Erori in Argumentare

[Alexandru Cirlan]

ERORI ÎN ARGUMENTARE 



I. ERORI FORMALE

O eroare formală este orice formă nevalidă de argument, adică în care premisele pot fi adevărate fără ca şi concluzia să fie în mod necesar adevărată. Spre deosebire de argumentele valide, erorile formale nu conservă adevărul: structura lor nu garantează o concluzie adevărată din premise adevă-rate. Chiar dacă se dovedeşte adevărată concluzia, ea tot nu a fost derivată printr-o metodă sigură. De exemplu:

Premisa generală: Toate vrăjitoarele au pisici negre.

Premisa particulară: Vecina mea are o pisică neagră.
Concluzie: Deci, vecina mea trebuie să fie o vrăjitoare.

Acesta este un raţionament incorect, căci structura sa este nevalidă, adică dacă presupunem premisele adevărate, concluzia poate fi totuşi falsă (concluzia nu este cu necesitate adevărată, dacă premisele sunt adevărate). Din faptul că vecina are o pisică neagră nu decurge că ea este vrăjitoare, chiar dacă premisa este adevărată. Prima premisă nu ne spune că toate posesoarele de pisici negre sunt vrăjitoare; ci doar că toate vrăjitoarele au pisici negre, ceea ce nu este deloc acelaşi lucru. Pentru ca această concluzie să decurgă din premise, prima premisă ar trebui să enunţe că toate vrăjitoarele şi numai ele posedă pisici negre, altfel lasă deschisă posibilitatea ca vecina celui ce argumentează să nu fie vrăjitoare. Deşi atunci când este enunţat în acest fel este relativ uşor de stabilit ce este greşit în acest mod de argumentare, la prima vedere raţionamentul poate fi totuşi ispititor. Termenul „eroare” este folosit, într-un sens mai slab, pentru orice raţionament greşit.

[Alexandru Cirlan]

Afirmarea consecventului

Eroare formală care poate părea, la o privire superficială un argument valid. Are următoarea formă de bază: Premisa generală: Dacă p, atunci q.
Premisa particulară: q
Concluzie: Prin urmare, p.

Ceea ce este greşit în acest argument este că, şi dacă cele două premise sunt adevărate, concluzia nu este în mod necesar adevărată: poate să fie adevărată sau poate să nu fie – deci nu este o deducţie sigură. Concluzia este non sequitur : nu decurge cu necesitate. Deşi în multe situaţii aceste erori de raţionament sunt uşor de recunoscut, ele pot fi mai greu de identificat atunci când unele premise nu sunt enunţate explicit.
Spre exemplu, ambele argumente de mai jos au aceeaşi structură de mai sus.
Premisa generală: Dacă ai Cartea Verde , atunci poţi lucra legal în Statele Unite ale Americii .
Premisa particulară: Tu nu poţi lucra legal în Statele Unite ale Americii..
Concluzie: Prin urmare, tu nu ai Cartea Verde.


Şi

Premisa generală: Dacă o maşină rămâne fără carburant, atunci se va opri.
Premisa particulară: Maşina ta s-a oprit.
Concluzie: Prin urmare, maşina ta a rămas fără carburant.

[Alexandru Cirlan]

Premisa generală: Bolnavii de SIDA răcesc frecvent şi transpiră noaptea
Premisa particulară: Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie: Prin urmare, am SIDA.

Prima premisă – premisa generală sau universală – poate fi pusă în formă condiţională, iar argumentul se poate scrie:
Premisa generală: Dacă cineva are SIDA, atunci răceşte frecvent şi transpiră noaptea.
Premisa particulară: Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie: Prin urmare, am SIDA.

Se poate vedea de ce argumentul iniţial nu este valid. Forma lui este de tip afirmarea consecventului. Concluzia se bazează pe faptul că SIDA este singura explicaţie a faptului că cineva răceşte frecvent şi are transpiraţii nocturne. Însă o astfel de concluzie ar fi trasă corect dacă prima premisă ar spune:

Premisa generală: Numai oamenii care au SIDA răcesc frecvent şi transpiră noaptea.

Ceea ce ar fi echivalent cu:

Premisa generală: Toţi cei care răcesc frecvent şi transpiră noaptea au SIDA.

Iar această propoziţie universală se poate scrie în formă condiţională:

Premisa generală: Dacă cineva răceşte frecvent şi transpiră noaptea, atunci are SIDA

Astfel, argumentul s-ar scrie acum:
Premisa generală: Dacă cineva răceşte frecvent şi transpiră noaptea, atunci are SIDA.
Premisa particulară: Eu răcesc frecvent şi transpir noaptea.
Concluzie: Prin urmare, am SIDA.


Care este un argument valid, dar care are prima premisă evident falsă.
Un alt exemplu ne arată de ce afirmarea consecventului nu este de încredere.
Premisa generală: Dacă cineva îşi cumpără o maşină nouă, atunci are datorii la bancă.
Premisa particulară: Alexandru are datorii la bancă.
Concluzie: Prin urmare, Alexandru şi-a cumpărat o maşină nouă.

Este clar că cineva poate avea datorii şi din alte cauze decât aceea că şi-a cumpărat o maşină nouă. Folosirea unui exemplu cam exagerat de argument care are aceeaşi formă ca şi cea a argumentului analizat este foarte utilă. Ne poate ajuta să nu fim atraşi de conţinutul acestuia din urmă atunci când îl evaluăm. Dacă un argument este nevalid, atunci chiar dacă se întâmplă ca concluzia sa să fie adevărată, nu ar trebui să considerăm argumentul bun, pentru că de fapt concluzia nu rezultă din premise.
Eroarea afirmării consecventului pare atractivă pentru că seamănă cu o formă arguemntativă validă, afirmarea antecedentului (modus ponens):

Premisa generală: Dacă p, atunci q.

Premisa particulară: p.
Concluzie: Prin urmare, q.

Un argument cu această formă este:

Premisa generală: Dacă baţi bebeluşul pe spate după ce mănâncă, el va dormi bine.
Premisa particulară: Ai bătut bebeluşul pe spate după ce a mâncat.
Concluzie: Prin urmare, el va dormi bine.

Dar, aşa cum am văzut, afirmarea consecventului nu garantează adevărul concluziei, chiar dacă premisele sunt adevărate.
Chiar dacă multe exemple ale acestei erori sunt simplu de identificat, în alte cazuri în care premisele sunt implicite, eroarea poate fi mai greu de identificat.

[Alexandru Cirlan]

Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare

Eroarea de a presupune că dacă temeiurile oferite pentru o concluzie sunt false, atunci concluzia trebuie să fie şi ea falsă. Aceasta este o eroare formală. Doar din faptul că temeiurile pentru care cineva crede un anumit lucru sunt temeiuri proaste, nu rezultă că ceea ce crede acea persoană este neadevărat. Se pot deriva concluzii adevărate din premise false; este de asemenea posibil să le derivăm din premise adevărate, dar prin intermediul unui raţionament incorect. Chiar şi aşa, poate fi tentant să credem că argumentele incorecte sau premisele false nu produc niciodată adevăr. De fapt, ele produc câteodată adevăr; doar că nu-l produc în mod sigur. De exemplu, să considerăm următorul argument:Premisa generală: Toţi peştii depun ouă.
Premisa particulară: Ornitorincul este un peşte.
Concluzie: Deci, ornitorincul face ouă.

Acesta este un argument valid (dacă presupunem premisele adevărate, atunci concluzia nu poate să fie falsă) cu două premise false şi o concluzie adevărată. Prima premisă este falsă pentru că unii peşti dau naştere unor pui vii; a doua premisă pentru că ornitorincul nu este cu siguranţă un peşte; concluzia, totuşi, este adevărată, pentru că ornitorincii fac ouă. Deci în unele cazuri poate decurge o concluzie adevărată, în ciuda faptului că premisele sunt false, ceea ce înseamnă că nu se poate dovedi că o concluzie este falsă doar demonstrând că ea a fost derivată din premise false. Ceea ce se poate arăta prin această metodă este că o persoană care susţine o opinie pe baza unor premise false sau a unei forme de raţionament nevalide nu şi-a întemeiat în mod adecvat opinia. În această privinţă, situaţia este asemănătoare cu aceea în care cineva are o opinie adevărată numai pe baza unei dovezi anecdotice, dovadă ce ar putea totuşi să fie coroborată de cercetarea ştiinţifică. O cercetare ştiinţifică prost dirijată, care urmăreşte să aprecieze cauzele comportamentului criminal, s-ar putea să ajungă la nişte concluzii adevărate, în ciuda faptului că s-a bazat pe eşantioane nereprezentative şi pe teste statistice necorespunzătoare. Cineva care nu ştie aproape nimic despre computere ar putea identifica în mod corect că unitatea de disc este defectă, chiar dacă modul în care aajuns la această concluzie a conţinut tot felul de erori de raţionament. Raţionamentul greşit nu garantează în nici un caz concluzii false. Deci, pentru a respinge o concluzie nu este suficient doar să arătăm că ea a fost derivată prin mijloace nesigure; trebuie să producem un argument suplimentar care să demonstreze că ea este falsă.

[Alexandru Cirlan]

Negarea antecedentului

Eroare formală de tipul:Premisa generală: Dacă p, atunci q.
Premisa particulară: Nu p.
Concluzie: Prin urmare nu q.


Ca şi eroarea afirmării consecventului, „dacă” este luat aici cu sensul „dacă şi numai dacă”. Următorul exemplu este de negare a antecedentului:Premisa generală: Dacă preţul acţiunilor creşte, te vei îmbogăţi.
Premisa particulară: Preţul acţiunilor nu a crescut.
Concluzie: Deci nu te vei îmbogăţi.

În acest exemplu, este posibil să te îmbogăţeşti în ciuda faptului că preţul acţiunilor nu a crescut. Creşterea preţului acţiunilor nu este singurul mod în care se îmbogăţesc oamenii.
Să luăm alt exemplu:Premisa generală: Dacă îngraşi solul cu bălegar de cal, îţi va creşte producţia de legume.
Premisa particulară: Nu ai îngrăşat solul cu bălegar de cal.
Concluzie: Deci nu-ţi va creşte producţia de legume.

Din nou, îngrăşarea solului cu bălegar de cal nu este singurul mod de a creşte producţia de legume: poţi adăuga compost, plante demare, bălegar de porc şi tot felul de îngrăşăminte anorganice. Deci concluzia nu decurge logic din premise: este non sequitur. În unele cazuri, contextul şi conţinutul argumentului arată clar că „dacă şi numai dacă”. Acestea nu sunt cazuri de negare a antecedentu-lui. În următorul exemplu, „dacă” nu poate însemna decât „dacă şi numai dacă”:
Premisa generală: Dacă ai un bilet la loto, ai şansa să câştigi.
Premisa particulară: Nu ai bilet la loto.
Concluzie: Deci nu ai şansa să câştigi.


Acesta este un argument valid, căci singura modalitate de a avea o şansă să câştigi la loto este să ai un bilet.

[Alexandru Cirlan]

Non sequitur

Un enunţ care nu decurge logic din premisele care îl preced. Expresia este numele latin pentru „nu decurge”, dar este uzuală în limba engleză şi nici nu există un echivalent englezesc evident. Concluziile non sequitur sunt cel mai clar sesizate când sunt absurde. De exemplu,
Premisa generală: Celor mai multe pisici le plac laptele.
Premisa particulară: Unele pisici au coadă.
Concluzie: David Hume a fost cel mai mare filosof britanic.


Concluzia este non sequitur care se învecinează cu fantasticul, indiferent dacă este sau nu adevărată. Concluziile non sequitur sunt des anunţate de folosirea greşită a lui „deci” şi „prin urmare”, dar contextul unui enunţ poate de asemenea sugera că este vorba de o concluzie derivată din cele spuse mai înainte, chiar dacă nici un cuvânt nu indică asta.
Orice eroare formală are o concluzie non sequitur, deşi multe din aceste concluzii non sequitur sunt mai puţin evidente decât cel de mai sus. Erorile formale sunt prin definiţie forme de raţionare nevalide, cu alte cuvinte, concluzia lor nu decurge din premise.
Unele enunţuri pot părea la prima vedere non sequitur, dar la o privire mai atentă se dovedesc a fi derivate din nişte asumpţii neenunţate. Ar putea părea de exemplu că cineva care argumentează
Premisa particulară: Acest fel de mâncare conţine carne.
Concluzie: Deci n-ar trebui să mănânci.



s-ar face vinovat de faptul că trage o concluzie care nu decurge din premisa dată, căci concluzia „n-ar trebui să mănânci” nu decurge din faptul căel conţine carne. Cu toate astea, vorbitorul poate să fi asumat în acest caz premisa neenunţată „eşti vegetarian”, argumentul complet fiind:
Premisa generală: Eşti vegetarian.
Premisa particulară: Acest fel de mâncare conţine carne.
Concluzie: Deci n-ar trebui să mănânci.


În acest context subînţeles, concluzia nu este deloc non sequitur, ci este mai degrabă concluzia unei entimeme, un argument cu o premisă suprimată. Discuţiile obişnuite sunt presărate cu asemenea aparente non sequitur. La o exprimare mai atentă, multe din ele se vor dovedi concluzii trase pe baza unor asumpţii împărtăşite. Totuşi, sunt obişnuite şi concluziile non sequitur autentice; unele din ele provin din neatenţie, altele din gândirea deziderativă.

[Alexandru Cirlan]

II. ERORI NEFORMALE

Orice tip de argument greşit sau nesigur, diferit de eroarea formală, este o eroare neformală. Erorile neformale pot fi forme de argument perfect valide din punct de vedere al structurii lor logice. Eroarea etimologică nueste o formă de argument nevalidă, ci mai degrabă este un mod deargumentare bazat pe premisa falsă că sensul unui cuvânt esteîntotdeauna fixat de sensul său originar sau de sensul originar al părţilor sale constitutive. Ori de câte ori am catalogat un tip deargument drept o eroare, am indicat dacă este o eroare formală sauneformală; totuşi, deoarece multe moduri de argumentare descrise în cărțile de specialitate au nume bine stabilite, acest lucru ar fi necesitat redenumiri substanţiale, care ar fi putut crea o mai mare confuzie decât menţinerea termenului „eroare”.


Argumente circulare

Un argument circular apar atunci când se susține atât:
A pentru că B
cât și
B pentru că A.
Când nu există temeiuri independente pentru a susţine pe A sau B, acest lucru este descris ca
cerc vicios şi ar trebui respins ca formă extrem de needificatoare a erorii petitio principii. Dacă nu există temeiuri suplimentare pentru A sau B, atunci asta este echivalent cu distracţia imposibilă de a te ridica de jos trăgând de ambele şireturi ale pantofilor. Un exemplu filozofic mai complex şi controversat este dat de unele încercări de a justifica inducţia. Inducţia este metoda de raţionare care trece de la un număr de observaţii empirice particulare la o concluzie generală. De exemplu, dacă după ce am muşcat din mai multe lămâi, conchid că toate lămâile sunt amare, am raţionat inductiv. Totuşi, această formă de raţionare este greu de justificat, deoarece oricât de multe lămâi aş muşca (fiind departe de a reuşi să muşc din fiecare lămâie care există sau care va exista vreodată), este încă posibil ca nu toate lămâile să fie amare: cum pot să fiu sigur că următoarea lămâie din care voi muşca nu va fi dulce? O încercare de a justifica inducţia este a sugera că noi ştim că este o formă sigură de argumentare pentru că ne-a fost de folos în trecut: cu toţii am făcut până acum un număr mare de generalizări inductive reuşite, deci putem conchide că este un mod de raţionare sigur. Dar, examinându-l mai îndeaproape, acesta se dovedeşte a fi un argument circular. A face apel la observaţii trecute asupra cazurilor în care a funcţionat inducţia înseamnă a ne sprijini pe inducţie pentru a dovedi succesul trecut al inducţiei; am putea face asta numai dacă am şti că inducţia este o metodă de raţionare sigură. Argumentele circulare nu sunt nevalide; cu alte cuvinte, din punct de vedere logic nu este, în sine, nimic greşit în ele. Cu toate astea, atunci când sunt cercuri vicioase, aceste argumente au un caracter informativ extrem de scăzut.

[Alexandru Cirlan]

Argument relativ la ignoranţă

Eroare neformală în care lipsa unor dovezi cunoscute împotriva unei opinii este considerată o indicaţie că aceasta este adevărată. Totuşi, necunoaşterea dovezilor împotriva unui punct de vedere nu demonstrează că nu ar putea exista dovezi contra lui; în cel mai bun caz, este un sprijin indirect pentru aceasta.
De exemplu, nu s-au oferit dovezi convingătoare că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii să fie mai violenţi decât ar fi fost altfel. Nu este surprinzător, căci există foarte multe variabile care trebuie controlate pentru a stabili această legătură cauzală. A conchide, din această lipsă de dovezi, că prin urmare emisiunile violente nu-i fac pe copii mai violenţi decât ar fi altfel este o greşeală.

Astfel, argumentul este

Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor nu îi fac pe copii mai violenţi.

Este uşor de văzut de ce nu este aşa, de vreme ce exact aceeaşi lipsă de probe ar putea fi folosită pentru a „dovedi” situaţia opusă: că prin urmare emisiunile violente îi fac pe copii mai agresivi decât ar fi fost ei altfel.

În acest caz, argumentul este

Premisă: Nu există dovezi concludente că scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.
-----------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, scenele violente urmărite la televizor îi fac pe copii mai violenţi.

Concluziile ambelor argumente sunt non sequitur.


Argument relativ la persoană

Atacarea caracterului unei persoane cu care suntem în dispută, în loc de a găsi o greşeală în argumentaţia sa. Tradiţional, este cunoscut ca argumentare ad hominem (expresia latină pentru „referitor la persoană”). Argumentul relativ la persoană este de cele mai multe ori o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei argumentul în sine intact.
De exemplu, dacă un politician argumentează că micşorarea limitei de viteză în localităţi ar reduce accidentele în care sunt implicaţi copiii şi un jurnalist îl atacă pe temeiul că politicianul a fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză şi consum de alcool la volan, acesta ar fi un argument relativ la persoană.
Argumentul politicianului poate fi scris explicit astfel

Premisă: Dacă vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic, atunci ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.
Premisă: Vrem ca numărul accidentelor în care sunt implicaţi copiii în localităţi să fie mai mic.
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, ar trebui ca limita de viteză în localităţi să fie micşorată.

Iar argumentul jurnalistului, care este un atac la persoană, adresat politicianului ar putea fi scris explicit:

Premisă: Dumneavoastră aţi fost amendat de câteva ori pentru exces de viteză şi consum de alcool (şi deci credibilitatea dumneavoastră este îndoielnică)
-------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, propunerea dumneavoastră potrivit căreia limita de viteză în localităţi ar trebui micşorată ar trebui respinsă

Întrebarea dacă politicianul este sau nu un şofer prudent este nerelevantă pentru problema dacă micşorarea limitei de viteză în localităţi va reduce accidentele. Pretenţia politicianului este cel mai bine evaluată prin examinarea dovezilor ce sprijină concluzia. Jurnalistul a deturnat atenţia de la argument pe motivul presupusei ipocrizia persoanei caresusţine argumentul. Dar este clar că ipocriţii pot oferi argumente excelente: mulţi dintre ei chiar o fac. Totuşi, în cele mai multe cazuri argumentul relativ la persoană se centrează asupra aspectelor nerelevante ale caracterului, distrăgând astfel atenţia de la argumentele oferite.

[Alexandru Cirlan]

Argumentul apelului la autoritate

Considerarea unor enunţuri ca fiind adevărate doar pentru că o pretinsă autoritate în acea problemă spune că sunt adevărate.

Un argument al apelului la autoritate are forma generală:

Premisă: X a spus că S (un enunţ) este adevărat (fals)
Premisă: X este o autoritate
---------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, S este adevărat (fals)

Există foarte bune temeiuri pentru a ţine cont de părerea experţilor într-o serie largă de probleme. Viaţa este prea scurtă, iar capacităţile intelectuale prea diferite pentru ca fiecare să fie un expert în toate. Există o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctelor de vedere ale experţilor atunci când intrăm într-un domeniu în care nu avem temeiuri să ne încredem în cunoştinţele şi în opiniile noastre. De exemplu , dacă îmi rup piciorul, deşi am nişte noţiuni vagi despre felul în care l-aş putea trata cel mai bine, aş face cu siguranţă mai bine să cer sfatul unui medic care are experienţă în diferite tipuride fracturi şi are privilegiul unor ani de studiu al medicinii, decât să mă încred în puţinele mele intuiţii despre natura bolii. Doctorul va putea spune dacă mi-am rupt într-adevăr piciorul sau dacă doar m-am lovit rău; dacă este cel mai probabil să se vindece corespunzător în ghips sau dacă îmi trebuie doar odihnă ş. a. m. d. Oricum, nu este vorba doar de faptul că medicul pretinde să fie o autoritate în domeniul fracturilor, ci şi de acela că ajunge la o concluzie pe baza unor raţionamente concludente şi a unor cunoştinţe medicale pe care alţi doctori ar putea să le evalueze şi eventual să le conteste. Pentru că eu nu am cunoştinţe medicale relevante, trebuie să mă încred în autoritatea diagnozei doctorului, aşa cum atunci când am nevoie de un sfat juridic mă bazez pe aprecierea situaţiei făcută de avocat, pentru că eu nu am cunoştinţe juridice suficiente pentru a mă încrede în propriile mele păreri în acea problemă. În asemenea cazuri, căutăm experţi care au o pregătire relevantă şi a căror activitate este observată de un corp de profesionişti; de aceea avem încredere în judecăţile lor. Totuşi, chiar în aceste cazuri, se cuvine să păstrăm un anumit grad de scepticism. Medicii şi avocaţii nu sunt totdeauna în acord, iar atunci când bănuim că opinia expertului se poate baza pe premise false, raţionamente greşite sau interese personale, este bine să cerem şi a doua părere. În alte cazuri, respectul fază de experţi poate fi total nepotrivit. O tendinţă psihologică foarte periculoasă pe care o au mulţi oamenii este de a se încrede în punctele de vedere ale autorităţilor chiar şi atunci când acestea vorbesc despre subiecte în afara ariei lor de specializare. De exemplu, un fizician care a obţinut premiul Nobel ar putea fi luat în serios de unii oamenii atunci când vorbeşte despre declinul moralităţii. Respectul faţă de experţi este de asemenea nepotrivit atunci când se caută adevărul în probleme controversate, în care nu există un consens al experţilor. De exemplu, în multe asemenea probleme politice sau filozofice ar fi ridicol să cităm autoritatea unui politolog celebru sau a unui filozof care a susţinut concepţia pe care noi o sprijinim, dacă scopul nostru este să aducem dovezi pentru adevărul acelei concepţii. În asemenea controverse ar putea fi citate numeroase autorităţi care să demonstreze netemeinicia unei anumite poziţii. Unii filozofi par să creadă că este suficient să arate că Ludwing Wittgenstein (filozof celebru din secolul XX) susţinea o anumită concepţie pentru a dovedi că ea este adevărată. Dar din faptul că Wittgenstein credea că ceva este adevărat nu putem conchide, pur şi simplu, că trebuie deci să fie adevărat. Pentru a aprecia adevărul a ceea ce a afirmat el este necesar să examinăm temeiurile afirmaţiei sale şi să examinăm punctele devedere contrare ale altor filosofi. Citarea autorităţii unui filosof este diferită de citarea unui expert în medicină, deoarece în filozofie, spre deosebire de medicină, cele mai multe concepţii sunt puternic contestate. Principala dificultate pentru cineva care este confruntat cu opinia unui expert este să decidă câtă greutate să-i acorde. Nu trebuie uitat în special faptul că, deşi am stabilit că o persoană este într-adevăr expertă în domeniu, ea este totuşi failibilă; experţi sunt deseori în dezacord, mai ales în domeniile în care dovezile nu sunt convingătoare; şi că, aşa cum am amintit mai sus, experţii sunt deobicei experţi doar într-un domeniu relativ îngust, iar afirmaţiile despre probleme din afara specialităţii lor nu ar trebui luate la fel înserios precum cele făcute în aria lor de competenţă.

[Alexandru Cirlan]

Eroare democratică

Metodă de raţionare nesigură ce tratează opiniile exprimate prin vot ale majorităţii ca pe o sursă de adevăr şi ca pe un ghid sigur de acţiune în orice problemă. Democraţia politică este de dorit pentru că permite participarea politică la scară largă şi poate asigura un control preţios asupra posibililor tirani. Totuşi, există multe domenii ale vieţii în care votul ar fi o modalitate foarte nesigură de a descoperi care este cel mai potrivit mod de acţiune. Oamenii care cedează erorii democratice simt nevoia să supună la vot o hotărâre ori de câte ori este posibil, presupunând în mod naiv că aceasta este cel mai bun mod de adescoperi adevărul în toate împrejurările sau că este cea mai bună strategie de a lua decizii raţionale. Dar, în mod evident, dacă majoritatea votanţilor sunt în mare măsură ignoranţi în problema pentru care votează, acest lucru este posibil să se reflecte în felul încare votează. Deseori, cei ce vor să supună la vot decizii importante folosesc procedura democratică pentru a nu-şi asuma responsabilitatea pentru deciziile pe care le iau: cu alte cuvinte, încrederea lor în procedura democratică implică un fel de gândire deziderativă, de vreme ce leconvine să nu fie puşi în situaţia de a-şi asuma responsabilitatea finală. Adevărul este că democraţia este preţioasă numai în unele împrejurări; în altele este complet nepotrivită. În general este nevoie de o majoritateinformată, nu doar de o majoritate.


Eroarea etimologică

Trecerea nesigură şi deseori greşită de la sensul originar al unui cuvânt la sensul său actual. Formă de
eroare genetică, eroarea etimologică este o eroare neformală. Etimologia este studiul originii cuvintelor. Acest tip detrecere este uneori informativ, dar nu este deloc demn de încredere: datorită faptului că un cuvânt sau o expresie a avut, la origine, un anumit înţeles, supoziţia este că va păstra întotdeauna acel înţeles, chiar dacă este doar o parte a unui cuvânt şi este folosit într-un context diferit, poate cu mii de ani mai târziu, deseori fără a cunoaşte sensul originar. Dar analiza etimologică este doar uneori valoroasă pentru înţelegerea sensului contemporan: nu rezultă că un cuvânt vacontinua să aibă întotdeauna un anumit sens pentru că acela a fost sensul pe care l-a avut la origine. Pentru cei care şi-au petrecut mulţi ani perfecţionându-şi cunoaşterea limbilor clasice eroarea etimologică este foarte tentantă şi îi cad pradă frecvent. Cu toate acestea, etimologia ar trebui folosită numai atunci când este într-adevăr edificatoare. Problema este că sensurile cuvintelor nu sunt fixate în întregime de originile lor, deşi cuvintele păstrează adesea urme ale sensurilor originare. Cel mai sigur indicator al sensului unui cuvânt este folosirea sa curentă, mai degrabă decât etimologia lui. Eroarea etimologică este comisă uneori în discursurile politice, ca o formă de retorică. Cei ce scriu discursurile încep adesea prin a căuta originile unui cuvânt-cheie în discurs. Apoi dezvoltă această temă pentru a demonstra punctul de vedere cerut, susţinând că dezvăluie sensuri interesante ce există latent în cuvântul respectiv.


Eroarea jucătorului de noroc

Eroarea de a crede că la jocurile de noroc şansele de câştig cresc pemăsură ce pierzi mai mult. Jucătorii sunt în mod special înclinaţi să creadă că dacă n-au câştigat de mult timp, şansele lor de câştig la următoarea rundă sunt mult sporite. Pentru multe jocuri de noroc, cum este ruleta, asta este doar gândire deziderativă. Într-un simplu joc de aruncat cu banul, este la fel de probabil să cadă cap sau să cap pajură, presupunând că moneda este echilibrată. Deci, dacă arunc cu banul de o sută de ori, este de aşteptat să cadă cap de aproximativ cincizeci de ori. Asemănător, la ruletă este la fel de probabil să cadă un număr roşu sau un număr negru (deşi nu există chiar 50 la sută şanse pentru fiecare, deoarece la majoritatea ruletelor număr zero este verde). De aici, jucătorul necritic va conchide că dacă a căzut cap de mai multe ori la rând sau dacă a ieşit de mai multe ori la rând un număr roşu la ruletă, atunci, după o presupusă „lege a mediei”,este foarte probabil ca următorul să fie pajură sau un număr negru. Cu toate acestea, cum nici banul, nici ruleta nu au memorie, nu-şi pot aminti în nici un fel rezultatele rotaţiilor anterioare şi nu-şi pot ajusta, în consecinţă, rezultatul jocului în acest moment. Prin urmare, ori de câte ori este aruncată o monedă echilibrată, există aceleaşi şanse de 50 la sută să cadă cap şi probabilitatea aceasta nu se schimbă niciodată, indiferent de câte ori la rând se întâmplă să cadă pajură; ori de câte ori o ruletă echilibrată este învârtită, există exact aceeaşi şansă ca bila să se oprească pe negru. Jucătorii care-şi spun : „N-am câştigat nimic azi, nici ieri, deci şansele mele de a câştiga mâine trebuie să fi crescut mult” se înşală amarnic. Au căzut peste o versiune a acestei foarte răspândite erori neformale.

[Alexandru Cirlan]

Eroarea proastei companii

A ataca punctul de vedere al unei persoane doar pe temeiul că acesta a mai fost susţinut de o persoană care este în mod evident rea sau stupidă.

Premisă: Acest punct de vedere a fost susţinut de persoana A, care este
stupidă
-----------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, acest punct de vedere ar trebui respins.

Se sugerează că dacă o persoană care este în mod evident rea sau stupidă a susţinut acest punct de vedere, trebuie să fii tu însuţi rău sau stupid pentru a-l susţine. Se vede clar că aceasta nu este o formă sigură de argumentare dacă luăm în considerare exemple particulare.
De exemplu, un savant care, după ce a condus multe experimente ajunge la concluzia că există o formă limitată de telepatie, nu trebuie să renunţe la aceste descoperiri pentru simplu fapt că mulţi oameni cred în telepatie doar din cauza gândirii deziderative. Dacă savantul ar renunţa la cercetările sale, el ar raţiona astfel (printr-un argument de tip proastă companie):

Premisă: Oamenii cred în telepatie pentru că ei îşi doresc ca telepatia să fie
o ipoteză validă.
---------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, telepatia nu este o ipoteză demnă de verificat.

Dar, savantul are dovezi pentru opiniile sale; ceilalţi oameni nu au decât dorinţa ca aceste lucruri să se petreacă. Dar faptul că ei sunt o companie intelectuală proastă nu subminează în nici un fel concluzia savantului.
De obicei, oamenii care folosesc eroarea proastei companii o întrebuinţează ca pe o formă de retorică, astfel încât să vă convingă că punctul dumneavoastră de vedere nu poate fi susţinut. Este tentant să cedezi în faţa acestei retorici, în special fiindcă este tipic pentru persoanele rele sau stupide să aibă numeroase opinii false, de asemenea, poate fi foarte deconcertant să constaţi că eşti de acord cu oameni pe care-i dispreţuieşti total. Totuşi asta nu este suficient pentru a accepta un argument cum este acesta:

Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
----------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă.

Avem nevoie de temeiuri suplimentare pentru a susţine că pretenţia este falsă. Până la urmă, Hitler credea că 2+3=5 şi că Berlinul se află în Germania. Această formă de argumentare ignoră faptul că persoanele rele şi stupide au nu numai numeroase opinii false, dar şi multe altele adevărate.
Eroarea proastei companii este deseori o formă de entimemă, adică un argument care are ca premisă importantă o asumpţie neenunţată. În exemplul de mai sus, asumpţia neenunţată este:

Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susţinut de el.

Iar argumentul complet ar fi:

Premisă: Tot ceea ce susţine Hitler trebuie să fie fals (sau nedrept) pentru simplul fapt că este susţinut de el.
Premisă: Hitler a avut o anumită opinie O.
----------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, O trebuie să fie falsă (sau nedreaptă).

Chiar dacă Hitler a susţinut multe acţiuni reprobabile şi a fost responsabil pentru unele dintre cele mai grave crime împotriva umanităţii, nu rezultă că tot ceea ce a susţinut sau a crezut el a fost nedrept sau fals. Eroarea proastei companii poate fi privită în contrast cu ceea ce s-ar putea numi eroarea bunei companii: eroarea de a crede orice lucru susţinut de o persoană pe care o aprobăm. În ambele cazuri, trebuie examinate dovezile şi argumentele, ţinând cont de faptul că, chiar dacă temeiurile oferite sunt slabe, concluziile se pot dovedi totuşi adevărate.

[Alexandru Cirlan]

Falsa dihotomie

Prezentarea greşită a alternativelor existente. O dihotomie este o diviziune în două variante; de exemplu, toţi peştii fie au solzi, fie nu au solzi. O falsă dihotomie apare când cineva introduce o dihotomie într-un asemenea mod, încât pare că nu există decât două concluzii posibile, când de fapt mai sunt alte variante nemenţionate.
Un exemplu este argumentul:

Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea este ori împotriva noastră ori cu noi.
Premisa particulară: Tu spui că nu eşti cu noi.
--------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eşti împotriva noastră.

Argumentul este corect din punct de vedere formal, pentru că dacă vom considera premisele adevărate, concluzia nu poate să fie falsă. Dar este o eroare informală, pentru că premisa generală prezintă două variante posibile, când pot fi trei. Argumentul ignoră că o persoană poate fi indiferentă sau neutră.
Un alt exemplu:

Premisa generală: Oricine ar fi persoana x, ea poate doar fie să creadă că Dumnezeu există, fie că Dumnezeu nu există.
Premisa particulară: Tu spui că nu eşti convins că Dumnezeu există.
--------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, tu crezi că Dumnezeu nu există.

Argumentul este incorect pentru că premisa generală ignoră alte posibilităţi: cea a agnosticismului, care crede că nu există încă suficiente dovezi în favoare existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu, sau cea celor care cred că ideea de credinţă în Dumnezeu este lipsită de semnificaţie.
Un alt exemplu

Premisa generală: Oricare persoana x, ea fie îşi urmăreşte întotdeauna interesele proprii, fie este un martir care se sacrifică întotdeauna pentru binele celorlalţi.
Premisa particulară: În această situaţie, tu nu ţi-ai urmărit propriul tău
interes.
-------------------------------------------------------------------------------
Concluzie: Prin urmare, eşti un martir care se sacrifică pentru binele celorlalţi.

Argumentul nu este corect pentru că ignoră situaţiile în care o persoană, deşi în general îşi urmăreşte interesele proprii, îi ajută totuşi, uneori, pe ceilalţi.
Falsele dihotomii pot fi introduse accidental sau deliberat (poate şi asta este o falsă dihotomie). Când falsa dihotomie este accidentală, rezultă dintr-o apreciere incorectă a poziţiilor existente; când este deliberată, este o formă de sofistică.

[Alexandru Cirlan]

Falsă profunzime

Rostirea unor enunţuri care par profunde, dar nu sunt. Una din cele mai simple modalităţi de a produce enunţuri aşa-zis profunde este avorbi sau a scrie în paradoxuri aparente: „Cunoaşterea este un alt fel de ignoranţă.” Dacă meditaţia asupra unora din astfel de enunţuri poate dezvălui interpretări posibile interesante, iar într-un context potrivit ar putea fi într-adevăr profunde, odată ce am văzut cât de uşor sunt de produs, vom fi probabil mai greu de păcălit. Altă modalitate de a realiza falsa profunzime este de a repeta enunţuri banale ca şi cum ar fi profunde, o tehnică favorizată de unii psihologi populari: „La naştere toţi suntem copii.” A treia modalitate este de a pune şiruri de întrebări retorice şi de a le lăsa în aer, fără a încerca a le da un răspuns: „Este viaţa un joc fără sens?” Profunzimea ar însemna să răspunzi la aceste întrebări, nu doar să le pui.


„Fără situaţii ipotetice”

Tehnică retorică folosită pentru a evita răspunsul la întrebări incomode despre ceea ce se poate întâmpla. O situaţie ipotetică este o situaţie care este posibil să se întâmple. Cele mai multe planuri de viitor implică a prevedea nişte situaţii ipotetice şi a decide cum le-am putea face faţă în realitate. Unele persoane care deţin funcţii cu autoritate au inventat o modalitate de a evita angajamentul pentru un anumit curs al evenimentelor. Ori de câte ori sunt întrebaţi ce ar face într-o situaţie ipotetică, răspund că este nerelevant şi că nu trebuie să răspundă unor întrebări despre ceea ce s-ar putea întâmpla: ei trebuie să fac faţă lumii reale, nu uneia imaginare. Cu alte cuvinte, refuză să răspundă întrebării numai pe temeiul că este vorba de o situaţie ipotetică. Acesta este numai un truc retoric: „fără situaţii ipotetice”. Evident, unele întrebări despre situaţii ipotetice forţate nu merită un răspuns.


Dovadă anecdotică

Dovadă bazată pe unele relatări despre ceea ce ni s-a întâmplat nouă sau cunoscuţilor noştri. În multe situaţii, aceasta este o dovadă foarte slabă şi implică, în mod caracteristic, generalizarea pornind de la un caz particular. Expresia „dovadă anecdotică” este des folosită pentru a sugera că dovada este numai anecdotică, deci într-un mod peiorativ. Totuşi, nu orice dovadă anecdotică este nesigură: dacă avem temeiuri să ne încredem în sursa acestei dovezi, atunci dovada anecdotică poateajuta la susţinerea sau la subminarea unei concluzii. Într-adevăr, multe tipuri de cercetări ştiinţifice încep prin examinarea dovezilor anecdotice despre fenomenul ce urmează a fi investigat şi, pe această bază, dezvoltă o metodă de a testa dacă această dovadă este sau nu însprijinul problemei în cauză. De exemplu, cercetarea unor posibile tratamente ale crampelor nocturne la pacienţii în vârstă ar putea începe de la considerarea dovezii anecdotice că administrarea chininei în apa tonică reduce frecvenţa acestora. Examinarea în detaliu a pacienţilor ar putea dezvălui apoi că dovada anecdotică este nesigură şi că efectul chininei asupra incidenţei crampelor este minim. Oportunitatea utilizării dovezilor anecdotice depinde de context şi de tipul de dovadă anecdotică de care dispunem.


Provincialism

Generalizarea cu privire la modul potrivit de comportament, pe baza felului în care se comportă oamenii din jurul tău, este uneori cunoscută ca provincialism. Nu este o modalitate sigură de argumentare. Chiar dacă numele sugerează prejudecăţi despre oamenii care trăiesc în provincie; ideea este că ei nu călătoresc şi cunosc puţin lumea şi astfel au tendinţa de a presupune că ceea ce facei în zona lor ar trebui să fie valabil şi pentru restul lumii sau cel puţin este cel mai bun mod în care se petrec lucrurile: evident generalizări incerte pe baza dovezilor disponibile. Aşa, spre exemplu, pentru faptul că un cod al bunelor maniereînvechit, dintr-un colegiu din Oxford, dictează că bananele ar trebui cojite cu furculiţa şi cuţitul, unii membri ai consiliului colegiului potcrede că oamenii care decojesc banana cu mâinile sunt lipsiţi de rafinament.


Heringi roşii

Formă de irelevanţă care deschide o pistă falsă pentru persoanele naive. Introducerea deliberată a unor subiecte nerelevante într-o discuţie este un truc frecvent folosit. Este un mod special eficient pentru că s-ar putea să nu fie evident, pentru un timp, că pista este falsă, deoarece este caracteristic pentru această formă de irelevanţă să prezinte un interes intrinsec şi să pară de la început pertinentă pentru problema în discuţie. Este dăunătoare într-o dezbatere, în special atunci când timpul pentru discutarea problemei este limitat.


Interes personal

Urmărirea cu interes a rezultatului unei discuţii pentru a realiza dacă se ajunge la o anumită concluzie. Oamenii care au interese personale pentru anumite rezultate denaturează deseori dovezile sau mint prin omisiune pentru a-şi atinge scopul dorit. Totuşi, cum simpla evidenţiere a faptului că cineva are un interes personal pentru un anumit rezultat este un argument ad hominem de tipul argument relativ la persoană, asta nu demonstrează că acea persoană este mai puţin imparţială. Argumentele persoanei trebuie examinate şi trebuie evaluate dovezile oferite. Totuşi, descoperirea unor interese personale ar trebui să ne facă atenţi la posibilitatea de afi înclinaţi în sensul în care sunt oferite temeiuri, dovezi şi la motivele puternice pentru asemenea preferinţe.


Ipocrizie

A susţine ceva, dar a face altceva. Ipocrizia este acuzaţia îndreptată spre aceia care nu practică ceea ce propovăduiesc. Ceea ce este de condamnat în legătură cu ipocrizia este, în parte, faptul că dezvăluie opiniile inconsistente ale ipocritului. Punctele de vedere exprimate de ipocriţi sunt în contradicţie cu convingerile implicite demonstrate de propriul lor comportament. O persoană care crede într-adevăr ceea ce propovăduieşte nu se comportă contrar convingerilor sale. Dar ipocriţii sunt insuportabili în special pentru faptul că, spre deosebire de oameni care susţin păreri inconsistente fără să ştie, o caracteristicăa lor este să le spună altora cum trebuie să se poarte, în timp ce ei se sustrag de la principiile generale pe care le comportă. Totuşi, ipocrizia nu dovedeşte în nici un caz faptul că predica ipocritului este falsă. Acuzaţia de ipocrizie este o formă de argument ad hominem şi poate fi irelevantă atunci când ceea ce neinteresează este adevărul sau importanţa unui principiu, mai degrabă decât caracterul ipocritului.


Irelevanță

Deturnarea discuţiei de la problemă prin introducerea unor subiecte care nu au legătură directă cu ea. Când este folosită drept truc, poate lua forma răspunsului politicianului: o tehnică de evitare a răspunsurilor sincere la întrebările directe; sau poate fi datorată introducerii de heringi roşii, sau poate a argumentului relativ la persoană, sau introducerii dovezii anecdotice într-un context nepotrivit. Cel mai adesea este datorată unei lipse de concentrare mentală: rezultatul incapacităţii de a aprecia exact ceea ce este îndiscuţie.


Întrebări retorice

Întrebări puse doar pentru efectul lor, nu pentru a primi un răspuns. Uneori, cel ce pune întrebarea asumă că există un singur răspuns posibil pentru ea, caz în care întrebarea retorică funcţionează exact în acelaşi fel precum cuvintele persuasive. În această formă, întrebările retorice sunt doar substitute pentru enunţuri directe. „Cine s-ar puteaîndoi că…?” şi „Ar vrea cineva să trăiască într-o lume în care…?”sunt în cele mai multe cazuri echivalente cu „Nimeni nu s-ar puteaîndoi că…?” şi „Nimeni n-ar vrea să trăiască într-o lume în care…”. Folosirea acestui tip de întrebări este în mare măsură o chestiune de stil personal de a vorbi şi a scrie. Totuşi, există altă formă a întrebărilor retorice care este folosită uneori pentru a evita prezentarea unui punct de vedere clar asupra problemei în discuţie. De exemplu, un scriitor care cercetează tema liberului arbitru ar putea încheia un paragraf cu „Suntem într-adevăr liberi să alegem?”. Asemenea înflorire retorică este perfect acceptabilă dacă scriitorul este gata să răspundă întrebării. Dar dacă este lăsată fără răspuns, asta e doar o formă de trândăvie intelectuală. Este la fel de uşor şi, cu siguranţă, nefolositor să ridici un marenumăr de întrebări aparent profunde pe aproape orice temă; dificilă şi importantă este însă găsirea răspunsurilor.

[Alexandru Cirlan]

”N-am pățit nimic rău din asta”

Formă de generalizare pripită comună şi în mod special agasantă, prin care cineva susţine o practică deloc atractivă pe temeiul că el i-a supravieţuit acesteia. Argumentul implicit este următorul:
Spuneţi că asemenea practici nu ar trebui permise pentru că sunt dăunătoare.
Eu am trecut prin asta şi n-am păţit nimic rău.
Prin urmare, nu aveţi temeiuri suficiente pentru a le condamna.
Acest mod de argumentare poate implica gândirea deziderativă: deseori, pretenţia că „n-am păţit nimic rău din asta” este pur şi simplu falsă. Oamenii care spun frecvent „n-am păţit nimic rău dinasta”, vociferează prea mult insistenţa repetată că n-am păţit nimic este edificatoare din punct de vedere psihologic prin faptul că sugerează opusul: anume că au păţit ceva, altfel nu ar insista cu disperare că nu li s-a întâmplat nimic. În unele situaţii, persoana în cauză simte că, de vreme ce ea a trebuit să treacă printr-o suferinţă, şi alţii trebuie să o îndure. Astfel, de exemplu, cineva care a suportat serviciul militar obligatoriu timp de doi ani, ar putea foarte bine folosi argumentul „n-am păţit nimic rău din asta” pentru a-i convinge pe alţii de valoarea serviciului militar în general, când de fapt ceea ce crede într-adevăr este „Eu a trebuit să trec prin asta, deci nu văd de ce n-ar trebui să treceţi şi voi”.


Om de paie

Caricatură a punctului de vedere al oponentului, introdusă pentru a-l înfrânge. Literalmente, un om de paie este un manechin de paie folosit pentru a trage la ţintă. Introducere în argumentaţie a unui om de paie este opusul rolului de avocat al diavolului. Uneori este un truc deliberat; în acest caz, este o formă de retorică de proastă factură. Mai des, implică un grad de gândire deziderativă, provenit din aversiunea obişnuită de a atribui o mare inteligenţă sau subtilitate cuiva cu care eşti în dezacord puternic. Încrederea prea mare în propriul tău punct de vedere te poate face să tratezi viziunile discordante ca pe nişte ţinte uşoare, când de fapt ele pot fi maicomplexe şi pot rezista la simple atacuri. De exemplu, într-o discuţie despre calităţile şi lipsurile unei grădini zoologice, cineva ar putea argumenta că ele pot avea un rol important de conservare a speciilor pe cale de dispariţie. Un oponent ar putea denatura acest lucru, tratându-l poate ca pe un echivalent al punctului de vedere că doar speciile pe cale de dispariţie ar trebui aduse în grădinile zoologice. Un mod de a face acest lucru ar fi să se sugereze că susţinerea grădinilor zoologice este absurdă, căci ar implica faptul că speciile care nu sunt pe cale de dispariţie ar trebui eliberate. Evident, susţinătorul grădinilor zoologice oferea doar o modalitate posibilă de apărare a lor şi nu sugera că este singurul mod de a le susţine. Aşadar, prezentând într-o lumină falsă poziţia apărătorului, cel ce argumentează astfel o consideră o ţintă uşor de doborât. Este celebru atacul doctorului Johnson la adresa filosofiei idealiste a episcopului Berkeley (care pretindea că nu putem avea certitudinea că lucrurile continuă să existe atunci când nu sunt percepute decât dacă acceptăm ipoteza că Dumnezeu continuă să le perceapă); lovind cu piciorul o piatră, a declarat „Astfel o resping”. El vroia să arate că este imposibil să credem că ceva atât de solid precum o piatră era într-adevăr compus doar din idei; dar Johnson greşea dacă credea într-adevăr că idealismul lui Berkeley n-ar putea explica faptul că piciorul său a lovit o rocă solidă. Doar o caricatură a concepţiei lui Berkeley ar fi vulnerabilă la aşa ceva. Deci Johnson a construit un om de paie. Deşi este adesea tentant să aşezi şi să răstorni ţinte uşoare, această activitate nu-şi are locul în gândirea critică.

Petitio principii

Asumarea problemei care este în discuţie. Uneori implică încorporarea concluziei argumentului într-una din premise. Deseori implică circularitatea. Aceasta este o formă de argument validă, şi nu o eroare formală: dacă premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie adevărată. Totuşi, de vreme ce petitio principii implică asumarea chiar a problemei în discuţie, este o strategie care nu ar trebui să convingă pe cineva pentru care acea problemă este deocamdată nedecisă. De exemplu, într-un proces juridic, dacă cineva este judecat fiind acuzat de crimă şi pledează pentru nevinovăţie, referirea la el ca fiind „criminalul” mai degrabă decât „acuzatul”, până când nu i se stabileşte nevinovăţia, ar fi o eroare de tipul petitio principii. Asta pentru că ceea ce este important într-un proces juridic este să stabilească dacă el este sau nu vinovat, iar a-l numi „criminal” ar însemna să asumăm un punct de vedere chiar în problema care este în discuţie. Într-un context diferit, folosirea termenului nu ar duce la petitio principii. Unele forme de petitio principii se întâlnesc în felul în care sunt puse întrebările. Întrebările complexe sunt adesea de acest fel. De exemplu, întrebarea „când ai început să-ţi baţi soţul?” ar putea fi petitio principii dacă faptul că ţi-ai bătut soţul nu este încă stabilit. Sau dacă o rudă te întreabă ce intenţionezi să studiezi la universitate, dacă este încă de stabilit faptul că intenţionezi să mergi la universitate, atunci ar fi mai corect să se divizeze întrebarea în părţile sale componente: „Intenţionezi să mergi la universitate?” şi „Dacă da, ce ai de gând să studiezi acolo?”. Punerea unei întrebăricomplexe ar fi altfel un exemplu de petitio principii. Toate acestea fac să pară că eroarea petitio principii este uşor de depistat; totuşi, în multe cazuri nu este evident ce urmează să fie stabilit. Primul pas în asemenea cazuri este să se elimine orice neclaritate şi să se facă explicită problema în discuţie. Numai după ce acestea au fost clarificate este posibil să se aprecieze în ce măsură este vorba de eroarea petitio principii.

Reductio ad absurdum

Expresie folosită cu referire la două tipuri înrudite de argumentare. Primul sens al expresiei este unul tehnic, în logică, prin care se dovedeşte adevărul unui anumit enunţ pornind, pentru argumentaţie, de la supoziţia că este fals şi arătând că această supoziţie duce la o contradicţie. Cum această tehnică este foarte rar folosită în argumentaţia de zi cu zi, nu are rost să inventăm un exemplu pentru a o ilustra. A doua tehnică cu numele reductio ad absurdum, mult mai comunăşi mai utilă, este aceea de a respinge un punct de vedere arătând că, dacă ar fi adevărat, ar conduce la consecinţe absurde. De exemplu, dacă cineva ar pretinde că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este nedrept, ar putea arăta că aceasta ar duce la concluzia că a avea vestiare separate pentru bărbaţi şi femei este nedrept, de vreme ce nu este permis nici unei femei să intre în vestiarul bărbaţilor şi nici unui bărbat să intre în cel al femeilor. Totuşi, intuitiv, aceasta este o opinie absurdă. Deci putem respinge cu încredere pretenţia că orice tratament diferenţial pe motivul sexului este nedrept.

Tu quoque
Expresie latină cu sensul „şi tu”. Un tip de argument al complicităţii la vinovăţie, echivalent cu a spune „această critică nu este valabilă doar pentru punctul meu de vedere, ci şi pentru al tău”.

[Filip]

Putea fi si mai scurt , dar e bn.

Pe viitor faceti o singura postare in care sa includeti tot ce aveti de zis si sa nu mai scrieti romane...