Numărul 97 (2016), Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)
1 view
Skip to first unread message
Parohia Cardiff
Jan 24, 2016, 3:42:31 AM1/24/16
to Parohia Cardiff
Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor
Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".
Psalm…
Aș vrea să văd …!
Hristos trecea prin Ierihon și tot vorbind, mergând încet,
Un orb văzu în mintea lui trecând Iisus din Nazaret.
Și totuși orbul îi întreabă, simțind mulțimea fremătând:
„Cine-i ce trece-n prejma mea, orașul nostru străbătând?”
Un trecător îi zice-n grabă: „Este Iisus din Nazaret!”
Îi dete doi dinari, mustrându-l: „Să taci din gură…! Fii discret..!”
Dar orbul nici nu vrea s-audă și-ncepe tare a striga:
„Iisuse , Fiu născut din David, ai milă și de viața mea!”
În treacăt, câțiva iar îl mustră, voind să-l ducă-ntr-un iatac.
Iisus s-oprește lângă dânsul și-i zice blând: „Ce vrei să-ți fac?”
Ca și toți orbii ce nu au văzul, însă cu mintea lor pre-văd
Și-acesta zice, mai în grabă: „O, Doamne sfinte, vreau să văd!
Aș vrea să văd Lumina lumii, Cea care-n lume a venit;
Aș vrea să văd, în dimineață, cum soarele a răsărit;
Aș vrea să văd Cuvântul Vieții, venit în lume ca Logos;
Aș vrea să văd, cu ochi-n lacrimi, frumosul chip al lui Hristos;
Aș vrea să vad ceru-n lumină ce din iubire fu creat;
Aș vrea să vad tot universul în conținutul lui bogat.
Aș vrea să văd în fiecare cum strălucește chipul Său;
Aș vrea să simt în tot pământul cum se slăvește Dumnezeu.
Aș vrea să văd un prunc în leagăn vorbind în somnu-i cu Iisus,
Aș vrea să văd pe mama care în lumea asta l-a adus.
Aș vrea să văd cum crește iarba prin munți, pe dealuri sau pe văi;
Aș vrea să simt cum Creatorul a pus în toate-ai Săi logoi ;
Aș vrea să văd cum apa curge dinspre izvor înspre ocean;
Aș vrea să simt cum Providența ne apără de cel viclean.
Aș vrea să văd cum Fiul veșnic e zugrăvit de iconar,
Aș vrea să simt cum se preface vinul în sânge pe altar.
Aș vrea să văd oamenii harnici muncind cu trudă pe ogor;
Aș vrea să văd îngeri din ceruri cântând cu oamenii în cor.
Aș vrea să văd cum își îndoaie genunchiul omul rugăciunii;
Aș vrea să văd cum se frământă chipul cel Sfânt în Casa Pâinii;
Aș vrea să văd căzând în noapte o lacrimă de pocăință;
Aș vrea s-aud văzând cu ochii pe cei ce zac în suferință;
Aș vrea să văd un pustnic ce în priveghi contemplă cerul
Aș vrea să știu cum el coboară din minte-n inimă misterul.
Aș vrea să vad bârna ascunsă în ochii mei întunecați,
Aș vrea să-nvăț cum să scot paiul din ochii cei înlăcrimați;
Aș vrea să văd în ghicitură Împărăția cea de Sus;
Aș vrea să gust nectarul vieții chemând mereu pe Domn-Iisus.
Aș vrea să vad cum minți curate sorbesc din cărți înțelepciune;
Aș vrea să văd tot mai mulți oameni cu drag venind la rugăciune.
Aș vrea să văd păstori destoinici, păzindu-și turma cu credință;
Aș vrea să văd smeriți călugări uscați de post și de căință.
Aș vrea să merg să văd bătrânii uitați în case de azil;
Aș vrea să știu că-n astă lume nu mai curg lacrimi de copil.
O, Doamne Sfinte, dă-mi vederea să-ți văd și chipul nevăzut!
S-aud cuvântul gurii Tale: Credința ta te-a mântuit!”
Meditație lirică la pericopa evanghelică din Duminica a 31-a după Rusalii alcătuită de Arhiepiscop Ioachim
“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)
Numărul 97 (2016), Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)
Evanghelia: Luca 18, 35-43*
Î n vremea aceea pe când Iisus Se apropia El de Ierihon, un orb şedea cerşind la marginea drumului. Şi auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“ Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai mult striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ Şi, apropiindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi când acela I-a fost aproape, l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ Iar el a zis: „Doamne, să-mi capăt vederea“. Şi Iisus i-a zis: „Capătă-ţi vederea! Credinţa ta te-a mântuit“. Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-L urma slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.
*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu
“Doamne, să văd” - a ne vedea mai întâi propria “nevedere”
Părintele Nicolae Steinhardt
“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39)
(…) Vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim - necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. (…)
“Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale, care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur, şi altceva: putinţa de a vedea - observa mai bine zis, reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile ori trăsăturile specifice altora - cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism, ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus, splendorile lumii acesteia.
“Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi, lărgirea câmpului vizual care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora, ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea, trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei.
“Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale “strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamaţiei “Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică, a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.
Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El ? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora (nu numai orbilor) asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros, toate relele ce le-a făptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. (…) Ce vedem? Pe noi, mai întâi. Mă văd pe mine, complet, nesulemenit, neamăgit, şi nu din lăuntru. Între fiinţă şi sine e acum distanţă uriaşă, o prăpastie. Şi mă cutremur şi mă înfior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă voi adăposti, pe cine chema în ajutor. Se adevereşte remarca lui Marcel Jouhandefeu: nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber şi rău fiind pot să nu-I deschid uşa. (…)
Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvintează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia personală; ne vedem aşa cum suntem - şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral, nu cum ne plăcea a ne socoti la fereală de orice posibilă învinuire; înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor imbecililor, răufăcătorilor si neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează. Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el - aşa cum, foarte probabil, le este şi altora. El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlaţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi.
Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum, înainte de obşteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Judecător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-i este firea. Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem cugeta a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţă prezentării noastre la Judecată în condiţii cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni. (…)
Să desprind toate splendorile lumii; să mă bucur, să mă delectez, să mă curăţesc, să mă înalţ, să mă consolez prin ele. Să-mi fie izvor de exaltare şi fericire, de punere sub obroc a ticăloşilor şi smintelilor care-mi dau concentric asalt. Să mă văd pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi străini, descotorosit de milă. Să-mi ţin ochii neclintit deschişi (…) şi îndreptaţi mai vârtos asupră-mi.
Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice că putem mânui o faclă, o lanternă, un laser şi încă de pe acest târâm putem cunoaşte neasemuita senzaţie a descoperirii noastre totale. (…) Fie ca această însuşire dată de Hristos fiecărui om - Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume - să ne pricepem a o pune în practică, mulţumind Celui Care ne-a încredinţat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii. (…)
Sursa: Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia
Vitamine duhovniceşti
Iubirea idolatră care ne fură bucuria
Şi acum mă refer puţin la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre băiat şi fată, pentru că e tema care vă preocupă cel mai mult şi care ne fură cel mai mult bucuria.
De obicei, ceea ce numim noi iubire în acest sens este o iubire idolatră. De ce? Pentru că băiatul (fata) caută să iubească pe aceea (acela) care este jumătatea lui (ei). Este o definiţie dată de Platon şi preluată cumva de toată filosofia şi antropologia seculară, în care se spune că la început omul a fost întreg, apoi a fost tăiat în două, bărbat şi femeie, şi aceştia se caută unul pe altul, şi – vezi Doamne – nu se potrivesc, şi de aceea ar fi atâţia nestatornici în iubirea aceasta. Aici e capcana vrăjmaşului! Dacă-l iubim pe celălalt pentru ceea ce ne lipseşte nouă îl vom transforma într-un obiect de care avem nevoie şi-l vom folosi pentru nevoile noastre. Vom face din el un idol, iar noi vom fi dependenţi, neajutoraţi, handicapaţi în iubirea noastră. Dar iubirea pe care ne-o porunceşte şi dăruieşte Dumnezeu nu este o iubire handicapată, ci o iubire care se dăruieşte pe sine. Pentru aceasta e nevoie ca mai întâi să facă Domnul o nuntă în mine.
Noi toţi avem şi o polaritate feminină şi o polaritate masculină în sufletul nostru. Noi, femeile, avem şi virtuţile care sunt specifice bărbatului, într-o mai mică măsură, pentru că sufletul nostru este întreg. N-a tăiat Dumnezeu sufletul nostru omenesc şi a făcut două jumătăţi; sufletul este acelaşi. Prin bărbat se manifestă virtuţile bărbăteşti: curaj, cucerire a celor din afară, rânduială, dar până când bărbatul nu se va împăca cu virtuţile feminine din el: tandreţea, răbdarea, dăruirea de sine, el nu va putea să iubească sănătos o femeie. Până când femeia nu se va împăca cu polaritatea masculină din ea: curajul, acea putere de a înfrunta cele din afară după măsura care-i este dată, nu va putea să iubească sănătos un bărbat.
Dar noi, când iubim, nici nu avem nevoie să ştim şi să ne gândim la asemenea lucruri. Totul e mult mai simplu: Mă duc la Dumnezeu! El mă face om întreg şi, atunci eu, întreagă, îl voi iubi pe iubitul meu. Dacă sunt bărbat şi vreau să iubesc o femeie, mă duc la Dumnezeu să mă facă întreg şi întreg o voi iubi pe femeia mea. Iubirea mea va fi dăruire de sine şi nu parazitare a celuilalt. Când o femeie este geloasă este semn că sufletul ei este bolnav. Ea vrea să ia de la bărbat ce n-are ea, vrea să-l bage înăuntru să-l ţină în posesie: “eşti al meu”. Bărbatul la fel: “eşti a mea”.
Aceasta este o iubire idolatră în care persoana celuilalt este transformată într-un obiect şi este posedat. De acest lucru nu ne vindecă decât Dumnezeu şi harul Său. Cu cât ne vom ruga mai mult: “Doamne, fă-mă întreagă şi să fiu prezentă în faţa lui şi să-i dau din deplinătatea mea”, atunci voi fi cu adevărat femeie. Şi ca bărbat la fel. Când simt că sunt geloasă alerg la părintele, mă spovedesc, caut înăuntrul meu să văd cu ce-i bolnav duhul meu, şi facându-mă sănătoasă nu voi mai fi geloasă, şi cu atât mai mult nici el nu va mai pleca după altele. De ce? Pentru că el va avea plinătatea la el acasă. Pentru că el umblă după himere, umblă după idoli. N-a găsit idolul în mine caută în altă parte. Ea umblă după himere, umblă după idoli, nu l-a găsit acasă, nu-l va găsi nici în altă parte, în clipa în care eu mă duc şi mă întregesc cu Dumnezeu, cel mai rău partener de viaţă poate să devină plinătatea bucuriei mele. Pot să-l iubesc aşa cum e. Că şi Dumnezeu mă iubeşte pe mine aşa cum sunt. Şi vom avea surprize: pe măsură ce creşte iubirea şi răbdarea noastră, descoperim că cel de lângă noi se vindecă. Îl vindecă Dumnezeu Care face minuni: că eu l-am bătut la cap 20 de ani şi nu s-a schimbat, iar când l-am lăsat în pace şi l-am dat pe “mâna” lui Dumnezeu, a început să se schimbe.
Sursa: Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com
Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.
Psalm…
Aș vrea să văd …!
Hristos trecea prin Ierihon și tot vorbind, mergând încet,
Un orb văzu în mintea lui trecând Iisus din Nazaret.
Și totuși orbul îi întreabă, simțind mulțimea fremătând:
„Cine-i ce trece-n prejma mea, orașul nostru străbătând?”
Un trecător îi zice-n grabă: „Este Iisus din Nazaret!”
Îi dete doi dinari, mustrându-l: „Să taci din gură…! Fii discret..!”
Dar orbul nici nu vrea s-audă și-ncepe tare a striga:
„Iisuse , Fiu născut din David, ai milă și de viața mea!”
În treacăt, câțiva iar îl mustră, voind să-l ducă-ntr-un iatac.
Iisus s-oprește lângă dânsul și-i zice blând: „Ce vrei să-ți fac?”
Ca și toți orbii ce nu au văzul, însă cu mintea lor pre-văd
Și-acesta zice, mai în grabă: „O, Doamne sfinte, vreau să văd!
Aș vrea să văd Lumina lumii, Cea care-n lume a venit;
Aș vrea să văd, în dimineață, cum soarele a răsărit;
Aș vrea să văd Cuvântul Vieții, venit în lume ca Logos;
Aș vrea să văd, cu ochi-n lacrimi, frumosul chip al lui Hristos;
Aș vrea să vad ceru-n lumină ce din iubire fu creat;
Aș vrea să vad tot universul în conținutul lui bogat.
Aș vrea să văd în fiecare cum strălucește chipul Său;
Aș vrea să simt în tot pământul cum se slăvește Dumnezeu.
Aș vrea să văd un prunc în leagăn vorbind în somnu-i cu Iisus,
Aș vrea să văd pe mama care în lumea asta l-a adus.
Aș vrea să văd cum crește iarba prin munți, pe dealuri sau pe văi;
Aș vrea să simt cum Creatorul a pus în toate-ai Săi logoi ;
Aș vrea să văd cum apa curge dinspre izvor înspre ocean;
Aș vrea să simt cum Providența ne apără de cel viclean.
Aș vrea să văd cum Fiul veșnic e zugrăvit de iconar,
Aș vrea să simt cum se preface vinul în sânge pe altar.
Aș vrea să văd oamenii harnici muncind cu trudă pe ogor;
Aș vrea să văd îngeri din ceruri cântând cu oamenii în cor.
Aș vrea să văd cum își îndoaie genunchiul omul rugăciunii;
Aș vrea să văd cum se frământă chipul cel Sfânt în Casa Pâinii;
Aș vrea să văd căzând în noapte o lacrimă de pocăință;
Aș vrea s-aud văzând cu ochii pe cei ce zac în suferință;
Aș vrea să văd un pustnic ce în priveghi contemplă cerul
Aș vrea să știu cum el coboară din minte-n inimă misterul.
Aș vrea să vad bârna ascunsă în ochii mei întunecați,
Aș vrea să-nvăț cum să scot paiul din ochii cei înlăcrimați;
Aș vrea să văd în ghicitură Împărăția cea de Sus;
Aș vrea să gust nectarul vieții chemând mereu pe Domn-Iisus.
Aș vrea să vad cum minți curate sorbesc din cărți înțelepciune;
Aș vrea să văd tot mai mulți oameni cu drag venind la rugăciune.
Aș vrea să văd păstori destoinici, păzindu-și turma cu credință;
Aș vrea să văd smeriți călugări uscați de post și de căință.
Aș vrea să merg să văd bătrânii uitați în case de azil;
Aș vrea să știu că-n astă lume nu mai curg lacrimi de copil.
O, Doamne Sfinte, dă-mi vederea să-ți văd și chipul nevăzut!
S-aud cuvântul gurii Tale: Credința ta te-a mântuit!”
Meditație lirică la pericopa evanghelică din Duminica a 31-a după Rusalii alcătuită de Arhiepiscop Ioachim
“Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el, şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20)
Numărul 97 (2016), Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon)
Evanghelia: Luca 18, 35-43*
Î n vremea aceea pe când Iisus Se apropia El de Ierihon, un orb şedea cerşind la marginea drumului. Şi auzind el mulţimea trecând, întreba ce este aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“ Şi cei ce mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu atât mai mult striga: „Fiule al lui David, miluieşte-mă!“ Şi, apropiindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi când acela I-a fost aproape, l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?“ Iar el a zis: „Doamne, să-mi capăt vederea“. Şi Iisus i-a zis: „Capătă-ţi vederea! Credinţa ta te-a mântuit“. Şi îndată şi-a căpătat vederea şi-L urma slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.
*)Texte preluate din ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, 2000, citată pe scurt: Biblia Bartolomeu
“Doamne, să văd” - a ne vedea mai întâi propria “nevedere”
Părintele Nicolae Steinhardt
“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39)
(…) Vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim - necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. (…)
“Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale, care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur, şi altceva: putinţa de a vedea - observa mai bine zis, reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile ori trăsăturile specifice altora - cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism, ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus, splendorile lumii acesteia.
“Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi, lărgirea câmpului vizual care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora, ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea, trezirea noastră din coşmarul urii şi intoleranţei.
“Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale “strâmtă” care apropie de Domnul. Exclamaţiei “Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor. În această semantică, a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.
Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El ? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora (nu numai orbilor) asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros, toate relele ce le-a făptuit cândva. Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. (…) Ce vedem? Pe noi, mai întâi. Mă văd pe mine, complet, nesulemenit, neamăgit, şi nu din lăuntru. Între fiinţă şi sine e acum distanţă uriaşă, o prăpastie. Şi mă cutremur şi mă înfior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce mă rezema, unde mă voi adăposti, pe cine chema în ajutor. Se adevereşte remarca lui Marcel Jouhandefeu: nu de Dumnezeu mă tem, fiindcă e atotbun, ci de mine însumi; liber şi rău fiind pot să nu-I deschid uşa. (…)
Iată darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvintează cu această minunată, supranaturală putinţă de a răsturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuaţia personală; ne vedem aşa cum suntem - şi fără a fi nevoie să recurgem la ipoteza unui corp astral, nu cum ne plăcea a ne socoti la fereală de orice posibilă învinuire; înzestraţi numai cu drepturi şi calităţi, neprihăniţi, stăpâni ai lumii, superiori tuturor imbecililor, răufăcătorilor si neînţelegătorilor de pe glob şi îndeosebi celor din câmpul energetic al imperialei noastre persoane. Încântătoarea iluzie încetează. Creştinului începe – sub acţiunea darului – a-i fi silă şi groază de el - aşa cum, foarte probabil, le este şi altora. El nu se mai consideră drept şi îndreptăţit, având neîncetat dreptate şi îndurând necazuri şi nevoi numai din culpa celorlaţi şi exclusiv datorită urii lor neîmpăcate, nu mai crede că-i este îngăduit orice, revenindu-le celorlalţi numai sarcina de a-l admira şi ridica în slăvi.
Să văd. Să mă văd, adică. Să mă pot osândi eu, acum, înainte de obşteasca judecată, la fel de fără părtinire ca atunci. De nu şi mai sever, pentru că Dreptul Judecător va fi, oricum, blând şi milostiv; aşa-i este firea. Judecata de Apoi prealabilă şi pregătitoare o putem cugeta a fi suprema harismă acordată creştinului, căci este cea mai utilă şi de priinţă prezentării noastre la Judecată în condiţii cât mai uşurătoare mandatului încredinţat îngerilor celor buni. (…)
Să desprind toate splendorile lumii; să mă bucur, să mă delectez, să mă curăţesc, să mă înalţ, să mă consolez prin ele. Să-mi fie izvor de exaltare şi fericire, de punere sub obroc a ticăloşilor şi smintelilor care-mi dau concentric asalt. Să mă văd pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi străini, descotorosit de milă. Să-mi ţin ochii neclintit deschişi (…) şi îndreptaţi mai vârtos asupră-mi.
Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice că putem mânui o faclă, o lanternă, un laser şi încă de pe acest târâm putem cunoaşte neasemuita senzaţie a descoperirii noastre totale. (…) Fie ca această însuşire dată de Hristos fiecărui om - Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume - să ne pricepem a o pune în practică, mulţumind Celui Care ne-a încredinţat-o, spre desferecarea noastră din cătuşele întunecimii. (…)
Sursa: Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia
Vitamine duhovniceşti
Iubirea idolatră care ne fură bucuria
Şi acum mă refer puţin la iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre băiat şi fată, pentru că e tema care vă preocupă cel mai mult şi care ne fură cel mai mult bucuria.
De obicei, ceea ce numim noi iubire în acest sens este o iubire idolatră. De ce? Pentru că băiatul (fata) caută să iubească pe aceea (acela) care este jumătatea lui (ei). Este o definiţie dată de Platon şi preluată cumva de toată filosofia şi antropologia seculară, în care se spune că la început omul a fost întreg, apoi a fost tăiat în două, bărbat şi femeie, şi aceştia se caută unul pe altul, şi – vezi Doamne – nu se potrivesc, şi de aceea ar fi atâţia nestatornici în iubirea aceasta. Aici e capcana vrăjmaşului! Dacă-l iubim pe celălalt pentru ceea ce ne lipseşte nouă îl vom transforma într-un obiect de care avem nevoie şi-l vom folosi pentru nevoile noastre. Vom face din el un idol, iar noi vom fi dependenţi, neajutoraţi, handicapaţi în iubirea noastră. Dar iubirea pe care ne-o porunceşte şi dăruieşte Dumnezeu nu este o iubire handicapată, ci o iubire care se dăruieşte pe sine. Pentru aceasta e nevoie ca mai întâi să facă Domnul o nuntă în mine.
Noi toţi avem şi o polaritate feminină şi o polaritate masculină în sufletul nostru. Noi, femeile, avem şi virtuţile care sunt specifice bărbatului, într-o mai mică măsură, pentru că sufletul nostru este întreg. N-a tăiat Dumnezeu sufletul nostru omenesc şi a făcut două jumătăţi; sufletul este acelaşi. Prin bărbat se manifestă virtuţile bărbăteşti: curaj, cucerire a celor din afară, rânduială, dar până când bărbatul nu se va împăca cu virtuţile feminine din el: tandreţea, răbdarea, dăruirea de sine, el nu va putea să iubească sănătos o femeie. Până când femeia nu se va împăca cu polaritatea masculină din ea: curajul, acea putere de a înfrunta cele din afară după măsura care-i este dată, nu va putea să iubească sănătos un bărbat.
Dar noi, când iubim, nici nu avem nevoie să ştim şi să ne gândim la asemenea lucruri. Totul e mult mai simplu: Mă duc la Dumnezeu! El mă face om întreg şi, atunci eu, întreagă, îl voi iubi pe iubitul meu. Dacă sunt bărbat şi vreau să iubesc o femeie, mă duc la Dumnezeu să mă facă întreg şi întreg o voi iubi pe femeia mea. Iubirea mea va fi dăruire de sine şi nu parazitare a celuilalt. Când o femeie este geloasă este semn că sufletul ei este bolnav. Ea vrea să ia de la bărbat ce n-are ea, vrea să-l bage înăuntru să-l ţină în posesie: “eşti al meu”. Bărbatul la fel: “eşti a mea”.
Aceasta este o iubire idolatră în care persoana celuilalt este transformată într-un obiect şi este posedat. De acest lucru nu ne vindecă decât Dumnezeu şi harul Său. Cu cât ne vom ruga mai mult: “Doamne, fă-mă întreagă şi să fiu prezentă în faţa lui şi să-i dau din deplinătatea mea”, atunci voi fi cu adevărat femeie. Şi ca bărbat la fel. Când simt că sunt geloasă alerg la părintele, mă spovedesc, caut înăuntrul meu să văd cu ce-i bolnav duhul meu, şi facându-mă sănătoasă nu voi mai fi geloasă, şi cu atât mai mult nici el nu va mai pleca după altele. De ce? Pentru că el va avea plinătatea la el acasă. Pentru că el umblă după himere, umblă după idoli. N-a găsit idolul în mine caută în altă parte. Ea umblă după himere, umblă după idoli, nu l-a găsit acasă, nu-l va găsi nici în altă parte, în clipa în care eu mă duc şi mă întregesc cu Dumnezeu, cel mai rău partener de viaţă poate să devină plinătatea bucuriei mele. Pot să-l iubesc aşa cum e. Că şi Dumnezeu mă iubeşte pe mine aşa cum sunt. Şi vom avea surprize: pe măsură ce creşte iubirea şi răbdarea noastră, descoperim că cel de lângă noi se vindecă. Îl vindecă Dumnezeu Care face minuni: că eu l-am bătut la cap 20 de ani şi nu s-a schimbat, iar când l-am lăsat în pace şi l-am dat pe “mâna” lui Dumnezeu, a început să se schimbe.
Sursa: Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei - Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Editura Doxologia, 2009
Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com
Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.
Reply all
Reply to author
Forward
0 new messages