Medicamente pentru suflet

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Indemn pentru prezenta la slujbele Bisericii

Un presedinte, intors dintr-o calatorie, a fost intrebat ce l-a marcat in mod deosebit in tara pe care a vizitat-o. Acesta a raspuns fara retineri:
- Am fost marcat sa vad ca desi inchisorile acelei tari sunt zi si noapte inchise, sunt totusi pline, in vreme ce bisericile, desi sunt deschise, sunt goale.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Conferintele Parintelui Savatie Bastavoi. Post cu folos!

https://youtu.be/PBOvqQcZwE8

https://youtu.be/iiwOvNdujf8

Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com

Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Monahul Moise Aghioritul:

 POCĂINŢA ADEVĂRATĂ 

Multi oameni, chiar dintre credinciosii care se spovedesc frecvent, nu abordeaza corect taina de-minuni-facatoare si tamaduitoare a pocaintei, si in cele din urma raman netamaduiti. Fiecare pacat este o mica razvratire a omului impotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se indepar­teaza, paraseste Harul Bisericii, se instraineaza si in final piere. Pacatul il duce la autodistrugere, il insingureaza si il stramtoreaza pe om. Pocainta, asa cum am aratat, este un act reparator, care re­staureaza si readuce la frumusetea de odinioara.
Zic unii ca nu stiu de ce sa se pocaiasca. Problema este serioasa; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsa libertate de astazi l-a slabanogit moralmente in chip de-a dreptul infricosator pe om. Pocainta nu se poate margini la o Spovedanie cu totul forma­la inaintea marilor sarbatori, prin care ne aran­jam „indatoririle religioase” si ne marturisim greul nostru, pentru a ne despovara sufleteste. Pocainta este schimbare radicala a intregii vieti, rasturnare, reasezare, reorientare, lepadare si ura a pacatului, schimbare totala a modului de a gan­di, indragirea din tot sufletul a binelui si urmarea acestuia cu credinciosie si rabdare.
Pocainta nu se rezuma la o Spovedanie, fie ea si cu nitele lacrimi. Pocainta nu este fulger sau racheta luminoasa, ci lucrare continua, sarguincioasa, a intregii vieti. La fel, Spovedania nu este o simpla discutie in doi, rezolvare a nedumeriri­lor, marturisire de forma a dificultatilor pe care le intampinam cu ceilalti, care nu ne inteleg si nu ne iubesc atat de mult. Spovedania nu se face dintr-o buna obisnuinta, ca sa ne mearga bine, pentru ca asa e obiceiul, de frica sa nu ne pedep­seasca Dumnezeu si asa mai departe. Spoveda­nia este o nevoie profunda a sufletului care se pocaieste, o marturisire smerita a greselilor.
Nu este corect ca cineva sa-si schimbe intru­na duhovnicul, sa aiba doi duhovnici in acelasi timp, sa spuna cate ceva intr-o parte, cate ceva in alta. Acest lucru vadeste o mare imaturitate duhovniceasca, superficialitate si nestatornicie. Spovedania necesita o anumita pregatire. Tot ca­utand duhovnicul sfant si desavarsit nu ajungem nicaieri. Sfintenia nu este transmisibila. Duhovnicul cel mai sfant nu ne poate face nimic daca noi nu ne straduim. Sa nu ne inchipuim ca daca avem duhovnici cu renume, ne cresc si actiunile duhovnicesti; mai curand ni se inmultesc dato­riile si ar trebui sa ne rusinam. E bine sa cautam ceea ce este bun si desavarsit, dar nu sa suferim pentru nedesavarsirea noastra, ca niste formida­bili pietisti. Sa nu ne temem sa ne recunoastem infrangerea, neputinta, delasarea noastra.
Nu ne vom osandi ca am cazut, ci fiindca nu ne-am ridicat. Numai diavolul a cazut si nu s-a mai ridicat niciodata. Nu vom fi osanditi, iubiti frati, din cauza ca am pacatuit, ci fiindca nu ne-am pocait.Recunoasterea sanatoasa a propriei stari de pacat este foarte importanta. Toti sfintii Bisericii noastre au pastrat-o cu statornicie. Acest duh umilit trebuie sa fie totdeauna prezent in inima credinciosului care se pocaieste, si cu atat mai mult in ceasul Spovedaniei. Sa nu asteptam sa fim chestionati, sa nu ne fie frica, sa nu ne sfi­im, sa nu ne rusinam, sa nu amanam, sa nu ne inchipuim ca numai crima si furtul sunt pacate. Nici indiferenti, dar nici scolastici; nici tematori, nici indrazneti.Ar fi multe de spus pe aceasta tema. Sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne lumineze, ca nu cumva sa plecam de la scaunul de Spovedanie cu pacate in plus, venind si acolo cu pre­texte si indreptatiri despre cat de buni suntem noi si cat de rea este lumea…
Sfantul Siluan Atonitul, in minunatul sau cuvant despre pocainta, scrie printre altele in chip graitor si insuflat:

„(…) Ştiu ca celor ce lupta cu pacatul Domnul le da nu numai iertarea, ci si Harul Sfantului Duh, care bucura sufletul si-l umple de o dulce si adanca pace. (…) Nu e minu­ne mai mare decat a-l iubi pe pacatos in caderea sa. Pe sfant este usor sa-l iubesti – el este vrednic (…) Domnul Se bucura de pocainta oamenilor, si toate puterile ceresti ne asteapta sa ne desfatam si noi de dulceata iubirii lui Dumnezeu si sa vedem frumusetea feței Sale.(…) Slava Domnu­lui, ca ne-a dat pocainta, si prin pocainta toti ne mantuim, fara exceptie. Numai cei ce nu voiesc sa se pocaiasca nu se vor mantui (…) Iata semnul iertarii pacatelor: daca urasti pacatul, inseamna ca Domnul ti-a iertat pacatele tale. (…) Fratilor, sa ne smerim, si prin pocainta vom dobandi o inima milostiva, iar atunci vom vedea slava Domnului(…) Cel ce se pocaieste cu adevarat e gata sa sufere toate necazurile(…) Celui milos­tiv, Domnul ii iarta indata pacatele. (…) As vrea sa invat doar smerenia si dragostea lui Hristos, ca pe nimeni sa nu supar, ci sa ma rog pentru toti ca pentru mine insumi“.

Consider – cu smerenie – ca aceste cuvinte al Sfantului Siluan concentreaza tot ceea ce am spus mai devreme. Puteti sa dati uitarii asadar, daca doriti, cele zise mai inainte. Amintiti-va insa totdeauna ca cel ce se lupta cu pacatul pri­meste Har si binecuvantare de la Dumnezeu. Sa uram pacatul si sa-l iubim pe pacatos, cum spu­ne si Sfantul Ioan Gura de Aur. Dumnezeu se bucura de pocainta noastra, iar atunci vom trai si noi adevarata bucurie. Semnul ca Dumnezeu ne-a iertat este ura impotriva pacatului.Iertarea este o trasatura distinctiva a celui ce se pocaieste cu adevarat.
Nadajduiesc ca nu v-am obosit si nici nu i-am facut sa se caiasca [prin cuvantul despre pocain­ta] pe distinsii si iubitii organizatori care ne-au invitat, dandu-i de rusine. Rugati-va sa ne con­tinuam cu nadejde calatoria minunata in apele adanci ale pocaintei, calauziti de Domnul, Man­tuitorul si Izbavitorul nostru, la limanul linistit al mantuirii noastre, pentru rugaciunile tuturor sfintilor si ale Nascatoarei de Dumnezeu. Amin”.
(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
CUM NE SPOVEDIM? - Cuvântul Ortodox
Dar atât vă spun, ca observaţie foarte mică, aşa, la măsura mea: că, de nu vom putea să spovedim cele pe care le considerăm făţărnicii, viclenii faţă de oameni, faţă de iubiţi, faţă de soţi, faţă de copii şi, nu în ultimul rând, faţă de Dumnezeu, acelea care ni se întâmplă foarte des când ne supără cineva, chiar şi de cel foarte apropiat şi cugetăm în inimile noastre câte ceva foarte subţire şi foarte apropiat de viclenie, pe acelea dacă nu le spovedim, să ştiţi că se prinde o zgură, aşa, pe inimă şi devenim insensibili, devenim materiali, foarte grosolani la inimă. Şi, deşi ne vom fi spovedit de multe ori şi vom spune toate cele pe care le considerăm păcate, dacă acestea nu sunt lepădate, nu sunt spuse şi nu sunt recunoscute, măcar că-l întrebăm pe duhovnic: “Părinte, am gândit aşa şi aşa şi nu ştiu dacă e păcat sau nu“. Si Duhul îi va da lui să vă răspundă cele ale adevărului ca să vă lumineze toate. Căci aşa spune Mântuitorul: Eu voi pleca acum, dar vă voi trimite un alt Mângâietor Care va mărturisi pentru Mine şi vă va descoperi vouă toate. Deci Duhul Sfânt descoperă în inima noastră păcatele acestea.
Să ştiţi că nu este vorba de o sondare, de o ingerinţă în intimitate, ci este vorba de o nevoie a noastră pe care eu o resimt foarte puternic, personal, de a şti cum să mă spovedesc cum trebuie, de a arunca tot balastul acesta, toată zgura aceasta din inimă, pentru ca să se împlinească condiţia aceea de a Se sălăşlui Duhul Sfânt în noi, de a primi harul Duhului Sfânt.
Pr. Cezar Axinte (Constanta) in Duminica a II-a a Postului Mare, 2014 
++++++++++++++++++++++++++++++++

Spovedania este o „operaţie” specială

Există deosebire între tămăduitorul trupesc şi cel duhovnicesc. Mai înainte de a intra în cabinetul medicului, pacientul poate nici nu s-a gândit că de data asta va fi pus să înghită un tub endoscopic, pentru a fi consultat în interiorul său. El nu a ştiut despre acest lucru, însă în cabinet i se spune: „Nu, tu nu vei ieşi de aici fără acest control; nu-ţi vom da drumul. Orice s-ar întâmpla, trebuie să facem asta…” Poate să-l convingă, dar poate să-l şi constrângă; se întâmplă câteodată ca oamenii bolnavi să fie spitalizaţi cu de-a sila de către apropiaţii lor, iar medicii să le facă îndată anestezia şi să urmeze o operaţie foarte grea pentru omul care nu-şi cunoaşte diagnosticul.
Şi la spovedanie pot fi luate măsuri radicale, însă aici este mult mai greu, căci „operaţia” nu poate fî făcută fără voia celui care se pocăieşte. Totul este determinat de către voia lui, de către credinţa lui. Iar duhovnicul nu dispune de mijloace de constrângere. El trebuie să fie foarte iscusit ca să reuşească a-l convinge pe cel ce se căieşte să nu plece, să nu se complacă în boala sa, ci să înceapă tămăduirea duhovnicească. Duhovnicul trebuie să se priceapă să-l influenţeze pe omul care a venit la el, să-l facă să ia în serios problema bolii duhovniceşti, să simtă pericolul acesteia.
În cazul dat, se cere însă un dar pe care nu toţi preoţii îl au. Este nevoie de o anume experienţă în comunicarea cu oamenii şi de o însuşire deosebită a relaţiei cu ei, de posibilitatea de a le insufla încredere.
(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul şi ucenicul, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 13-14

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricoșătoare vedenie, care mi-a arătat care este soarta copiilor avortați

DE ADMIN · PUBLICAT  24 MARTIE 2017  · ACTUALIZAT  24 MARTIE 2017

Avorturile sunt un păcat infricosător
– Părinte, o oarecare femeie de patruzeci de ani, care are copii mari, este însărcinată în luna a treia. Bărbatul ei o amenintă că va divorta dacă nu face avort.
– Dacă va face avort, vor plăti ceilalti copii cu boli si accidente. Astăzi părintii îsi omoară copiii prin avorturi si nu au binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai demult dacă se năstea un copil bolnav, îl botezau, iar dacă murea, pleca îngeras. Dar părintii aceluia rămâneau cu alti copii sănătosi si astfel aveau binecuvântarea lui Dumnezeu. Astăzi, însă, părintii îsi omoară copiii sănătosi cu avorturile si tin în viată pe cei bolnăviciosi. Apoi aleargă în Anglia si America să-i vindece. Iar acesti copii dacă vor trăi, vor face familie si poate să dea nastere la alti copii bolnavi. In timp ce, dacă ar fi făcut si alti copii, nu ar fi alergat atât de mult pentru unul, pentru cel bolnav, si nu s-ar fi mâhnit atât de mult dacă ar fi murit, căci ar fi plecat îngeras de aici.
– Părinte, am citit undeva că în fiecare an, în întreaga lume, se fac cinci milioane de avorturi si două sute de mii de femei mor din cauza întreruperilor de sarcină pe care le fac.
– Ii omoară pe copii, pentru că, asa cum spun ei, dacă se va înmulti lumea, oamenii nu se vor putea întretine si nu vor avea ce să mănânce. Există atâtea suprafete necultivate, atâtea păduri, care, în putină vreme, cu mijloacele care există astăzi, ar putea să le facă, de pildă, plantatii de măsline, si să le dea celor ce nu au proprietăti. Ei spun că nu taie copaci, deoarece nu va mai exista apoi oxigen, însă măslinii tot copaci sunt. In America ard grâul, iar în Grecia aruncă fructele în gropi de gunoi, în timp ce în Africa oamenii mor de foame. Atunci când în Etiopia mureau oamenii de foame pentru că era mare secetă, i-am spus unui oarecare cunoscut, care era armator si ajuta în astfel de cazuri, să meargă la o astfel de groapă de gunoi, să-i roage să-l lase să încarce un vapor de fructe si să-l ducă acolo în dar. Insă sub nici un chip nu i-au dat voie.
Câte mii de embrioni mor în fiecare zi! Avortul este un păcat înfricosător. Este o ucidere, si încă una mare, căci copiii mor nebotezati. Părintii trebuie să înteleagă că viata începe în clipa zămislirii.
Intr-o noapte, Dumnezeu a îngăduit să văd o înfricosătoare vedenie, care mi-a arătat care este soarta acelor copii. Era în noaptea spre Martea Luminată. Aprinsesem două lumânări în două tinichele, asa cum obisnuiesc să fac chiar si atunci când dorm, pentru cei ce suferă sufleteste si trupeste, vii si morti. La ora douăsprezece, în miezul noptii, în timp ce rosteam rugăciunea lui Iisus, văd un ogor mare, înconjurat cu un gard de zid, semănat cu grâu care abia începuse să crească. Eu stăteam în afara ogorului si aprindeam lumânări pentru cei moiti, pe care le lipeam de zidul împrejmuitor. In partea stângă era un teren viran, plin de stânci si văgăuni, care se miscau mereu din pricina unui vuiet puternic alcătuit din mii de tipete sfâsietoare, care-ti rupeau inima. Chiar si cel mai împietrit om s-ar fi umilit, dacă le-ar fi auzit. In timp ce sufeream din pricina acelor tipete sfâsietoare si mă întrebam de unde provin si ce înseamnă toate acestea pe care le vedeam, am auzit o voce spunându-mi: „Ogorul cu grâu, care încă nu a dat în spic, este cimitirul cu sufletele mortilor care vor învia. Iar în locul care se cutremură de tipetele sfâsietoare, se află sufletele copiilor care au fost omorâti prin avorturi”. După această vedenie mi-a fost cu neputintă să-mi revin multă vreme, din pricina marei dureri ce am simtit-o pentru sufletele acelor copii. Nu am putut nici măcar să mă odihnesc după aceea, cu toate că eram istovit de oboseală.
– Părinte, se poate face ceva pentru a se abroga legea cu privire la avorturi?
– Se poate, dar trebuie să se miste putin guvernul, Biserica, etc., astfel încât lumea să fie informată despre consecintele ce le va avea subnatalitatea. Preotii să explice lumii că legea pentru avorturi este împotriva poruncilor evanghelice. La fel si medicii să vorbească despre pericolele prin care trece femeia care face avort. Vezi, europenii au avut nobletea si au lăsat-o mostenire copiilor lor. Noi am avut frica de Dumnezeu, dar am pierdut-o si nu am lăsat-o mostenire generatiei următoare, de aceea acum legiferăm avorturile, căsătoria civilă, etc.

Atunci când un om încalcă o poruncă a Evangheliei, responsabil este numai el. Dar când un lucru care se opune poruncilor evanghelice se face din partea statului, atunci vine urgia lui Dumnezeu peste tot neamul ca să se îndrepte.
Interviu cu Sfantul Paisie Aghioritul – Muntele Athos
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Cum să deosebim tristeţea care vine de la diavol de tristeţea care vine de la Dumnezeu?

DE ADMIN · PUBLICAT  29 MARTIE 2017  · ACTUALIZAT  29 MARTIE 2017

Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna
Bucurie sau tristeţe, râvnă sau lenevie duhovnicească, patimi sau rugăciune a inimii – în numai câteva pagini, Părintele David reuşeşte să schiţeze nuanţat şi profund câteva repere duhovniceşti în urcuşul nostru către bucuria inefabilă a unirii cu Dumnezeu. Contrastul acestor lucruri faţă de lumea în care am ajuns să trăim, faţă de realitatea virtuală care ne invadează viaţa este, poate, mai mare ca niciodată. Este contrastul dintre lumină şi întuneric, dintre viaţă şi moarte, care în vremurile noastre devine din ce în ce mai evident, astfel ca nimeni să nu poată spune că nu a ştiut ce alege. Dar ca să ai ochi de văzut şi inimă de simţit, trebuie mai întâi să guşti puţin din dulceaţa harului, a cărui mireasmă, această întâlnire cu Părintele David, duhovnicul Mănăstirii Dragomirna, o răspândeşte cu prisosinţă.
Și iată un nou început pentru viaţa noastră duhovnicească. (M.C.)
– Părinte, primul cuvânt al Mântuitorului după Învierea din morţi a fost „Bucuraţi-vă!”^{Matei 28:9}. Ce părere aveţi, creştinii de azi trăiesc starea de bucurie a vieţuirii în Hristos?
– În primul rând, aş începe cu o definiţie a bucuriei: bucuria este o stare a infinităţii dumnezeieşti, este starea Sfintei Treimi, o stare veşnică, fără de sfârșit, în acelaşi timp inefabilă pentru noi, de negrăit. Dumnezeu vrea să ne împărtăşim şi noi din starea Lui, veşnică, care produce bucurie, însă ca să intrăm în această stare trebuie să facem voia lui Dumnezeu, trebuie să intrăm în comuniune cu El, trebuie să respectăm anumite „reguli” ale vieţii veşnice, ca să spunem aşa. Aceste „reguli” sunt poruncile dumnezeieşti – cum a zis Hristos: „Cel ce are poruncile Mele şi le face pe ele, acela este care Mă iubeşte” ^{Ioan 14:21}. Oamenii pot avea acces la această stare de bucurie prin Hristos, doar prin Hristos, prin credinţa cea dreaptă în Hristos, și condiţiile sunt a împlini poruncile lui Hristos.
Creștinii de astăzi sunt împărţiţi. Unii se sârguiesc. Deunăzi am stat de vorbă cu o creştină care efectiv trăiește această bucurie, se roagă neîncetat cu rugăciunea lui Iisus, trăieşte simplu, este chiar o femeie căsătorită, cu trei copii. Dar, cu toate că la început, din cauza vieţii grele, a situaţiilor grele prin care a trecut, poate mai cârtea, de la un timp, de când s-a ancorat în rugăciune, într-o vieţuire creştinească – care înseamnă foarte des mergerea la biserică, o viaţă cu mai mult post şi în special citiri de cărţi duhovniceşti, în centru fiind în primul rând rugăciunea –, prin spovedanie Dumnezeu a lucrat, și ea a început să trăiască ceva care nu este din lumea aceasta. Simte mereu cum mintea ei se uneşte cu inima în rugăciunea lui Iisus, trăieşte nişte bucurii negrăite… Efectiv această femeie, păcătoasă la început, acum virtuoasă, a reușit să pătrundă exact în această bucurie veşnică a Sfintei Treimi prin Hristos, prin credinţa în Hristos.
Deci se poate – însă creştinii de acest fel sunt destul de rari. Unii trăiesc anumite grade de bucurie duhovnicească mai puţin intense – pentru că iubesc mai puţin, și dau mai puţin. Pentru că a vieţui creştineşte implică un anumit grad de asceză duhovnicească, asceză însemnând un grad de silire, de a-ţi birui patimile, de a-ţi curăţi mintea și inima, sufletul şi trupul de păcate. Și dacă cineva nu se sileşte în această direcţie, nici nu dobândeşte această comuniune tainică cu Dumnezeu, deci nu simte bucuria aceea dumnezeiască. Unii dau mai puţin și primesc mai puţin; mai mulţi sunt cei care dau mai puţin decât cei care dau mai mult – asta este realitatea. Aşa îmi pare mie.
– Părinte, revenind la acea credincioasă despre care aţi spus, s-ar pune întrebarea când are timp şi de rugăciune, şi de citit cărţi sfinte, având în vedere că are serviciu, trei copii…
– Este o femeie de la ţară, asta implică mai mult timp pentru rugăciune, într-adevăr. Dar necazurile au călit-o… adică mai degrabă aş spune că necazuri are şi acum, dar alta este atitudinea ei în faţa necazului: dacă înainte cârtea, din momentul când a început să citească cărţi duhovniceşti, să alerge mai des la biserică, să spună foarte des rugăciunea lui Iisus, mintea ei s-a schimbat și are acum o atitudine duhovnicească de răbdare, de blândeţe – şi, prin asta, zic eu că a şi dobândit acces la bucuria vieţii veşnice.

– Dar cum putem fi bucuroşi noi, cei din lume, când ne apasă tot felul de probleme la serviciu, în familie, cu vecinii, cu prietenii?
– Totul depinde de starea noastră duhovnicească, starea de a fi buni creştini. Cu cât avem o maturitate duhovnicească mai mare, cu atât punem în lucrare şi poruncile lui Hristos, şi în măsura aceea facem faţă şi la aceste necazuri, nu ne mai tulburăm de ele.
Acesta aş spune că este primul stadiu: până să simţim bucuria aceea negrăită, în primul rând simţim că nu ne mai tulbură atât de mult necazurile vieții. Este un pas important şi, dacă omul se adânceşte şi mai mult în iertarea aproapelui care îl necăjeşte, atunci harul lui Dumnezeu nu întârzie să vină.
„Omul e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe”
– Cum să deosebim tristeţea care vine de la diavol de tristeţea care vine de la Dumnezeu?
– Tristeţea care vine de la Dumnezeu aduce o mângâiere în nădejde, aduce harul lui Dumnezeu. Tristeţea care este după Dumnezeu înseamnă părerea de rău a omului că este departe de Dumnezeu. Această cugetare Îi place lui Dumnezeu şi atrage după sine milostivirea lui Dumnezeu.
Tristeţea care este de la diavol este o tristeţe care nu-L are pe Dumnezeu; omul Îl respinge chiar pe Dumnezeu în tristeţea lui. Este o stare de egoism mai degrabă, o stare de victimizare, o stare de învinovăţire a tuturor. Și atunci, în această stare de respingere a celor din jur, şi automat şi a lui Dumnezeu, omul rămâne singur şi e mâncat ca un cariu de propria lui tristeţe. În starea asta sfâşietoare, care nu are nimic din bucuria nădejdii, omul nu întrevede „luminiţa de la capătul tunelului” şi se adânceşte într-o stare de nimicnicie, de nefiinţă aproape.
– Şi atunci ce poate face acest om care nu vede „lumina de la capătul tunelului”?
– Acum, sunt mai multe feluri de oameni. De exemplu, am găsit o tânără care la început se întrista cu o tristeţe care nu era după Dumnezeu, era o tristeţe drăcească. Când cineva o supăra, se închidea în sine, dădea vina pe toţi: că nu o ajută nici Dumnezeu, nici mama, nici tata, nici duhovnicul, nimic – şi atunci (chiar îmi povestea ce simţea în momentul acela) simţea că îi zboară creierii, avea senzaţia asta de… desfiinţare. Și tot această persoană, chiar în momentele acestea în care ajungea, să spunem aşa, „la fundul sacului”, când simţea că se desfigurează, începea să pună gândul cel bun, să nu mai învinovăţească pe nimeni, şi întorcea chiar şi tristeţea aceea deznădăjduită, drăcească, într-o tristeţe bună. Deci făcea lucrul acesta prin cugetare. Cugetarea este cea care dă sens sentimentului, stării noastre lăuntrice. Schimbând cugetarea, nemaiînvinovăţind nici duhovnicul că nu o ajută, nici pe mama, nici pe tata, nici pe sora care a supărat-o, învinovăţindu-se pe sine şi de-acum cerând în rugăciune și ajutorul lui Dumnezeu, se ridica treaptă cu treaptă, până când ajungea exact la tristeţea aceea bucuroasă.
Şi chiar i-am atras atenţia, pentru că mi-a scris un jurnal şi îmi descria exact momentele acestea prin care trecea, care erau ca nişte trepte. Eu am început să-i subliniez toate afirmaţiile şi să le numerotez: „Unu, doi, trei, patru… până la douăzeci și cinci: ai ajuns la fundul sacului, la disperarea maximă; după aceea te-ai ridicat”. Şi-i zic: „Uite care-i rugămintea mea: data viitoare, când te mai supără cineva, să nu mai faci parcursul ăsta atât de îndelungat. Să te smereşti mai repede, să pui gândul bun mai repede, ca să ajungi la starea asta de bucurie. Tot ce ai de făcut este să pui gândul cel bun, în orice situaţie – şi atunci, dacă ai cugetarea aceasta smerită şi te rogi la Dumnezeu şi pentru cel care te-a supărat, şi nu te răzvrăteşti că «toate ţi se întâmplă numai ţie», această cugetare smerită te aruncă în Dumnezeu, şi simţi bucurie chiar în tristeţea aceea. Tristeţea devine duhovnicească, chiar dacă începe cu o ceartă pătimaşă”.
Persoana aceasta mergea la biserică, se spovedea, numai că nu punea în practică. Ea îşi cunoştea „teoria”, să zic aşa: citise cărţi duhovniceşti, luase multe sfaturi – nu eram eu nici primul, şi nici ultimul duhovnic al ei – deci avusese în spate sfaturile mai multor duhovnici, dar nu le punea în practică. Din cauza asta nici nu ajung prea mulţi să trăiască bucuria lui Dumnezeu.
„Cel din urmă poate să devină cel dintâi”
– Acum, vorbind despre bucurii, cum să ştim dacă o bucurie pe care o trăim este de la Dumnezeu?
– Vedeţi, bucuria dumnezeiască este inefabilă, dă o stare unică… Dacă cineva reuşeşte prin smerenie, prin fapte bune, prin rugăciune, prin răbdare, prin credinţă puternică să acceadă la această stare de bucurie, care uneşte mintea cu inima, şi sufletul cu Dumnezeu, şi dacă trăieşte foarte intens această stare – chiar dacă o pierde după aceea prin gânduri rele, prin mândrie, prin lene, prin împrăştiere –, el capătă un fel de „sistem de referinţă” corect. Mai greu este pentru cei care nu au simţit bucuria asta foarte intens, şi acestora diavolul le poate măslui anumite bucuriifalse, care sunt pline de slavă deşartă, foarte subţire… Le amplifică nişte stări afective, sentimentale, care sunt psihologice şi drăceşti. Omul, dacă nu a gustat din plin bucuria dumnezeiască, este foarte uşor de păcălit. Pentru aceştia trebuie atenţie de la „fraţii mai mari” şi de la duhovnic.
– Ce ar trebui să oferim noi, cei care ne numim creştini, celor din jur, pentru a-i face să-şi dorească să vieţuiască frumos şi în bucurie?
– Noi trebuie să fim nişte exemple, trebuie să ne străduim să fim nişte martori ai lui Hristos, adică să trăim în Împărăţia lui Dumnezeu. Orice altceva am face, nu îi convingem. Trebuie să ţâşnească din noi Lumina dumnezeiască, numai aşa… Altfel, ei, privind la faptele noastre rele, chiar dacă le zicem cuvinte frumoase, nu vor fi convinși. Noi trebuie să fim exact aşa cum Îi place lui Hristos – trebuie să fim creştini adevăraţi, într-un cuvânt.
– Aţi cunoscut astfel de oameni care au venit la Hristos văzând vieţuirea frumoasă a altui frate în Hristos?
– Da. Pot da exemplul unor tineri care s-au căsătorit. Ea, fiind foarte bună creştină, l-a convins şi pe băiat, care era ateu, şi era crescut ateu, din mamă şi tată atei. Prin felul ei de a vieţui, prin felul ei de a vedea lucrurile, i-a trezit şi lui o curiozitate pe care nu o mai avea. I se „uscase” curiozitatea asta bună prin care să caute, să cerceteze dacă e bine sau nu e bine, dacă există sau nu există Dumnezeu şi dacă sunt autentice cele ce-a auzit mai înainte despre Dumnezeu sau despre Biserică. Deci ea a reuşit să-i trezească această curiozitate, şi el, cercetând, a venit la biserică. Acum este un creştin mai bun decât ea! El o trezeşte la rugăciune – ea e mai lenevoasă, se culcă pe-o ureche, dar el e mai râvnitor. Aşa că cel din urmă poate să devină cel dintâi ^{cf. Matei 20:16}.
– Cum să ajungem și noi să ne rugăm cu adevărat, să simţim comuniunea cu Hristos în rugăciune?
– Cum să ajungem? Trebuie să începem să facem. Dacă nu începem, nu ajungem. Trebuie să punem în practică, trebuie să dăm timp rugăciunii… Serios. Fiecare cât poate, dar să fie cu toată sinceritatea şi cu toată atenţia la Dumnezeu. Și cu multă pocăinţă.
„Bucuria se simte doar în vârful «muntelui»”
– Părinte, cum să ne primim cu bucurie ascultarea de la duhovnic, dacă aceasta ni se pare grea?
– Trebuie să avem încredere în duhovnicul pe care ni l-am ales şi să nu mai punem la îndoială cuvântul pe care ni-l spune. Înseamnă că noi nu luăm de pe buzele duhovnicului cuvântul exact ca de pe buzele lui Hristos. Undeva, în adâncul inimii, 20%, 30%, este o îndoială, o nemulţumire, şi atunci are loc un cutremur lăuntric. Cu cât e mai multă măsura de îndoială, cu atât e mai mare acest cutremur. Dacă e doar 10%, nu e prea mare, dar tot este – este ca o poartă deschisă, şi diavolul poate intra şi poate da şi alte gânduri, şi atunci ni se fură tot ce-am dobândit. Suntem ca un vas spart care nu mai ţine apa: nu mai ai bucurie! Chiar dacă spărtura e mică în vasul acela, apa nu mai poate fi reţinută şi se scurge, şi de aceea nu poate să fie trăită această bucurie. Bucuria se trăieşte doar într-o stare de asceză maximă.
Uite, la Schimbarea la Faţă, Mântuitorul a luat trei Apostoli şi S-a urcat pe munte – muntele este simbolul ascezei, al înălţimii duhovniceşti. Când au ajuns în vârful muntelui, Mântuitorul S-a schimbat la Faţă. Când omul se ridică şi ajunge la asceza maximă – şi „maxim” este un cuvânt care diferă pentru fiecare persoană în parte, Dumnezeu ştie exact cât îi cere fiecăruia –, şi când el dă tot ceea ce poate, la măsura lui maximă, Dumnezeu Se atinge de el, şi vede Lumina necreată, sau simte prezenţa lui Dumnezeu. Fără să facem acest efort de a urca pe „munte”, un efort ascetic de a ne curăţi, un efort de a ne birui patimile, de a urca pe „muntele” virtuţii, nu putem avea acces la bucurie şi la fericirea dumnezeiască.
Ca să revin la întrebarea cu duhovnicul, dacă nu primim cu bucurie ascultarea înseamnă că nu urcăm „muntele”, rămânem undeva la poalele „muntelui”, şi atunci nu mai simţim bucuria aceea. Bucuria se simte doar în vârful „muntelui”, nu la bază, nici la mijloc. Doar când dai totul, atunci primeşti totul.
Fiecare persoană are „muntele” lui personal, Dumnezeu cu fiecare are o relaţie personală. Înălţimea „muntelui” unei persoane poate să fie mai mică, la altă persoană poate să fie mai mare, în funcţie de cât ştie Dumnezeu că poate fiecare. După măsura putinţei şi a neputinţei fiecăruia, Dumnezeu lucrează cu fiecare în mod personal – important este ca fiecare să se afle în vârful „muntelui” său, la asceza maximă pe care poate să o dea el. Dacă nu este în vârful acestei asceze, nu poate experia, nu poate simţi Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici; rămâne o simplă teorie pentru el.
Nu-L putem minţi pe Dumnezeu, adică să zic acum: „Am dat totul şi Dumnezeu nu vede!”. Nu există aşa ceva. Sunt mulţi oameni care mărturisesc că ei fac tot, dar totuşi vedem că nu au simţirea bucuriei. Asta înseamnă că ei se mint pe ei înşişi, se făţărnicesc, se autoviclenesc, şi nu merge la Dumnezeu cu asta, pentru că Dumnezeu ştie şi gândurile şi inimile oamenilor. Deci asceza asta trebuie să fie totală, trebuie să dăm sânge ca să primim Duh, cum zic Părinții.
– De ce ţine lucrul acesta, să dai totul?
– Ţine de voinţă, pentru că toţi Sfinţii Părinți ne vorbesc de o silire – şi Mântuitorul spune: „silitorul pune mâna pe Împărăție” ^{cf. Matei 11:12}. Adică cei care conştientizează în primul rând calea care trebuie urmată, şi nu rămân doar la învăţarea teoriei, ci se silesc să pună în practică. Motorul acesta este al voinţei, ghidarea este a minţii, a cunoaşterii, cel puţin teoretice, la început. După aceea, când omul Îl şi simte pe Dumnezeu, deja merge către o cunoaştere deplină.
„După ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu”
– Mântuitorul spune: „Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi” ^{Matei 22:39}. Cum să faci cu bucurie jertfă pentru aproapele, şi nu doar de dragul de-a o face?
– În cazul acesta, pe linia asta orizontală dintre un om şi altul, în primul rând trebuie să te silești să-ți biruiești sinele, egoismul. Egoismul, egocentrismul implică o iubire de sine foarte grosieră, foarte mult intensificată spre propria persoană. Ca să-l iubeşti pe aproapele trebuie să te depăşeşti pe sine, pentru a putea ieşi în întâmpinarea celuilalt. Și asta implică un efort. Fără acest efort personal nu o să ajungem să-l iubim pe aproapele – rămânem doar la teorie. Dacă vrem să aşteptăm ca iubirea aceea să vină în noi peste un an, doi-trei, cinci-zece, înseamnă că noi nu facem nimic, deci suntem în continuare nişte egocentrişti care filosofăm despre cele duhovniceşti, fără a ne sili şi spre aproapele, după porunca Domnului. Nu-l putem iubi pe aproapele doar teoretic; iubirea cere practică, şi practica asta implică ieşirea din sfera propriei noastre „gravitaţii”, a egocentrismului. Trebuie să depăşim această „atracţie gravitaţională” de sine, care este egoismul.
– Am vorbit puţin despre rugăciune. Cum să simţim bucuria, dulceaţa rugăciunii?
– În momentul când ajungem în vârful „muntelui”, Dumnezeu este bucuria… Dumnezeu este bucuria care este pretutindeni; noi nu o simţim din pricina anesteziei noastre duhovniceşti. În momentul când sufletul îşi vine în simţiri, după ce se curăţește de patimi, sufletul Îl poate percepe pe Dumnezeu. Sufletul nostru este din Dumnezeu, din suflarea lui Dumnezeu, şi este capabil de perceperea prezenţei dumnezeieşti. Însă, aşa cum simţurile trupeşti se anesteziază la o boală, la o neputinţă, aşa şi simţurile sufleteşti se anesteziază prin patimi şi păcate.
Ca să simţim bucuria trebuie să ne curăţim de patimi, şi asta se realizează când ajungem în vârful „muntelui” ascezei personale. Deci, curăţirea de patimi echivalează şi culminează cu această urcare în vârful „muntelui” ascezei personale, şi atunci Îl simţim pe Dumnezeu, ne venim în simţiri și intrăm în oceanul iubirii dumnezeieşti – că bucuria este o stare de a fi a infinităţii dumnezeieşti.
„Neamul acesta nu poate fi biruit dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său”
– Părinte, vremurile sunt foarte grele şi le simţim cu toţii. Ce trebuie să facă fiecare creştin pentru neamul lui?
– Noi trebuie să conştientizăm faptul că suntem legaţi unii de alţii. Un popor implică un număr considerabil de persoane. Și suntem legaţi atât trupeşte, cât şi duhovniceşte de înaintaşii noştri şi de cei care vor veni. Când un neam eşuează de la calea lui Dumnezeu, toţi trebuie să facă pocăinţă comună. Avem exemple în Scriptura Vechiului Testament, când prorocii sau drepţii care se rugau la Dumnezeu pentru păcatele poporului, deşi nu erau păcătoşi ca majoritatea din neamul lor, îşi luau asupră-şi toate păcatele neamului şi plângeau pentru toţi ceilalţi ca pentru sine.
Tot în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, undeva se spune că „neamul acesta nu poate fi biruit şi sabia nu poate să-l stăpânească, dacă el nu păcătuieşte împotriva Dumnezeului său” ^{cf. Iuditha 11:10}. „Şi atât timp cât nu au păcătuit asupra Dumnezeului lor, ei au avut parte de fericire, fiindcă este cu ei un Dumnezeu, Care urăște nedreptatea” ^{Iuditha 5:17}. Deci acest cuvânt ne spune că există o legătură între Dumnezeu şi un neam, prin faptele virtuoase sau păcătoase care sunt săvârşite de neamul respectiv.
Cel care se trezeşte şi observă această eşuare a neamului său de la calea lui Dumnezeu nu trebuie să facă nimic altceva decât să plângă pentru popor, pentru neamul lui, după exemplul drepţilor Vechiului Testament: „Doamne, păcătuit-am, păcătuit-am cu părinţii noştri!” ^{cf. Daniil 9}. După acest model trebuie să facem şi noi. Pentru că ridicarea unui neam vine în primul rând prin această pocăinţă. Dacă nu există această pocăinţă la oamenii neamului respectiv, nici Dumnezeu nu ridică din mijlocul lor oamenii şi conducătorii cei mai vrednici. Îl lasă să rătăcească, ca oarecând poporul ales în pustie, din pricina învârtoşării inimii. Până nu există această pocăinţă, să nu credem că vom avea conducători mai buni, pentru că avem conducătorii pe care ni-i merităm.
– Dar oare până la pocăinţă nu ar trebui să existe o durere pentru starea jalnică în care suntem, ca neam?
– Da. Durerea aceasta, dacă nu există, oamenii păcătuiesc în continuare. Durerea aceasta vine tocmai din faptul că oamenii văd că nu merg bine lucrurile şi, cu cât se perpetuează această stare de haos şi de tensiune între membrii naţiunii, cu atât creşte şi durerea în unii oameni; nu în toţi. Pe măsură ce unii se trezesc prin această durere şi aleargă la Dumnezeu prin pocăinţă, prin rugăciune, ajută Dumnezeu, pentru rugăciunea acestora, întreg neamul. Dacă cineva încă nu a ajuns la această durere sau nu sunt suficiente suflete trezite, Dumnezeu lasă neamul în continuare să orbecăie, până când ajunge durerea asta la os.
În comunism se ajunsese la un moment dat la o durere naţională, din cauza opresiunii comuniste, o durere socială, sufletească… Fiecare om era nemulţumit în sufletul lui de sistemul în care era cuprins. Acum, de la durerea asta a comunismului, care implica un fel de puşcărie naţională, asistăm la o fugă spre un libertinaj, spre o libertate prost înţeleasă, care va duce din ce în ce mai mult neamul la altă durere, care nu vine din opresiunea unei dictaturi, ca în comunism, ci vine din haosul născut din multitudinea de patimi şi de conflicte sociale, din cauza libertăţii prost înţelese. Până nu se ajunge la această durere care să provină din acest libertinaj, nu există nici trezire naţională.
Unii dintre creştini, care sunt mai buni, simt de pe acum această durere, pentru că au o conştiinţă mai străvezie, dar mulţi dintre oameni nu au această conştiinţă străvezie şi, pentru asta, încă mai trebuie să treacă mulţi ani până când durerea aceasta va deveni acută, şi atunci întreg neamul va face o cale întoarsă. Dintre aceste două dureri, durerea socială care vine din dictatură (o dictatură oarecare, comunistă sau oricare ar fi ea) şi durerea din libertinaj, neamul, înţelepţit prin durere, ca beţivul care merge din gard în gard, poate să ajungă oarecum pe o cale de mijloc.
„Omul care Îl trăieşte pe Hristos se bucură de toate”
– Părinte, cum să vedem în fiecare om „bucuria mea”, aşa cum spunea Sfântul Serafim din Sarov?
– Ca să văd în orice om „bucuria mea”, trebuie ca eu să fiu la un nivel destul de înaintat duhovniceşte. Pentru că, dacă nu am această înălţime creştinească, nu pot să ies din sfera propriei „gravitaţii” egoiste. Sfântul Serafim era la un nivel foarte înaintat de rugăciune, măsura lui duhovnicească era foarte înaltă, era ca un soare duhovnicesc, emana iubire dumnezeiască – nu mai trăia el, ci Hristos trăia în el ^{cf. Galateni 2:20}. Deci trebuie să-I facem loc lui Hristos în noi ca să ajungem să vedem în toţi „bucuria mea”. Omul care Îl trăieşte pe Hristos – cum zice Apostolul: care are „mintea lui Hristos” ^{1 Corinteni 2:16} – se bucură de orice din creaţie, pentru că toată creaţia e a lui Dumnezeu, se bucură de orice moleculă, se bucură mai ales de persoane, care sunt chipul cel viu al lui Dumnezeu, icoane vii ale Dumnezeului celui viu.
– Mulţumim, Părinte. Să dea Dumnezeu să fim cât mai mulţi dintre noi icoane vii!
– Dumnezeu să ne ajute la toți! Amin.
Material realizat de
Raluca Tănăseanu

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

https://m.crestinortodox.ro/ sfaturi-duhovnicesti/cum-de- sa-citim-sfanta-scriptura- 68431.html

Cum si de ce sa citim Sfanta Scriptura ?

Cum si de ce sa citim Sfanta Scriptura ?
Parintele arhimandrit Iustin Popovici
Biblia este, intr-un anume inteles, o biografie in lumea aceasta a lui Dumnezeu. Intr-insa Cel Neinfatisat s-a infatisat, intr-un fel, pe Sine.
Sfintele Scripturi ale Noului Legamant sunt o biografie a Dumnezeului intrupat, in lumea aceasta. Intre ele se istoriseste cum Dumnezeu, pentru a se descoperi pe Sine oamenilor, a trimis pe Dumnezeu Cuvantul, care a luat trup si s-a facut om - si ca om le-a spus oamenilor tot ce este Dumnezeu, tot ceea ce voieste Dumnezeu de la lumea aceasta si de la oamenii dintr-insa.
Dumnezeu Cuvantul a descoperit planul lui Dumnezeu pentru lume si dragostea lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu Cuvantul a grait oamenilor despre Dumnezeu cu ajutorul cuvintelor, pe cat pot cuvintele omenesti sa cuprinda Dumnezeul cel necuprins.
Tot ceea ce este de trebuinta acestei lumi si oamenilor dintr-insa, s-a spus de catre Domnul in Biblie. Intr-insa, El ne-a dat raspunsuri la toate intrebarile. Nu exista intrebare care sa chinuiasca sufletul omenesc, si sa nu-si afle raspunsul, fie direct, fie indirect, in Biblie.
Oamenii nu pot pune mai multe intrebari decat cate raspunsuri sunt in Biblie. Daca nu reusesti sa afli in Biblie raspuns la vreuna din intrebarile tale, inseamna fie ca ai pus o intrebare fara de inteles, fie nu ai stiut cum sa citesti Biblia si nu ai ispravit a citi raspunsul intr-insa.
In Biblie, Dumnezeu a facut stiute:
1) ce este lumea; de unde provine; de ce fiinteaza; incotro se indreapta; cum va sfarsi;
2) ce este omul; de unde vine; incotro se indreapta; din ce este facut; care este rostul sau; cum va sfarsi;
3) ce sunt animalele si plantele; care este rostul lor; la ce sunt intrebuintate;
4) ce este binele; de unde provine; catre ce duce; care este rostul sau; cum se poate dobandi;
5) ce este raul; de unde provine; cum a ajuns sa existe; de ce exista - cum se va sfarsi;
6) ce sunt dreptii si ce sunt pacatosii; cum ajunge un pacatos drept si cum ajunge un om drept, plin de trufie, un pacatos; cum slujeste un om pe Dumnezeu si cum slujeste pe satana; intreaga cale de la bine la rau, si de la Dumnezeu la satana;
7) totul - de la inceput pana la capat; intreaga cale a omului de la trup la Dumnezeu, de la zamislirea sa in pantece la invierea sa din morti;
8) ce este istoria lumii, istoria cerului si a pamantului, istoria omenirii; care sunt caile, rosturile, si sfarsitul lor.
In Biblie, Dumnezeu a spus absolut tot ce este de trebuinta a spune oamenilor. Biografia fiecarui om - a fiecaruia, fara exceptie - se gaseste in Biblie.
Intr-insa, fiecare dintre noi se poate afla pe sine infatisat si descris temeinic, in amanunt: toate acele virtuti si patimi pe care le ai, pe care le-ai putea avea, pe care nu le-ai putea avea. Vei afla caile pe care propriul tau suflet si al fiecaruia dintre noi calatoreste de la pacat la neprihanire, si intreaga cale de la om la Dumnezeu si de la om la satana. Vei afla mijloacele de a te slobozi din pacat.
Pe scurt, vei afla istoria deplina a pacatului si a pacatoseniei, si istoria deplina a virtutii si a dreptatii.
De esti intristat, vei afla in Biblie mangaiere; de esti suparat, vei afla bucurie; de esti manios - impacare; de esti poftitor - infranare; de esti nesabuit - intelepciune; de esti rau - bunatate; de esti un ucigas - mila si indreptare; de iti urasti aproapele - dragoste. Intr-insa iti vei afla leac pentru toate patimile si slabiciunile, si hrana pentru toate virtutile si implinirile. De esti bun, Biblia te va invata cum sa ajungi mai bun; de esti milostiv, te va invata blandetea cea ingereasca; de esti inteligent, te va invata intelepciunea.
De apreciezi frumusetea si muzicalitate stilului literar, nimic nu este mai frumos sau mai miscator decat cele ce se gasesc la Iov, Isaia, Solomon, David, Ioan Teologul si Apostolul Pavel. Aici, muzica - muzica ingereasca a adevarului cel vesnic al lui Dumnezeu - este invesmantata in cuvinte omenesti.
Cu cat citeste si cerceteaza cineva Biblia, cu atat afla pricini de a o cerceta pe cat de des cu putinta. Potrivit Sf. Ioan Gura de Aur, [Biblia] este precum o radacina inmiresmata, care raspandeste tot mai multa mireasma, pe masura ce este frecata.
La fel de important ca a cunoaste de ce ar trebui sa citim Biblia, este a cunoaste cum ar trebui sa citim Biblia. Cele mai bune calauze pentru aceasta sunt sfintii Parinti, in frunte cu Sfantul Ioan Gura de Aur, care, am putea spune, a scris o a cincea Evanghelie.
Sfintii Parinti recomanda o pregatire temeinica inainte de citirea si cercetarea Bibliei; dar in ce consta aceasta pregatire? Intai de toate, in rugaciune. Roaga-te Domnului sa-ti lumineze cugetul - ca sa poti intelege cuvintele Bibliei - si sa-ti umple inima cu harul Sau - ca sa poti simti adevarul si viata acelor cuvinte.
Da-ti seama ca acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, pe care le graieste si le rosteste catre tine, personal. Rugaciunea, laolalta cu celelalte virtuti aflate in Evanghelie, este cea mai buna pregatire a cuiva pentru intelegerea Bibliei.
Cum ar trebui sa citim Biblia?
Cu rugaciune si evlavie, caci in fiecare cuvant de acolo se gaseste cate un strop din adevarul vesnic, si toate cuvintele impreuna alcatuiesc marea cea nemarginita a Adevarului celui Vesnic.
Biblia nu este o carte, ci viata; deoarece cuvintele sale „duh sunt, si viata sunt” (Ioan 6:63). Prin urmare, cuvintele sale pot fi intelese daca le cercetam in duhul Duhului lor, si cu viata vietii lor. Este o carte care trebuie citita cu viata[1] - punandu-o in practica. Ar trebui mai intai traita, si apoi inteleasa. Aici se potrivesc cuvintele Mantuitorului: \"De va voi cineva sa faca voia lui, va cunoaste pentru invatatura aceasta, ca de la Dumnezeu este” (Ioan 7:17). Fa-o, ca sa o poti intelege. Aceasta este regula fundamentala a exegezei ortodoxe.
La inceput, de obicei cineva citeste Biblia repede, iar apoi tot mai incet, pana ce va ajunge sa citeasca cuvant cu cuvant, si nici macar, intrucat in fiecare cuvant descopera un adevar nepieritor si o taina negraita. In fiecare zi sa citesti cel putin un capitol din Vechiul si din Noul Legamant; dar, in acelasi timp, sa asterni intru lucrare si cate o virtute. Lucreaz-o pana cand devine o obisnuinta.
Sa spunem, de pilda, ca cea dintai virtute este iertarea vorbirii de rau. Aceasta sa fie indatorirea ta de zi cu zi. Si, pe langa ea, roaga-te Domnului: „O, milostive Doamne, invredniceste-ma sa am dragoste pentru cei ce ma vorbesc de rau!”
Iar cand ai facut din aceasta virtute o obisnuinta, fiecare din celelalte virtuti ce-i urmeaza iti vor fi mai usoare, si tot asa, pana la cea din urma. Lucrul de capatai este sa citesti Biblia pe cat de mult cu putinta. Cand mintea nu intelege, va simti inima; si daca nici mintea nu intelege, nici inima nu simte, citeste din nou, caci prin citire semeni in suflet cuvintele lui Dumnezeu.
Si acolo nu vor pieri, ci treptat si pe nesimtite vor trece in firea sufletului tau; si se ti va petrece ceea ce a grait Mantuitorul despre omul care „arunca samanta in pamant, si doarme, si se scoala noaptea si ziua, si samanta rasare si creste, cand nu stie el” (Marcu 4:26-27).
Lucrul de capatai este: seamana, si Dumnezeu este cel ce pricinuieste si ingaduie ca ceea ce s-a semanat, sa creasca (1 Cor. 3:6)[2]. Dar nu zori izbanda, ca nu cumva sa ajungi ca omul care seamana astazi, si maine vrea deja sa culeaga.
Prin citirea Bibliei, adaugi dospeala la aluatul sufletului si trupului, care creste treptat si umple sufletul pana ce l-a patruns pe de-a-ntregul si il face sa se inalte cu adevarul si dreptatea Evangheliei.
In fiecare caz, poate fi aplicata fiecaruia dintre noi pilda Mantuitorului despre semanator si samanta. Samanta Adevarului Dumnezeiesc ne este data in Biblie.
Citindu-o, aruncam acele seminte in suflet. Multe cad in pamantul pietros si colturos ale sufletului nostru, dar cateva cad si in pamantul cel rodnic al inimii noastre - si rodesc. Si cand zaresti roada si o gusti, dulceata si bucuria te vor indemna sa cureti si sa ari partile stancoase si colturoase ale sufletului si sa le semeni cu samanta cuvantului lui Dumnezeu.
Stii cand un om este intelept, pentru Hristos Domnul? - Atunci cand asculta cuvintele Sale si le poarta mai departe. Inceputul intelepciunii este ascultarea de cuvantul lui Dumnezeu (Matei 7:24-25)[3]. Fiecare cuvant al Mantuitorului are puterea si taria de a tamadui atat suferintele trupesti, cat si cele duhovnicesti. „Ci numai zi cu cuvantul, si se va tamadui sluga mea” (Matei 8:8). Mantuitorul a zis cuvantul - si sluga sutasului s-a tamaduit.
Precum a facut odata, chiar si acum Domnul zice neincetat cuvintele Sale catre tine, catre mine, si catre noi toti. Dar trebuie sa ne luam ragaz, si sa ne afundam intr-insele si sa le primim - cu credinta sutasului.
Si o minune ni se va petrece, si sufletele noastre se vor tamadui precum s-a tamaduit sluga sutasului. Caci se spune in Evanghelie ca au adus la Dansul pe multi indraciti, iar El izgonea duhurile cu un cuvant, si tamaduia pe toti cei bolnavi (Matei 8:16)[4].
Inca mai face si astazi acestea, caci Domnul Iisus este „ieri si astazi acelasi, si in veci” (Evr. 13:8). Cei ce nu asculta la cuvintele lui Dumnezeu vor fi judecati la Infricosata Judecata, si va fi mai rau pentru ei in Ziua Judecatii, decat a fost pentru Sodoma si Gomora (Matei 10:14-15).[5] Ia aminte - la Infricosata Judecata ti se va cere sa dai seama despre ce ai facut cu cuvintele lui Dumnezeu, fie de le-ai ascultat si le-ai tinut, fie de te-ai bucurat intru ele sau te-ai rusinat de ele.
De te-ai rusinat de ele, si Domnul se va rusina de tine cand va veni intru slava Tatalui Sau impreuna cu sfintii ingeri (Marcu 8:38)[6]. Putine din cuvintele oamenilor nu sunt desarte si zadarnice. Putine sunt, deci, cuvintele de care sa nu ne grijim la judecata (Matei 12:36)[7].
Pentru a ne pazi de aceasta, trebuie sa cercetam si sa invatam cuvintele lui Dumnezeu din Biblie si sa ni le insusim; caci Domnul le-a dat oamenilor ca ei sa le poata primi, si prin mijlocul lor sa primeasca si insusi Adevarul lui Dumnezeu. In fiecare cuvant al Mantuitorului exista mai multa vesnicie si neclatire decat in toate cele ale cerului si ale pamantului, in intreaga lor istorie.
Prin urmare, El a grait: „Cerul si pamantul va trece, iar cuvintele mele nu vor trece” (Matei 24:35). Aceasta inseamna ca Dumnezeu si toate cele ale lui Dumnezeu sunt intru cuvintele Mantuitorului. Asa ca ele nu pot trece.
Daca un om le primeste, este mai neclintit decat cerul si pamantul, caci intr-insele se afla o putere care il face pe om fara de moarte si vesnic. Invatarea si plinirea cuvintelor lui Dumnezeu il inrudeste pe om cu Domnul Iisus. El Insusi a descoperit aceasta, atunci cand a grait: „Maica mea, si fratii mei sunt acestia, care aud cuvantul lui Dumnezeu, si-l fac pre dansul” (Luca 8:21).
Acestea inseamna ca daca auzi si citesti cuvantul lui Dumnezeu, esti frate vitreg al lui Hristos. Daca il indeplinesti, esti frate deplin al lui Hristos. Aceasta este o bucurie si o cinstire mai mare decat cea a ingerilor.
Cand inveti din Biblie, se revarsa in suflet o anume fericire, de neasemuit cu nimic pamantesc. Mantuitorul a grait despre ea, atunci cand a zis: „Fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu, si-l pazesc pre el” (Luca 11:28).
Mare este taina cuvantului - intr-atat de mare, incat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Hristos Domnul, este numit in Biblie „Cuvantul” sau „Logosul”. Dumnezeu este Cuvantul (Ioan 1:1). Toate acele cuvinte ce vin de la Cuvantul cel vesnic si desavarsit, curg de la Dumnezeu, Dumnezeiescul Adevar, Vesnicia si Dreptatea. Daca le asculti pe ele, il asculti pe Dumnezeu. Daca le citesti, cuvintele directe ale lui Dumnezeu citesti.
Dumnezeu Cuvantul s-a facut trup, s-a facut om (Ioan 1:14)[8], iar omul mut, gangav a inceput sa rosteasca cuvintele adevarului si dreptatii vesnice a lui Dumnezeu. In cuvintele Mantuitorului exista un anume licoare a nemuririi, care curge strop cu strop in sufletul omului ce citeste cuvintele Sale si ii aduce sufletul dintru moarte la viata, dintru clatire[9] intru neclatire.
Mantuitorul a aratat aceasta, atunci cand a zis: „Amin Amin graiesc voua: Ca cela ce asculta cuvintele mele, si crede celui ce m-a trimis pre mine, are viata vesnica... ci s-a mutat din moarte in viata” (Ioan 5:24).
Astfel, Mantuitorul face afirmatia cruciala: „Amin Amin graiesc voua: De va pazi cineva cuvantul meu, nu va vedea moartea in veac” (Ioan 8:51).
Fiecare cuvant al lui Hristos este plin de Dumnezeu. Asa ca, atunci cand intra in sufletul unui om, il curata de toata intinaciunea. Din fiecare cuvant al Sau vine o putere care ne curata de pacat.
Astfel, la Cina cea de Taina, Mantuitorul le-a spus ucenicilor Sai, ce obisnuiau sa asculte neincetat cuvantul Sau: „Acum voi curati sunteti, pentru cuvantul care am grait voua” (Ioan 15:3).
Hristos Domnul si Apostolii Sai numesc toate cele scrise in Biblie cuvantul lui Dumnezeu, cuvantul Domnului (Ioan 17:14; Fapte 6:2, 13:46, 16:32, 19:20; II Cor. 2:17; Col. 1:15, II Tes. 3:1), si daca nu il citesti si il primesti astfel, vei ramane desart si zadarnic, intru vorbele cele mute, gangavite ale oamenilor. Fiecare cuvant al lui Dumnezeu este plin de Adevarul lui Dumnezeu, care sfinteste sufletul pentru intreaga vesnicie, odata ce intra intr-insul. Astfel se intoarce Mantuitorul catre cerescul Sau Parinte, in rugaciune: „Parinte! Sfinteste pre ei intru Adevarul tau, Cuvantul tau adevar este” (Ioan 17:17).
Daca nu primesti cuvantul lui Hristos ca fiind cuvantul lui Dumnezeu, ca fiind cuvantul Adevarului, atunci minciuna si tatal minciunii din launtrul tau se razvratesc impotriva sa. In fiecare cuvant al Mantuitorului exista multe mai presus de fire si pline de har, si acestea sunt cele ce revarsa har asupra sufletului omului, atunci cand il viziteaza cuvantul lui Hristos. Prin urmare, Sfintii Apostoli numesc intreaga alcatuire a lacasului mantuirii „cuvantul harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:32).
Ca o putere vie si plina de har, cuvantul lui Dumnezeu are un efect facator de minuni si datator de viata asupra omului, atata vreme cat il asculta cu credinta si il primeste cu credinta (1 Tes. 2:13)[10]. Totul este pangarit de pacat, insa totul se curateste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune - totul - toata zidirea, de la om pana la un vierme (1 Tim. 4:5)[11].
Prin Adevarul care il poarta intr-insul si prin Puterea pe care o are intr-insul, cuvantul lui Dumnezeu este „mai ascutit decat toata sabia ascutita de amandoua partile, si strabate pana la despartitura sufletului, si a duhului, si a madularelor, si a maduvei, si judecator cugetelor si gandurilor inimii” (Evrei 4:12). Nimic nu ramane ascuns in fata sa ori pentru el.
Deoarece fiecare cuvant al lui Dumnezeu cuprinde Cuvantul lui Dumnezeu cel vesnic - Logosul - are puterea sa nasca si sa innoiasca oamenii. Si cand un om se naste din Cuvant, se naste din Adevar.
Din aceasta pricina Sfantul Iacov Apostolul scrie catre crestini ca Dumnezeu Tatal i-a nascut „cu cuvantul adevarului” (1:18); si Sfantul Petru le spune ca au fost „nascuti a doua oara... prin cuvantul lui Dumnezeu celui viu, si care petrece in veac” (1 Petru 1:23). Toate cuvintele lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a grait catre oameni, vin de la Cuvantul cel Vesnic - Logosul, care este Cuvantul vietii si daruieste Viata vesnica.
Cel ce vietuieste pentru Cuvant, se poarta pe sine de la moarte la viata. Cel ce se umple pe sine cu viata vesnica, se face biruitor al mortii si „partas Dumnezeiestii firi” (2 Petru 1:4), si fericirea sa nu va avea sfarsit.
Rostul de capatai si cel mai insemnat al tuturor acestora este credinta si simtirea iubirii pentru Hristos Domnul, caci taina fiecarui cuvant al lui Dumnezeu se dezvaluie sub caldura acelei simtiri, asa cum petalele unei flori inmiresmate se deschid sub caldura razelor soarelui. Amin.
Traducere de Radu Hagiu
(Din \"Lupta pentru Credinta\", volummul IV, \"Comori ale spiritualitatii ortodoxe sarbe\", traducere din limba sarba de Arhimandrit Theodor Mika si Pr. Dr. Stefan Scott, 1989.)
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Pedeapsa pentru fratii neoranduiti

S-a dus avva Macarie la avva Pahomie al Tabenisiotilor. Pahomie l-a intrebat:

- Cand fratii sunt neoranduiti, e bine sa-i pedepsesc?

- Pedepseste-i si-i judeca drept pe cei supusi tie; in afara lor nu judeca pe nimeni, caci e scris \"Oare pe cei dinauntru nu-i judecati voi? Pe cei din afara ii judeca Dumnezeu\" (I Corinteni 5, 12)
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Sfantul Mucenic Marcu, episopul Aretuselor, a distrus in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337) mai multe temple pagane, zidind in locul lor biserici. Cand la tronul imparatesc ajunge imparatul pagan Iulian Apostatul (361-363), episcopul Marcu a fost supus la multe chinuri.
Despre suferintele Sfantului Marcu pentru credinta, ne scriu Sfantul Grigorie Teologul si Fericitul Teodorit. A fost biciuit, batjocorit, defaimat, si tarat pe strazile cetatii. I s-au taiat urechile, a fost dezbracat, uns cu mire, legat de un copac spre a fi omorat de veninul insectelor. Mucenicul lui Hristos a indurat toate fara jeluire. Rabdarea lui i-a impresionat puternic pe cetatenii orasului. Datorita invataturii sale, multi pagani au primit credinta in Hristos. Atat de salbaticiti in lucrarea diavolului au fost tortionarii lui cei pagani, incat atunci cand l-au ucis, i-au sfasiat maruntaiele cu dintii.
Troparul Sfantului Mucenic Marcu, episcopul Aretuselor
Si partas obiceiurilor si urmator scaunelelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele inalte. Pentru aceasta, cuvantul adevarului drep invatand si cu credinta rabdand pana la sange, sfintite mucenice Marcu, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre.
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++
Există trei profesii care sînt considerate sfinte: păstorii, grădinarii și dulgherii. Dar celelalte? Casierii, șoferii de cursă lungă, surorile medicale, electricienii și tot soiul de programatori? Croitorii, șoferii de maxi-taxi? Toate sînt bune. Orice lucru este de cinste și sfînt. Omul trebuie să se sîrguiască numaidecît! E păcat să mănînci pîine fără sîrguință! Sîrguința este baza care permite omului să trăiască cinstit și să privească deschis la lumea înconjurătoare. Dacă sîrguința este răspîndită în popor, atunci acesta devine de neînvins și imposibil de distrus. Și dimpotrivă, atunci cînd oamenii se deprind să trăiască pe spatele altcuiva și se dezvață să muncească cu mîinile lor pentru binele lor- uită cum se coase un nasture, cum se vopsește un perete, cum se repară uneltele de pe lîngă casă, atunci astfel de oameni sînt pe cale de dispariție. Și nici nu este vreun regret, pentru că oricum se vor preface în mucegai. Omul se aseamănă foarte mult cu copacul care dacă nu dă rod, se taie și se aruncă în foc.
Dacă vreți să trăiți veșnic, aveți credință în Dumnezeu. Dacă vreți să trăiți nezdruncinați, fără să vă temeți de ceva sau cineva – învățați-vă copiii să iubească munca. Puneți-i de mici să se sîrguiască. Dacă a luat masa, să-și ducă farfuria și să o spele, și pe a sa, și pe a mamei sau a tatălui. S-a ridicat din pat- să aranjeze după el așternutul. S-a spălat în baie-să șteargă după el, ca atunci cînd cineva va vrea să intre să-i fie plăcut, dar să nu înceapă a stringe dupa altul.S-a dezbrăcat- să-și aranjeze frumos hainuțele pe umeraș. Încă de la vîrsta de 7 ani poate să își spele singur ciorăpeii sau lenjeria, pentru ca și mamei să-i fie mai ușor. Cu toate acestea trebuie deprins copilul încă din copilărie. Dacă l-ați învățat, atunci socotiți că i-ați dat deprinderi de viață, astfel încît el nu se va pierde oriunde ar fi. Leneșul se va pierde, și veți plînge mai apoi, pentru că singur vă veți simți mai pierdut. Dacă omul nu va deprinde munca, atunci vom fi nevoiți să ne transformăm în niște sponsori ai unor trîntori. Multe mame și tați devin astfel de sponsori pentru copiii lor maturi, care au crescut pînă la 40-50 de ani, fie că s-au căsătorit sau nu, căsătoria s-a destrămat, căci cine va vrea să trăiască cu un leneș care nu face nimic? Aceștia vor locui mai apoi cu părinții lor care vor fi deja în vîrstă. Iar pensia acelui bătrînel sau bătrînică poate fi unica sursă de existență, de care va profita un leneș, care nu a deprins munca. Mai apoi poate fi prea tîrziu: mama va plînge, va merge la biserică, va scrie slujbe, dar acestea nu vor ajuta, pentru că dacă copilul nu a fost învățat să răspundă pentru cuvintele sale, să-i respecte pe cei mai în vîrstă și să-și cîștige singur existența încă de la o vîrstă fragedă, atunci la ai săi 30-40 de ani, nu mai îndrepți nimic. Leneșul așa și va rămîne-leneș, iar părinții acestuia așa și îl vor întreține pe acest ins pe care l-au crescut cu mîinile lor.
De aceea, prieteni, omul harnic, muncitor și cinstit este podoaba lumii, iar leneșul, care viețuiește din contul altora este ca o tumoare. În jurul nostru trebuie să facem ca totul să radieze, să strălucească de curățenie. Iată aici o casă frumos vopsită, iar alături o alta care abia se mai ține, neîngrijită, murdară. Îndată se vede cine și unde trăiește.
Astfel trebuie să fie fiecare om în parte, așa trebuie să fie toată țara- harnică, muncitoare, activă, pentru ca în jurul nostru să făurim un mic rai. Ai lucrat? mai citește, te-ai odihnit- mai roagă-te, apoi iarăși mai lucrează, și iarăși roagă-te.
Domnul iubește pe cei harnici, Dumnezeu îi binecuvintează pe cei ce se trudesc, Dumnezeu sărută aceste bătături și pe acești oameni, care nu stau locului, dar sînt mereu ocupați cu lucruri folositoare. Ca o albină, ca o furnică trebuie să fie omul. Du-te leneșule, de privește la albină…nu are nici șef, nici cine să-i spună ce să facă, dar roadele ei sînt dulci atît pentru bogat cît și pentru sărman. Privește leneșule la furnică, și vezi nimeni nu-i poruncește ce să facă, dar cum își dobîndește pîinea sa…
Așadar, fiți harnici ca albinele și sîrguitoare ca furnicele, nu fiți muște, nu fiți trîntori!!!
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

O rugăciune, chiar și cu buzele, este o rugăciune ‒ nu renunțați la ea în ispite!

Părinte, vorbiţi-ne despre cum îşi poate recăpăta credinţa cineva care şi-a pierdut-o.
Prin rugăciune, prin rugăciune şi răbdare. Este în Pateric o întâmplare. Un ucenic vine la Părintele său şi-i spune: „Avva, urăsc lumea. Simt cum în sufletul meu creşte ura împotriva lumii”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în lume şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în lume, s-a întors şi i-a spus: „Urăsc lumea mai mult, pentru că am văzut în ce desfrâu şi păcate trăieşte”. Şi Avva i-a zis: „Du-te în peşteră şi trăieşte un an de zile acolo!”. S-a dus în peşteră, a stat un an de zile şi întorcându-se, i-a spus Avvei: „Şi mai mult urăsc lumea, pentru că stând în peşteră, toate lucrurile mi s-au limpezit şi cugetând la ce se întâmplă în lume, am început să cred că lumea trebuie cu adevărat dispreţuită şi urâtă”. Şi l-a întrebat Avva: „Dar tu de când eşti în mănăstire?”. „De şapte ani”, a răspuns tânărul. Şi Avva a zis: „Uite la el, eu sunt de 30 de ani monah, iar el vrea să ajungă desăvârşirea în şapte ani!”.
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi.
(Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46)
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Părintele Rafail Noica – Iubire si smerenie 

Noi, când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească şi el, să-mi întoarcă dragostea, şi este un adevăr şi în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, şi pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orişicui; până a-i distruge libertatea, viaţa, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu este Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: şi aceste două virtuţi până la urmă sunt o singură virtute. Cuvintele pe care Preasfinţitul Andrei ni le-a spus la început sunt cuvintele cheie şi nădăjduiesc să-l bucur şi pe Preasfinţitul spunând ce am auzit de la Părintele meu duhovnic Sofronie, o definire – dacă vreţi – a smereniei, pe care n-am găsit-o la altcineva. Spunea că smerenia (înţeleasă adevărat, în duh şi în adevăr), smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu, care se dă, fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu care se poate împărtăşi şi a nu se împuţina. Smerenia are aspect de micşorare, de înjosire, adică smeritul poate apărea ca un rob. Că şi Hristos, spune Sfântul Pavel, a luat chip de rob şi S-a supus morţii, morţii ruşinoase de pe Cruce; dar, înţeles în duh şi în adevăr, ce a facut Hristos acolo arată că nu avea frică de moarte, nu avea frică de înjosire. Puterea Lui dumnezeiască nu putea fi biruită de nimic. Şi care este puterea asta neclintită de nimic în toate cosmosurile care există, şi dincolo? Paradoxal, smerenia. Şi când omul, ca Hristos, s-a smerit până la moarte, s-a găsit neclintit, neclintit în dragoste, neclintit în trăirea harului. Cu harul acesta să ne dea Dumnezeu să murim, şi din moarte nu vom gusta.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Sf. Ioan Hrisostom: Cum citim și interpretăm Sfânta Scriptură?

Sfinţii Părinţi, ca tâlcuitori autorizaţi şi insuflaţi ai Sfintei Scripturi, nu au scris doar lucrări de teologie dogmatică, pline de exprimări filosofice creştine, ci au fost mandataţi a transmite prin pedagogia bisericească învăţătura Mântuitorului Hristos, aşa cum a fost transmisă ea prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Sf. Ioan Gură de Aur a înfăţişat în dese rânduri binefacerile pe care le poate aduce omului în viaţă studiul atent şi perseverent al Sfintei Scripturi. Mai întâi de toate, creştinul care citeşte cu credinţă, smerenie şi evlavie Sfânta Scriptură stă de vorbă cu Însuşi Dumnezeu. În legătură cu aceasta, Sf. Ioan Gură de Aur învaţă că „este imposibil ca cel care stă de vorbă cu Dumnezeu şi Îl ascultă, să nu dobândească vreun folos” (Omilia LIII, 3, la Ioan). Sfânta Scriptură este plină de dumnezeiască lumină şi putere întăritoare de suflete, care luminează sufletele pe cărările cele bune ale vieţii. Căci Sfânta Scriptură „ne luminează credinţa, ne deşteaptă conştiinţa şi ne curăţă cugetul pentru împlinirea virtuţilor” (Omilia LIII, 3, la Ioan).
Cunoașterea Sfintei Scripturi și transpunerea îndemnurilor ei în faptă
Orice creştin are datoria să cinstească cărţile sfinte, căci aşa ne-a poruncit Mântuitorul, zicând: „Voi cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre mine”(Ioan 5, 39).
Cunoaşterea extensivă a Bibliei reclamă două completări: şi cea intensivă, în profunzime, să fie tot atât de temeinică, dar şi transpunerea cuvintelor şi îndemnurilor acesteia în faptă, căci„ce folos are un om dacă aude cuvintele lui Dumnezeu şi nu le face?Nu mic îi va fi folosul chiar numai dacă aude cuvintele lui Dumnezeu. Se va osândi, va ofta şi va ajunge cândva şi la săvârşirea celor spuse de Dumnezeu. Că dacă nu are conştiinţa păcatului, când se vadepărta de păcat, când se va osândi? Să nu dispreţuim, dar, auzirea dumnezeieştilor Scripturi. Gândul acesta este un gând drăcesc, care nu ne lasă să vedem comoara, care nu ne lasă să ne îmbogăţim. Diavolul ne şopteşte la ureche că nu-i de nici un folos auzirea legilor lui Dumnezeu, pentru că se teme ca nu cumva noi să trecem de la auzirea cuvintelor lui Dumnezeu la săvârşirea lor” (Omilii la Matei, II, VI).
Mânuind-o asiduu, fără răgaz dar şi fără precipitare în lectură, credinciosul ajunge să câştige deprinderea de-a nu se mai putea lipsi de tovărăşia ei şi a beneficia, astfel, de folosul rezultat din aceasta.
Necunoașterea Sfintei Scripturi este cauza tuturor relelor
Necesitatea principală a cunoaşterii Sfintei Scripturi constă în faptul că ea este cartea Revelaţiei dumnezeieşti, a descoperirii voinţei lui Dumnezeu, mai ales în ceea ce priveşte omul şi creaţia, începând din Vechiul Testament şi culminând cu Revelaţia supremă prin Hristos Mântuitorul lumii, Logosul divin întrupat. De aceea, Sf. Ioan, în dese rânduri arată pagubele sufleteşti la care se expun creştinii care nu cunosc legile după care trebuie să vieţuiascăpentru că arată lipsă de interes pentru cuvintele sfinte.„Să auzim dar, toţi cei care neglijăm citirea Sfintelor Scripturi, câtă pagubă suferim, câtă sărăcie! Când vom putea vieţui creştineşte, când nici nu cunoaştem legile după care trebuie să vieţuim? Bogaţii şi cei care se dau în vânt după bani şi după averi îşi scutură mereu hainele lor ca să nu fie mâncate de molii. Tu însă, deşi vezi că uitarea îţi roade sufletul mai grozav decât o molie, nu deschizi cărţile sfinte, nu pui capăt prăpădului, nu-ţi împodobeşti sufletul, nu te uiţi mereu la icoana virtuţii” (Omilii la Matei, XLVII, III). Cu altă ocazie, Gură de Aur îşi exprimă convingerea cum că necunoaşterea Sfintei Scripturi este nu doar un rău, ci şi cauza tuturor relelor : „Mare rău este necunoaşterea Scripturilor” (Omilia XXXIV, 5 la Facere) şi „aceasta este cauza tuturor relelor, de a nu cunoaşte Sfintele Scripturi” (Comentariile Epistolei către Coloseni,I şi II Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel,IX).
Riscul neînțelegerii corecte a Scripturii Sfinte
Încă din epoca primară a creştinismului, înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii a avut o importanţă definitorie pentru Biserica creştină. Toate ereziile, neînţelegerile şi disputele doctrinare şi chiar sectele de mai târziu au apărut din cauza răstălmăcirii sensului Scripturii şi printr-o neinspirată separare de Sfânta Tradiţie. Toate tratatele şi studiile de teologie ortodoxe subliniază importanţa înţelegerii corecte a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii în viaţa creştină, dovedită de atenţia deosebită pe care Sfinţii Părinţi au arătat-o faţă de această temă.
Renunțarea la citirea Scripturii sub pretextul neînțelegerii ei
Din cauza slăbiciunii omeneşti, nu toţi cei care citesc Sfânta Scriptură înţeleg adevărurile cuprinse în ea. Acesta poate fi un motiv care să determine pe mulţi să renunţe la citirea acesteia. Sf. Ioan Gură de Aur se ridică împotriva unei hotărâri atât de grăbite. Este cu neputinţă, zice el, ca cineva să nu înţeleagă nimic din cele cuprinse în Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt a rânduit pe vameşi, pescari, făcători de corturi şi păstori să compună aceste cărţi, pentru ca ele să fie uşor de înţeles şi de oamenii simpli (Dr. Iustin Moisescu, Folosul citirii Sfintei Scripturi după Sf. Ioan Hrisostom, în Revista teologică, Anul 1943, Nr. 1-2, p. 95).
Şi chiar dacă bunul creştin, din pricina slăbiciunii omeneşti, înţelege doar puţine adevăruri din Sfânta Scriptură, totuşi el nu trebuie să înceteze citirea lor, căci din însuşi acest simplu contact cu cărţile sfinte el dobândeşte multă sfinţenie, se familiarizează cu textele sfinte ale Scripturii şi devine tare în cuvintele ei (Fap. 18, 24-28).Însă, a o tălmăci numai Biserica prin clerul superior sau soborul episcopilor are dreptul.
Sfânta Scriptură poate fi citită de oricine, însă nu și interpretată de oricine
Din nefericire, astăzi mulţi creştini par să citească Sfânta Scriptură doar ca pe o carte deosebită şi cucernică şi nu ca pe o carte a adevărurilor divine care se cere interpretată stăruitor în lumina Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, a Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii şi întregii învăţături a Bisericii. Dintotdeauna, Biserica a învăţat că Sfânta Scriptură nu se poate interpreta decât în stare de rugăciune smerită, în întregul ei context şi în conformitate cu Sfânta Tradiţie.
Sfinții Părinți ai Bisericii au precizat că Biblia poate fi citită de orice creştin, dar nu poate fi tălmăcită de oricine, deoarece nu este o carte uşor de înţeles. Ea nu este o scriere pe înţelesul tuturor (II Petru 3, 16). Dimpotrivă, are unele locuri greu de înţeles din cauza vechimii sale, a obiceiurilor şi tradiţiilor vremii, al cuprinsului variat al celor 66 de cărţi etc. Însăşi Scriptura, prin textele sale, ne face mărturisire despre greutatea înţelesului adevărat. Astfel, Sf. Apostol Petru într-una din epistolele sale, vorbind despre epistolele Sfântului Apostol Pavel, spune că „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru, 3, 16), iar cazul învăţatului famen de la curtea reginei Candachia este concludent, el recunoscând că e greu să înţeleagă dacă nu-l va călăuzi cineva (Fap. 8, 31). Ea este o carte ce vorbeşte despre revelaţii dumnezeieşti care nu pot fi înţelese uşor fără o pregătire temeinică, iar orice interpretare liberă duce în mod inevitabil la pierzania sufletului celui ce interpretează eronat şi a altora la fel de neiniţiaţi, dispuşi să subscrie interpretărilor eronate.
Tocmai de aceea, ca nici o altă scriere, Sfânta Scriptură, nefiind înţeleasă în mod corect, a dat naştere la dispute aprinse, care uneori s-au soldat cu grave erori de doctrină. Şi atunci, pentru a se evita astfel de erori doctrinare, este nevoie de cineva care să explice credincioşilor aceste adevăruri. De aceea, într-una din omiliile sale, Sf. Ioan exclamă: „Să primim cu multă recunoştinţă cuvintele Scripturii; să nu depăşim măsura noastră, dar nici să iscodim cele mai presus de noi, aşa cum au păţit duşmanii adevărului, care, voind să cerceteze totul cu propriile lor gânduri, nu s-au gândit că este cu neputinţă omului să cunoască desăvârşit creaţia lui Dumnezeu” (Omilii la Facere, omilia II, II). Adevărata călăuză în cunoaşterea şi interpretarea Scripturii este Biserica, prin tot tezaurul învăţăturilor sale, cuprins atât în comentariile Sfinţilor Părinţi, cât şi în învăţătura cărţilor de cult. Biblia este a Bisericii şi numai Biserica o poate tălmăci fără greşeală, deoarece Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului”(II Timotei, 3, 15).
E blamată ușurința în interpretarea Scripturii
Sfântul Părinte atrage atenţia că, în interpretarea Sfintei Scripturi chiar şi un cuvânt sau o silabă sunt importante, deoarece cuvintele Scripturii sunt cuvintele Sfântului Duh. De aceea condamna, de la amvon, uşurinţa în interpretare şi pe cei ce se opresc doar la suprafaţa cuvintelor : „Eu vă rog pe toţi să nu treceţi cu uşurinţă pe lângă cele scrise în Dumnezeieştile Scripturi. Nu-i nici un cuvânt scris în Scriptură care să nu cuprindă în el multă bogăţie de idei; şi pentru că fericiţii profeţi au scris inspiraţi de Duhul Sfânt, de aceea cele scrise au mare comoară ascunsă în ele ... Nu este silabă, nu este chiar virgulă din Scriptură, în care să nu se afle comoară pusă în adâncul ei. De aceea se cuvine ca, povăţuiţi de harul cel de sus şi luminaţi de Duhul Sfânt, cu astfel de gânduri să citim dumnezeieştile cuvinte. Dumnezeiasca Scriptură n-are nevoie de înţelepciunea omenească pentru înţelegerea celor scrise în ea, ci de descoperirea Duhului, pentru ca, aflând adevăratul înţeles al cuvintelor ei, să primim din ele mult folos”. (Omilii la Facere, omilia XXI, I).
De ce Dumnezeu nu a făcut înțelese cuvintele Scripturii încă de la prima citire a ei?
În alt loc, Sf. Ioan explică de ce Iubitorul de oameni, Dumnezeu, n-a făcut lesne înţeles, la simpla citire, toate cuvintele Scripturii şi nu a clarificat sau lămurit totul, aceasta „tocmai ca să ne trezească din trândăvie şi să fim cu mare luare aminte, ca aşa să culegem folosul din ele. De obicei rămân mai bine înfipte în mintea noastră cele pe care le găsim cu greu şi după multă cercetare, pe când cele pe care le descoperim uşor zboară iute din mintea noastră” (Omilii la Facere, omilia XXXII, I). Pe de altă parte, „slăbiciunea minţii noastre este de vină că Scriptura foloseşte cuvinte atât de grosolane, adică cuvinte nepotrivite fiinţei Dumnezeirii. Auzul nostru omenesc nici n-ar fi putut înţelege altfel cuvintele Scripturii, dacă nu ar fi avut parte de un pogorământ atât de mare” (Omilii la Facere, omilia XIII, II).
Pregătirea unui bun exeget
Pentru a reda adevăratul sens şi a explica în mod corect textele sfinte, marele antiohian este convins că exegetul are nevoie de multe privegheri, de multe rugăciuni, ca să poată interpreta textul (Omilii la Matei, omilia IV, I), multă grijă, multă sârguinţă şi multă veghere, pentru a pătrunde în adâncul Sfintei Scripturi, subliniind că cei leneşi şi îngâmfaţi nu vor dobândi niciodată înţelepciunea (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXI, 1), şidoar când sufletul şi mintea îi sunt curate, el primeşte cu uşurinţă cuvântul adevărului (Omilii la Matei, omilia XXV, I). Apoi, exegetul trebuie să consulte şi spusele altor interpreţi ai Scripturii, aşa cum a făcut şi Hrisostom însuşi : „nu vă voi spune numai părerile mele, ci voi aduce şi spusele altor interpreţi ai Scripturii, pentru ca prin compararea acestor păreri să fac mai clar adevărul. Este, dar, de neapărată trebuinţă să vă spun şi părerile altora” (Omilii la Matei, omilia XXXVI, II).
Sensul spiritual de interpretare a Bibliei
Făcând referire la sensul spiritual de interpretare a Scripturii, Sf. Ioan arată că nu-i este străin şi nici dezagreat, ci dimpotrivă, însă subliniază şi valoarea istorică şi literală a textului : „Dacă cineva ar vrea să interpreteze această minune (scoaterea diavolilor din oameni la porunca Mântuitorului şi intrarea lor în porci – n.n.) şi în sens spiritual, nimic nu-l opreşte. Dar istoria rămâne istorie” (Omilii la Matei, omilia XXVIII, IV). Panicat, îngrijorat şi neîngăduitor se arată a fi însă atunci când unii încearcă „să spună basme când tâlcuiesc Dumnezeiasca Scriptură, pe cei care introduc în dumnezeieştile dogme propriile lor gânduri” (Omilii la Facere, omilia XXIV, VI).
Sfântul Părinte susţine că aceste scrieri sfinte nu sunt scrise la întâmplare şi fără rost, ci toate spre binele şi folosul nostru, chiar dacă folosul unora nu-l ştim. Că nu putem cunoaşte cu de-amănuntul totul, „dar chiar dacă am putea cunoaşte atât cât ne este cu putinţă pricinile unor fapte din Scriptură, totuşi şi aşa mai rămâne încă o comoară ascunsă, foarte tainică şi greu de tălmăcit” (Omilii la Facere, omilia XLIV, IV), în toate cărţile ei. 
Sf. Ioan – un mare pasionat de lectura și aprofundarea Scripturii Sfinte
În omiliile sale despre pocăinţă, marele arhipăstor îşi dezvăluie pasiunea sa pentru lectura şi aprofundarea Scripturii şi spune: „Îmi place să vă citesc mai des cuvintele Legii! O, de-aş putea să vi le citesc toată ziua! Dar, mai bine spus, nu vouă, ci celor vinovaţi de păcate; dar şi vouă, că şi voi veţi ajunge mai întăriţi, iar cei bolnavi îşi vor redobândi iute sănătatea” (Omiliile despre pocăinţă, omilia a şasea). Într-una din zilele Postului Sfintelor Paşti, îi sfătuieşte pe credincioşi, prin cuvintele: „Reîntorşi acasă, să punem două mese: una cu bucatele trupului, alta cu bucatele Sfintei Scripturi; soţul să repete ceea ce a fost zis, femeia să se instruiască şi copiii să asculte, iar slujitorii să nu fie păgubiţi de lecturile noastre. Faceţi fiecare din voi o biserică în casa voastră” (In Gen. Sermo VI, 2).
Sf. Ioan, ca arhipăstor al Constantinopolului, le tâlcuia şi el, în omiliile sale, Sfintele Scripturi auditoriului: „Căci tâlcuim Scripturile nu numai ca să le învăţaţi, ci ca să vă şi îndreptaţi năravurile. Şi de nu se va face aceasta, de prisos citim, de prisos tâlcuim. Şi pentru un luptător intrând în locul cel de luptă uns şi pregătit cu toată grija de mâinile antrenorului, dar venind lupta, acel meşteşug se va dovedi nefolositor, atunci de prisos a mai intrat în locul cel de luptă, aşa şi voi venind aici şi învăţându-vă toate luptele şi meşteşugurile diavolului, dar dacă atunci când va veni vremea luptelor vă veţi împiedica, văzând faţa frumoasă, înălţându-vă cu mândria, sau biruindu-vă de orice alt gând rău, în zadar aţi intrat aici” (Cuvânt la neluminarea scripturii celei vechi, la iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi cum că nu se cuvine a ne învinui unii pe alţii).
Sf. Ioan Hrisostom – model de exeget
În predicile sale, Sf. Ioan a comentat mare parte din Sfânta Scriptură. Predicile hrisostomice erau creaţii vii, palpitante care erau culese de stenografii vremii, numeroşi şi siguri pe ei. Multe dintre discursurile sale explică Sfânta Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi îndemnuri la sfinţenie. Sf. Ioan comentează cea mai mare parte a cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la cartea Facerii şi până la Epistola către Evrei. Sf. Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. El nu încetează să revină la epistolele sfântului apostol pe care le explică în detaliu auditorilor săi din Antiohia şi din Constantinopol şi în care găseşte sfaturi admirabile.
Sfânta Scriptură este, pentru Hrisostom, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice orator sau exeget de cele sfinte. Fidel principiilor Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. El nu se teme să facă, atunci când se impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura morală a textului. Utilitatea pentru auditorii săi este întotdeauna unicul scop pe care şi-l propune.
Genialitatea Sfântului Ioan Gură de Aur şi harul dăruit lui Dumnezeu, care, după istorisirile aghiografe ale vieţii sale, l-a secondat pururea, au scos din textele Sfintei Scripturi sensuri şi aspecte nebănuite şi nesesizate de alţii. De altfel, toată teologia Sfântului Ioan Gură de Aur nu este altceva decât o interpretare a Sfintei Scripturi.Obiceiul său era să ia Sfânta Scriptură, carte după carte, şi astfel avem, în aceste predici, o mină de expoziţii, de interpretări, de perioade glorioase. El ţinteşte către scopuri reale şi realizabile şi vrea rezultate imediate.
Cu imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi le transmite cu o vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.
În Cartea Sfântă, toată strădania nu stă în alcătuirea frazelor, nici în frumuseţea cuvintelor ca în celelalte cărţi ale înţelepciunii omeneşti, pentru că Scriptura are frumuseţea ei proprie, pentru că ea „înfloreşte harul cel dumnezeiesc. În cărţile înţelepciunii lumeşti abia de poţi scoate o idee după o întinsă şi bogată vorbărie; în Scriptură, după cum ştiţi, adeseori un scurt cuvânt e îndestulător ca să ţesem o întreagă învăţătură” (Omilii la Facere, omilia XXXVII, I).
Nimeni nu ştiut să folosească mai bine Scriptura inspirată pentru a desăvârşi formarea duhovnicească a poporului creştin. Sfânta Scriptură a fost pentru el cartea pe care numai moartea a putut să i-o smulgă din mână.
++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Cuvântul al XXIII-lea Despre pocainta si frica de Dumnezeu. Ce razboi are sufletul si ce chin are inima celui ce se pocaieste cu duhul umilit. Ce cuvinte spune el si cum se roaga Stapânului, Celui iubitor de oameni.

            Ascultati cuvintele mele, alesii mei fii, dobânda mea, ascultati-ma daca în adevar ma iubiti si ma socotiti parintele vostru. Care om având inima atinsa de otrava si fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere în launtrul sau, mai ia aminte la ranile usoare de pe trupul sau si se mai îngrijeste de ele? Ca durerea inimii sale nu-i da pas sa mai ia în seama si sa vada cele de pe trupul sau. Durerea si chinul nesuferit al inimii îl face sa uite toate ranile de pe trup, îsi sfâsie hainele cu mâinile si cu unghiile îsi zgârie ranile de pe trup. Uita si de parinti si de prieteni si nu-si mai arunca ochii asupra nimanui. Nu se mai uita încruntat la cel ce îl ocaraste, îsi lasa averea sa i-o jefuiasca cine vrea. Nu-si mai manânca cu placere pâinea ca e plina de amaraciune; fara placere îsi bea vinul, fiind satul de durere. Celor ce îl cheama la ospete le raspunde cu mânie: „Plecati de la mine, ca moartea îmi zdrobeste inima si ce stiu eu daca nu ma va lua degraba? Mi-i sila sa mai traiesc în aceasta viata, fiindca viata e moartea si eu nu stiam\". El nu se mai culca pe patul sau de odihna, ci sta pe pamânt, tavalindu-se si zbatându-se cu mari strigate si gemete, neluând aminte la cei ce-l vad facând aceste nepotrivite lucruri sau la cei ce îi aud strigatele si clevetesc împotriva lui. Ochii lui s-au prefacut în izvoare din care se revarsa pârâu de lacrimi, decât sa ajute la vedere. Ca pe un înger fericeste el pe tot omul, pe cei ce traiesc, pe cei ce au fost si pe cei ce înca n-au venit pe lume. De asemenea pe tot dobitocul, pe toata târâtoarea si pe toata suflarea o fericeste, zicând: „Cât de binecuvântate sunt fapturile lui Dumnezeu, ca traiesc fara osteneala în bucuria sufletului si a vietii lor, numai eu singur îmi port povara pacatelor, sunt judecat cu judecata de foc si ma chinuiesc singur pe pamânt\".

            Pe toti oamenii îi priveste la fel si pe fiecare îl cinsteste ca pe un sfânt pentru Domnul, iar ca un necurat sta înaintea tuturor cu cuviincioasa teama. Nu mai face deosebire între drept si nedrept, ci pe toti îi socoteste deopotriva, fie ei curati sau necurati. Numai el singur sta departe de toata faptura care se afla sub cer, si zace pe gunoiul nenumaratelor sale pacate, înfasurat de întunericul nestiintei si al durerii, care nu mai au sfârsit. Iar puroiul ranilor sale nu-l rade cu vreun hârb ca Iov, ci cu unghiile lui, din pricina nesuferitei dureri a inimii. Fiindca Iov desi era lovit în trup, dar îsi vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe când el îsi vede otravit de pacate nu numai trupul ci si sufletul, si de aceea durerea lui este de zece ori mai mare decât rana lui Iov. Pe urma el este parasit de toti, de familie, de prieteni si de cunoscutii cei din lume. Ca acestia, dupa ce vor sta putin împreuna cu el si vor lacrima pentru netamaduita lui durere si vor vedea nemângâierea sufletului sau, se vor îngretosa de dânsul si vor merge fiecare la ale sale. Ramas singur, parasit si lepadat si vazându-si el nenorocirea, întristarea si durerea sufletului sau, plânge si striga cu deznadejde catre Atotputernicul Dumnezeu: „Iata, vezi Doamne, ca nimic nu este ascuns de Tine! Eu, faptura mâinilor Tale n-am facut lucrurile pe care Tu le-ai poruncit, ci ca un nebun am lucrat toata rautatea. Tu esti bun si eu nu Te stiam, dar acum am auzit vorbindu-se de Tine si m-am cutremurat si ce sa fac nu stiu! Am simtit Judecata Ta si gura mea nu gaseste cuvânt de aparare. Pentru ca n-am facut pe pamânt nimic vrednic a ispasi macar un cuvânt desert grait de mine. Apoi omul, chiar de ar împlini toata dreptatea, o face ca rob si ca datornic si nu are ce sa dea în schimb pentru pacatul sau; dar la Tine este milostivirea. Pacatul este moarte si care om fiind omorât de pacat poate învia singur? Fara îndoiala, nimeni! Numai Tu singur fiind mort ai înviat, pentru ca n-ai facut pacat, nici nu s-a gasit minciuna în gura Ta. Si care om murind în pacate, nu se va cai? Dar nu-i va mai fi de nici un folos; asa Stapâne Atotputernice si eu ma caiesc ca am facut lucruri rele; nu ca sa-mi fie îndreptatita pocainta, ca pocainta este recunoasterea pacatului. Acum vezi Atotvazatorule Doamne ca nimic n-am afara de trup si nici un folos n-am din lipsirea mea de bogatie. Tot sunt o rana si de nicaieri n-am izvor de mântuire; ca-s lepadat si iadul m-a înghitit de viu. Doamne, vezi, Tu singur poti sa ma ridici si sa-mi tamaduiesti durerea inimii, fiindca mâna Ta e puternica în toate si ajunge pâna în fundul adâncului, plinind toate câte le voieste. Sa zic: «Miluieste-ma», nu îndraznesc, pentru ca sunt nevrednic. Ci Tu, Doamne, vezi!”

            Atunci, Preamilostivul Dumnezeu degraba îl va auzi pe el; îi va potoli îndata durerea si va usura scârba inimii sale. Ca iubitor de oameni fiind nu rabda sa vada faptura mâinilor Sale în asa strâmtorare si durere. Ci îsi revarsa multa si negraita Sa milostivire spre omul acela care nu s-a lenevit sa împlineasca toate cele zise, precum si peste cei ce asculta cu credinta si-s gata sa imite aceasta pocainta; mai întâi cu fapta si apoi s-o încredinteze si cuvântului, prin scris. Îsi revarsa peste el bunatatea Sa, îi preschimba în bucurie necazul, iar durerea inimii i-o schimba într-un vin plin de dulceata, fâcându-l sa verse afara veninul sarpelui, care-i rodea cele dinauntru ale sale. De acum înainte, el nu-si mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite si nici nu se mai întoarce sa caute bogatiile parasite când era ranit de pocainta, nici nu mai doreste altceva. Fiindca Dumnezeu Cel Preaînalt i-a dat o sanatate mai scumpa decât toate bogatiile pamântului, care-i aduce în inima o negraita bucurie de zece ori mai mare decât întristarea de mai înainte.

            Aceasta bucurie la rândul ei îi tamaduieste durerea care-i chinuia trupul si omul îsi da seama, ca de acum înainte nu se va mai atinge rana de inima lui, iar aceasta încredintare îi sporeste îndoit bucuria inimii. Cei de aproape ai lui, care-i stiau întristarea lui cea dinafara, nestiind bucuria tainica ce l-a cuprins, îl vor caina, zicând: „Iata om care n-a cunoscut fericirea; care duce o viata plina de întristare si suferinta si zilele lui nu se deosebesc cu nimic de ale celor biciuiti pentru pacatele lor\". Doar el singur stie ca viata sa e plina de multumire si veselie, ca inima bucuroasa râde de moarte, si ca iadul n-o mai stapâneste, pentru ca aceasta bucurie e fara sfârsit. Acest om se bucura de mii de ori mai mult decât cei plini de sanatate si frumusete trupeasca, mai mult decât cei ce au haine si bogatii, mai mult decât toti cei ce pe nedrept sunt socotiti fericiti pe pamânt. Acel om stie ca saracia cu o astfel de bucurie e mai buna decât toata lumea cu toate bucuriile ei. Fiindca cele legate de trup si de viata aceasta iadul le va mânca, moartea le va stapâni, pe când bucuria produsa în suflet de aceasta sanatate nu poate fi biruita de nimic din toate acestea, fiindca nu-i din aceasta lume. Ca nu din slava i-a venit lui, nici din multimea bogatiei, nici din sanatatea trupeasca, nici din lauda oamenilor sau din alt lucru de sub cer, ci din necazul si din amaraciunea sufletului s-a produs si din întâlnirea cu Duhul lui Dumnezeu, Cel mai presus de Ceruri. Ca strâmtorata si curatita de Duhul, inima lui a izvorât o bucurie nemincinoasa si neamestecata cu întristarea. […]

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

__._,_.___

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Watch \"Despre impartasirea cu Sfintele Taine\" on YouTube

https://youtu.be/LTYcMPxjcjQ

Watch \"Pr Arsenie Papacioc Despre Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie Constanta 2004\" on YouTube

https://youtu.be/K-2onQ0cWGs

Ai păcătuit? Intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”

DE ADMIN · PUBLICAT 26 MARTIE 2017 · ACTUALIZAT 26 MARTIE 2017

Ești păcătos? Nu deznădăjdui! Intră în biserică pentru pocăinţă. Ai păcătuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am păcătuit!”. E chiar atât de greu să-ţi mărturiseşti păcatul? Dar dacă nu te osândeşti singur pe tine, îl vei avea osânditor pe diavol. Grăbeşte-te şi răpeşte-i această lucrare; căci, adevărat, lucrarea lui este să osândească. Grăbeşte-te şi stinge păcatul; căci ai un osânditor care nu poate să tacă.
Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: „Am păcătuit”. Fiindcă este scris: „Mărturiseşte-ți tu mai întâi păcatele, ca să poţi fi îndreptăţit” (Isaia 43, 26). Mărturiseşte-ţi păcatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemănător. Un cuvânt doar: „Am păcătuit”.
Şi de unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi răspund: în Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Extras din ”Problemele Vieții”, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, pag. 72