedonica. In
vreme ce Rabojul din 1996 este o reluare, in alti parametri, a unui
Raboj mai vechi. Si, intr-un fel sau altul, toate lucrarile actuale isi pot
gasi puncte de sprijin in vasta opera a sculptorului. Insa noutatea
recentei sale expozitii consta, in primul rind, in lumina pe care el o
proiecteaza asupra unui anumit tip de lucrari. Prin selectie, prin
dispunerea in spatiu si prin indicatiile de lectura este pusa in valoare
latura austera, grava si melancolica a unui univers in plina expansiune.
Optiunea pentru forma inchisa, pentru materia compacta, pentru
sensul ascensional care mai pastreaza inca legatura cu pamintul este si
dovada implicita a unei autoevaluari morale. Si, din acest punct de
vedere, Maitec opereaza o separatie in propria sa lume, apasind cu
precadere pe una dintre componentele sale. Marile voleuri care se
desfaceau in spatiu, captind, in aceeasi masura, prin golurile lor, aerul
si lumina, au fost lasate undeva in urma, locul lor fiind acum ocupat
de formele pline, cu suprafata abia accidentata. Aceasta selectie
exprima, inainte de toate, starea de spirit pe care artistul o incearca
acum. Si in aceasta mutatie a interesului poate fi usor descifrata
asumarea tacita a unei noi virste. Exuberanta convertita in reculegere,
temperarea zborului pentru a face loc meditatiei, abandonul
dialogului cu exteriorul pentru a lasa suficient spatiu interogatiei sint
semnele peremptorii ale unei gindiri care si-a precizat termenii. Si a
carei miza este, cu precadere, accesul la teritoriul sigur al arhetipalului.
Demonstratia este inlocuita prin axioma, asa cum discursul materiei
este inlocuit prin densitatea ei. Sensurile centrifuge, care stimulau
altadata o insatiabila foame de spatiu, s-au reorientat acum spre
interior, si-au descoperit nucleele cu intreaga lor forta de coeziune. In
acest sens, expozitia lui Maitec echivaleaza cu o intoarcere; cu o
intoarcere simbolica a spiritului la sursele sale primordiale, dar si cu o
intoarcere propriu-zisa a autorului. Dupa o absenta care este mult mai
lunga decit timpul calendaristic in care ea se masoara. Pretul acestei
absente, asa cum se poate el deduce din expozitie, este melancolia
aspra si fuga disperata de efemer.

PREPELEAC de Constantin Toiu - Pe rupte

ExistA un frac special ce se pavoazeaza cu decoratii, numit un
habit a plaques, sacrificat, gaurit spre a nu fi purtat decit cu medalii
la diverse ocazii importante, serbari, intilniri oficiale... G. este
invitat la o petrecere simandicoasa. Nu are alt frac si imbraca acest
cuier de care se atirna de obicei decoratiile; iar el, G., flecarul,
craidonul de G., le si numeste; ce avusese bunica-sau, ce medalii,
intrucit fracul, cu decoratii cu tot, le avea de la M., procuror la
Odessa, inainte de 1917. G. pretinde ca decoratiile le tinea intr-un sac
alb de cinepa in care pe fund mai era putin malai, - ele fiind
urmatoarele: 1) Cravata legiunii de onoare in grad de comandor.
(Hm!); 2) O decoratie turceasca zisa Nishan-Ifticar, care este o stea
prevazuta cu un stras, in caz ca ti-o da vizirul si cu un diamant
veritabil, daca ti se ofera cinstea rara sa ti-o inmineze insusi sultanul.
(Cioace!); 3) Apoi, Marele cordon al lui Stanislas (De unde si pina
unde?); 4) Crucea Sfintului Andrei. (Mai sa fie!); 5) Sfintul Gheorghe,
- pur si simplu (Mt!); 6) Sfinta Ana (Oooo!); 7) Ordinul Aleksandri
Nevski. (Ca sa vedeti!...) Ce timpuri! Ce Ordine!... G., a carui
maturitate se produsese intre cele doua razboaie mondiale, nu avusese
decit Virtutea militara, si aceea in gradul III, si un fel de Merit
Cultural, care stiti cum devine... Astfel incit, ca sa nu se vaza gaurile
de pe fracul bunicului M., rezervate decoratiilor din celalalt secol, G.
cususe in locul lor niste nasturi, ce gasise mai normal in caseta mica
de sidef a maica-si, decedata. Un mare epigramist observase
lucratura". Si i-ar fi tras pe loc o epigrama: Perforat cum
esti De medalii nule Ca la Marasesti Du-l, du-l,
du-l, ori du-le...* Pacea nu poate fi cumparata, pentru ca cel ce a
vindut-o, este in stare s-o mai vinda o data"... - Ce chestie,... cine-a
zis-o?... buharinistul chel avind carare?... pezevenghiul?...
smecherosul politolog bolsevic?... Nu, domnule, Montesquieu.* Ce
este dat sa fie rau, se va intimpla la momentul cel mai potrivit
totdeauna" (Murphy) Daca ceva este sa se rupa, - si nu numai o
haina, - se rupe cind ti-e lumea mai draga si chiar unde se vede mai
bine ori pe firul principal" (tot Murphy)* Fanatic este omul care isi
inteteste eforturile in momentul in care isi da seama ca este pierduta
cauza pentru care lupta" (W. James)* Nebun nu este cel ce si-a
pierdut ratiunea, ci cel ce a pierdut totul, in afara ratiunii"
(Chestterton).* Talentul ca fisura,... ruptura...* Materia
compusa mai ales din nimic. Mai ales...* Un stol de porumbei in
ianuarie decolind inghetati cu totii laolalta si scotind un zgomot ca de
sticla linga statuia lui Eminescu...* Disimularea nu este ipocrizie, nu
este simulare", ci ramine anume, o disimulare, adica inclinarea de a
ascunde, de a minimaliza. Trebuie sa ne facem mai mici, sa ne
ascundem de realitatea sociala ce ne-a devenit straina, ostila, si asupra
careia individul pare a-si fi pierdut orice putere de control.
Disimularea are, asadar, finalitatea onesta de a-l ocroti pe individul
dezarmat, impotriva mareei de ura, impotriva rautatii si stupiditatii
celorlalti. Arta rabdarii", care este rodul disimularii oneste, ajuta intr-
adevar pe cel bun (slab?) sa indure contradictiile si vicisitudinile
starilor sociale: Bogatia, Puterea, Gloria, distribuite unor persoane ce
nu sint deloc vrednice de ele. Se naste de aici intelesul resemnat,
disperat, al unei totale neputinte, al zadarniciei oricarei lupte impotriva
realitatii potrivnice, dusmanoase. Aceasta este si concluzia la care
ajunge Sarpi cind scria intr-o scrisoare: Port masca, dar de nevoie,
pentru ca fara ea nimeni nu poate trai in Italia. (Fisa folosita in
Caderea in lume" inainte de dec. 1989. Dam vina pe regimurile
politiste; noroc cu ele"; cind raul se afla de fapt in noi, iar mastile
doar se schimba, vezi azi, n.n. Giovanni Getta, Istoria literaturii
italiene, 1976 - despre Torquato Accetto (1600 - ? ), comentariul
Della dissimulazione onesta ).

SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Amabili si
circumspecti

MA simt obligat sa continuu discutia inceputa in numarul 40 -
cititorul a sesizat, desigur, eroarea din titlu: in loc de Un capitol al
poeziei... trebuia scris prozei - in legatura cu marginalizarea
romanului popular din secolul trecut, care reprezinta, oricit de putin
am dori-o, chiar proza noastra de fictiune romantica. Numai ca, inainte
de a fi socotita romantica, ea ar trebui privita, cum ar trebui privita
intreaga productie artistica a secolului 19, adica din perspectiva
efortului literatilor nostri de a crea ceva ce ar putea suporta numele de
literatura nationala. Aceasta uriasa opintire urmarea ocuparea locurilor
goale, iesirea din amorf, acoperirea petelor albe, implinirea, in vreun
fel oarecare, a vocatiilor fundamentale ale spiritului. Inainte de
a repune in discutie statutul romanelor populare sintem datori sa
amintim faptul ca ele ilustreaza inclinatia statornica a cititorilor
dintotdeauna spre insolit, peripetie, straniu, miraculos si fantastic.
Citeva secole la rind, aceasta vocatie populara a fost satisfacuta de
cartile... populare, de legendele parabiblice, de vietile sfintilor, de
romanele cavaleresti-eroice (gen Alexandria), de romanele de
dragoste si de aventuri picaresti in tinuturi exotice (gen Etiopica si
Erotocrit). Ele erau, cum se stie, traduceri, prelucrari si adaptari, nu si
creatii propriu-zise, produse ale imaginatiei, texte originale.
Literatura fictionala a fost, mereu, adevarata noastra problema, punctul
vulnerabil, slabiciunea nationala si datoram acestei neputinte indesarea
complezentelor noastre istorii literare cu memorii, scrisori si jurnale,
ori, in cazul fericit, cu produse ale memoriei mimind fictiunea. Ei
bine, acele dispretuite romane populare din secolul trecut
intruchipeaza insasi sfortarea spiritului national de a produce literatura
de imaginatie. Si tot asa cum s-a intimplat cu poetii laici din primele
decenii ale sec. 19, care au recurs, spre a-si putea proba identitatea, la
modelele la indemina (grecesti si clasice, la inceput, frantuzesti,
clasice si romantice, mai apoi) si autorii de romane au apelat la ceea
ce li se parea a fi atunci modelele epocii (Fr. Soulie, E. Sue, Al.
Dumas, P. Feval, Ponson du Terrail, Emile Gaboriau si alti autori de
romane-foileton de dupa 1840). Nu marile modele de proza, ci
modelele in voga, si mai ales imbietoare si lesne de folosit. Si ce putea
fi adoptat mai repede, mai cu spor si chiar cu o anume placere
insotitoare decit modul schematic si autentic de concepere a lumii,
decit subiectele pregnante, cu schimbari brutale de destine si care nu
te obliga la nuante si nu pretind verosimilitate. Era vorba de cheile
seductiei, de atuurile de atunci si de mai tirziu ale romanului de
succes imediat. In vremea lui Alexandru Pelimon, C. Boerescu,
Pantazi Ghica, C.D. Aricescu, M. Bujoreanu, G. Baronzi (precum, de
ce nu, si a lui D. Bolintineanu, M. Kogalniceanu si N. Filimon) se
intimpla ca asemenea trasaturi ce tin de strategia ademenirii cititorului
sa coincida cu cele ale formulei romantice. De altfel, formulele
narative romantice si insesi cliseele curentului par cum nu se poate
mai potrivite psihologiei populare, corespund asteptarilor plebei de-a
pururi insetate de misterios si de senzational, amatoare de decupaje
proeminente si de desene in apa tare, iubitoare de redutabile personaje
demonice cu trecut neguros, de schimbari continui de decor, de intrigi
fierbinti si rezolvari de suflet", de conflicte impinse cu grabire spre
un catharsis facil. In alta scenografie si cu alte decoruri romanul de
taraba" de astazi - varianta de tranzitie a speciei romanului popular si
nu mai putin serialul si filmul de succes, fie el desen animat, poarta
tot stigmatele seducatoare ale romantismului. Nu vrem sa spunem
altceva decit ca avem argumente pentru a nu mai dispretui aceste
produse ale fanteziei. Romanele populare din secolul trecut si nu
numai sint continuatoarele secularelor noastre carti populare" si, din
aceasta pricina, ele nu au statut de corp strain". Sau de l-au avut la
inceput si l-au pierdut imediat. Numarindu-se printre putinele dovezi
ale existentei, la noi, a unui romantism fictional, ele probeaza, in
acelasi timp, capacitatea de creatie dar si de sincronizare a literatilor
nostri. Aceste romane, desi sincrone, datorita superficialitatii,
nesigurantei, nevolniciei lor formale se dovedesc a fi si surprinzator
de adecvate epocii care le-a ivit. O ilustreaza si o personifica. Cu astfel
de scrieri (politiste, de aventuri, fantastice, de mistere etc.), istoricii
literari trebuie sa fie amabili si circumspecti. Din masa lor aparent
informa te astepti ca oricind sa rasara ceva ce te poate pune pe ginduri.
Viitoarele, mult asteptatele manuale alternative de liceu si-ar proba
utilitatea daca, de pilda, ar pune in circulatie, alaturi de Ciocoii vechi
si noi si romanul anonim cu doua titluri Catastihul amorului si La
gura sobei descoperit de D. Balaet si comentat cu pasiune de N.
Manolescu in Istoria sa critica.

Ochean - de Paul Miron - Tortellino

Intr-un sat, altcum pasnic, de pe litoralul Pontului Euxin, s-a
petrecut un lucru nemaipomenit. Intimplarea a scapat vigilentei
presei, nu insa si agentilor ordinei publice. Un raport detaliat a ajuns
in sferele superioare, stirnind probleme vechi, ingropate de praful
birocratiei. Doua nemtoaice, suave intruchipari de garofite
bolintinene, venite sa-si petreaca vacanta pe insoritul tarm, s-au
infierbintat de compasiune pentru un catel care, zamislit in ciulinii din
Hinterland, oglindea in cinul sau canin amestecul popoarelor din
Sarmatia pina la Dardanele si chiar mai departe. Micul dulau, abia pe
picioarele proprii, arata semetie fata de celelalte vietati ale curtii, dar
se gudura afectuos, cind apareau gentilele fecioare. Ii dadura numele
de ^Tortellino^ din motive care ne scapa: poate ca afirmare a latinitatii
sau drept aluzie la fizionogmia lui. Suferea. Se scarpina ca sa scape de
puzderia de purici ce se zbenguia pe trupul sau chinuit. Ochii umezi
implorau ajutor si astfel cele doua se hotarira sa actioneze. Umplura o
caldare cu apa nu prea fierbinte si, binisor, cu multa grija, il virira pina
la bot in binefacatoarea baie. Tortellino tremura de emotie, dar si de
curiozitate, vazind ce i se intimpla. Miini simtitoare ii mingiiau blana,
il purecau cu tandrete, vorbe straine, dar pline de miere il linisteau,
mireasma samponului venetic ii rasfata mirosul. Toate ar fi sfirsit cu
bine, daca n-ar fi fost vecinii... La gard, si peste, din tufisuri si livezi
fertile se ivira ochi banuitori. Apoi incepu discutia: Ce fac, frate, cu
jigodia asta de ciine?" - Nu vezi? Vor sa-l fiarba in caldare." - Sa-l
manince?" - Ce altceva? La ei, carnea de ciine e cautata." - De unde
vrei sa stii tu asta?" - Stiu din jurnale... am citit ca ungurii..." -
Astea-s nemtoaice dupa cite mi s-a spus." - Si ce-i? Strainul tot strain
ramine." Larma crescu. De ce il afunda?" - Il boteaza; cred ca sint
din secta aia de care s-a scris... I-au aratat si la televizor." - Dar aceia
nu erau ciini." - Mai rau!" - Cum, mai rau?" - Ce e mai rau decit un
ciine?" Aparu si politaiul cu vorbele lui invatate la oras: Circulati,
circulati! Evacuati terenul!" - Cum sa evacuam, domnule", se rasti
culturalul satului, un agent sanitar, cind animalele din localitate sint
suprimate intr-un mod atit de abuziv?" Politaiul rumega indelung cele
auzite fara sa-si ia ochii de la victima. Aceasta era acum tratata cu un
aparat electric care il usca. L-au spalat. Asta e", remarca omul
ordinei, dar nimeni nu-l mai asculta. Pilcuri, pilcuri, vecinii intrara in
curte. Samaritenele zimbeau satisfacute: Acum curat catelul. Baie
buna, voie buna. Libertate de purici. Frumos!" Intelesesera repede ca
asistenta nu era de acord cu bucuria lor. Grai Ivan, pescarul: Ce
curat, madam, ce baie buna? Ati venit ca sa ne furati ciinii. Va stiu eu.
Nu degeaba l-ati uns cu atitea unsori. Noi nu ne vindem avutul." -
Ce-am facut greseala?" Raspunsul vocilor amenintatoare se amesteca
cu latratul lui Tortellino ingrijorat. Ivan il apucase de urechi si-l
trintea intr-o baltoaca verde. Ce faci, omule?", se spaimintara
nemtoaicele. De ce?" - D-aia", raspunse Ivan cu mindrie. Politaiul
evacua terenul: Circulati, circulati!" Cind ramase singur la poarta, fu
foarte decis: Am sa le ard o amenda sa ma pomeneasca si in Germania
lor!"
Paul Miron

REVISTA REVISTELOR

Din cele doua lazi MANUSCRIPTUM n-ar mai avea de ce - atunci
cind consacra intregul sumar ineditelor unui singur autor - sa scrie pe
coperta numar special. Dupa atitia ani lumea stie ca fiecare numar al
publicatiei trimestriale e special si nu trebuie pierdut. Cronicarul,
pasionat de decenii de aceasta revista grea in toate sensurile (foarte
dificil si costisitor de facut, cu pondere culturala nedezmintita), stie cita
munca nepretuita, devotament, acribie implica ea, dar si ca volumele
masive, atit de atent redactate, nu au soarta perisabila a revistelor ci
sint pastrate in biblioteci, printre cartile de referinta. Asa se va
intimpla si cu recentul numar 102-103, ingrijit de Ruxandra Mihaila si
dedicat integral lui Mircea Vulcanescu. Arhiva acestuia, pastrata in
doua lazi mai mult de 40 de ani de sotia lui, a inceput sa fie scoasa
putin si cu mari obstacole la lumina la inceputul anilor ^80
(Dimensiunea romaneasca a existentei reeditata de E. Simion in 1983
si citeva inedite prin reviste de provincie), pentru ca, dupa 1989, sa se
contureze profilul spiritual al interesantului autor prin volume
publicate la Editura Eminescu, Humanitas, Fundatia Culturala,
Paideia. In cele doua lazi au ramas insa destule inedite si dintre ele s-a
ales materia acestui numar, ilustrat cu numeroase fotografii, facsimile,
desene. Cea dintii calitate a conceptiei redactionale este ca a evitat
comentariul pios sau emotional al vietii curmate in 1952 la Aiud,
insotind textele cu introduceri si note facute cu impecabil
profesionalism de Marin Diaconu si Mariuca Vulcanescu. Apoi,
modul cum a fost gindit sumarul da o imagine complexa a omului si
preocuparilor sale. Numarul se deschide cu date autobiografice scrise
in diferite imprejurari de Mircea Vulcanescu - un curriculum vitae, o
spita de neam", un autochip spiritual" la persoana a III-a - acesta
din urma deosebit de interesant. Zice M.V. despre sine, fara falsa
modestie: Spirit multilateral, preocupat deopotriva de probleme
filosofice, economice, religioase, artistice si morale, a cautat sa
desluseasca in toate domeniile firul calauzitor, perspectiva care
permite cristalizarea evenimentelor risipite intr-o sinteza unitara,
aducind totdeauna contributia unor perspective noi in interpretarea
materialului de care s-a ocupat." Ineditele - proiecte de studii,
articole, conferinte, polemici, corespondenta, pagini memorialistice si
literare - sint grupate pe domenii si absolut totul e de citit. t De
exemplu, la capitolul Economie, pe linga un studiu si niste insemnari
economice sint publicate si pagini de jurnal din iunie-august 1935,
cind fusese numit director al vamilor. Avea 31 de ani: am impresia
pe care am avut-o cind am sarit intiia oara de pe trambulina. Nu stiu
nimic despre Vami. N-am condus niciodata un serviciu. /.../ Aici sunt
1200 de functionari pe care nu-i cunosc si de care va trebui sa raspund
iar in fata usii mele stau, facind larma, ca la bilci, 200 de solicitanti".
Apoi, functionarii incep sa se pirasca reciproc. M.V. isi da seama ca
sint doua tabere in lupta si multa coruptie. Situatia seamana leit cu cea
de azi. Proaspatului director i se solicita mereu scutiri ilegale de taxe
dar el e decis sa aplice legea. Pina si pe profesorul lui iubit, Nae
Ionescu, il refuza cind ii cere scutire pentru un automobil splendid,
Maybach, cu dublu compresor, pe care-l adusese din Germania. Nu i-
am putut raspunde decit stereotipul Legea nu prevede asemenea
scutiri si s-a uitat chioris la mine dar a zis Bine, nu e nimic! . A
intervenit sus, la ministrul Cancicov, cu care era prieten, si secretarul
general Cristu Simionescu l-a scutit, cu toata opunerea Directiei
Vamilor". Constata si ca aproape tot ce apare in ziare, cu subiect
economic, se plateste. Cu oarecare exercitiu am ajuns sa pot spune
precis cine plateste si cit, numai dupa interesele cui serveste si dupa
valoarea litigiului." t In segmentul legat de activitatea gruparii
Criterion", se poate vedea inca o data cum acei tineri intelectuali,
exponenti ai unor diverse si chiar opuse pozitii" politice, se puteau
confrunta si dialoga civilizat pe teren cultural. Alexandru George
observa ca, intre colegii de generatie, Mircea Vulcanescu era un spirit
moderat": Toti contemporanii vorbesc admirativ de Mircea
Vulcanescu, ca despre un om deosebit de dotat, generos, cu o mare
cultura filosofica dar si cu o egala apetenta pentru viata si pentru
bucuriile ei foarte diverse, oarecum in contrast cu idealismul lui de
conceptie. In generatia sa a fost spiritul cel mai asezat , fara insa a fi
si un neutral; el se situeaza intre extreme - Cioran si Pandrea -, o
atitudine in care se instaleaza firesc, fara a se lasa ispitit de excesele
celorlalti (sau chiar de cele ale unui Petre Tutea si Belu Zilber). Era
cel mai burghez dintre ei, menit parca altui destin decit acela care
se va incheia prin disparitia sa prematura, caz unic printre camarazii
sai de generatie". t Un curriculum vitae facut pentru criterionisti,
dezvaluie un surprinzator spirit ludic la autorul Dimensiunii romanesti
a existentei: Maestrii mei au fost, succesiv: Cocosu Rosu, Calul lui
Caligula, Paul Sterian si Nae Ionescu. Admir numai lucrurile pure.
Consider pe Dan Botta cel mai poetic poet si pe Sebastian prozatorul
cel mai prozaic. Pe Sterian si pe Calugaru ii vad, dimpotriva, in
paradisul lui Vinea: statistic. Pe Calugaru il vad dupa usa. Consider pe
Acterian regizorul cel mai regal, oricare i-ar fi convingerile sociale, si
pe Mac cel mai sculptural sculptor. Consider pe Maxy drept cel mai
mare pictor, cu un cap mai mare decit toti contimporanii, dar cred ca
Marcel Iancu e mai masiv. Dimpotriva, Evolceanu e mai subtire. Pe
Eliade il vad cel mai filosofic filosof dupa Comarnescu, dar pe
Comarnescu nu-l vad. Daca ma uit in alta parte, il vad insa pe
Comarnescu ministru de Instructie, mai Gusti decit Gusti insusi si de
fapt in regres fata de sine insusi, fiind fost viitor prim-ministru, sa-i
ajute Dumnezeu."Axioma turbincii Dupa mai multe eschive
reciproce, ziarul ADEVARUL si presedintele Iliescu au ajuns la
conflict deschis. Insa dupa deschiderea conflictului, Adevarul afirma ca
redactorii sai primesc amenintari de la diversi Ionesti si Popesti,
suparati ca acest cotidian s-a legat de presedintele ales. E cu putinta,
dar atunci inseamna ca ziare ca ZIUA sau ca ROMANIA LIBERA, care
au conflicte mai vechi cu dl Ion Iliescu, o tin numai in amenintari.
Dar probabil ca s-au invatat, daca nu cumva Ionestii si Popestii care si-
au incercat amarnicia cu aceste ziare si-au gasit indeletniciri mai
potrivite. t Ziua a anuntat, de curind, ca specialisti in iritarea
alegatorilor platiti de PDSR lipesc pe autoturisme afise care fac
reclama electorala formatiunilor din opozitie. Din cauza adezivului,
afisele cu pricina nu pot fi dezlipite decit odata cu o parte din
vopseaua automobilului. Daca ceea ce spune Ziua e adevarat, atunci
societatile de asigurare a autoturismelor sint ca si falimentare.
Revopsirea masinilor e o afacere costisitoare care nu tine seama de
jocurile politice. t Aflam din presa cotidiana ca lui C.V.Tudor i s-a
interzis sa foloseasca o anumita sala a sindicatelor dintr-unul din
judetele in care s-a dus sa-si faca publicitate electorala. Motivul e ca
C.V.Tudor si-a permis sa-i insulte pe sindicalistii din acest judet cu
doi ani in urma. Indiferent de motiv si indiferent de parerea noastra
despre C.V.Tudor, el nu trebuia impiedicat sa-si faca placerea in
judetul cu pricina. Si asta din cel putin doua motive. Primul e ca acest
precedent poate fi folosit si in alte parti impotriva partidelor
onorabile, iar al doilea e ca prin astfel de interziceri, C.V.Tudor poate
parea o victima a campaniei electorale, ceea ce d-sa e departe de a fi. t
Dupa demisia primarului sectorului 1, George Padure, redactorul sef al
EVENIMENTULUI ZILEI a anuntat ca vrea sa medieze intre
primarul demisionar si primarul general al Capitalei. Daca cei doi
primari nu sint in stare sa puna mina pe telefon pentru a se lamuri cum
stau lucrurile e de doua ori trist. O data, fiindca isi considera persoana
mai presus decit le e misiunea pentru care au fost alesi, iar a doua
oara, pentru ca lucreaza in regim de forta acolo unde ar fi cazul sa-si
foloseasca diplomatia. Si mai trist e insa ca un ziarist, fie el si seful
Evenimentului zilei, vrea sa intervina in acest conflict, pentru a-l
aplana. Indeobste ziaristii sint bucurosi ca au loc scandaluri, ca sa aiba
despre ce scrie. Atunci cind insa un sef de ziar vrea sa devina
intermediar intre doua personalitati alese prin vot pentru a le potoli,
asta inseamna ca scandalul dintre ele nu prea are temei. Sau, la fel de
bine, ca persoana care incearca sa le impace, nu are incredere in
temeiurile lor. Una peste alta, daca la noi ziaristii vor sa potoleasca
scandaluri publice, asta miroase a apocalipsa a actualului sistem. t
Dupa ce PDSR-ul a fost dat de gol ca umbla sa manevreze telefonic
persoanele cu drept de vot, dl. Iosif Boda si-a incercat talentul in asa-
zise axiome de soiul: Morala in politica nu e acelasi lucru cu morala
obisnuita". Fostul diplomat uita, se pare, un lucru. Ca daca esti prins cu
cioara vopsita, nu te scapa de asta nici macar misiunea de ambasador.
Dar cum, la noi, un pacat te scapa de altul, de ce sa ne miram ca si
morala tine de imprejurari!? Din nefericire - si asta dl. Boda o stie
foarte bine - jocul de-a morala a adus Romaniei numai puncte
negative in marele sotron european. Cu jocul pe care il fac acasa,
externistii nostri viriti in campanie electorala, explica indirect de ce
Romania trebuie sa se lupte atit de amarnic pentru a intra in NATO.
Norocul lor e ca, periodic, rusii se supara ca si-au pierdut importanta
europeana si ameninta in cel mai curat stil de Ivan Turbinca tarile care
si-au permis sa le scape de sub control. Altii poate ca le-au scapat, dar
noi, la o adica, cum vom reactiona la fatidicul Pasol na turbinca"?
Cronicar

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Drumul din oglinda

Recent, un prozator cu care discut periodic la telefon m-a
anuntat ca trebuie sa ne consolam cu ideea ca scriitorii si-au pierdut
puterea. Cartile nu mai sperie pe nimeni, cenzura nu-i mai face pe
cititori sa caute sopirle", iar dezvaluirile nu mai au efectul de alta data.
Ziarele ne iau din cititori, serialele t.v. la fel, iar traducerile ne rapesc
si dintre cei putini ramasi. Concluzia ar fi fost ca nu prea mai avem
pentru cine scrie. Perfect! Atunci trebuie sa ne cautam alti cititori!
Recunosc ca asta a fost o reactie umorala, dar dupa citeva zile de
reflectie am ajuns la convingerea ca nu e alta cale. Proza de fictiune
nu e menita sa sperie Puterea, in vremuri cit de cit relaxate in privinta
alegerilor. Unde poate interveni schimbarea politica, alegoria unei
carti de fictiune nu mai inseamna mare lucru. Tot asa, cititorul care a
asteptat din partea literaturii sa pacaleasca vigilenta cenzurii nu mai
poate avea aceeasi bucurie a lecturii stiind ca scriitorul nu mai are nici
un obstacol in calea scriselor sale. Cit despre dezvaluiri, acestea pot fi
oricind facute intr-un articol de ziar, cu exemple din viata curenta.
De acord. Dezvaluirile s-au facut, tot ceea ce nu se putea scrie
inainte sa zicem ca s-a scris, iar ziarele si serialele t.v. ne rapesc pina si
posibilitatea de a scrie despre fenomenele de actualitate. Ce-i mai
ramine scriitorului care isi ia in serios vocatia? Daca vrea putere, s-o
ia de la capat. Dar daca vrea, pur si simplu, sa opuna puterii, oricare ar
fi aceasta, o viziune asupra existentei si sensului nostru, independent
de schimbarile puterii, el trebuie sa-si reteze orice dorinta de putere.
Trecut prin multe, Stendhal spunea despre roman ca e o oglinda
plimbata pe deasupra unui drum. Cu alte cuvinte, oglinda nu poate fi
facuta vinovata de infatisarea drumului. Dar cine alege drumul pe
deasupra caruia urmeaza sa fie plimbata oglinda? Stendhal nu e decit
un caz de asa-zisa naivitate sau, mai curind, de experta manipulare in
numele careia drumul pe care vrea sa-l propuna autorul e reflectat in
oglinda romanului sau. Drumul e, in realitate, chiar oglinda lui, dar
autorul izbuteste astfel sa para obiectiv", in pofida tuturor vaditelor
sale subiectivisme. De ce n-am admite insa ca scriitorul nu
cunoaste drumul? Sau ca vrea sa deschida un nou drum? Sau chiar ca
se afla in cautarea unui drum, in timp ce pipaie zidul cu care avem cu
toti de-a face? Impresia mea e ca experienta zidului, cu toate
falsele sale coridoare, nu e inca suficient de puternica pentru ca firul
pe care il arunca scriitorul sa fie luat in serios. Experienta individuala
e inca de ajuns pentru a ne gasi un culcus in zid. Nu e inca nevoie de
un nebun care sa spuna ca zidul poate fi perforat. Desi zidul exista. Si
el, zidul, nu poate fi strabatut doar pe calea teoretizarii sale, ci prin
tatonarea directa, cu toate ranile pe care le aduce acest tip de contact.
Intre elegant eseisticul indemn Inchipuiti-va ca in fata dvs e un zid"
si problematicul semnal ca aveti un zid inainte, indemnul eseistic va
avea, pentru un timp, cistig de cauza. Dar dupa ce trambulinele
eseisticii va vor aduce, dincolo de zidul inchipuit, in fata zidului
adevarat, pentru strabaterea caruia conteaza experienta individuala,
atunci e cu putinta ca scriitorul de fictiune sa nu mai para un
nascocitor de povesti, ci un cautator de solutii demn de luat in seama.
Cristian Teodorescu

Romania literara

Editata de
Fundatia "Romania literara" director general Nicolae Manolescu;
cu sprijinul Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa

Redactia:
Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct,
Alex. Stefanescu - redactor sef, Mihai Pascu - secretar general de
redactie, Ioana Parvulescu, Andreea Deciu (critica si istorie literara),
Constanta Buzea (poezie, proza), Cristian Teodorescu, Mihai
Minculescu (publicistica), Eugenia Voda (film, muzica), Marina
Constantinescu (teatru, plastica), Adriana Bittel (externe), Anca
Firescu (secretar de redactie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu,
Simona Galatchi, George Sipos (corectura), Victor Ciupuliga
(fotoreporter).

Administratia:
Fundatia "Romania literara", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102,
Bucuresti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont in lei: B.R.D.,
filiala Pipera, 4072996100089. Cont in valuta:B.R.D., filiala Pipera,
1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu
(contabil sef), Corneliu Ionescu (sef serviciu difuzare, tel.
650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenta si difuzare in strainatate),
Elena Hurducas (secretariat).Corespondenti: Gabriela Melinescu
(Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu
(Amsterdam), Leons Briedis (Riga).Tehnoredactare computerizata:
Fundatia "Romania literara" - Anca Firescu, Mihaela Ivan.
Introducere texte: Geta Gheorghiu.

E-MAIL: rom...@romlit.sfos.ro si rom...@buc.soros.ro

INTERNET: HTTP://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://ADECIU.MES.UMN.EDU

Textele cuprinse in aceasta selectie sint difuzate gratuit pentru uz
personal. Reproducerea unor pasaje sau citate poate fi facuta cu
indicarea autorului si a sursei. Reproducera integrala este posibila
cu acordul autorului care poate fi obtinut prin intermediul nostru.
Pentru orice solicitare de acest tip va rugam sa va adresati la
rom...@buc.soros.ro