Romania Literara Nr. 6

[Ivonne Nicolescu]

ROMANIA LITERARA nr.6 din 14 02 1996

EDITORIAL de Nicolae Manolescu

Scriitoriicare ne conduc

Din fericire, nu sintem guvernati numai de bolnavi, ci si de
oameni care stiu sa scrie: Churchill, De Gaulle, Mitterrand. Chiar
daca nu se poate trage din aceasta imprejurare nici o concluzie cu
valoare generala, decit, eventual, aceea ca se exprima bine doar ceea
ce este bine gindit, literatul din mine imi da ghes sa le acord o sansa
in plus politicienilor care stiu sa scrie. Ii raportez, fireste, la toti
ceilalti, nu la bolnavi. Pe linga fapte istorice, ne ramin de la
conducatorii cu talent literar cuvinte memorabile. Istoria nu e destul
de bogata in gesturi, ca sa ne putem lipsi de cuvinte. Am citit,
saptaminile din urma, pasaje din cartile lui Francois Mitterrand.
Opinia publica franceza a fost emotionata de disparitia omului
politic. Dar nu l-a uitat pe scriitor. Pe buna dreptate. Mitterrand este,
la limita dintre memorii si jurnal intim, unul din ultimii clasici ai
prozei franceze, deopotriva evocator si portretist, cu un perfect simt
al limbii. "N-am incredere in primul impuls, marturisea el insusi, in
=ABiluzia lirica=BB aruncindu-te in plin patos. Coniacul bun trece de doua=
ori prin alambic." Impregnat de o discreta subiectivitate, stilul lui
Mitterrand este concis si auster. La 18 ani, intrebat ce vrea sa devina,
raspunde: "Totul sau nimic". Iar la aproape 80, cind Bernard Pivot a
dorit sa stie ce crede ca-i va spune Dumnezeu la prima lor intilnire,
Mitterrand a dat un raspuns extraordinar: "In sfirsit, stii". Cu
exceptia Venetiei, peisajele pe care calatorul le iubeste si le poarta
pretutindeni cu sine sint severe, geometrice si aride: landele, colinele
nisipoase, deserturile, New York-ul. "In avion, am incercat de fiecare
data acelasi soc, aceeasi impresie de a intra in viitor pe fereastra",
scrie Mitterrand despre New York. Sau: "Ajung de cu noapte in
lande. Iarba inghetata crapa sub picior. Oceanul se framinta in
apropiere si respira ca o foca guturaita. Nici un mag nu s-ar descurca
pe nenumaratele carari luminate ale cerului. Privesc banduliera
Orionului, al carui semn familiar ma duce totdeauna cu gindul la
Crucea de la Touvent, acel mic triunghi de pamint care nu figureaza
pe nici o harta a comitatului Angoul=EAme unde, copil fiind, luam
masura infinitului". Clasicii sint portretisti. Dintre portretele pe
care Mitterrand le-a facut contemporanilor sai, doua sint absolut
uimitoare. Nici unul nu apartine unor oameni pe care i-a iubit. Acela
al lui Franco dateaza din ultimele clipe ale lui Caudillo. Nu este
portretul unui monstru sau al unui nebun, ci acela al unui "om foarte
obisnuit pe care Occidentul nostru l-a produs ori de cite ori ordinea
pe care a secretat-o s-a aflat in pericol". In viziunea lui Mitterrand,
Franco a fost "Domnul Thiers al Inchizitiei". Portretul lui De Gaulle
este mai complex: "Vremurile de restriste dau nastere unei rase
singulare de oameni, care nu se pot manifesta plenar decit in furtuna
si in zbucium. Condamnat sa straluceasca la dineurile mondene si sa
se inghesuie in cabinetele ministeriale ale celei de a treia Republici,
De Gaulle se sufoca in aerul inchis al unei epoci incremenite in
propria decadenta. A fost destul dezastrul in care Franta s-a scufundat
pentru ca toate ferestrele sa se deschida si el sa poata respira in voie
marele aer al Istoriei. A fost pentru De Gaulle ca o eliberare". Si, de
la De Gaulle, la gaullism: "Cu o rara si metodica tenacitate,
gaullismul si-a facut o specialitate din politica a ceea ce este cel mai
rau." Indiferent de justificarea in sine, iata o formula clasica si
memorabila, in care un personaj se incrusteaza ca o fiinta vie in
eternitatea pietrei.

CONTRAFORT de Mircea Mihaes

Povestiri despre neant

Stereotipe si lincede, previzibile pina la somnolenta si
plicticoase pina la durere, publicatiile extremiste de la noi infirma o
regula de baza a presei de scandal. Oricit ar fi de discutabile ideile pe
care le sustin, oricit de revoltatoare articolele tiparite, ele macar sint

bine scrise. Iata ca presa romaneasca de acest tip infirma regula.
Dupa ce epuizeaza cele doua-trei obsesii in numele carora exista,
gazetarii cu pricina trec pe pilot automat. Asadar, de ani de zile,
nimic nou in lada de gunoi a presei national-comuniste. N-am mai
rasfoit, de nu mai tin minte cind, gazetele familiei Paunescu. De
altfel, nici nu stiam ca ele mai apar. Daca nu i-as fi promis unui
prieten american care scrie o carte despre extremismul-xenofob din
Romania ca-i voi trimite, din cind in cind, mostre dimbovitene din
domeniu, probabil ca n-as mai fi avut prilejul sa ma intilnesc cu un
gen de gazetarie care, prin alte locuri, a cazut in desuetudine de multe
decenii. Nu mi-a fost usor. Nu stiu daca e vina orasului in care
locuiesc sau, pur si simplu, Paunescu a intrat in ilegalitate. A-ti
procura la Timisoara exemplare din Totusi, iubirea sau Vremea (ca si
din maculatura saptaminala a lui Vadim Tudor) e o adevarata
performanta. Unii chioscari nici nu auzisera despre aceste publicatii,
iar altii m-au privit de parca le-as fi cerut ceva necuviincios. In
fine, dupa ce mi-am ros zdravan pingelele, am reusit sa intru in
posesia mult-doritelor exemplare. Le-am disimulat cu grija,
invelindu-le in niste ziare onorabile: prilejurile de a te compromite in
Romania post-decembrista sint atit de multe, incit ar fi fost o prostie
sa ma ocoleasca lumea pentru ca m-am degradat atit de mult incit sa-
l citesc pe Paunescu! Experienta merita, insa, banii aruncati pe
fereastra. Macar pentru a constata cit de prost "facator de gazete" e
Paunescu. Cel care a reusit sa coboare tirajul Zig-Zag-ului de la
citeva sute de mii de exemplare la citeva mii nu se dezminte. Chiar
daca se lauda ca o face pe bani proprii (salariul de senator este, se
stie, de zeci de milioane de lei lunar!), distractia e atit de joasa incit=

iti stirneste un fel de compatimire amestecata cu dezgust. N-am de
gind sa fac o analiza a numarului din Totusi, iubirea. Efort, de altfel,
perfect inutil - neantul nu poate fi povestit. Daca totusi profit de
ocazie pentru a aduce vorba despre cerneala tipografica zvirlita de
catre Paunescu-senior in obrazul imprudentilor, o fac pentru a
constata adincimea decaderii la care a ajuns fostul si actualul lingau
al familiei Ceausescu. Pe un ton de precupeata ratacita printre
avocati, Paunescu titreaza gros: "Romania literara " a fost inscrisa
in P.A.C. fara licitatie. Cunoscind destul de bine situatia dramatica in
care se zbate de mai multi ani principala revista culturala a tarii,
abandonata, la un moment dat, de catre Uniunea Scriitorilor in seama
economiei de piata (de parca urgenta numarul unu in Romania ar fi
fost privatizarea culturii), revista a trait, in toti acesti ani, prin
eforturile, nu de putine ori umilitoare, ale redactorilor de a gasi bani
pentru hirtie si tipar. Oamenii pe care Paunescu ii priveste cu dispret
ciocoiesc, de la inaltimea ticalosiilor pe care s-a cocotat an dupa an
(satulul nu crede celui flamind si nici grasul celui slab!) au muncit
luni in sir, fara sa primeasca nici un fel de salariu. Au renuntat la
modestele sume ce li s-ar fi cuvenit pentru a cumpara hirtie si pentru
a mentine in viata o revista de care, in ciuda paunestilor si vadimilor
din tara, inca mai e nevoie. Citind deversarea de fiere a rimatorului
de Curte (n-am spus "rimatorul de curte!"), m-am intrebat: ce
urmareste, de fapt, Paunescu prin acest atac infam? Cum poate cineva
atit de compromis sa mai spere ca il va lua cineva in serios?
Intrebarea isi contine raspunsul. Paunescu nici nu intentioneaza sa fie
luat in serios. El doar vrea sa faca niste valuri. Publicind recent un
nou volum de "versuri" (scriu "versuri" pentru ca limba romana e
extrem de generoasa!), poetul lingusirii noastre, acest Goga de
costereata, spera sa dea o lovitura prin ricoseu. El nadajduia sa atraga
atentia ca a mai fatat o caramida de rime rasuflate si ca lumea literara
trebuie sa ia seama la viitura ce sta sa ne inunde. Renunt la
argumente de genul: de cind se amesteca o persoana dinafara in
treburile interne ale unei bresle scriitoricesti? Daca nu ma insala
memoria, Adrian Paunescu nici nu face parte din Uniunea Scriitorilor
- sub a carei egida Romania literara apare, in ciuda penibilelor
insinuari ale bircanului. Cu ce drept se autoinvesteste ca aparator al
scriitorilor romani cel care, intreaga sa cariera, n-a facut decit sa-i
discrediteze, sa-i compromita sau sa-i dispretuiasca? Bineinteles,
Romania literara ii pute a occidentalism satrapului care isi trage seva
din stepele asiatice. Ar fi fost anormal ca lucrurile sa stea altfel. E
drept, Paunescu s-a aflat, el insusi, pentru o vreme, la conducerea
revistei. Numit, fireste, de Partidul Comunist Roman si de Securitatea
lui (a partidului!). Ce politica facea el atunci e inutil sa mai
reamintim. Actualul director al Romaniei literare nu a fost impins la
conducerea revistei nici de partid (pentru simplul motiv ca, la acea
ora, era fara-de-partid, exact cum Paunescu era fara-de-lege!) si nici
de trupele de Securitate. El a fost ales de catre membrii redactiei si
confirmat prin vot secret de catre Consiliul Uniunii Scriitorilor.
Desigur, toate acestea sint, pentru cel obisnuit sa ia cu japca tot ce-i
cade in mina: becuri de la fabrica de becuri, pantofi de la fabrica de
pantofi si nesimtire de acasa, lucruri suspecte. Lui Adrian Paunescu i
s-a facut dor de anul 1968, an in care taia si spinzura in literatura
romana. Astazi, lacomia sa pro-sovietica il ajuta, cel mult, sa-si taie
craca de sub picioare. Afirmind: "Romania literara" e inca si revista
mea!, fostul membru al Uniunii Scriitorilor nu rosteste numai o
minciuna. Ci stabileste un diagnostic. Un trist auto-diagnostic, pe
care un poet mai talentat decit hirdaul resentimentar de azi l-a pus,
vizionar, pe versuri: "Hotule, ce s-a-ntimplat?/ Am pierdut un cal
furat!/ Astazi fara el mi-e greu,/ Parca devenise-al meu!"

ACTUALITATEA

Forta si persuasiunea

Sint impresionat (ca sa nu spun chiar: flatat) de tonul,
argumentele si atitudinea cu care dl. Alex. Stefanescu raspunde la
unele obiectii, pe care i le-am formulat anterior (vezi Romania
literara, nr. 1 si 3/1996). Ma obisnuisem deja ca eseurile mele sa fie
neglijate, mesajul lor - stilcit, autorul lor - acuzat ca este manevrat
sau ca exprima te miri ce interese oculte etc. Nimic din toate acestea,
in raspunsul d-lui Alex. Stefanescu: pozitia prietenoasa, lectura
dovedind acribie, citarea corecta si onesta, interpretarea obiectiva a
ideilor exprimate de preopinent sint tot atitea elemente care ma fac sa
ma consider, deontologic vorbind, de aceeasi parte a baricadei, cu
redactorul-sef al Romaniei literare. De aceea, nu de o polemica la
persoana va fi vorba, in rindurile care urmeaza, ci de explicitarea
unei atitudini. Mai hotarita exprimare a unui punct de vedere. In
ideea sa de a-i absolvi pe unii mari scriitori de pacatul colaborarii cu
ocupantul comunist, Alex. Stefanescu scrie: "In Romania aflata sub
ocupatie sovietica, minciuna a fost impusa prin forta, iar oameni ca
G. Calinescu n-au avut practic nici o contributie la acreditarea ei.
Teroarea exercitata de ocupanti - si complicii lor din Romania,
grupati in PCR si in Securitate - si nu elocventa propagandistica a
unor mari scriitori lipsiti de curaj au instaurat comunismul. Pe G.
Calinescu - ca sa revenim la exemplul lui - cunoscatorii de literatura
il priveau la vremea respectiva cu inima strinsa, ca pe un aristocrat al
spiritului, obligat sa se umileasca, iar oamenii simpli oricum nu-l
citeau, astfel incit nici unii, nici altii nu pot pretinde ca influentati de=

el au aderat la noul regim. De altfel, foarte putini au aderat cu
adevarat, cei mai multi doar s-au supus, de frica." Sa pornim de la
aceasta ultima remarca: intr-adevar, regimul comunist nici nu a cerut,
in prima instanta, aderarea entuziasta si sincera. Pentru a-si infige
radacinile, s-a multumit cu supunerea si cu frica pe care a provocat-o.
Sirul de abuzuri, exproprieri, arestari, deportari, executii sumare etc.
se baza, exclusiv, pe dreptul celui mai puternic. Armata Rosie, de
ocupatie, era garantul atotputernic al tuturor ticalosiilor. In aceasta
prima etapa, s-a instituit domnia fortei. Dar, odata asigurata victoria
provizorie asupra capacitatilor morale si profesionale ale tarii,
regimul a realizat ca supravietuirea sa, in timp, nu mai poate fi
realizata doar prin forta. Era nevoie sa i se adauge si persuasiunea. Un
prizonier, chiar legat, reprezinta in continuare un pericol potential:
poate evada, isi poate relua activitatea etc. Insa un individ pe care l-ai=

convins de "adevarul" tau, caruia i-ai confiscat suma convingerilor
morale, pe care l-ai golit de propria sa personalitate, nu-ti mai poate
periclita afacerile delictuoase. Iata solutia ideala! Ea a fost
initiata, in mod cutremurator, la Pitesti - iar experimentul a incetat
numai in urma protestelor internationale. Apoi, intr-o forma puternic
diluata, procedura s-a intins asupra intregii tari: sa ne amintim de
interminabilele ore de invatamint politic, socialism stiintific,
materialism dialectic, sedinte de partid, consfatuiri, reuniuni,
simpozioane, conferinte, congrese etc. etc. (Unii dintre noi ne-am
inselat, ignorind importanta acestor spectacole ale formelor fara fond,
la care asistam zi de zi. Abia dupa 1989 am avut dovada clara:
formele goale izbutisera sa-si atraga fondul viciat!). In acest conflict
psihologic si propagandistic, la care a fost supusa, timp de citeva zeci
de ani, o intreaga populatie, un rol important, ca repere morale si
calauze ale demnitatii, ar fi trebuit sa-l ocupe scriitorii, artistii.=
Adica:
personalitatile adevarate. Acestea ar fi trebuit sa ofere
contraponderea, speranta de salvare. Iar daca libertatea
cuvintului le era retezata, puteau macar opta sa nu se aserveasca, sa
nu contribuie la raspindirea minciunii, sa lucreze, in tacere, la
perpetuarea propriei opere (ceea ce unii au si facut). Am mai citat, nu
o data, cuvintele lui Camus: "Eu nu ma voi resemna. Cu toata puterea
tacerii mele, voi protesta pina la sfirsit." Regimul politic a inteles
perfect ca cea mai buna arma, in procesul persuasiunii sint
intelectualii insisi. De aceea, mai intii, si i-a cumparat (pe cei
predispusi la acest tirg - adica majoritatea) - iar apoi i-a pus la treaba.=

Actiunea nociva a acestor personalitati (care se foloseau de talentul
lor si de realul lor prestigiu, din cimpul artistic, pentru a raspindi
minciuna, in plan social-politic) a fost orientata fie spre interior, fie
peste hotare. (M-a indurerat, in zilele trecute, sa vad la televizor una
din ultimele imagini ale lui Tudor Arghezi, intors de la Paris,
explicindu-i lui... Emanuel Valeriu, intr-un decor opulent, cum i-a
convins d-sa pe occidentali de soarta cea buna si de noua viata
luminoasa a poporului roman, sub comunisti...). Inca o data:
comunismul s-a putut impune, la noi, atit prin forta, cit si prin
persuasiune. Sint de acord cu Alex. Stefanescu: vinovati de
exercitarea terorii au fost ocupantii sovietici, complicii lor din PCR,
Securitatea. Dar cine sint cei vinovati de exercitarea persuasiunii ?
Nu cumva cei rasplatiti din plin, pentru faptele lor? Sa ne amintim un
fragment, care nu are nevoie de nici un fel de comentarii, din recent
descoperitul I. D. Sirbu: "Eu imi vindeam la talcioc cartile din
biblioteca, pentru a putea sa-mi cumpar doua paturi militare rusesti,
din care sa-mi pot face palton. (...) Aveam, ca profesor, 500 lei pe
luna. Blaga avea 600 lei, fiind ajutor de bibliotecar. In timpul acestei
perioade cumplite (devenisem donator de singe voluntar, primeam,
pentru 200 grame de singe, 50 lei si 1 kg de carne), Baconsky, pentru
un singur poem (despre chiaburi, CEC, Oda laptarului meu) incasa
intre 3.000-5.000 lei. Cauta mobila si covoare de pret, achizitiona, de
la fostele case mari, tablouri rare, blanuri, perle veritabile..."
Deci, sa nu ni se spuna ca marii scriitori, in general, nu pot fi
vinovati de nimic. Daca n-au facut nimic, in favoarea noului regim,
de ce unii (Calinescu, Arghezi etc. - vezi lista, in cartea lui M.
Nitescu) au fost rasplatiti regeste? De ce altii (Blaga, Voiculescu etc.
- aceasta lista, mai putin spectaculoasa, dar mai impresionanta,
asteapta inca sa fie intocmita) au trait in mizerie - sau au murit la
inchisoare? "Tacerea isi are vremea ei, si vorbirea isi are vremea ei",
spune Eclesiastul. De ce sa-i uitam, sau sa-i absolvim de vina, pe
intelectualii anilor '50, acum, cind in sfirsit putem vorbi in libertate?
Numai pentru a risca sa asistam la repetarea acelor fapte? Astazi,
cum noteaza corect Alex. Stefanescu, multi dintre activistii PCR si
securistii din trecut se afla, in continuare, la conducerea tarii. Dar ei,=

in prezent, nu mai pot folosi forta ! Si atunci, de ce sa legitimam, prin
uitarea noastra, folosirea imorala a persuasiunii ? Riscul prea mare,
pe care ni l-am asuma, ar fi sa devenim complicii lor! Chiar si fara...
voia dumneavoastra.
Laszlo Alexandru

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir

Incalzirea planetei

Ultima descoperire a ecologilor catastrofici din Europa si
America poarta acest nelinistitor nume. Ecologii, ciudatele fiinte care
se declara obsedate doar de soarta globului pamintesc, nu pierd insa
nici un prilej pentru a ne da lectii de politica sub cele mai felurite
pretexte: acum ei se lamenteaza ca industrializarea a ranit de moarte
planeta, ca stratul de ozon s-a rupt ca un ciorap, ca oamenii se vor
imbolnavi, ca gheturile de la poli se vor topi, ca oceanele peste uscat
vor navali si ca, desigur, cei ce vor scapa de maladiile datorate
razelor solare vor fi inghititi de ape. Aceste viitoare nenorociri ar
avea deja o simptomatologie certa: incalzirea brusca a climei e
mesagerul funest al dezastrului. Daca-i cunosti cit de cit pe acesti
corbi prevestitori de rele, nu-i greu sa ghicesti ca - indreptind degetul
acuzator spre industrializare - ei il indreapta, in realitate, spre
capitalism. Capitalismul este adevaratul lor dusman si contra
capitalismului vor ei sa stirneasca opinia publica. Faptul ca cel mai
grav accident ecologic s-a produs tocmai la Cernobil, in inima fostei
Uniuni Sovietice, ori ca cea mai poluata regiune din lume a
reprezentat-o fisia frontaliera dintre Polonia si Cehoslovacia - rezultat
integral al =ABindustrializarii socialiste=BB - toate acestea ii lasa=
absolut
indiferenti; daca nu nazuieste la =ABdemascarea imperialismului=BB
(american, de preferinta), ecologia nu valoreaza pentru ei doi bani.
Cit priveste faimoasa =ABincalzire a planetei=BB, se vede ca
profetilor de stinga ai cataclismului universal le lipseste o informatie
istorica elementara. Ei ar trebui sa stie ca, doar in Europa ultimilor
2000 de ani, clima s-a schimbat drastic de citeva ori: pe vremea
Imperiului Roman, ea era cu mult mai blinda (in Peninsula Balcanica,
pe malurile Dunarii, crestea atunci o vegetatie mediteraneana si traiau
lei); in secolul al XVI-lea, a inceput un proces de racire accentuata -
etc. etc. Eventuala reincalzire ar reface un echilibru mereu instabil.
Dar cui ii pasa de argumente istorice atunci cind vrea sa faca politica
trucata la zi! Natura este inzestrata insa cu un spirit divin, ce
trece dincolo de toate calculele ecologistilor. Altfel nu s-ar explica
probele eclatante de umor pe care ea ni le administreaza in ultima
vreme. Bunaoara, la primul Congres Mondial inchinat =ABincalzirii
planetei=BB, tinut acum doi ani la Berlin, participantii au avut parte - in=

plina primavara berlineza - de o saptamina de iarna crunta, in asa fel
incit au fost obligati sa-si manifeste adinca neliniste pentru incalzirea
planetei pe fondul furtunii de zapada ce le zgiltiia ferestrele. Iar anul
trecut, cind somatiile ecologiste devenisera tot mai imperative,
Dumnezeu ne-a blagoslovit cu iarna cea mai grea din ultimii treizeci
de ani: de la 1 noiembrie si pina astazi, din Statele Unite si Canada
pina in Romania, temperaturi intre -20 si -40 grade Celsius se
combina armonios cu viscole in serie. Trebuie sa fii ecolog in sensul
militant al termenului pentru a mai sustine, in asemenea conditii, cu
picioarele vesnic degerate si dirdiind de frig, ca marele pericol ce ne
paste e caldura excesiva. Ce bine este cind natura isi ia asupra ei
dificila sarcina de a-si bate joc de ideologii! O face mai bine decit
oricare muritor. n

CARTI ROMANESTI prezentate de Alex Stefanescu

O carte pe care o rasfoieste vantul

Peste faima lui Livius Ciocarlie, de critic literar subtil, de
formatie franceza, se suprapune aceea, mai recenta (si mai
neverosimila, fiind vorba de un profesor universitar) de exeget al
vidului. Primele patru carti ale misteriosului domn taciturn din
Timisoara - Realism si devenire poetica, 1974, Negru si alb, 1979,
Mari corespondente, 1981, Eseuri critice, 1983 - pot fi oricand
mentionate intr-un, sa zicem, memoriu de activitate, ca garantie a
seriozitatii profesionale etc., etc., chiar daca in cuprinsul lor se gasesc=

destule dovezi de nonconformism (este un nonconformism atent
dozat, de bun-gust, care nu face decat sa autentifice onorabilitatea
unei cariere). Urmatoarele patru carti insa - Un Burgtheater
provincial, 1985, Clopotul scufundat, 1988, Fragmente despre vid,
1992, Paradisul derizoriu, 1993 - sunt utilizabile oricand de un coleg
invidios sau de un sef rigid ca argumente impotriva unei eventuale
"promovari" a lui Livius Ciocarlie. Ele reprezinta un scandal
(inclusiv filosofic) intrucat exhiba o inaderenta aproape totala la
valorile in care cred membrii societatii, in marea lor majoritate. Pe
primul Livius Ciocarlie, jupan Dumitrache l-ar mai accepta, mai ales
daca ar primi un sfat in acest sens din partea lui Nae Ipingescu. Pe al
doilea, insa, in nici un caz, considerandu-l irevocabil un "bagabont"
si un "scarta-scarta pe hartie". Volumul recent aparut, al
noualea, intitulat Viata in paranteza, inclina transant balanta in
favoarea unui Livius Ciocarlie strain de ceea ce ii anima pe semenii
sai. Pe parcursul a patru sute de pagini de jurnal intim, autorul se
prezinta inca o data si mai decis ca oricand ca un martor apatic al
existentei, ca un om care nu crede in nimic. Despre ce scrie Livius
Ciocarlie in jurnalul sau? In orice caz, nu despre vid, asa cum s-ar
putea intelege luand in considerare titlul unui volum anterior. El isi
face, de fapt, insemnari despre viata de fiecare zi si, mai ales, despre
viata sa de fiecare zi. Povesteste cum tine cursuri la facultate, cum se
intalneste cu un prieten si sta de vorba cu el, cum face cumparaturi,
cum merge cu una din fiicele lui la un film de desene animate, cum
citeste o carte si isi transcrie unele pasaje, cum primeste un telefon de
la Paris, cum discuta despre literatura cu alti scriitori, cum contempla
un apus de soare, cum intervine pentru a gasi un loc de munca unui
prieten s.a.m.d. Este viata unui intelectual din timpul lui Ceausescu
(insemnarile dateaza din perioada 1965-1977) care nu-si ofera
serviciile regimului si nu obtine, deci, privilegii, preferand sa se
bucure - in linistea conditiei de marginalizat - de lectura unor carti
bune sau de discutiile elevate cu cativa prieteni apropiati. Din acest
punct de vedere, jurnalul lui Livius Ciocarlie ar putea constitui,
candva, o pretioasa sursa de informare pentru istoricii care ar scrie
Viata de fiecare zi in Romania lui Ceausescu si ar ajunge la
redactarea capitolului Intelectualii. Asa stand lucrurile, sintagma
despre vid pare cu totul nejustificata. Si totusi, ea are o anumita
indreptatire, intrucat autorul trece in revista toate aceste situatii si
fapte cu o indiferenta vizibila - adeseori ostentativa - ca si cum ar
scrie despre nimic. El ne da mereu de inteles ca tot ceea ce se
intampla in jur nu-l intereseaza, ca inregistreaza, este adevarat,
zambetul luminos al unei femei de pe strada, dar ca putin i-ar fi pasat
daca in locul acelui zambet ar fi vazut un ranjet, ca face efortul de a
consemna un succes literar de-al sau, dar ca in aceeasi stare de spirit
ar fi consemnat si un insucces. Nu este vorba, atat, de greata, de un
sentiment al absurdului existentei, de o constiinta a mortii iminente
(desi putem identifica si cate ceva din toate acestea), cat de o
dezolanta lipsa de energie, care reduce pana aproape de zero orice
reactie afectiva. Din perspectiva adoptata de Livius Ciocarlie, orice
descriere de obiecte neinsufletite se transforma intr-un inventar si
orice aducere in prim-plan a unor oameni - intr-un recensamant.
Lipsit de chef de viata, areactiv, autorul jurnalului (de fapt, al unei
catagrafii alcatuite fara elan, cu o constiinciozitate maniacala) este la
un pas de a deveni el insusi un personaj semnificativ, ca Oblomov
sau Meursault. Dar nu devine, din cauza ca face numeroase
compromisuri. Urmareste fara tragere de inima un meci de fotbal, dar
totusi il urmareste, i se pare fara sens disputa pentru o mai buna
programare a orelor la facultate, dar ia parte totusi la o asemenea
disputa, nu pune pret pe titlurile stiintifice, dar se angajeaza totusi
intr-o lunga cursa pentru obtinerea unui titlu de doctor, nu da
importanta banilor, dar remarca faptul ca primeste de la Orizont o
suma meschina, se declara frigid fata de ideea de succes literar, dar
face - sau determina pe altii sa faca - tot felul de demersuri pentru a i
se tipari cartile. AceastA contradictie reduce mult din credibilitatea
si forta expresiva a personajului care este gata-gata sa devina autorul
jurnalului. Suntem tentati sa credem, in timpul lecturii, ca apatia sa
reprezinta un truc literar ca oricare altul, o forma de captare a atentiei=

celor din jur. (In fond, o femeie se poate remarca nu numai prin
roseata din obraji, ci si prin paloare!). Cu alte cuvinte, ajungem la
presupunerea ca scriitorul ia parte si el, ca toti ceilalti scriitori, cu
fervoare, la competitia de seducere a cititorilor, numai ca, mai abil
decat toti (dar si mai lipsit de fair-play), se preface ca nu-l intereseaza=

nici un fel de competitie si tocmai prin aceasta devine, fie si numai
temporar, preferatul publicului. Literatura secolului douazeci este
plina de asemenea diversiuni. In ceea ce ma priveste, eu nu
interpretez astfel contradictia de fond din jurnalul lui Livius
Ciocarlie, dintre participarea reala a personajului-narator la viata si
neparticiparea pe care el si-o atribuie. Din punctul meu de vedere,
prezenta acestui personaj la cozi, in redactii, la sedintele de la
facultate reprezinta o dovada in plus a apatiei sale absolute, a
sentimentului zadarniciei oricarei initiative. De fapt, el nu participa,
ci se abandoneaza cursului vietii. Refuzul pretinde energie, ca orice
alta actiune. Ca sa stai nemiscat in apele involburate ale unui rau
trebuie sa faci mari eforturi. In schimb, daca te lasi in voia soartei,
raul te duce la vale si creeaza privitorilor falsa impresie ca te
deplasezi repede si saltaret, chiar plin de viata. Este straniu si de
neuitat acest spectacol al aparentei participari la viata, pe care ni-l
ofera, prin jurnalul sau, Livius Ciocarlie. In timp ce-l urmarim ne
gandim, prin cine stie ce asociere de idei, la un manechin ridicat,
impins, imbracat, asezat intr-o vitrina de catre lucratorii dintr-un
magazin. Sau la o tinichea pe care o conduce pe strada, cu lovituri de
picior, un copil-dumnezeu. Sau la o carte pe care o rasfoieste vantul.

Livius Ciocarlie, Viata in paranteza (Jurnal 1965-1977),
Timisoara, Editura "Amarcord", 1995, 392 p., 4900 lei.

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu

Tinarul Cioran

S-ar putea oare vorbi de tineretea lui Cioran ca de o etapa
distincta a biografiei sale spirituale? Si nu si da. "Nu sint prea tinar,
fiindca sint dincolo de virste", declara ginditorul. Iar Ion Vartic
observa, in consens, ca daca tinarul care se confeseaza in
corespondenta pare a se situa in perspectiva batrinului, e la fel de
valabila si reciproca. Exista intr-adevar o nivelare egalizatoare, o
organicitate, in timp, a personalitatii lui Cioran. Acesta e constient de
sine din capul locului, in sensul unei stabilitati a spiritului,
trebuitoare privirii in absolut, "dincolo de istorie si de devenire". O
superba intemporalizare se face simtita, ca un mijloc, deopotriva, al
clarviziunii si al aneantizarii: "Totul este sa vezi dincolo de ceea ce
este dat; dar cind vezi, totul n-are nici o importanta". E intreg Cioran
aci, la inceputul anilor '30, precum o faptura adulta intr-un embrion.
Evolutia pare suspendata. Si totusi apar note diferentiale. Initial,
Cioran e mai imprudent vital, consimtind a-si exprima o energie
primara, o ambitie nemachiata de scepticism, radacini ele insele ale
energiei scepticismului si nihilismului. Junele transilvan isi
circumscria exact pornirea egotista, avind grija, totodata, a ocupa, cu
marturia de sine neretinuta, intreg cercul desenat: "Acesta este, in
definitiv, intreg substratul vietii interioare: o preocupare excesiva de
nelinistile tale personale, care preocupare ia adesea formele unui
narcisism interior". Parca auzim indemnul baudelairian: "Inainte de
orice, sa fii un om mare si un sfint pentru tine insuti, iata unicul
lucru". E o "decadenta" autocontemplativa adusa in stare de energie
pozitiva. Innascuta robustete se imbratiseaza pe sine. Cioran se
accepta, bucuros, asa cum e, "ca individ unic": "Niciodata in viata
mea n-am putut regreta temperamentul meu; de altcum acest regret
este o absurditate, din moment ce eu cred ca e bine sa fiu asa cum
sunt". Asadar punctul sau de pornire e un cult al eului propriu, act de
obiectivare subiectiva, demoniaca. Dintr-insul decurg preceptele unei
morale sui generis, care desfid modestia si ofera ambitiilor o raza de
actiune terifiant desmarginita: "Din moment ce fiecare individ se
simte ca o valoare iramplasabila, din moment ce fiecare se simte
indispensabil in lume sau se crede centrul universului - marturisirile
de modestie sunt ambitii deghizate. Niciodata n-as cuteza sa spun ca
omul modest este mai putin ambitios decit omul pe care noi il numim
ambitios. Ambitiile oamenilor, cari sunt expresiunea imperialismului
vietii, sunt atit de mari incit nimeni nu poate aprecia frenezia cu care
ele activeaza". O mare iluzie o constituie, conform filosofului, ideea
ca, in mediul creatorilor, pulsatia vitala din care nasc telurile
ambitioase ar fi epuizata ori redusa: "Adevarul este ca ele au fost
doar deviate, tot asa precum instinctul sexual refulat nu dispare, ci
doar cauta diferite derivative de manifestare". Fireste, infaptuirea
ambitiilor cere disciplina. Astfel o anume duplicitate se instaleaza in
comportarea morala - am putea zice in "morala practica" - a
orgoliosului tinar, care mai intii proclama drept regula "anarhia si
revolta" (asa cum, mai tirziu, va supralicita sinuciderea), pentru ca
apoi sa pledeze in favoarea "crutarii" personale, a sanatatii nervilor.
Poetul incandescentei se arata insotit de un "antrenor" grijuliu al
echilibrului din planul "realitatilor organice": "Fara sa vorbesc in
limbaj poetic, temperaturile inalte sunt primejdioase; tu care vrei sa
traiesti sau, mai bine-zis, care traiesti prea intens lucrurile trebuie sa=

te cruti foarte tare, fiindca nimic mai usor decit sa-ti ruinezi nervii".
Azvirlita la cos, printr-un gest speculativ, moderatia e reabilitata
dintr-un punct de vedere pragmatic, si el parte constitutiva a unui eu
ce intrupeaza, napoleonian, "imperialismul vietii". E caracteristica
pendularea lui Cioran intre echilibru si dezechilibru. Primul pol,
echilibrul, e dat, incontestabil, de fondul transilvan, de existenta, fie
si "mai putin burgheza", insa oricum "burgheza" ce si-o asuma, dar
si, paradoxal, de recunoasterea "exagerarii" impinse, uneori, "la
nebunie", a autotorturii, de "fiinta prada distrugerii si mortii",
inrudita cu Pascal, cel din ultima perioada a vietii sale, "cind nu mai
putea sa realizeze nimic efectiv". O recunoastere siesi suficienta,
eliberatoare. Nu spunea oare Dostoievski: "Imi e destul sa stiu ca
pot"? Ginditorul pare satisfacut de aceasta constiinta a virtualitatii
pentru a nu mai trece la distrugerea de sine, la ultimele consecinte ale
"starilor anormale", la fel cum va proceda cu suicidul, ale carui
avantaje teoretizate i se par ca-l pot impiedica sa-l aplice. In context
literar, vorbeste despre "regasirea" in Tonio Kr=F6ger urmata de o
"demonizare": "Pina acum m-am regasit deplin in Tonio Kr=F6ger al
lui Thomas Mann; observ, insa, ca incep sa aduc o nota ruseasca de
natura a demoniza acea atitudine rezervata si melancolica pe care o
prezentam pina acum si care este specifica eroului din nuvela lui Th.
Mann". E de fapt o evolutie de la demonia estetic intelectualizata a
lui Mann la cea zguduitor existentiala, apocaliptica, a lui
Dostoievski, marele sau miraj destructiv. Trecerea de la registrul
estetic la cel al "psihologiei rusesti" e astfel consemnata: "Tineretea
mea distrusa m-a adus la astfel de stari sufletesti si cari numai o
literatura dostoievskiana mi le-a mai putut aminti". I se pare ca luind
in mina cartile marelui rus, "trebuie sa traiesti viata eroilor sai", sa le=

"experimentezi" spre a le putea intelege. Atentie la acest concept al
experimentului! El contine deja o trasatura de exteriorizare, ergo de
reechilibrare. Autorul iese din sine spre a se putea urmari, inregistra,
analiza. Cind scrie: "de 3 ani de zile problematica psihologiei omului
rus este aproape o obsesiune. Numai starile anormale sunt fecunde.
De aceea trebuie iubita distrugerea, moartea, prabusirea sau boala",
trebuie sa intelegem ambiguitatea "obsesiunii". Altfel spus, tratarea
factorilor sai enumerati drept teme de laborator. Nu altminteri
procedau Andr=E9 Gide sau Mircea Eliade, intr-o tentativa
neonaturalista de-a "ancheta natura" (dupa expresia lui Zola),
inclusiv pe propriul subiect. Desigur, fenomenul e complex. Nimeni
n-ar putea separa decent suferinta, criza, in datele lor reale, de postura=

detasata a autoscopiei, n-ar putea distinge onest ceea ce e scris cu
"singe" de ceea ce e asternut cu cerneala "anchetatorului". Nu
putem pune la indoiala inclinatia fatala a vietii lui Cioran, precoce
manifestata, dar nu putem neglija nici demonica ei abstragere in
instanta analitica, pe cit de radicala, pe atit de satisfacuta de a trage
"fara nici o teama ultimele consecinte": "La virsta mea putini
cunosc ceea ce inseamna boala si durerea. Poate din acest motiv eu
pricep unele lucruri mai bine decit altii. Suferinta te pune vecinic in
fata vietii, te scoate din spontan si irational". S-ar cuveni sa ne
intrebam doar daca suferinta nu este ea insasi, pina la un punct,
spontana si irationala si daca echivalarea ei cu o cale gnoseologica nu
contine o doza de afectare. Adica un alibi discutabil al intelectului
orgolios pe seama sensibilitatii ultragiate desigur, insa nu atit de
salvator-rece-cunoscatoare pe cit se afirma. De subliniat falsa
risipa, falsa degringolada, falsul "sentiment astenic al vietii" pe care
le pune in scena Cioran al inceputurilor. Junele adopta o poza
"ruseasca", prapastios provocatoare (alt mare lucid, Camil Petrescu,
inregistra si, poate, practica bovaric, si el, "gesturile rusesti"), spre a-
si testa vitalitatea. Era un mod de-a scandaliza in plan minor (si de-a
se scandaliza pe sine). O sfidare ingrosata la adresa lumii intregi,
exterioare si launtrice. Precum un husar din veacul trecut -
deghizamentul e savuros - autorul Silogismelor amaraciunii notifica
prematur dezabuzat: "Am ajuns la o epoca in viata mea cind nu mai
pot regreta nimic si nici nu mai vreau sa regret. Am facut chefuri
monstruoase, sfirsite in cabareturi, am injurat si am vorbit numai
porcarii, am fost la cocote cu Critica ratiunii pure in buzunar - aici
este desigur o mare ironie a destinului! - nu regret nimic. Pentru ce as
regreta? Totul n-are nici o importanta". Si Tolstoi a trecut prin
asemenea episoade. Dar cit de semnificativ am putea socoti acest
abandon intr-un negativism de luxurie mimata? In realitate, Cioran
era un ambitios extrem, deci un om ce n-ar fi putut renunta la o viata
supravegheata, la o actiune metodica. Un om ce nu si-ar fi putut
suporta frivolitatea decit sporadic. O afirma raspicat: "Singurul lucru
care ma sustine este o ambitie pe care am intilnit-o la putini oameni".
Si: "Nu-mi place sa ma simt inferior nimanui". De pe acest
promontoriu stincos al orgoliului suprem, Cioran isi ingaduie un soi
de demonie la patrat. Adica un refuz al mijloacelor prin care ambitia
curenta si-ar putea atinge obiectivele. Carturar de inalta clasa, cirteste=

impotriva eruditiei: "Eruditia perverteste dispozitiile filosofice ale
omului, il istorizeaza si-l scoate din contemplatia naiva, care este
sursa creatiei filosofice". Om de mare propensiune culturala,
consemneaza, cu o malitioasa satisfactie, "plictiseala de cultura" ca o
"nota esentiala a vremii noastre". Desi a produs impresia unor dirze
optiuni politice, respinge politica in atari termeni de suveran dispret:
"Sunt un om atit de orgolios si cu simtul eternitatii atit de dezvoltat,
incit mi-ar fi absolut imposibil sa fac politica. Nu este numai
democratia proasta, ci toate sistemele politice si sociale sunt egal de
proaste". Ii refuza, bineinteles, pe Miticii bucuresteni, drept insi
banali, din rindul carora "nimeni nu prezinta un mister sau un punct
problematic in fiinta sa", ipochimeni lipsiti de destin, de "o axa sau
un centru de energie ireductibila". Deci ca pe o liota de demonizati
marunti, nedemni de atentie. In schimb nu pregeta (nu numai in
tinerete, ci si de-a lungul intregii vieti) a face elogiul "ratatilor", al=

"mizerabililor", closarzi si nu numai. E fanatizat de acesti indivizi
expresivi, consternanti, care "promit totul" si nu-si tin promisiunile,
multumindu-se a reflecta o demonie blinda, inofensiva: "Mes grands
amis en Roumanie n'=E9taient pas du tout des =E9crivains, mais des
rat=E9s". Asocierea atit de duios cinica a lui Cioran cu ratatii ni se pare=

aidoma prezentei, intr-o celebra pictura a lui Manet, a negresei care
sporeste stralucirea alba a nudului.

Cioran: 12 scrisori de pe culmile disperarii, insotite de 12
scrisori de batrinete si alte texte, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1995, 140
p., pret neprecizat.

CERSETORUL DE CAFEA de Emil Brumaru

Bilele lui Julien Ospitalierul

De fapt, ziua in care am gasit in rigola frageda a trotuarului o
bila trista si cenusie, de marimea unei cirese amare, nu am avut
impresia ca mi se intimpla un lucru extraordinar. Ma obisnuisem sa
descopar mereu cite ceva in timpul lungilor mele plimbari de dupa-
amiaza, de obicei obiecte fara importanta pe care le luam totusi,
induiosat de singuratatea lor, de abandonul acela sfisietor in mijlocul
unui oras probabil necunoscut pentru ele. Am ridicat-o deci politicos,
am privit-o cu un suris indulgent si, pipaindu-i cu aratatorul o
cicatrice fina, ramasa in urma unei vechi rani nemarturisite, am
bagat-o in buzunarul de sus al hainei, linga batista infocata, convins
ca fac exact ceea ce trebuie. Am tresarit surprins insa cind, a doua zi,
aproximativ in acelasi loc, am zarit o alta bila, tot cenusie, dar de o
nuanta mai deschisa, putin mai grasa ca prima si parca mai vioaie.
Am salvat-o si pe aceasta c-o imperceptibila mirare a sprincenelor,
pastrindu-mi, calm si protector, eleganta innascuta si atit de apreciata
in almanahul Gotha. Am trait apoi citeva luni de adevarata incintare.
Intilneam din ce in ce mai multe bile, de dimensiuni variate, irizind
culori tandre, avind in preajma-le un aer rarefiat, trandafiriu, mai
dulce decit cel pe care-l respiram normal, inchizind muzici laice si
limpezi, declansate la cea mai usoara atingere, in sferele vesele,
imbujorindu-mi obrajii cu rotunjimea lor juvenila. Ma delectam
ceasuri intregi rostogolindu-le pe scinduri vajnice de brad, geluite
pina la catifelare, evitind cu gratie ciocnirile ilicite sau scufundindu-
le, aproape lesinate de placere, in galeti pline cu sampanii calde si
aurii. Initiindu-ma in arta delicata (dar virila!) a balisticii, le aruncam=

in oglinzi tulburator de adinci spre-a le crea, pentru o clipa macar,
iluzia ca-si vor saruta propriul contur, insingerindu-si-l nostalgic.
Suit pe casa, ravasit de lumina si orgoliu, organizam fermecatoare
tablouri vivante, executate cu voluptate pe marginea subtire a
stresinelor de sindrila, infatisind scene de ura si amor din viata
invapaiata a fluturilor vaganti; iar dedesubt, pe pajisti: platbande de
crini, tapajul mieilor cruciferi! Uneori, extenuat de zbenguiala lor
gentila, le intepeneam, din capriciu, in faldurile unor melodii severe,
cintate cu un singur deget la orga hidraulica a familiei, ca dupa aceea,
plictisit, sa le ingadui cele mai desuchiate traiectorii printre vaze cu
buze groase si rasfrinte, pe stofe si plusuri pubere, in spatii rau
famate. In sfirsit, nemaiputind sa le suport, siciit de roua, le dam
prada, numarindu-le in prealabil cu abacul, ca sa nu se piarda in
tufele proaspete de nasturel, motanilor mei opiomani. Pina ce, pe
neasteptate, intr-un amurg de tipirig, am inteles totul. Tocmai ma
chinuiam sa cuprind o bila copilaros de timida, aparent parasita pe
lespezile unei curti pustii, in realitate inconjurata cu dragoste de
remize parfumate discret cu tabac, reusisem chiar s-o iau in brate - ii
simteam apasarea dureroasa pe piept- cind, intr-o fractiune apriga de
secunda, am priceput odata pentru totdeauna, infiorat de calvarul ce
aveam sa-l strabat de acum inainte, ca nu, nu eu le adunam indatoritor
si naiv in calesti inchiriate anume (adio, adolescenta mea amanetata
la muntele de pietate!) ci ele, oh, da, ele ma cautau cu neliniste, cu
patima, cu trufie, pretutindeni. Eram, pur si simplu, urmarit pas cu
pas de bile!!

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea

Memoriile lui Argetoianu

ApArute in anii postdecembristi, memoriile lui Constantin
Argetoianu au relevat, brusc si convingator, un remarcabil prozator.
Un prozator nu in arta fictiunii artistice ci in cea a memorialisticii.
Fara indoiala ca memoriile lui Argetoianu vor ramine una dintre
paginile cele mai pretuite in memorialistica artista din tara noastra.
Omul are indiscutabil har in arta evocarii, are gura rea, gilcevitoare si
spune totul, cu arta, despre oameni si evenimente, ansamblul epocii si
detaliile sale capatind substanta halucinanta si relief ascutit. Arta
portretului care verifica, mai totdeauna, inzestrarea artistului, e
excelent reprezentata, in pagini memorabile, in aceste memorii. Iata
fragmente din portretul generalului Averescu, invingatorul de la
Marasti si ajuns, in 1918, sef de partid: "Spirit apolitic in toata
puterea cuvintului, Averescu punea picioarele in toate strachinile pe
care le intilnea in cale; dar siret din nastere si fara nici un fel de
scrupule, ii placea sa se invirteasca tocmai in acele probleme politice
meschine care interesau si pe ademenitorul meu Grigoras si care se
puteau rezuma in doua cuvinte: asaltul puterii... Ei voiau puterea
pentru putere, cu orice pret si oricum, si la aceasta se marginea
ambitia lor. Pentru ei, restul era garnitura si literatura". Vesnic gata sa=

treaca de la o hotarire la cea opusa "dupa cum le putea incadra in
jocul intereselor sale personale, sfios si taios totodata, siret si naiv,
vesnic in defensiva Averescu nu se =ABlivra=BB niciodata, nici o clipa
nimanui, si inspira neincredere celor ce se uitau in ochii lui, cu
aceeasi precizie cu care inspira incredere celor ce nu dedese vreodata
ochii cu dinsul". Iata portretul lui Ion Inculet asa cum i s-a relevat la
inceputul anului 1918: "Inculet mi s-a aratat ce era, de la prima
intilnire, o rima, in neantul careia un facator de minuni umflase un
stomac si proiectase o pereche de urechi si un nas formidabil, un nas
menit sa masoare la distanta si sa descurce in tufisul vietii poteca cea
buna. Se pretindea docent la Universitatea din Petrograd si purta, ca
si primul sau ministru Daniel, o uniforma uzata de prapurcic; sub
bluza cacanie si strinsa la git naduseala le tinea loc de rufe si nadragii=

negri si soiosi, dar de taietura englezeasca, isi ascundeau capetele de
rusine in carimbii unor cizme de lux, probabil sterpelite in numele
sfintelor principii ale Revolutiei". Sau, in sfirsit, portretul generalului=

Harjeu, ministrul de Razboi in guvernul Marghiloman: "Generalul
Harjeu, un bleg, o stafie in doliu, infasurat din crestet la calciie in
negru. Chiar cind vorbea, Harjeu nu misca din nimic, nici din gura,
nici din ochi, nici din miini - si nimeni nu-si putea da seama daca
impresionanta lui imobilitate era datorita cufundarii intr-o mare
durere (isi pierduse sotia) sau unui inceput bine caracterizat de
scleroza generalizata". Si n-am citat decit din al cincilea volum al
acestor memorii, celelalte oferind, si ele, pilde si mai elocvente.
Asadar, acum a aparut al cincilea volum al acestor memorii
(primele patru au aparut la Editura Humanitas si doua dintre cele
dintii, in paralel, si la Editura Albatros) la Editura Machiavelli,
proprietatea d-lui Stelian Neagoe, care s-a ingrijit si de aparitia
precedentelor. Despre calitatea, incropita, a acestor editii am scris de
citeva ori si nu voi mai relua ceea ce am spus atunci. Dl. Stelian
Neagoe e adeptul editiilor repezi, fara aparat, note sau comentarii,
lasind cititorul sa se descurce cum si cit poate. E modalitatea
nepotrivita a unei astfel de editii. Dar conteaza, la dl. Stelian Neagoe,
nu calitatea stiintifica a editarii cit expeditivitatea intreprinderii, care=

sa renteze, aducind imediat beneficii. Cu acest volum, se incheie
sectiunea din memoriile lui Argetoianu consacrate evocarii perioadei
primului razboi mondial. Aici, perioada evocata e februarie - sfirsitul
lui decembrie 1918, adica ultimele zile ale guvernului Averescu (in
care memorialistul a fost ministru de Justitie), toata guvernarea
Marghiloman si sfirsitul, norocos, al armistitiului impus, reluarea
ostilitatilor si intrarea, glorioasa, a regelui Ferdinand si a reginei
Maria in Bucurestiul eliberat. Argetoianu nu e deloc un evocator
detasat, ci un implicat in evenimente, ca factor cheie in organizarea
Ligii Poporului de sub conducerea lui Averescu. Judecatile si
aprecierile sale sint profund partinitoare si, de aceea, adesea mult
nedrepte. (Aici se cerea interventia, in note, a editorului, care sa
restabileasca adevarul istoric). Mai intii, Argetoianu, care fusese
conservator filipescan si, dupa moartea lui N. Filipescu, takist, apoi
initiatorul gruparii politice a lui Averescu judeca cu rea vointa si
nedrept ceea ce numeste trinitatea Ionel Bratianu, Barbu Stirbey,
regele Ferdinand. Nu le reproseaza angajarea tarii in razboi (pentru
asta militase, oricum, si gruparea filipescana) ci felul cum acesta a
fost dus. N-are dreptate. Ionel Bratianu si ceilalti, in frunte cu regele,=

n-au fost vinovati ca aliatii n-au respectat tratatul militar din august
1916, nedeschizind frontul de la Salonic (incit Romania s-a trezit in
situatia, neprevazuta, de a lupta pe doua fronturi), ca armatele din
Galitia ale lui Brusilov au ramas - impotriva celor stabilite -, inactive,=

si nu au livrat armamentul si munitia stabilite in tratat. Ignorind
aceste incalcari a tratatelor, Argetoianu, rau intentionat, zvirle
sudalme si condamnari impotriva celor care, pretinde el, au fost
vinovati de dezastrul razboiului, cu retragerea in Moldova si noianul
de suferinte si umiliri suferite, cu Bucurestiul si o parte din tara
ocupate. Dar n-au fost, repet, deloc vinovati. Memorialistul mai e
suparat pe trinitatea amintita ca a demis dupa ceva mai mult de o luna
guvernul Averescu (19 ianuarie-4 martie 1918) si a instalat guvernul
Marghiloman. Masura, cred, a fost, dimpotriva, inteleapta, in acea
vreme trebuind adus la putere un guvern agreat de Puterile Centrale.
Iar guvernul Marghiloman nu a fost deloc, cum caracterizeaza mereu
memorialistul, "cabinetul Rusinii Nationale", "o pata rusinoasa in
Istorie", =ABGuvernul fara obraz=BB ci, cu adevarat, o necesitate istorica.=

Marghiloman a acceptat, din datorie, as spune, patriotica, sa preia
conducerea guvernului intr-o perioada nenorocita pentru tara si sa-si
duca misiunea pina la capatul suferintelor ei. El nu e un tradator, cum
il prezinta Argetoianu, ci un sacrificat ca om politic pe altarul
datoriei. Ca a crezut ca razboiul va fi favorabil Puterilor Centrale e,
desigur, o eroare de evaluare, dar, iarasi, nu o tradare. Ca a cerut
ratificarea de catre suveran a rusinosului, impusului tratat de pace e,
desigur, o eroare impardonabila. Dar aici a vegheat chiar injuriata, de
memorialist, a amintitei trinitati Ionel Bratianu - regele Ferdinand -
Stirbey - care a tergiversat, intelept, ratificarea tratatului si, la
momentul oportun, a fost denuntat si Romania si-a reluat locul alaturi
de aliatii traditionali. De altfel, Argetoianu, om politic venal si cinic,=

desi il injuriaza pe Ionel Bratianu si pe liberali a acceptat, in 1927-
1928, sa devina ministru in doua ministere liberale (cel din 1927
chiar sub conducerea lui Ionel Bratianu), dupa ce in 1920-1921 a fost
ministru in guvernul Averescu (guvernul partidului din care facea,
atunci, parte), iar in 1931-1932 sa fie ministru cheie in guvernul N.
Iorga, ca protejat al regelui Carol al II-lea. Cam sinuos, nu-i asa? -
traiect politic, mereu interesat, pentru cel ce isi ingaduie sa judece
moral o epoca si oamenii sai de seama! Apoi Argetoianu nu a inteles
mare lucru din noile realitati impuse de razboi. Atunci tuturor
oamenilor politici intelepti le era limpede ca marile reforme, puse pe
tapet de catre gruparea radicala a lui Ionel Bratianu-Stere inca in
1913-1914, trebuiau acum aplicate chiar in mod radical. Adica o
mare reforma agrara si universalizarea dreptului la vot. Argetoianu isi
pastreaza credo-ul sau conservator si e, de fapt, impotriva reformei
agrare. Intr-un loc, cind evoca hotaririle Sfatului Tarii din Basarabia,
intre care, la punctul 11, se cerea reforma agrara, memorialistul
apreciaza ca aplicarea acestei decizii, pe care regele Ferdinand o
anuntase taranilor pe front inca in 1917, "a ruinat tara" si, in
continuare, socoate ca "inutila a fost insa spolierea marii proprietati
cu zecile de mii de hectare..., inutila a fost de asemeni, brutala,
nelegala si necinstita expropriere a padurilor". El propusese, in
proiectul program al atunci aparutei Ligi a Poporului, ca reforma
agrara sa nu se realizeze decit pe o suprafata de 2.300.000 ha (s-au
expropriat, cum se stie, aproape sase milioane ha). N-are deloc
dreptate cind afirma ca Sfatul Tarii din Basarabia trebuia desfiintat,
pentru ca era aproape bolsevizat, si guvernul roman putea pur si
simplu sa proclame unirea. Sfatul Tarii era, totusi, un organism
reprezentativ (deci ales), si in consecinta, singurul in masura sa
adopte o astfel de decizie istorica. Utile ramin informatiile din aceste
memorii despre modul cum s-a nascut Liga Poporului, cum s-a
organizat ca grupare opusa liberalilor. S-a intimplat, apoi, ca in ciuda
marii charisme a lui Averescu, aceasta Liga, apoi partid sa esueze
lamentabil, generalul intrind in subordinea chiar a detestatului Ionel
Bratianu. Dar despre asta si inca multe altele in comentariile pe
marginea viitoarelor volume ale acestor extraordinare memorii. n P.S.
Imi face placere sa consemnez aparitia, la Editura Dacia, la sfarsitul
anului 1995, a unei foarte bune editii ingrijite si adnotate (inclusiv un
studiu introductiv) de Eva si Iacob Mirza a cartii din 1838 a
carturarului ardelean Vasilie Popp, "Disertatie despre tipografiile
romanesti in Transilvania si in invecinatele tari de la inceputul lor
pina la vremurile noastre".

Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de miine. Amintiri
din vremea celor de ieri. Vol. al V-lea. Partea a V-a (1918). Editie si
indice de Stelian Neagoe. Editura Machiavelli, 1995.

PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu

Diminutive ironice

In variantele culte ale limbii romane actuale, derivatele cu
sufixe diminutivale nu au o frecventa prea mare; chiar si inovatiile
efemere sint destul de putine, iar creatiile noi care sa se impuna mi se
par practic inexistente. Limbajul publicistic - foarte deschis, dupa
1989, oralitatii colocviale - accepta intr-o masura mai mare doar
diminutivul in care domina valoarea ironica (sensul obiectiv "de
lucru mic" fiind estompat, sau, de la inceput, absent). Tendinta catre
dezvoltarea unor utilizari ironice a diminutivelor e normala si nu
caracterizeaza , desigur, doar limba romana. Valoarea ironica tine, in
orice caz, de conditiile de folosire a limbii si nu este stabila, nu poate=

fi definitiv asociata nici unui sufix anume - si nici chiar unui cuvint
anume. Ambiguitatea fundamentala a mecanismului ironic si
varietatea de nuante afective ale ironiei (de la cea binevoitoare,
ingaduitoare - pina la sarcasm) fac ca valorile contextuale ale
diminutivelor sa fie greu de descris. Exista totusi unele marci, unele
indicii ale utilizarii ironice, cum ar fi contrastul semantic intre
valoarea sufixului si sensul cuvintului de baza - ori contrastul stilistic=

intre neologismul recent, cult - si sufixul cu caracter popular. O
strategie ironica destul de bine individualizata consta in aplicarea
sufixului diminutival unui termen pentru care nici interpretarea
obiectiva ("mai mic"), nici cea afectiva ("drag, simpatic" etc) nu
sint normale: e cazul numelor de profesii, functii, roluri sociale,
institutii - directoras, profesoras, actoras etc. Lui Sextil Puscariu
asemenea diminutive ii pareau (in 1929) imitate dupa alte limbi
romanice si nespecifice romanei; in 1944 (in Stilistica limbii
romane), Iorgu Iordan le inregistra ca normale si le explica din punct
de vedere psihologic. Mai numeroase sint situatiile in care distanta
ironica apare prin citare, prin preluarea unei valori afective atribuite
de altcineva: tinta ironiei nu mai este obiectul sau insul desemnat de
cuvint, ci vorbitorul real sau potential. Cel mai frecvent exemplu din
aceasta categorie imi pare a fi astazi tarisoara , o evocare ironica a
discursului nationalist si populist intarita si prin trimitere la Caragiale=

- "sa dea zacamintele tarisoarei noastre pe mina unor straini"
("Academia Catavencu" =3D AC, 2, 1996, 6; sublinierile din citate imi
apartin); "un amestec grosolan in treburile interne ale tarisoarei..."
("Expres Magazin" 11, 1993, 4); "a pus ochii pe tarisoara noastra
francofona" (AC 19, 1993, 6); "smiorcaielile... pe umarul tarisoarei
noastre dragi" ("Evenimentul zilei" 135, 1992, 1). In 1990 aparea
des cu valoare ironic-politica si termenul frontulet. Daca pentru
tarisoara e greu de imaginat o folosire afectiva serioasa, cuvintul
romanas pastreaza o ambiguitate aparte: inca pendulind, imi pare,
intre ironie si induiosare sincera: " salariul mediu al unui romanas"
("Romania libera", 1013, 1993, 1); "romanasii nostri" ("Romanul
liber", 12, 1993/1, 1994, 2). In presa actuala, zona lexicala cea mai
productiva in diminutive ironice este cea a avantajelor materiale;
diminutivele "citeaza" o dubla atitudine - de afectiune si
bagatelizare - atribuita beneficiarilor: vilisoara, viluta, palatel (cu
extindere asupra componentelor: garajel, cimentulet, caramijoara,
betonulet) - slujbulite, banisori, leuti, dolarei, masagiuc etc. In
Stilistica sa , I. Iordan inregistrase, din aceeasi sfera semantica,
cuvinte ca: lefsoara, subventioara. Unele inovatii socante - formatii
cam artificiale - mai frecvente in jurnalismul de imediat dupa 1989,
si-au restrins de atunci locul de aparitie la publicatiile umoristice sau
la articolele specializate, in care atitudinea subiectiva e manifestata;
cuvinte ca revolutisca, revolusca ("Flacara", 39, 1990, 3); reportajel
("Ceausescul" 9, 1991, 2); spectacolas (AC 19, 1993, 6) etc. - ramin
ornamente stilistice, mai mult sau mai putin ingenioase, care nu
schimba fundamental pozitia diminutivului in limba romana
contemporana.

Mircea Horia Simionescu

Inventar de capace

POZE, numite profesional fotografii. Trei sertare si nenumarate
plicuri, toate pline cu figuri cunoscute, presate parca spre a ilustra un
ierbar. Intr-una, paisprezece persoane. Le numesc pe rand, nu mai e
in viata decat copilul zgait din primul plan: fratele meu Tityre.
Probabil ca eu tineam, cand s-a luat poza, caldarusa din care sareau la
momentul potrivit fulgerele magneziului. Sterg cu palma
dreptunghiul cu luciul patat, astept sa mai apara de sub gelatina un
oarecare, macar o mana intinsa, umarul unei haine, renunt: in spatiul
din jur, gol adanc. Lumea acelui timp, cea care imi mobileaza vasta
incapere a amintirilor si-mi tulbura somnul cu multime de detalii, nu
a existat nicicand: ar fi ramas pe pelicula umbra lui Iorga, o
reproducere policroma dupa Luchian, smulsa din Almanahul
Universul, efigia Ducelui, cu maxilarele inclestate de parca ar fi vrut
sa sfarme intre dinti samburi de maslina, zambetul angelic al lui Sile
Constantinescu, bravul baiat care si-a ucis parintii, prima pagina a
ziarului Curentul, populata de mana lui A. Dragos cu echipa
guvernului stransa intr-un mel=E9 rugbyst in vestibulul Parlamentului,
figura de sfanta analfabeta a servitoarei Vasilica, ruinele unei
biblioteci spaniole lovite de aviatia aliata lui Franco. Daca as fi
aparut pe ingustul ecran al pozei, realitatea acelei vremi ar fi fost
indiscutabila. Asa, ramane viu numai sentimentul ca din filmul
derulat inaintea ochilor n-au fost decupate decat personajele
episodice, si acelea suspect de neadevarate, poate confectionate din
carton pentru a-i face impresie fotografului. Documentul - aici poza -
nu foloseste la nimic, zambesc cand ma gandesc cat de iluzorie e
truda unora de-a descoperi si pune in miscare imagini disparate in
scopul reconstituirii unei realitati care n-a existat. Fotografiile sunt
concretiuni ale unei povestiri ce nu se putea exprima altfel. Merg
pana acolo incat indraznesc sa afirm ca o povestire scurta, traita
intens de autorul ei, ar fi suplinit minu nat toata aceasta arhiva
invalida de sentiment. Dar poate ca ne aflam in aceasta situatie din
motive de comoditate: celui caruia ii oferi o povestire ii e mai usor
sa-si arunce ochii pe dreptunghiul pozei de alaturi, decat sa
silabiseasca randurile abil oranduite pe pagina. Scot fotografiile
de familie, le studiez, pentru a gasi un motiv de-a ma apuca de lucru;
uneori motivul mi-l avanseaza leganarea salciei de la marginea
terasei, cu care ma simt ruda. Realitatea intamplarilor petrecute se
afla in mine; sau nu se afla nicaieri, asa cum cauta sa ma convinga
fotografia cu paisprezece persoane imaginare, aici de fata. Cu toate
acestea, domnule Vames, ajutati-ma sa trec cu bine pachetele cu
fotografii: marimea lor convenabila, supletea, le face foarte utile
activitatii mele acolo - sunt ideale ca semne de carte.Primul seminar
de marxism. Pe usa, modesta, subtirica, purtand ochelari cu multe
dioptrii, a intrat o doamna putin mai in varsta decat noi, vioaie,
controlandu-si mersul spre catedra si zambetul de salut colegial, s-a
prezentat asistenta grupei noastre, Adina Predescu, si-a asezat cu
grija pe tablia primei banci libere haina de stofa fina, s-a instalat la
catedra si: "Dorinta mea e sa ne cunoastem indeaproape, ca sa lucram
cat mai eficient impreuna." A strigat catalogul, a cercetat fugar dar
patrunzator pe fiecare, unuia i-a pus intrebarea de la ce liceu vine,
altuia i-a marturisit ca i-a placut mult Galatiul, unde nituitorii au
batut cu o mie de nituri mai multe decat cei din Turnu Severin ("am
si scris un reportaj despre intrecerea celor doua orase", a zis); cand
mi-a venit randul, mi-a trimis prin dioptrii o sclipire pe care as putea-
o numi dulce. Ridicandu-se in picioare, asa avea sa ramana toata
ora, si-a inceput lectia, rezumata in jurnalul meu din 1950: Tocmai
m-am inapoiat aseara de la Budapesta, a spus asistenta, unde, dupa
cum ati citit in ziare, s-au desfasurat, intre 14 si 20 ale lunii, lucrarile=

marelui for mondial al femeilor, manifestare ce se constituie intr-o
forta a vointei de pace, progres si solidaritate... Nici nu va puteti
imagina ce insemneaza... Sub soarele stralucitor al socialismului...
Calauzite de luminoasa invatatura a... Erau acolo femei care
suferisera foamea, impilarea, frigul, asuprirea coloniala, tinere
orfane, vaduve, sotii de doua ori exploatate si umilite - de patronii
nemilosi si de barbatii lor -, hotarate sa nu mai indure, luptatoare
neinfricate in Indochina, Spania, in detasamentele de partizani, surori
de front, fiice de combatanti secerati de mitraliere, mame eroine,
toate unite in batalia... Solidare... Orasul de pe Dunare parea o
cetate invincibila, strabatuta - pe un mal ca si pe celalalt al fluviului -=

de coloanele de femei... O demonstratie impetuoasa... Impresii pe
care nu le uiti toata viata... La congres au vorbit... Era si Passionaria...=

In piata Parlamentului au cantat, au incins hora, delegatia noastra le-a
invatat pe tinerele din Siam "Perinita", am dansat personal samba si
mazurca, femeile de culoare au dansat perechi-perechi pe insula
Margareta, au invatat repede pasii, s-au imbratisat, s-au privit in ochi,
s-au inteles in limba universala a dragostei, au mancat impreuna, s-au
culcat impreuna... Au strigat impreuna "Moarte imperialistilor!
Traiasca pacea!" A fost o bucurie cum n-am mai vazut... M-am intors
aseara, inca mai aud chemarile lor la viata, a continuat asistenta, iata
ca imi tremura vocea cand imi amintesc clipele, orele, zilele... O
saptamana, mai mult de jumatate din populatia globului, caci numai
marea China si-a trimis reprezentante din... Nu mintea: intr-
adevar, la evocarea manifestarilor de la Budapesta, vocea vorbitoarei
tremura, barbia tremura si ea, si, intr-un rastimp, am vazut cum
inflacararea ii transforma intregul, putinul corp intr-o torta ce arde cu
troznete, trecerile de la avant la oboseala si inapoi ii isca in colturile=

ochilor, sub lentile, lacrimi rotunde, care de la o vreme i se preling pe
obraz. Mi s-a facut mila de ea. Prea suferea, prea se deschisese
noua ca sa-si arate (intr-o nenorocita, intunecoasa sala de seminar!)
inima, ultimele palpairi ale energiilor ostenite. M-am ridicat, m-am
dus la catedra, am cuprins-o pe dupa umeri, i-am sters cu batista mea
lacrimile ce nu mai conteneau: - Hai, potoleste-ti plansul, draga
mea, i-am spus cu vocea parinteasca a lui Javor P=E1l. Fii cuminte, se
mai intampla... E pacat de ochisorii astia frumosi!... Nu e nici prima
nici ultima... Ai sa traiesti, vei mai intalni asemenea scene, ce rost are=

ast consum de lacrimi si energie, scumpita? Zau ca nu merita... Inca
doua-trei seminarii, si limba de lemn mi-a devenit familiara. Fata de
italiana, simpla ca tabinetul. Ce m-as fi facut daca n-o invatam
atunci? Cum as fi putut reda o scena atat de impresionanta, cu mare
rasunet mondial, daca neinvatand-o, m-as fi cantonat in limbile
europene cunoscute, mereu mai moarte in leaganul istoriei pentru
totdeauna apuse? Zibaldone ("Caietoiul" lui Leopardi, 2 vol. 3302
pagini, Mondadori, Milano, 1937), editie de-o frumusete ametitoare,
trasa pe foita de Biblie si legata in piele fina, de-un verde inchis. Cine=

si cand a hotarat sa-mi aseze in palmele deschise asemenea dar
nepretuit? Declar cu mana pe inima ca nu-l meritam si cu atat mai
putin il merit acum, cand, dupa patruzeci si cinci de ani de intarzieri
pe paginile lui, de aventuri intelectuale dintre cele mai alese si de
voluptati de nepovestit, am sentimentul, deschizand cele doua
volume, ca nu le-am citit niciodata, ca, daca am zabovit pe unele
insemnari, am lasat deoparte si pentru mai tarziu alte multe, tocmai
pe acelea de care aveam mai mare trebuinta. O data, Radu se afla la
mine, am avansat o idee ce nu se conturase limpede si, cand eram mai
deznadajduit ca imi scapau cuvintele cu care sa fac lumina si sa sustin
argumentul, mi-am amintit ca ideea fusese mai inainte intrebare si ca
raspunsul il gasisem deja in Zibaldone. Am scos la vedere comoara,
am cautat paragraful, l-am gasit. Am vrut sa continuu, dupa ce i-am
oferit prietenului citatul, dar Radu nu ma mai asculta: luase in mana
volumul pereche, ii dadea, pierdut, pagina dupa pagina, il cantarea in
palme - cum faceam si eu de fiecare data, il imbratisa amoros cu
privirea - asa cum l-am imbratisat si eu de atatea ori. Mut, palid, se
clatina pe picioare, a trebuit sa ne indepartam de raftul italienilor, sa
ne asezam, fiecare cu cate un volum in fata, sa ascultam numai
fosnetul abia auzit al paginilor intoarse. Darnic de obicei, am strans
din dinti ca o fiara la gandul ca el, Radu, s-ar fi cuvenit sa aiba cartea,=

- si sa i-o daruiesc pe loc. I-am propus sa i-o imprumut, insa cu
jumatate de gura. Ca sa cedez gandului dintai (acum imi pare rau
pentru egoismul de-atunci), m-am grabit sa-i povestesc cum mi-am
procurat volumele. N-ai sa ma crezi, i-am inceput istoria: aceste
volume, impreuna cu acel Pascoli masiv, i-au apartinut lui Mussolini.
Se pare ca Pamfil Seicaru, aflat in vizita la Duce, a fost atat de
impresionat de biblioteca din cancelaria aceluia, ca nu mai contenea
cu exclamatiile de admiratie. Intrevederea se prelungea cu mult peste
ora limita, marele conducator trebuia sa ia pranzul, dupa care sa
zboare cu avionul in Abisinia, Seicaru uitase de sine - ca tine acum -
si, cu mainile la spate, se tot ducea si se intorcea de-a lungul rafturilor=

incarcate cu comori. Il fascinau mai cu seama tratatele despre istoria
Transilvaniei, cauta argumente solide cu care sa-l combata pe
ginerele lui Mussolini, contele Ciano, sprijinitor al ungurilor, inarmat
pana-n dinti, asa cum a si ramas pana la moarte. Mussolini a vazut
incotro bate privirea oaspetelui sau si, pentru a scurta audienta si a nu
adanci relatiile proaste cu Ciano prin instrainarea vreunei lucrari, a
smuls din rafturi trei din cele mai grasute volume si i le-a daruit...
Ascultandu-ma, Radu radea cu lacrimi - siretlicul meu prinsese,
ramaneam cu Zibaldone - si semnele curiozitatii i se stingeau incet de
pe chip, convins ca inventez, asa cum prea bine stia ca am obiceiul.
Acum cartile nu-l mai interesau, cat unde vreau sa imping istorioara.
Abia intrasem la Scanteia, am continuat eu, redactia se afla in
blocul cu cinci etaje in care fusesera birourile si, la subsol, tipografia=

ziarului lui Pamfil Seicaru, Curentul. Cladirea iti e cunoscuta,
rauvoitorii spuneau cum a construit-o ("Santajul si etajul", probabil
ca a durat cativa ani ridicarea ei), realitatea e ca "Palatul" de pe
Domnita Anastasia era mai potrivit pentru depozitarea cartofilor
decat pentru o redactie. In afara unei largi sali "de marmura", la
parter, in care se patrundea urcand o scara ce mi se parea
monumentala ("buna pentru fotografii in grup", vorba lui Mantu),
cele cinci etaje n-aveau decat doua odai mai incapatoare, restul
culoare intortocheate, camarute intunecoase, boxe, vestibuluri,
chicinete, o baie si vreo trei closete, scara ingusta spiralata in jurul
casei liftului. Spre marele meu noroc, un labirint strans in corset -
daca pot folosi asemenea comparatie -, ridicat de stransoare pana la
streasina Politiei vecine, in interiorul caruia numai buzunare si nise:
in fundul lor, pe teancuri de ziare si pe depozite de steaguri si presuri,=

ma retrageam din cand in cand ca sa trag un pui de somn - se lucra de
la 9 dimineata pana mult dupa miezul noptii. Mare noroc pentru ca,
intr-o dupa-masa torida, dupa ce gasisem toate ungherele ocupate
(mai dormeau si altii), am coborat la subsol. Surpriza: incaperea, era
o hala plina ochi cu carti, adevarata "cartaraie de carti" (Nana mica),
maldare imense urcand pana-n tavan, intr-o neoranduiala ce,
intelegand iute oferta, m-a entuziasmat. Ai trait un astfel de
entuziasm, la Targoviste, la impachetarea bibliotecii "Gutu" a
liceului. As fi trecut la fapte (nu m-am atins niciodata de o penita din
bunul altuia, insa de-o carte...), daca n-auzeam fosnete de sub o
gramada uriasa: vocea ivita din strafunduri era a lui Madi, colegul
meu de sectie. Sorin Toma ii daduse sarcina sa trieze "maculatura",
sa descurce locul. Timp de o jumatate de ora, am fost nebun. Ca si in
prima iesire dupa ninsoare, in copilarie, m-am aruncat ca-ntr-o apa in
valurile coltoase ale depozitului, am imbratisat, ravasit, mangaiat si
din nou rascolit bazarul, pana ce Madi, neobisnuit cu asemenea
scene, m-a somat sa ies: oricand putea intra Peret, administratorul,
cine stie ce s-ar mai fi intamplat. Deja insfacasem cele trei volume,
nu ma mai puteam desparti de ele. "Ma, i-am spus lui Madi, eu mor
cu astea in brate. Ce sa-ti dau ca sa mi le cedezi?" "Prietenia ta, mi-a
raspuns. Si, daca nu ti se pare prea mult, o bere la Gambrinus. Tot
merg ele la topit, la Busteni..." I-am pus in palma un pol (salariul
meu era de 400 de lei), l-am asigurat de prietenia mea vesnica, ii
pastrez si azi cea mai calda prietenie recunoscatoare, acum cand stiu
ca e paralizat, emotiile si osteneala ofiterului de Militie care a devenit=

mai tarziu l-au dat gata. I-am impartasit aventura mea si lui
Radu Penciulescu, si el coleg de sectie, singurul din redactie in care
aveam deplina incredere. Nu stiu daca s-a abatut si el pe la
depozit, daca a avut si el norocul sa se infrupte din bunurile de care,
cu totul intamplator, avusesem parte... S-ar putea ca hartia pe care
scriu acum sa fi fost fabricata din "maculatura" inghesuita in saci de
mainile lui Madi, atunci. NaTiunile, culegere de lucrari nebune
ale compozitorului francez Fran=E7ois Couperin, supranumit si Le
Grand (1668-1733), clavecinist hotarat sa rascoleasca prundisul
claviaturii, sa-i disloce gamele, sa smulga clapele pana ce cutia
cantatoare ramane goala, urmand s-o faca si pe ea tandari, asa cum
procedeaza, in vazul auditoriului, multi din interpretii lucrarilor
contemporane. Spre deosebire de alte titluri, marturisesc ca in
sufletul meu nu reapare, desi ma straduiesc, nici o miscare sau
melodie din culegerea numita, dar ca impresia intregului sta frumos
in picioare, ca o statuie careia, din pricina obligatoriei distantari
(fotografii si criticii cunosc distanta favorabila prizei) nu-i mai vezi
trasaturile, liniile ce o compun, ca o haina splendida lipsita de o
maneca, un buzunar, de o buna parte din captusala, agatata pe un
umar de garderoba sau care imbraca un manechin, intr-un muzeu.
Titlurile lucrarilor sunt vinovate de iubirea pe care o port
compozitorului. Alaturi de Natiunile, in catalogul creatiilor se mai
afla patru parti intitulate Ordinele (imi place sa cred ca a avut in
vedere ordinele cavaleresti sau monahale), Sarbatorile marii si vechii
Mxnxstrxndxsx - piesa trecuta si comentata de mine in "Jumatate
plus unu" - care izbuteste sa trimita muzica direct in balamuc si o
multime de alte lucrari carora le ignor numele chiar daca le mai aud
de departe acordurile. Un Couperin traind in vremea noastra s-ar fi
imbogatit numai din vanzarea titlurilor - sunt atatea societati lipsite
de imaginatie, ofertante de marfuri alese, obligate sa nu-si poata
scoate pe piata produsele pentru ca nu le-au gasit numele potrivit.
Anticipez cu deliciu o noua auditie, mai atenta, a capodoperei
Natiunile, bucurandu-se, si ea, de clauza celei mai favorizate:
Paraguay bate Thailanda, Mongolia intrece Spania, Germania
ramane pe loc, Grecia elimina Australia, Franta retrogradeaza,
Romaniile (caci, vorba cantecului, sunt mai multe Romanii) infrang
Olanda, Cecenia obtine egalitate la (!) Marea Britanie, Norvegia
surclaseaza Insulele Capului Verde, Italia se califica inaintea
Australiei, toate depasesc Angola dar mai au de infruntat cerbicia roz-
albastrilor din Nicaragua, steagurile urca si coboara pe portativul
catargurilor, absenteaza Iugoslavia, din pricina embargoului si a
situatiei neclare a hotarelor, nu se cunoaste unde se rareste si intra in
ceata o natiune, unde se plaseaza in federatie natiunea ce prinde chiag
alaturi. Natiunile au calitatea de a se sparge din cand in cand, ca
Spania deceniului treizeci; daca nu se sparg, se ciobesc. Atunci,
"baietii nostri" se mobilizeaza, sunt hotarati sa-si adjudece victoria,
sa adopte un stil elegant, sa gandeasca in profunzime, sa ofere un
spectacol elevat, sa rusineze cocosul galic, panterele negre,
crocodilul alb-albastrilor, orgoliul insularilor, maramita sarba,
triunghiul Bermudelor, insolenta tricolorilor (altii decat ai nostri,
jumatate din natiunile lumii afisand trei culori imbratisate, de unde
concluzia ca una a doua din populatia globului poate imprumuta fara
sfiala versurile nationale "Trei culori cunosc pe lume", lasandu-i
curcubeului sa se arcuiasca deasupra natiunilor tinere, in impetuoasa
lupta de structurare si aflare a identitatii. Pana la a-i vedea pe "baietii=

nostri" la lucru, notele asezate frumos pe portativ, n-am reusit sa leg
vreo conversatie cu vreuna din natiuni. Strigam zadarnic "Hai
Japonia!", cucoana cu coc nu se arata de niciunde, admiram un
automobil nemtesc, Nemtia intarzia sa-mi iasa inainte, discutam cu
Ion, Vasile, Grigore, ne intelegeam sau nu, insa nu vedeam iesindu-le
de sub caciula fir de par autentic romanesc, in ochi un singur sclipat
din albastrul de Voronet sau macar un ciot din verdele adanc al
codrului frate cu romanul. In inchipuirea mea, natiunile se
aseamana cu vechile bai din doage de lemn (la Vulcana-Bai se mai
gasesc cateva exemplare), in care stau afundati claie peste gramada,
barbati si femei de diferite varste, unii burtosi, altii miopi, unii pe
jumatate paralizati, altii cu ceas antiacvatic la mana, parte tacuti si
ingandurati, parte militari sau onanisti, si o multime de femei
strigand, in atmosfera saturata de aburi de iod, ca sunt singure si
bogate. Banuiam ca scalda clateste caractere individuale, apa galbuie
ma impiedica sa le disting trasaturile, aveam impresia ca s-au
scufundat in apa odata cu bolovanii incinsi si ca fierberea i-a facut
gelatina, bucurandu-i cu o solidaritate trupeasca salutara. Intr-o zi,
am vazut scaldandu-se in ceturile bulevardelor sute de sustinatori
patrioti, in frunte cu un talentat bariton care stia sa dea totul din el,
din bucuriile si suferintele stramosilor lui, mai ales un cantec
definitoriu pentru natiunea lui: "Noi suntem mexicani, noi suntem
mexicani!" L-am studiat indelung si am fost mirat sa-l vad racnind,
acompaniindu-se la chitara ca un italian sau finlandez. Ma aflam in
Mexic, bulevardele erau intesate de gura-casca lesinati de admiratie.
L-am tras de maneca pe unul mai stingher, l-am intrebat daca nu
cumva e ungur sau libanez, mi-a raspuns ca toti sunt mexicani, ca
simt la fel, ca stau gata (desi pe bordura) sa-si dea viata pentru
tricolor. L-am intrebat cum se numeste, mi-a raspuns ca, desigur,
Burebista, ca si pe tatal sau, ca pe intemeietorul natiunii lui - in
spaniola suna altfel - Juarez sau Diaz sau Morelos - tot aia, adica
Tanase, in esenta Burebista. - Si manifestezi pentru a intra in
Europa? am zis eu din rigola, furat de plasticitatea numelui ancorat in
inima mea. - Nu, m-a pus la punct, cu vadit dispret, mexicanul. In
Europa doresc sa intre asiaticii, noi vrem sa intram in Australia. - Se
opun localnicii, care se bat pentru tricolorul lor si canta de se-aude
pana aici ca ei sunt australieni. - N-au decat sa se mute in alta
parte. noi suntem mexicani. Melodia l-a ajuns din urma,
necunoscutul a intrat in randurile manifestantilor, nu l-am mai putut
distinge, in baia cu aburi a bulevardului, de ceilalti. Individul se
facuse natiune.
(Din volumul Paltonul de vara in pregatire la Editura Universal-
Dalsi)

Horia Stamatu - Scrisori din exil

7-VIII-'74Draga domnule Tepeneag, ITi mulTumesc cu oarecare
intirziere pentru frumoasa carte, pentru ca ne mutam, la acelasi etaj in
apartamentul de alaturi. Inca nu pot judeca valoarea cartii in partea
textului, dar documentele grafice sunt splendide. I-am trimis Sandei
ceva de tradus. Prin oferta ei cred ca ai fost degajat de o grija si dupa
cite am vazut ai destule. Cit priveste limba franceza nici o grija, a
facut liceul in Franta si are gust. Alta insa este chestiunea "limbii
franceze" ca atare. E singura limba care in cea mai serioasa tragedie,
noua ne apare comica. Stim cu totii ca Racine a fost un mare "poet al
limbii" si e considerat cel mai mare poet "al limbii franceze". Uite
cum incepe "La Th=E9ba=EFde" printr'o "expunere" facuta de Jocasta,
nefericita mama si ulterior nevasta a lui Oedip: "Ils sont sortis,
Olympe? Ah, mortelles douleurs! "Qu'un moment de refus me va
co=FBter des pleurs! "Mes yeux depuis six mois =E9taient ouverts
aux larmes, "Et le sommeil les ferme en de telles alarmes? "Puisse
plut=F4t la mort les fermer pour jamais, "Et m'emp=EAcher de voir le
plus noir des forfaits! "Mais en sont-ils aux mains?"
"Tragicul" se arata cu "ah", cu doua semne de exclamatie, cu
"larmes-alarmes" si la urma speranta ca poate nu se lasa cu
"mardeala": "Mais en sont-ils aux mains?" E adevarat insa intre
aceste penibile paranteze "tragice" sta inchisa o admirabila strofa
romantica: Puisse plut=F4t la mort Les fermer pour jamais Et
m'emp=EAcher de voir Le plus noir des forfaits. Cu mare
greutate tisneste de acolo marele poet al limbii, pe care limba
franceza il tine prizoniera (sic) in cele mai tiranice locuri comune si
conventii existente in vreo limba si pe care sistematic le-a vazut
Eugen Ionescu. Ma intreb insa ce-ar face chiar el la o traducere de
poezie? Riscurile sunt mari si de aceea ar fi bun ajutorul unui poet ca
Deguy care se lupta sa iasa din tirania locurilor comune ale celei mai
tiranice limbi din lume. Odata cu aceste rinduri expediez si niste
"romane" pentru doamna Tepeneag (frantuzesti nu nemtesti). Daca
oamenii de cultura nu s'ar ajuta intre ei, atunci cine s'o faca?
Intr'o buna zi, la Bucuresti, mi-am zis si eu, dupa Mallarm=E9:
"La prose est triste, h=E9las! et j'ai lu tous les romans". Efectiv citisem=

cam toate "romanele lumii", cit le gasisem traduse in frantuzeste, dar
n'am lasat intre cartile mele decit vreo citeva, in care erau "Pan" de
Knut Hamsun, "Le Grand Meaulne" de Alain Fournier si "Niels
Lyhne" de Jacobsen. Citisem chiar si "Ulysse" al lui Joyce, recent
aparut in frantuzeste si imprumutat de la Noica. Si mi-am redus
lectura "prozei" la "S=E9rie noire" pe care incepea s'o scoata
Gallimard. Probabil aveam dreptate. Am ajuns la schimb de
"cultura" cu Ion Barbu, care de acord cu mine, si anume ca "romanul
e o treaba dubioasa" si "romanul romanesc nu exista", pentru ca
"Romanul e nascut poet". Barbu tinea insa la "Craii de Curtea
veche", eu nici atit. Ma hotarisem sa ramin la scrisul "quintesential",
dupa ce chiar eu scrisesem un mic roman pe care mi l-a luat Rosetti
pentru "Fundatii" si mi-a dat diverse aconturi pentru ca eu o tot
aminam sa fac o "post-fata" in care sa ma scuz de tinerete. Barbu nu
mai vroia decit matematica si mistica. Incepea sa se apropie de culme
dictatura lui Carol II. "Strins insurubat in jurul tronului" ii spunea
odata Barbu lui Vianu, chiar la "Fundatii" ca sa-si bata joc de el. Era
si Calinescu. Facea doar asa: ha, ha! Mai spune-mi cum inaintezi
cu filmul si cu publicatia. Omagii doamnei.Cu prietenie, Horia
StamatuP. S. Alaturat doua timbre de la Paris.12-IX-'74Draga
domnule Tepeneag, N-am putut sa-ti raspund la timp pentru ca ne-
am mutat calabalicul in apartamentul de alaturi, adica la acelasi etaj.
Inca n'am ajuns la ordine, dar sper. Intre timp vad ca apare, peste vreo
saptamina, este pe piata in limba germana si probabil ca o va lua si
Gallimard, revista rusilor, Maximov, Soljenitin, Sacharow, intitulata
"Continent", ceea ce probabil vrea sa spuna "Europa", vorba lui de
Gaulle, de la "socialistii" din Portugalia pina la cei din Ural.
Aceasta publicatie a fost anuntata nu de mult si uite ca e fapt
implinit. Ce mai este cu initiativa dumitale? In orice caz Eugen a
dat o contributie, o scrisoare deschisa lui Wladimir Maximov, foarte
buna. E singurul roman din primul numar, dar in acelasi timp francez.
Ma intreb daca Maestrul Eliade a fost invitat sau nu. Cum stai in
aceasta chestie? Ai fost prevenit in vreun fel? S'a auzit de initiativa
dumitale si-au preluat-o altii, cu nume mai zgomotoase, ca Soljenitin
et co.? In orice caz, literara-literara, dar treaba este politica.
Versiunea germana s'a tiparit la o mare editura din Berlinul
Occidental. Colaborarea lui Eugen este laudabila, intii pentru ca e
vorba de un om inteligent, dar daca e vorba sa scrie si curi patenti din
"intellighentzia" stingista e o jale. Si probabil se va incerca pe
aceasta cale o anulare "prieteneasca" a initiativei, in primul rind cu
cei mai dubiosi: "premiul Nobel", chipurile "prieteni" ai lui
Soljenitin et co. Mai ales ca publicatia anunta clar: "nu vrea sa fie o
foaie de lupta anti-sovietica", ceea ce pe scurt, deloc "anti-
comunista", "anti-imperialista" si anti ceea ce mai implica Sovietele.
Este exact in sensul sinistrilor scriitori stingisti care vor sa
converteasca, zic ei, Sovietele la... democratie, in "Europa
socialista" de la Atlantic la Urali. In scrisoarea lui foarte tare, Eugen
scrie contra acestora, dar de la numarul 2 al caietului (trimestrial)
acestia vor incepe sa puna mina pe revista, si dispun de adevarate
legiuni. In orice caz, spune-mi cum mai ramine cu initiativa
dumitale.Cu toata prietenia, Horia Stamatu24-IX-'74Draga domnule
Tepeneag, Bon voyage au Canada, aux U.S.A., et caetera! Dupa cite
inteleg ti-e teama de moartea literaturii. De ce moare literatura?
Superficial raspuns ar fi asa: in Occident din cauza libertatii, in
Imperiul Sovietic din cauza cenzurii. Mai serios e altfel: din cauza
scriitorilor. Dumnezeu nu a fost si El inmormintat de Biserici?
Catolicii s'au tinut mai mult de politica, protestantii de moralism, iar
ortodocsii nici macar de una sau alta si s'au culcat pe-o ureche. Cu
"literatura" e azi cam la fel. Europenii occidentali ingroapa literatura
cu "politica" si "moralism", ca buni fosti catolici si protestanti, iar
cei din Europa orientala, de fapt Europa Centrala + Europa de Sud-
Est si Europa de Est, cu cele mai mari "ortodoxii". Romania si Rusia
nu fac nici una nici alta, ci fac un fel de "rahat cu perje", ca Eugen
Barbu si Marin Preda plus restul cu cel mult o duzina de exceptii sau
ca "liricul" Virgil Teodorescu, in ultimul numar din
"Contemporanul": "In tara unde lupta ostirea muncitoare
Stapina pe unelte, e'ntotdeauna soare". Toate "uneltele" sunt
ale statului, statul e al partidului, partidul e al comitetului central,
acesta al unui subcomitet care nu stiu cum se cheama si el, pina la
urma o singura chestie, Ceausescu. E singurul cu "uneltele lui", intre
care intra si doua Boenguri de nu stiu cite milioane dolari bucata.
In actuala Romanie, cam 980 din cei 1000 de tovarasi citi are
"Uniunea Scriitorilor" omoara literatura scriind desmatat, ingalat,
puturos, cit mai "la kilometru" ca sa incaseze parale. In Europa
occidentala scriitorii sunt dominati de frica fata de ce "va veni" si tot
cam 98% se aranjeaza cu "viitorul". Si asa, cu mijloace si temeiuri
diferite, se ajunge la acelasi rezultat, "gituirea literaturii". Ma bucur
ca initiativa dumitale nu intra in raza "Rusilor mari" care totusi, fara
nici un mare amor, recunosc ca aduc ceva ce trebuie sa le
recunoastem: nu e vorba doar de moartea literaturii ci chiar de mai
mult, care daca, "acest mai mult", moare, nu mai "naste" nicio
literatura. De ce sa nu recunoastem? Moartea literaturii este in R.S.R.,
ca si in U.R.S.S., un simptom, dar un simptom nu e o boala ci doar
indica o boala. Daca "boala" nu e pusa in discutie, pretentiile estetice
ramin exterioare. Cred ca e bun gindul de-a sta de vorba cu Maximov
care recent a dat un interview in "Die Welt", cu deosebire interesant.
Bine inteles, sper ca in acest caz vei veni si pe-aici unde loc si
bucatarie sunt la discretie. Nu prea inteleg ce vrea Virgil Ierunca cu
"M. R. Paraschivescu" a carui "deziluzie" fata de "leninism" putea
avea loc atunci cind stiam toti care este realitatea in Rusia Sovietica,
prin 1933-34. Panait Istrati, ca si Gide, a denuntat fara echivoc
mizeria sovietica, Sahia a exaltat "maretia sovietica", M. R. P. si el,
mort... dupa Lenin. Sa fim seriosi. Cine n'a stiut inainte de 1944 ce-l
asteapta, nu a vrut sa stie si a fost complice. Pe urma e ca vorba lui
Anton Pann: "daca nemaputerinta, la ce chichirez gilceava?".
Spune-mi ce mai e nou in Canada, et caetera.Cu prietenie,
Horia Stamatu 31-XII-'74Draga domnule
Tepeneag, MulTumesc pentru prospectul noii publicatii si in acelasi
timp iti urez "la multi ani", in ajun de Anul Nou. Scriu cu
oarecare greutate, pentru ca m'a picnit o gripa de zile mari. Adica un
dar de Craciun. Cu "impresiile" din America ai dreptate: cum sa fii
sigur de "impresii" cind abia ai dat cu nasul citeva saptamini intr-o
tara-continent? Am studiat putin, luptind cu gripa, compozitia
primului numar si organizarea revistei. Pierre Daix parca ar fi cineva
de dreapta, dar nu sunt sigur, Eugen este "Academia", Denis de
Rougemont este Europa, dumneata Romania cu noua generatie si
Sanda probabil "Ministerul de Externe". Cind am vazut-o ultima
oara, la Cenaclul din septembrie trecut, nu stiam ca e Directoare, dar
o anumita autoritate care se facea sensibila imi daduse de gindit. Cit
priveste cuprinsul revistei nimic de zis pina la "Miron Radu
Paraschivescu". Dumnezeu sa-l ierte, dar acesta a fost un penibil
chimita, plagiator ordinar, si nici un fel de "erou" nici al
"clandestinitatii" nici al "rezistentei la stalinism". Faptul ca noua
revista apare cu acest "erou" din Romania este de-a dreptul
intristator. Inainte de-a se odihni intru Domnul scria "Jurnal" si
articole la "Luceafarul" si "Romania literara". Bineinteles lucruri
mediocre, cu nimic interesante. Odata insa a fost "sublim", intr-un
articol in care scria ca Romania este tara lui "Niculae": Niculae
Iorga, Niculae Titulescu si Niculae Ceausescu. Pe singurul Niculae cu
adevarat genial il uitase: Niculae Balcescu, lucru normal pentru ca
acest M. R. P. era de-o crasa incultura in materie de cultura
romaneasca. De Iorga nu ii pasa de loc, dar pentru ca a fost asasinat
de niste descreierati care sunt dati ca exemplu de "fasisti", Iorga a
devenit "mare" la comunisti, dar "Istoria Romanilor" nu i se
publica. Titulescu e si el "mare" pentru comunisti fiindca a operat
luarea legaturii diplomatice cu Sovietele si in timpul razboiului civil
din Spania a fost de partea comunistilor. Iar "Nea Nicu" ce sa mai
spunem, era la putere! Nici fata de ocupatia sovietica nici fata de
ocupatia prepusilor din conglomeratul partinic, acest leninist pina la
lehamete nu a fost nici un fel de "eretic". Ca ii tinea de rau pe
culturali si avea pretentii "artistice" nu inseamna nimic. Ca proba ca
nici nu i-a facut nimeni nimic. Daca era cu adevarat "eretic" ii
"faceau"; dar nu i-au facut nimic. Toate "protestele" si le motiva
leninist, era un habotnic al "revolutiei", un "pur", un "ortodox" si
condamna pe "ereticii revolutiei". Exista prejudecata ca adevarul se
impune cind oamenii de stinga se arata nemultumiti. Ca si cind
oamenii de dreapta nu ar fi avut de la inceput dreptate! Rusii au venit
cu oamenii care au suferit ani de zile in lagare, au trecut prin tot felul=

de riscuri si greutati; iar noi Romanii venim cu acest mic energumen
leninist, periuta lui Nea Nicu. De ce nu putem intreprinde noi
Romanii nimic fara a cadea in farsa? Imi spui ca Mamaliga a
primit rece vestea aparitiei acestei reviste. E adevarat ca asta-vara ne-
ai informat, la tara la Mamaliga, in linii generale despre revista. Ma
intreb insa daca dupa aceea l-a mai informat cineva. De altfel, pentru
ca veni vorba, nu te supara daca iti spun ca esti un mare "diplomat".
La cinci, sau trei minute, dupa ce te-am cunoscut, cind am venit sa te
intimpin la gara in 1970, mi-ai spus asa: "ei lasa, ce faci dumneata nu
e chiar asa de modern". Ce e cu modern sau ne-modern, o las balta,
lucrul nu e asa simplu si e vechi de peste 100 de ani. Cum eu mai
cunoscusem scriitori din tara, am lasat chestia pe seama
circumstantelor speciale si am trecut mai departe. La Cenaclul trecut,
in septembrie, ai facut-o si mai lata: l-ai pus la punct pe Mamaliga,
cam injurios: "las-o nene, ca dumneata scrii frumos". Te rog sa ma
crezi ca acest lucru nu l-am discutat cu Mamaliga, dar am fost frapat
si mi-am amintit de "diplomatia" cu mine din 1970. Nu inteleg de ce
spui ca e "tot mai pliant". Pliant fata de ce? Cred ca omul era pur si
simplu indispus de injuratura. Si pe buna dreptate, pentru ca nu scrie
"frumos", ci "serios", gindit si rasgindit, ceea ce este altceva. Dar
nu e nici o drama, sunt fleacuri care trec, dar ceva bagare de seama nu
strica niciodata. Mai grave sunt gafele cum este aceasta cu "eroul"
M. R. P. Sa speram ca revista va avea o viata lunga si aceasta gafa se
va compensa cu timpul. Inca o data "la multi ani". Cu prietenie,
Horia Stamatu

CRONICA PLASTICA de Pavel Susara

Premii de mucavasi doctori de ciocolata

O incercare de a privi retrospectiv anul artistic 1995 n-ar fi
decit o forma de incalzire in asteptarea unui esec scontat. Spre
deosebire de anii care l-au precedat, el n-a oferit evenimente
spectaculoase si cu atit mai putin miscari decisive, cu o anumita
finalitate, in masura sa contureze o tendinta sau sa descrie macar o
anumita directie de deplasare. Institutiile care pretind ca mai au
oaresicari legaturi cu arta - si aici nu ma refer la Ministerul Culturii
care face eforturi disperate de a o ingropa -, cum ar fi Uniunea
Artistilor Plastici sau Academia de Arte Frumoase, au cazut intr-un
fel de gesticulatie sterila, in evidenta proximitate a ridicolului,
transformindu-si legitima prezenta publica intr-o stingace afacere de
familie. Prima a pierdut cu totul orice rigoare in acordarea spatiilor de
expunere, lasind galerii care si-au cistigat de-a lungul anilor o reala
autoritate la dispozitia fabricantilor de serie, cel putin in aceeasi
masura in care au avut acces si adevaratii profesionisti. Iar cind a
venit vremea sa-si evalueze performantele din anul anterior si sa
acorde obisnuitele premii, lucrurile au capatat accente de-a dreptul
hazlii: un amestc baroc de oameni politici, diplomati, deputati si
primari, alaturi de artisti si de alte categorii de oameni ai muncii, a
fost beneficiarul diplomelor si al diverselor titluri. Ca U.A.P. si-a
facut un destin din slugarnicia in fata unor personaje ale zilei este
explicabil si o stiam deja de la editia precedenta. Ceea ce nu este insa
explicabil - si aici hazul isi pierde orice farmec - este absenta lui
Horia Bernea de pe lista premiatilor, din fruntea ei vreau sa zic, el
avind anul trecut doua mari expozitii simultane cum multi din stafful
Uniunii n-au reusit sa faca intr-o viata. Si tot inexplicabila este
prezenta pe lista premiatilor a Gabrielei Bidu, cea care ne ofera mereu
la telejurnalul de la ora 20.00 masura zadarniciei noastre. Dar de fapt
lucrurile se limpezesc reciproc: absenta lui Bernea explica prezenta
Gabrielei Bidu si viceversa. Cam in aceeasi situatie s-a aflat de-a
lungul anului, in ceea ce priveste gestul sau public, si Academia de
Arte. Dupa esecul spectaculos din vara care s-a numit expozitia
absolventilor, atenuat putin prin recenta expozitie a studentilor, a
intervenit importantul moment al aniversarii celor 130 de ani de
invatamint artistic in Romania, cu episoadele sale copios mediatizate;
unul dintre ele a fost chiar expozitia deja amintita. Hilare nu sint aici
evenimentele si nici efortul de a le consemna, ci faptul ca cei 130 de
ani erau 131 fix si legatura care se poate face intre aceasta intirziere si=

prezenta la festivitati a cunoscutului colectionar de arta Peter
Ludwig. Ungerea sa ca doctor honoris causa al Academiei de Arta, cu
toata pompa si ceremonialul de rigoare, stirneste si ea oarece
nedumerire. Dl. Peter Ludwig, cu adevarat unul dintre cei mai
importanti colectionari de arta contemporana din lume, nu a avut
legaturi spectaculoase cu mediile academice, iar impresionantele sale
colectii sint legate de marea industrie de ciocolata pe care domnia sa
o controleaza, si nicidecum de istovitoarele ore petrecute prin
amfiteatre. Si chiar daca ar fi profesor la toate universitatile europene
si tot nu ar exista argumente nete, de ordin strict academic, in
alegerea sa pentru acest titlu. Daca nu erau suficienti Corneliu Baba
sau Vasile Kazar, ambii creatori de scoala in pictura si in grafica
romaneasca, puteau fi avuti in vedere Ren=E9 Hugues, Werner
Hofmann, Federico Zeri sau atitia alti profesori de-adevaratelea care
au oferit lucrari fundamentale de istoria si teoria artei multor promotii
de studenti, inclusiv din Romania. Dezavantajul lor este, insa, ca nu
au atitia bani incit sa investeasca in colectii publice de arta si ca sint,=

pur si simplu, profesori. Dl. Ludwig a fost ales, asadar, nu din ratiuni
stiintifice, ci din ratiuni economice - si din ratiuni economice de
grup, intrucit cei care i-au stat in preajma si l-au imbracat in toga
academica sint si ei artisti, cauta o piata si chiar incearca sa o
provoace. Insa aceasta stradanie de a cistiga bunavointa folosind
prestigiul unei Academii suna iarasi strident a slugarnicie si
aminteste perfect, la alta scara si pe alte coordonate, de alegerea lui
Ceausescu drept presedinte de onoare al Academiei Romane. Desi
aceste, sa le zicem, intimplari pot parea episodice si irelevante pentru
viata artistica in ansamblul ei, de fapt ele dezvaluie grava criza
morala ce se instaleaza tot mai pregnant la nivelul institutiilor si al
structurilor profesionale si care se rasfringe direct asupra
fenomenului artistic, prin intretinerea confuziei, prin incoerente
administrative, prin actiuni si prin politici clientelare. Dintr-un
anumit punct de vedere - pe care macar am incercat sa-l definim in
rindurile de mai sus - anul 1995 poate fi socotit unul al impasului in
viata institutiilor artistice. Al bijbiielii si al rigorii pierdute. n P.S.=

Faptul ca l-am amintit pe Vasile Kazar in text este o chestiune care
ma priveste personal si nu implica in nici un fel eforturile de memorie
ale Academiei de Arte. Desi este creator de scoala - si cam tot ce este
valoros in grafica romaneasca de astazi se revendica de la el -,
numele sau nici n-a fost macar pomenit in contextul festivitatilor.
Amnezie sau exil? Iata o intrebare la care orice raspuns este la fel de
jenant.

SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici

Medievalitatea noastra tirzie

Cel ce a avut curiozitatea sa parcurga atent actele, documentele
si, in genere, textele administrativ-juridice, cronicile, produsele
artistice si cele religioase redactate in limba romana a putut constata
ca, pina la inceputul secolului al XIX-lea si, in unele privinte, pina
mult mai tirziu, ele ofera o imagine surprinzator de omogena. Ea ne
indreptateste sa vorbim de o etapa distincta si inchegata, de o lume a
scrisului vechi romanesc avind ca principiu ordonator si factor
coagulant cautarea obstinata a lui Dumnezeu si a sensului moral al
faptelor - atit in plan istoric cit si in cel practic imediat. Ca si cum
s-ar fi cuvenit platita o datorie a spiritului creator si rezolvata o
sarcina a istoriei lui, in primele trei secole de dupa biruinta scrisului
in limba romana au fost satisfacute, cu precadere, doua vocatii ale
destinatarilor. Faptul ca exact acelasi lucru se intimplase cu veacuri
in urma, in ambianta culturala europeana probeaza caracterul
medieval al "literaturii" acestor trei secole si prevalenta unei
mentalitati medievale remanente, prea putin turburate de eclerajul
umanismului, de mutatiile renascentiste si de inovatiile
postrenascentiste baroce... Corespunzind unor functii spirituale
precise (recognoscibile peste tot in aria literaturii occidentale), cele
doua vocatii nu se manifesta independent, ci par a se afla intr-un
raport de compensare. Exista, pe de-o parte, o multime de
manuscrise, de tiparituri, de prelucrari si de traduceri care propun un
model de conduita si satisfac vocatia desavirsirii (vietile sfintilor,
cartile cu tilc moral de felul Sindipei si Esopiei, apologurile, acele
exempla din cazanii si predici, textele isihastice de intelepciune,
florilegiile, literatura sapientiala, meditatia morala versificata). Altele=

- cum ar fi psalmii, rugaciunile, imnurile, odele si versurile la stema
ca si acele parti ale predicilor care slavesc atotputernicia si
intelepciunea divina - glorifica un model de conduita, o fapta mareata
sau un simbol statal inaltator si, astfel, satisfac vocatia magnificarii
si tendinta de idealizare exacerbata in vremuri de restriste. Pe de alta
parte, ca o contrapondere a acestui efort de supunere la un ideal, de
asimilare a unor norme si precepte derivate din acelasi ideal, s-a
manifestat puternic o dorinta de compensare a insatisfactiilor de tot
felul. Ea e detectabila in setea de mister, de ireal, de neobisnuit, de
insolit, de bizar pe care o tradeaza circulatia textelor parabiblice de
fabulatie mitica, a prozelor de calatorii in "viitor" (legendele
parabiblice din ciclul apocaliptic), a celor de calatorii in tinuturi
exotice (jitiile care evoca peripetiile sfintilor misionari), a romanelor
populare de dragoste si aventura si a celor cavaleresc-eroice, a
textelor de prevestire care stimulau imaginatia plebee. Vocatia
insolitului si a peripetiei, vocatia euristica si vocatia evaziunii pe care=

le implinesc aceste texte raspundeau tentatiei omului medieval de a
iesi de sub tirania banalitatii si a constringerilor de tot felul, dadeau
curs credintei populare in minuni, iar setea aceasta de minunatii
razbea pina si gindul sacrilegiului. Ele fac parte din categoria
vocatiilor derivate din neostenita curiozitate a speciei noastre
imaginative traitoare in orizontul misterului ca si din aceea datorata
tendintei de intensificare a trairii prin evadare in fantastic si
miraculos. Stabilind celalalt termen al dicotomiei, vastul repertoriu
al irealului a fost ignorat in buna masura de cercetatori, intrucit se
afla "ascuns" in tarimul dispretuit al Cartilor populare care au fost,
in genere, subestimate ca beletristica pe temeiul unor criterii astazi
fara nici o relevanta. E de ajuns sa revedem cuprinsul principalelor
codice romanesti cunoscute (Codex Sturdzanus, Codex Neagoeanus,
Codicele Todorescu, Codicele Martian, Codicele de Cohalm) pentru a
intelege ce se citea cu pasiune si ce e caracteristic mentalitatii noastre=

medievale, caci pe atunci circumstantele producerii nu erau cu mult
diferite de cele ale receptarii. Continutul acestor codice releva
intiietatea credintei si a preocuparilor morale crestine motivate de
iminenta mortii si a judecatii de apoi, dar confirma si opinia lui J.
Baltrusaitis ca Evul Mediu nu a renuntat niciodata la fantastic,
insufletindu-i, mereu, in cursul evolutiei lui, formele primitive. Si
mai revelatoare mi se par insa, cazurile frecvente de sinteza a celor
doua tendinte. Desi silnice - din punctul de vedere al cititorului de
astazi - comentariile pilduitoare, concluziile didactice insoteau nu
numai literatura de peripetii, povestirile istorice versificate, legendele=

apocrife, romanele de dragoste si aventura ori cele cavaleresc-eroice,
ci pina si descriptiile de animale fantastice din Fiziolog si din
Albinusa.

CARTI STRAINE prezentate de Grete Tartler

Imperiulimpalpabil
"Johann Sebastian Bach a creat din vibratii de aer cea mai
cuprinzatoare imparatie nevazuta a Domnului si a calatorit, pe cand
inca mai traia, prin aceasta, precum pictorul chinez din legenda
calatorea in tabloul sau", scria Oskar Loerke. O asemenea calatorie a
fost recreata de suedezul G=F6ran Tunstr=F6m, care a construit un roman
de o frumusete grava, atat de desavarsita, incat prevesteste fara
indoiala un Nobel. Oratoriul de Craciun e povestea mai multor
generatii - in spiritul de-acum cunoscut ca fiind preferat de nordici -
al unei saga. Personajele sunt "damnate" sa se zbata intre zidurile -
aeriene, contrapunctice - ale destinului, pana la iesirea "in sus", prin
spatiul sacru al muzicii. Urmand modelul Bach - "spargatorul"
tiranicelor forme clasice, aducatorul libertatii si in acelasi timp, al
intoarcerii la trecut - G=F6ran Tunstr=F6m isi propune eliberarea din
tipare si in acelasi timp permanenta intoarcere acasa. Intr-un alt
roman suedez - cel al Agnethei Pleyel, recent publicat tot de Univers
- sangele de viking ii mana pe eroi in calatorii catre taramuri
departate; la fel, personajele lui Tunstr=F6m ratacesc spre Australia,
Noua Zeelanda - pentru regasirea propriei identitati, pentru
descifrarea misterioaselor drumuri ale destinului. Tot dupa
exemplul lui Bach, care reia in Oratoriu teme anterioare (cinci coruri
din opt, opt arii din douasprezece sunt "revenante"), G=F6ran
Tunstr=F6m rescrie in acest roman al anului 1983 obsesii de tinerete:
din Sfintii geografi (1973), Finele (1975), Fiul preotului (1976). Sunt
"marci" ale copilariei, destine de familie, rataciri si intoarceri,
modele arhetipale. Oratoriul de Craciun incearca sa extraga sensul
existentei dintr-un amalgam de intamplari si drame aparent haotice:
ordonare si deci recreare a lumii, dintr-un amestec de realitate si
fabula. Bach reunise in Oratoriul sau un ciclu de sase cantate
consacrate mai multor sarbatori - cele trei zile de Craciun, anul nou,
duminica de dupa anul nou si Boboteaza: exemplu destul de rar al
unei opere muzicale care se "intinde" pe mai mult de douasprezece
zile. In acelasi sens, romanul lui Tunstr=F6m porneste de la generatia
lui Aron si Solveig (initiatorii marii pasiuni pentru muzica din
familie), trece prin destinul fiului lor Sidner, plecat in Noua Zeelanda
spre a implini un drum inceput de tatal sau, incheindu-se prin
reintoarcerea acasa, in satul suedez uitat de lume, a nepotului Victor.
Acesta, celebru dirijor, va duce aici la bun sfarsit visul bunicii
Solveig: interpretarea Oratoriului de Craciun la biserica din sat, de
catre mirenii tinutului. Solveig murise zdrobita de o turma de vaci
chiar in ziua cand, dupa ani de stradanii, mergea la repetitia generala
din ajunul Craciunului. Moartea mamei, petrecuta sub ochii fiului
Sidner, e resimtita de acesta ca o amprenta de care nu se poate
elibera, "o clipa care nu se sfarseste niciodata". Drumul sau prin
viata n-a mai fost implinit, calatoriile si ratacirile exotice nu l-au scos=

la liman. Intrupare a eternului feminin, Solveig i-a atras pe toti in
drumul stramt catre bine, adevar si frumos; insa creatia ca implinire a
existentei nu s-a realizat decat la a treia generatie. Intr-o excelenta
postfata, Victor Ion Colun aminteste cele mai importante argumente
ale criticii suedeze care au analizat structura polifonica, "epicul
muzical" al romanului (Staffan S=F6derblom, Agneta Rahikainen).
Vocile personajelor se intretes in spirit contrapunctic. Efectul de
simultaneitate al polifoniei, greu de realizat in literatura datorita
linearitatii acesteia, ritmurile si "efectele" sonore au fost pastrate de
traducerea Elenei Maria Morogan care ne ofera astfel posibilitatea de
a "degusta" cateva dintre cele mai desavarsite pagini ale prozei
poetice contemporane.Gloria fragilului "Dar nu vom muri cu totul.
Va mai ramane ceva dupa noi, ca o dara luminoasa... Mai mult decat
palatele ce se naruie si statuile mutilate, ceea ce straluceste pentru
totdeauna in memoria oamenilor sunt eforturile spiritului de-a se
ridica deasupra vietii de fiecare zi prin ras, prin spaima, prin gandirea
metafizica, prin frumusetea cuvantului si prin stralucirea ideilor.
Printr-un paradox extraordinar, fierul si marmura au fost roase de
timp... templele si palatele imperiale s-au facut praf si pulbere;
ramane sa infrunte veacurile ceea ce e mai fragil, mai impalpabil,
ceea ce abia exista sub forma de soapte sau de confidente, de
meditatii sau de visare: versuri, cuvinte, asertiuni de poeti sau
istorici". Asemenea - horatiana - arta poetica l-a indemnat pe Jean
d'Ormesson sa "recreeze lumea" din ramasitele ei fragile: din soapte,
confidente, amintiri, meditatii, visari, cuvinte reordonand imperiul
etern, aflat la hotarul dintre real si fantastic, al vietii omenesti.
Ambitia lui e sa zideasca imperiul-arhetip al evolutiei omenirii dar si
al vietii fiecaruia dintre noi. Imperiul (care poate fi si roman, si
oriental, si rusesc, si habsburgic, si Reich, si altul, viitor, al Europei=

unite, de exemplu) e de fapt o insula unde se petrece initierea
Filozofului. Intrebarea ubi sunt...? pusa de obicei pe teme istorice, are
aceeasi rezonanta in privinta vietilor omenesti: "Unde sunt... acele
regate disparute pentru totdeauna, Ninive si Babilon, Memfis si
Uruk...? Viata a trecut peste ele, asa cum a trecut si peste Imperiu.
Unde sunt placerile, asteptarile, patimasele noastre amoruri, ambitiile
noastre nebunesti? Viata le-a luat cu ea, cum l-a luat si pe Imparat,
cum a luat Imperiul. Le pastram in inima, pentru ca sunt trecutul
nostru. Trecutul... Amintirile... Lumea nu-i decat propria ei istorie.
Nimic mai fragil decat istoria! Nimic mai fragil decat lumea! Trecutul
n-are alt sens decat acela pe care i-l dam noi". Alexis, imparatul,
care poate fi oricare dintre noi, recapituleaza etapele evolutiei
omenirii: la tinerete crud, energic si ignorant, ca barbarii; iubirea sa
pentru preoteasa Vanesa e pangaritoare si ucigatoare; descopera
"fizica si metafizica", invata arta luxului si a eruditiei, devine un
dandy perfect, un Alcibiade sau Brummel; urmeaza maturitatea -
dispare doisprezece ani intr-un exil voluntar, de ispasire; calatorii in
Orient, in Asia, il fac sa descopere mistica si intelepciunea; aspira la
ecumenism si la titlul de "parinte al popoarelor"; initiat, transforma
Imperiul intr-o lume hiperculturala unde "scrisul devine o moda,
ambitie si onoare"; pentru ca in cele din urma sa refuze gloria si
puterea. Filozoful atinge fericirea in lumina interioritatii sale. "Arta,
religia, cultura, istoria ridica o inconsistenta bariera in spiritul
oamenilor impotriva haului mortii, a timpului care fuge, a uitarii. N-
ar mai ramane nimic din Alexandru, din Cezar, din Virgiliu si Dante
daca am inceta sa ne mai gandim la ei... N-ar mai ramane nimic din
Dumnezeu, daca am inceta sa-l iubim". Nu va ramane nimic nici din
noi, daca nu ne vom stradui sa lasam in urma acea dara de lumina
care aduce amintirea, iubirea... Pe acest leitmotiv proustian -
lumea dainuind doar din amintire si din iubire - Jean d'Ormesson
pune valuri bogate, podoabe stralucitoare, inventeaza personaje sau
aduce in scena figuri reale, citeaza la gramada din Iustus Dion,
Corneille, "Hermenid si Paraclit", Bertrand Russell, Byron,
Turgheniev, fratii Grimm, Anouilh si cati altii - opere reale sau
inventate, autori existenti sau nascociti, locuri adevarate sau fictive,
intamplari, razboaie, victorii, infrangeri... "opreste timpul
prefacandu-se ca il organizeaza". Aceeasi tehnica este reluata de
Povestea jidovului ratacitor, editata aproape simultan cu Gloria
Imperiului (Universal Dalsi) de catre Univers. "Jidovul ratacitor"
este de fapt o idee care leaga intre ele generatiile, secolele si chiar
mileniile. Planul unor adevaruri istorice incontestabile petrecute la
inceput de era crestina se intretaie, se amalgameaza cu altele, ireale,
fictiuni necesare si credibile. Multiplele straturi de timpuri si decoruri=

din spatiul mai tuturor continentelor dau cartii un ciudat romantism si
un umanism programatic. Rememorarea se petrece in Venetia, "eul"
auctorial se adreseaza cuiva nestiut (ca o scrisoare) iar amintirea
insasi care face prin timp legatura intre fapte - conexiunea, deci, se
numeste Simon. Poate Sfantul Petru, poate Sfantul Simion, primul
martir crestin. "Jidovul ratacitor" e de peste tot si dintotdeauna, dar,
pentru "motivatie" devenim contemporani (pana la amanunte!) cu
Pilat din Pont, Maria Magdalena s.a. "Toti suntem jidovi ratacitori".
Asa cum imparatul Alexis sintetiza marile simboluri ale omenirii - de
la Alexandru cel Mare la Cezar, Marc Aureliu, Napoleon, Rimbaud,
Don Juan, Faust, Moise, Iisus - fiind, in acelasi timp, Filozoful,
Luptatorul, dar si omul obisnuit, oricine dintre noi, la fel Jidovul
ratacitor constituie un arhetip al conditiei umane. Printr-un fel de
psihanaliza istorica e descifrata firea omului modern, dar si enigma
universului: adevarul nu este altul decat Iisus Hristos. "Iata
dezlegarea enigmei universului, iata ceea ce face din pedeapsa un har
dumnezeiesc iar din judecata o nadejde". Evident, conform "retetei"
lui d'Ormesson, amintirea, legenda, visul sunt cele ce dau sens
nemuritor impalpabilului adevar. Simon ajunge la aceeasi concluzie
ca Alexis: "Lumii nu ii lipseste niciodata nimeni. Se intampla ca doar
cineva sa-i lipseasca cuiva. Insa lumea merge inainte. Cand inchideti
o carte care v-a placut, viata isi reintra in drepturi, iar Fabrice del
Dongo, sau Nane, sau Ulise, sau Odette de Cr=E9cy se cufunda in trecut.
Mi-as dori ca viata sa preia stafeta Jidovului ratacitor, iar voi sa ma
regasiti, asa absent, in tot ce se va mai petrece de-acum incolo. Nimic
din ceea ce v-am povestit... nu poate fi atat de minunat ca
intamplarile de fiecare zi din viata voastra obisnuita.. Cea mai mica
bucurie a voastra e cu mult mai stralucitoare decat gloria Imperiului."

G=F6ran Tunstr=F6m, Oratoriul de Craciun. Traducere din suedeza
de Elena Maria Morogan. Postfata de Victor Ion Colun. Editura
Univers, Bucuresti, 1995, 311 p., lei 6000.

Jean d'Ormesson, Gloria imperiului. Roman. In romaneste de Sanda
Rapeanu, cu un studiu introductiv de Valeriu Rapeanu. Editura
Universal Dalsi, 1996, 456 p., lei 12000.

Jean d'Ormesson, Povestea jidovului ratacitor. Traducere si postfata
de Toader Saulea. Editura Univers, Bucuresti, 1995, 477 p., lei 8700.

Premiul Goncourt 1995

Andrei Makine - Testamentul francez

Undeva, pe harta Rusiei, in Saranza, sat ale carui strazi vin din
stepa si se intorc in ea, exista o ispititoare Franta imaginara. Ii
apartine in intregime Charlottei, asa cum in intregime ii apartin si
citeva pietre cu nume ciudate: Verdun, F=E9camp, Biarritz, ori cartile in
franceza care-i umplu rafturile bibliotecii. Incetul cu incetul, nepotul
Charlottei se indragosteste de Franta imaginara cufundata asemenea
unei senine Atlantide in stepele Rusiei. Si pentru ca Franta e pentru el
fara corp, baiatul o intrupeaza in reala Charlotte. Franta lui vorbeste
in limba cartilor ei, de inceput de secol. Cuplul de indragostiti din
romanul lui Andrei Makine, Le testament fran=E7ais, nu este asadar
unul obisnuit: nepotul, pentru care bunica lui nu va fi niciodata o
"babuska", ci intotdeauna "Charlotte" si femeia venita de departe,
ca sa-i schimbe destinul. Povestea lor de dragoste nu e dintre cele cu
sfirsit fericit. Franta reala nu-l va primi cu bratele deschise pe tinarul=

care o visa inca din copilarie, iar Franta imaginara va muri departe de
el acum, odata cu Charlotte. Realul si imaginarul, tangibilul si
intangibilul si-au schimbat acum polii, dar antinomia a ramas. Iar
"testamentul" Charlottei va arata ca limita dintre real si imaginar e
mai inselatoare decit o credea nepotul ramas in Franta. Testamentul
francez se va dovedi, ca la Kundera, un testament "tradat".
Publicat in anul MCMXCV la Mercure de France, Le testament
fran=E7ais are insa si un happy-end neasteptat: obtine Premiul
Goncourt. (Evenimentul a fost comentat in nr. 48/1995 al Romaniei
literare). Fragmentul pe care l-am tradus e sfirsitul francez al
povestii rusesti sau, in alta cheie, sfirsitul rusesc al povestii franceze.=

REVISTA REVISTELOR

Serban Surunu e pe linie
Daca ai vazut un numar din revista legionara GAZETA DE
VEST - la fel sint toate cele 117 aparute pina acum. Acelasi cult al
personalitatii lui Codreanu, Horia Sima, Mota si Marin, - un numar
redus de fraze saturate de majuscule: Legiune, Neam, Har, Jertfa,
Oculta anticrestina, Garda si Capitanul. Aceeasi incercare de a
acredita ideea ca asasinatele comise de legionari sint actele altora,
eventual KGB-ul, facute anume spre a discredita Garda de Fier
minata doar de dragoste si credinta in toate actiunile sale politice.
Aceleasi doua-trei semnaturi: Ovidiu Gules, Valeriu C. Nestian,
Zaharia Marineasa. Sub toate aspectele revista e vetusta,
neinteresanta, prost scrisa si, in afara unor foarte batrini nostalgici,
impactul ei nu are cum sa fie ingrijorator. t Cu atit mai mult cu cit din
nr. 117 aflam ca si in putinele cuiburi existente cloceste dezbinarea,
functia de sef caruia i se datoreaza supunere neconditionata trezind
patimi si pofte. Astfel, in mai multe materiale e repudiat cu
vehementa "seful cuibului Horia Sima", Serban Suru (cel cu tabara
de la Padina). In cunoscuta traditie, e demascat si turnat ca "nu e pe
linie", "fiind lipsit de credinta in Dumnezeu" ("nu a mers la biserica
- pe perioada taberei - decit de vreo trei ori, pentru a da interviuri sau=

pentru alte motive") si ca "vorbeste vulgar, dur, amenintator cu
camarazii". Drept care, la p. 13, se da o declaratie solemna, "Cu
credinta, dragoste si frica de Dumnezeu, In Duhul Capitanului, Cu
inima la Mota (fara Marin? - n.n.) si cu gindul la Horia Sima":
Serban Suru prejudiciaza imaginea Legiunii, "de aceea stabilim aici
ca linia pe care vrem noi sa mergem este una, iar linia d-lui Suru este
alta". Ce inseamna una si alta nu e clar, clar este ca lui Suru i se
retrage calitatea de reprezentant al legionarilor din Romania si chiar
aceea de simplu legionar. Dintr-un comunicat semnat de Zaharia
Marineasa, deducem ca "Gazeta de Vest" ar apartine "aripii
batrine", conduse de "un grup de comanda" din afara tarii. Ovidiu
Gules este mai explicit: "Dar sa vedem - sau sa revedem, pentru ca
acest lucru a fost publicat de cel putin doua ori in G.V. -cine
reprezinta astazi Legiunea. Nu de alta, dar ca sa nu ne trezim cumva
ca urmam o parodie de Garda de Fier contrafacuta de comunisti
pentru a le servi interesele politice straine noua. Deci, in afara tarii, dl=

Mircea Dimitriu, secretar general al Legiunii inca de pe timpul
Comandantului, impreuna cu dl Filon Verca, dl Dumitru Cretu, dl
Faust Bradescu s.a., sunt depozitarii patrimoniului functional
legionar pe linie directa de la Horia Sima. Prin ei si prin cei din tara
care ii recunosc, se transmite astazi unitatea de dragoste si disciplina
legionara." Daca in exterior "lucrurile sint relativ simple", continua
O.G., in tara, tinerii care se indreapta spre Legiune nu-s prea seriosi si=

nici prea dispusi sa respecte Legile Capitanului ( disciplina,
supunerea, munca): "Numai ca apropierea de Legiune nu este citusi
de putin o joaca. Aici totul devine serios, chiar grav. Lumea nu este a
ta, tinere, ci a bancherilor - care si ei sunt, cu toata ura si rautatea=
lor,
in ultima instanta la cheremul lui Dumnezeu. Iar daca in cel mai umil
joc de copii consimtim sa respectam niste reguli, atunci aici
consimtim sa fim mult mai seriosi. De ce? Pentru ca intru
marturisirea lui Hristos Dumnezeu, pentru Biserica si Garda de Fier,
si-au varsat singele, tineretea si viata, sute de mii de legionari, in
frunte cu Capitanul. Aici nu e de joaca!" t Cu asemenea limbaj
propagandistic ce aduce a parodie, cu reluarea inverzita a cliseelor
national-comunismului, in care trena de nume istorice e luata
dindaratul "celui mai iubit fiu" si plasata in spatele lui Codreanu
("Martirii se aduna in ceruri si se integreaza in Legiunea nevazuta a
Sf. Arhanghel Mihail, in urma lui Mircea, Stefan, Vlad si Mihai, a lui
Horia, Closca si Crisan, Tudor, Avram Iancu si Corneliu Codreanu.
Cu totii imbraca armura ostirilor invincibile pe care Domnul, la
ceasul hotarit, le va trimite inapoi pe pamint sa mature pleava.") cu
inventarea de metafore ridicole ("Prin jertfa lui Mota si Marin,
Romania legionara si Europa crestina au obtinut o importanta linie de
credit la banca harului divin") si folosirea unor cuvinte cu iz de
"Vocea Patriotului Nationale" ("amploaiati", "fotbaleaza", "mass-
media gauchista" s.a.) - sansele ca acesti fanati fanatici extremisti sa
faca prozeliti printre tinerii cit de cit scoliti sint, speram, mici.

Oftatulginditorului
O revista de cultura ca ECHINOX ar merita o soarta mai buna
decit aceea de a aparea de doua ori pe an, e drept ca in numere
antologice. Ultimul numar din 1995, consacrat psihoistoriei, s-ar
cuveni sa constituie obiect de studiu in redactiile ziarelor si revistelor=

de la noi. El contine o interesanta analiza a raportului dintre imagine
(foto sau caricatura) si text din presa scrisa de la noi si de aiurea.
Semnificatiile imaginii de foarte multe ori contrazic sensul textului
sau directia pe care si-o propune o anumita publicatie. Imaginea
contine sugestii ale subconstientului pe care textul nu le are, ba chiar
nici nu si le propune. Ea reflecta o stare de spirit care se transmite
cititorului independent de mesajul textului. Subiectul ar merita o
discutie intreaga, nu simpla lui consemnare in aceasta rubrica. t Dupa
usturatorul sau esec de suporter al "Caritas"-ului, Gheorghe Funar
si-a pus in cap sa devina primarul statuilor din Cluj. El tine cu tot
dinadinsul sa plaseze in orasul pe care inca il pastoreste o statuie a
maresalului Antonescu. Initiativa lui e de doua ori prosteasca, fiindca
a-l asocia pe Antonescu ideii recuperarii Ardealului nu rimeaza cu
adevarul istoric, iar a face din Antonescu un erou al Romaniei, cum
vrea Gh. Funar, inseamna sa uitam ca el a fost pina in ultima clipa
adeptul unei aliante militare nefericite pentru Romania si ca a girat
deportari de civili pe care Antonescu ar fi trebuit sa-i apere pentru a
merita titlul de erou national. t In timp ce Tia Serbanescu l-a intepat
pe Ion Cristoiu cu floreta brefurilor, directorul EVENIMENTULUI
ZILEI s-a repezit asupra ei cu parul rupt din gard intr-un editorial
grobian pe care, speram, Ion Cristoiu il regreta. t Purtatoarea de
cuvint pentru campania electorala a PDSR-ului a devenit o ziarista de
la Evenimentul zilei, autoarea articolului despre vizita lui Adrian
Nastase acasa la "legendara mama a lui Ion Cristoiu". Plecarea ei de
la Evenimentul zilei in ograda PDSR-ului a prilejuit un schimb de
faxuri intre Ion Cristoiu si Adrian Nastase, ca si cum de la inlocuirea
lui Adrian Turicu de la ROMTELECOM ar fi murit telefoanele in
Capitala. Dl Nastase il anunta prin fax pe dl Cristoiu ca a ales o
reportera de la Ev Z. ca purtatoare de cuvint pentru campania
partidului sau, iar directorul Ev Z. raspunde, tot prin fax, ca indiferent=

de rezultatul alegerilor, usile ziarului sau ramin deschise noii
purtatoare de cuvint a PDSR. Or, in asemenea conditii, mediatizatul
transfer al proaspetei purtatoare de cuvint seamana cu o detasare
temporara, in interes de serviciu.
Cronicar

LA MICROSCOP

Gloria si primaria

Ce pAcate o fi tragind Bucurestiul, de au ajuns politicienii sa-si
inchipuie ca fostele glorii sportive sint numai bune sa cistige
alegerile de primari? Popularitatea pe terenurile de sport se cistiga
greu si se pierde repede. Cei care izbutesc sa si-o pastreze sint, nici
vorba, oameni inteligenti, cunoscatori ai publicului. Ilie Nastase si-a
gospodarit gloria cu atita pricepere, incit atunci cind i-a scazut cota
ca jucator, s-a transformat in Nasty, favoritul tribunelor dupa care
gazetarii alergau sa-i ia declaratii de prima pagina. Marea lui revansa
asupra adversarilor sai de odinioara, Stan Smith si Borg, e ca le-a
supravietuit ca stea a tenisului. El si-a facut nu numai palmares, ci cu
acel instinct al omului-spectacol si-a construit si legenda de vreme
rea care i-a prins bine mai tirziu. Avea, ca si Cassius Clay, talentul de
a ramine pe primul loc in inimile spectatorilor, chiar si atunci cind
pierdea. Iar acasa el stapinea un capital sentimental urias, un capital
care, nitel reconditionat, e valabil si azi. Vreti un om dinamic?
Alegeti-l pe Ilie Nastase. Vreti un om care nu are nevoie sa se
imbogateasca cu functia de primar? Alegeti-l pe Ilie Nastase, fiindca
are avere. Vreti un om care a pornit de jos, iar azi e cineva prin
propriile sale merite? Alegeti-l pe Ilie Nastase. E minunat, dar eu ca
alegator am griji mai marunte. Stie Ilie Nastase harta secreta a
conductelor de gaz, apa si caldura din Bucuresti? Stie de cite ori se
ridica gunoiul sau unde ajunge gunoiul asta? Stie ce parc de masini
are RATB-ul? Citi kilometri de gropi sint in Bucuresti? Daca stie e
bine, inseamna ca e in tema. Are insa si un proiect ca sa repare ce e
de reparat? Iar daca are proiectul e si mai bine, dar nu e destul. De
unde va scoate banii pentru proiectul sau? Asta ma intereseaza cel
mai tare. De povesti cu micul Paris si cu demnitatea Capitalei sint
satul. Si cred ca nu sint singurul. Iar cine asteapta minuni de la noul
primar al Capitalei cred ca nu-si da seama ca in problemele edilitare
totul costa. Chiar si un amarit de cos de gunoi. Daca Ilie Nastase s-a
antrenat in vederea acestui concurs, el ar trebui sa poata raspunde
grijilor mele marunte. Dar daca el conteaza pe faima lui ca sa cistige
voturi, ar fi mai bine sa se astimpere. Teama mea e alta. Ca cei care i-
au propus sa candideze desconsidera in atit de mare masura ideea de
gospodarire a Capitalei, incit sint in stare sa propuna unui fost mare
sportiv o functie pe care n-o cunoaste. De unde mi-a venit teama? De
acolo ca seful PDAR-ului, Victor Surdu, l-a propus pe Rica
Raducanu drept primar al sectorului 6. La intilnirea cu presa,
Tamango a zis si el ce l-a taiat capul, dar, om de bun-simt, avea aerul
ca daca nu se gaseste altul mai bun, se sacrifica el pentru functia asta.
Asa ca nu cumva acesti fosti sportivi sint scosi in fata ca
oameni de paie? Nu cumva politicienii care i-au convins sa
candideze vor sa le foloseasca popularitatea inhamindu-i la o treaba
pentru care nu sint potriviti? Iar daca e asa, care mai e creditul moral
al politicienilor care confunda popularitatea lui Ilie Nastase cu
posibilitatea lui de a fi si un primar de succes? Nebunia goanei dupa
voturi, dar si constiinta ca politicienii lor si-au mincat popularitatea,
fiecare in parte, a facut ca PDSR-ul sa iasa in fata cu Ilie Nastase, iar
PDAR-ul sa defileze cu Rica Raducanu. Un partid puternic ar fi luat
un administrator de bloc sau vreun om de primarie si ar fi zis
"Votati-l pe cutare!". Or, cind un partid vedeta, cum e cel de
guvernamint, n-are propria sa vedeta pentru alegerile locale, ci
recurge la popularitatea unui fost mare sportiv, e clar ca se afla in
criza de personalitati. Sau, si mai rau, ca personalitatile pe care le are=

sint in criza de popularitate. Cit despre inaltele intentii patriotice ale=

celor care propun drept candidati la primariile celui mai de seama
oras al tarii foste glorii ale sportului, ma intorc la parerea mea ca
Bucurestiul are de tras vreun blestem. Fiindca altfel, e victima unui
politicianism de cea mai joasa speta.
Cristian Teodorescu