Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)
0 views
Skip to first unread message
Parohia Cardiff
Sep 20, 2015, 5:25:01 AM9/20/15
to Parohia Cardiff
Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor
Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".
“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)
Numărul 79 (2015), Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)
Evanghelia: Marcu 8, 34-38; 9, 1*
Z is-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea în-treagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.
Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.
*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu
Marele examen al Crucii: lepădarea de sine
Părintele Arsenie Boca
“Oricine voieşte să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie!\" (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)
Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii, iată atâtea nume în legătură cu crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fară aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte. Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.
A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întânit real cu Iisus, clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a-o desfăşura între oameni. De altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină. Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. “Adevărul vă va face liberi\'\'. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. Şi când se întâmplă aceasta? Când Îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la “eul\" nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul. Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus - în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl - şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţe şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin – dacă nu mult - chipul lui Iisus din viaţa noastră. Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum “s-a întâmplat\", a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut “noi\", în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire. (…)
Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem de la: “Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce\". (Filipeni 2, 6-8) Aşadar, desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea. Atunci când oarecine întreba pe Sfântul Isaac Sirul: “Ce e desăvârşirea?\", Sfântul răspundea: “O prăpastie de smerenie!\" Prin urmare, pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă “în fiecare zi\". Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune grâul cu neghina, desăvârşindu-se între laolaltă, până la seceriş. (…)
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ - căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa: răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. “Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.\" (Sfântul Vasile cel Mare, “Despre invidie\", P.G. 31, 377)
Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, i-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre “de fiecare zi\", până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor. Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi. La noi nu sunt semnele sfinţilor. Dar zic însă, Providenţa ştie hotărârea noastră: cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi!
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, 2006
Vitamine duhovniceşti
Înclinaţia pentru dominare şi lupta pentru întâietate
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: “Să vă iubiţi unul pe altul”. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a “căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este Însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. (…) Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. (…)
Aşadar nu vreo oarecare funcţie în viaţa pământească mântuieşte pe om, ci pe om mântuieşte numai viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Dacă omul păzeşte poruncile, şi le păzeşte cu adevărat, cu simţământul că Domnul le-a grăit ca fiind ultima descoperire oamenilor despre cum trăieşte Însuşi Dumnezeu, întreaga noastră viaţă va deveni alta. Şi desi, din afară nimic nu se vede, dar toată frumuseţea şi puterea, toată puternicia vieţii veşnice se află înlăuntrul omului. Iar noi ne învăţăm această taină a iubirii lui Dumnezeu treptat.
Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com
Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.
“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)
Numărul 79 (2015), Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)
Evanghelia: Marcu 8, 34-38; 9, 1*
Z is-a Domnul: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa, O va pierde; iar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui. Că ce-i foloseşte omului să câştige lumea în-treagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri“.
Şi le spunea: „Adevăr vă grăiesc că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“.
*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu
Marele examen al Crucii: lepădarea de sine
Părintele Arsenie Boca
“Oricine voieşte să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie!\" (Marcu 8,34 şi Luca 9,23)
Crucea: podoaba Bisericii, lauda lui Pavel, semnul Fiului Omului, semnul sfintei cruci, suferinţa noastră cea de toate zilele, crucea suferinţei, harul crucii, iată atâtea nume în legătură cu crucea. Dar cea mai grea cruce e lepădarea de sine: nu poţi fi liber fară aceasta. Libertatea cu atâta se plăteşte. Să depănăm litania acestei porunci şi condiţia primă de-a putea urma pe Iisus.
A fi creştin însemnează mai mult decât apartenenţa ta doctrinară la creştinism. A crede în Iisus înseamnă mai mult decât semnifică vorbele. Iată ce însemnează: a te strămuta din tine în El; însemnează a-L face pe El inima ta; însemnează să ai un moment, o clipă în viaţa ta, în care te-ai întânit real cu Iisus, clipă, pe care să nu-ţi ajungă viaţa întreagă de-a-o desfăşura între oameni. De altfel acesta şi e semnul că eşti un convertit al lui Iisus: că te-ai dedicat Lui irevocabil. Toată vremea ta viitoare nu-i decât desfăşurarea clipei aceleia, decizia, a cărei bogăţie nu se mai termină. Până nu te-ai lepădat de tine eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la el, cel adevărat: lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu.
Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de-a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii spiritului. “Adevărul vă va face liberi\'\'. Înţelegem deci, că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii, fără ieşire. De aci ne scoate Iisus. Şi când se întâmplă aceasta? Când Îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care-o simţim când renunţăm la “eul\" nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul. Noi ne făgăduim să-L urmăm pe Iisus - în marea călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl - şi, prin simpla noastră hotărâre, Providenţa divină realizează treptat această dorinţă a noastră. Aşa dăm de primul examen de admitere, examenul crucii. Până aci noi eram o sumă de dorinţe şi aranjamente pământeşti, care întunecau puţin – dacă nu mult - chipul lui Iisus din viaţa noastră. Deci crucea e, la acest loc, o linie înainte a dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca pe-o experienţă de cruce. Trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca să pricepem că aşa cum “s-a întâmplat\", a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut “noi\", în vederea noastră îngustă. Suferinţa aceasta, care ne simplifică treptat viaţa, care ne pune condiţia crucii în faţă, e simbolul nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire. (…)
Învăţătura desăvârşită a lepădării de sine o avem de la: “Cel ce, în chipul lui Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se până la moarte - şi încă moarte de cruce\". (Filipeni 2, 6-8) Aşadar, desăvârşita lepădare de sine e totuna cu smerenia. Iar cu aceasta s-a definit desăvârşirea. Atunci când oarecine întreba pe Sfântul Isaac Sirul: “Ce e desăvârşirea?\", Sfântul răspundea: “O prăpastie de smerenie!\" Prin urmare, pe căile desăvârşirii lăuntrice nu poţi merge sporind, decât primind cu bucuria acestui rost, toate împotrivirile şi absurdităţile ce ni se întâmplă “în fiecare zi\". Acesta şi e rostul pentru care Providenţa menţine contemporane şi în permanentă tensiune grâul cu neghina, desăvârşindu-se între laolaltă, până la seceriş. (…)
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune, este, în lumea aceasta, cea mai uriaşă putere asupra răului. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe cruce. El, Fiul Tatălui şi Slava, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit ateismului lui Iuda, ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ - căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa: răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege. Toate acestea nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Crucea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om, ci, înţelegându-l, nesfârşit îl iartă şi-i stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau, şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acei contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. “Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea, oamenii îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu biciul pe izbăvitorul oamenilor, şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii.\" (Sfântul Vasile cel Mare, “Despre invidie\", P.G. 31, 377)
Iar Iisus şi pentru aceştia s-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, i-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte cu fiecare din răutăţile noastre “de fiecare zi\", până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe cruce, fiecare în veacul său, pentru că Iisus e în toate veacurile.
Modelul, desăvârşirea lui Iisus în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor. Iată nebiruita armă: lepădarea vieţii noastre pe cruce, care a făcut pe sfinţi. De dragostea lui Iisus nu-i mai putea despărţi nimic: nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de durere şi plăcere, ci au covârşit şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea lui Iisus.
Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi ale vieţii în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini peste steaua din frunte şi nu ne-a bătut nimeni piroanele în tălpi. La noi nu sunt semnele sfinţilor. Dar zic însă, Providenţa ştie hotărârea noastră: cine vrea să urmeze lui Iisus şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate cuprinde firea omenească, asemenea va fi!
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Editura Charisma, 2006
Vitamine duhovniceşti
Înclinaţia pentru dominare şi lupta pentru întâietate
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: “Să vă iubiţi unul pe altul”. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a “căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este Însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. (…) Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. (…)
Aşadar nu vreo oarecare funcţie în viaţa pământească mântuieşte pe om, ci pe om mântuieşte numai viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Dacă omul păzeşte poruncile, şi le păzeşte cu adevărat, cu simţământul că Domnul le-a grăit ca fiind ultima descoperire oamenilor despre cum trăieşte Însuşi Dumnezeu, întreaga noastră viaţă va deveni alta. Şi desi, din afară nimic nu se vede, dar toată frumuseţea şi puterea, toată puternicia vieţii veşnice se află înlăuntrul omului. Iar noi ne învăţăm această taină a iubirii lui Dumnezeu treptat.
Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com
Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.
Reply all
Reply to author
Forward
0 new messages