Medicamente pentru suflet

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

SPOVEDANIA UNUI SFANT. Lupta cotidiana a SFANTULUI IOAN DE KRONSTADT cu patimile si ispitele IRASCIBILITATII si FURIEI, manifestate in viata de familie: “Dăruieşte-mi, Doamne, dragoste pentru cei de aproape ai mei, care trăiesc împreună cu mine. Dă-mi să rabd neputinţele lor, căderile şi răutăţile lor”

1) Despre viaţa lui de familie

[…]
Şezând la un ceai împreună cu Alexandra Petrovna Silina şi Alexandru Stepanovici Kedrov, în apartamentul lui Leapardavo, am întrebat din politeţe, fără un interes sincer cum se mai simte Ana Petrovna Lamanova. Şi mi s-a răspuns că e bine, sănătoasă. Eu, în loc să mă bucur pentru ea, am simţit în inimă mâhnire (iată, câta stricăciune’) pentru însănătoşirea ei, pentru tămăduirea de melancolia în care se afundase, de tristeţea şi deznădejdea cu care eu credeam că a fost pedepsită pentru limba ei ascuţită, cu care-i taie pe toţi şi pe fiecare în parte. O, inimă rea, invidioasă şi meschină, care te bucuri de nenorocirea altuia! De câte chinuri nu eşti vrednică, unealta a diavolilor! Plin de amărăciune, apăsat, tulburat şi ruşinat am rugat cu umilinţă pe Domnul să mă miluiască, iar El m-a izbăvit, alungând de la mine aceste ticăloase simţiri şi dăruindu-mi pace. Mai fă, după aceasta, voia inimii tale ticăloase! Să păzească Dumnezeu! În nimic rău sa nu o urmezi! Dacă eu aş şti că şi mie îmi doresc alţii acelaşi rau, ce aş face? Cum m-aş simţi? Aşadar, cum vrei să se poarte oamenii cu tine, astfel să te porţi şi tu cu ei. Bine pentru bine!
*
Dă-mi, Doamne, să trăiesc în bună înţelegere cu membrii familiei mele! Dă-i, Doamne, soţiei mele, Elisabeta, să mă asculte pe mine, soţul ei, întrucât de ascultarea ei atârnă pacea noastră. Dă-i surorii ei, Ana, înţelepciune, sa nu-i despartă pe soţi, că Tu eşti Cel ce ne-ai unit pe noi doi şi-ar fi prea dureros pentru mine, Doamne. Fie ca Ana, sora ei şi a mea, să se mulţumească cu ceea ce primeşte în dar: casă masă şi toate celelalte. Doamne, fă să nu mă scârbesc de ea, dă-mi răbdare!
Dă-mi sa mă bucur de dragostea soţiei şi a cumnatei mele. Ajută-le lor să facă treburile casei, iar nu să şadă fără rost.
Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai izbăvit de nenumărate ori de răutate şi furie împotriva surorii Ana Constantinovna, când toate privirile şi mişcările ei îmi păreau izvorâte din răutate şi mândrie, din rea-voinţă şi din împotrivire. Și chiar daca ar fi fost aşa, ce era? Nu e ea de vină, ci diavolul se năpusteşte asupra mea, pentru păcatele mele. Iar eu trebuie să biruiesc răul cu binele, mândria cu smerenia toate neplăcerile cu răbdarea. Şi ce este cel mai important e ca eu, in mine însumi, nu trebuie să am nici urmă de răutate. Diavolul mi-i cleveteşte continuu înlăuntrul meu pe semenii mei, în special pe văduvă şi pe orfane, pe soţie şi pe cerşetori. Mă aţâţă împotriva lor, iar eu mă enervez şi ma supăr pe ei. Trebuie să mă înarmez împotriva mea şi a patimilor mele, iar nu împotriva oamenilor.
Doamne, dă-mi să ţin minte mereu făgăduinţa pe care am facut-o în biserică pe data de 14 septembrie, în ziua praznuirii Înălţării Sfintei Tale Cruci. Am promis atunci sa-mi schimb cu desăvârşire modul de vieţuire, să tac mai mult acasă. Doamne, pune pază gurii mele! Prea cu ardoare doresc ca să muncească şi Ana Constantinovna care trăieşte ca un trântor. Şi asta nu-i bine, de vreme ce eu, din pricina acestei dorinţe pătimaşe, şi stăruitoare, simt faţă de ea antipatie şi duşmănie, ca şi faţă de o leneşă, o trândava şi-o scandalagioaică. De ce nu am faţă de ea sentimente creştineşti: blândeţe, nerăutate, îngăduinţă, răbdare, dragoste şi pace? Doamne, Tu toate le cunoşti. Miluieşte-ne pe noi! Îndreptează calea vieţii noastre după voia Ta!
16 septembrie, ora 1.00, la amiază.
[…]
Un uragan cumplit m-a potopit azi, chiar înainte de Privegherea pentru Duminică. Bine ar fi fost dacă n-aş mai fi trecut pe acasă: eu mă grăbeam să mă întorc la biserică, iar soţia m-a-ncuiat în casă. Toată Privegherea n-am fost în apele mele, ci indispus, tulburat. Abia făcând pocăinţă mi-am redobândit pacea. (Nu trebuia să trec pe acasă să-mi schimb centura!).
Mulţumesc Domnului, Care cu puterea Sa a oprit Duminică dimineaţă zbuciumul patimilor din mine, pentru lacrimile de pocăinţă din timpul citirii canonului, a Acatistului preadulcelui Iisus şi a Rugăciunilor dinaintea Împărtăşaniei. Pacea s-a sălăşluit în mine.
Dăruieşte-mi, Doamne, dragoste pentru cei de aproape ai mei, care trăiesc împreună cu mine. Dă-mi să rabd neputinţele lor, căderile şi răutăţile lor. Dă-mi să mă îmbogăţesc în dragoste, smerenie, nerăutate şi răbdare, în înfrânare, curăţie şi ascultare, în sârguinţă la lucru.
Toate sunt vis şi deşertăciune, în afară de dragoste.
La botezul săvârşit la familia Vişneacov m-am bâlbâit din cauza unei frici drăceşti. Mă tem de duhul necredinţei, al tăgăduirii şi al neseriozităţii pe care-l au ofiţerii şi laicii. Fiul lui Vişneacov, ofiţer din gardă, a fost naş. Dar exact intr-o astfel de situaţie e nevoie de calm şi de tărie, de bunăcuviinţa proprie cinului nostru. Puterea adevărurilor de credinţă ne obligă la aceasta.
Întăreşte, Doamne, după marea milă şi îndelunga Ta răbdare, liniştea şi pacea pe care mi le-ai dat după furtuna şi tulburarea stârnite de vizita pe care mi-a făcut-o ieromonahul Eugen de la Lavra Troiţei – Sfintei Treimi -Serghiev, de lângă Moscova, care era băut şi vorbea mult, zicând chiar şi cuvinte necuviincioase. Aprinzându-se de mânie, sora mea [cumnata] Ana Constantinovna – care ar fi trebuit să-l respecte, cel puţin pentru vârstă şi pentru rang – s-a aruncat asupra lui cu ameninţări şi cuvinte jignitoare. O, Doamne, de-ai înţelepţi-o şi-ai învăţa-o Tu însuşi, căci pe mine nu mă ascultă! Miluieşte-ne pe noi, Doamne! Răutatea este de la diavol, de aceea nu o sufăr. Te rog pe Tine, Doamne, dezrădăcineaz-o din temelie şi din mine, şi din ceilalţi!
Venind acasă, soţia mi-a dat bineţe. Este lucrarea Harului lui Dumnezeu. Îţi mulţumesc, Doamne!
Părerea mea despre ieromonahul Eugen… Este foarte necioplit, îi plac vinul şi femeile, îi place să se laude. Singur se laudă cu nesupunerea faţă de egumenul său, Damaschin. În plus, e certăreţ. A numit-o ticăloasă pe Ana Constantinovna pentru replicile ei. Doamne, nu-mi mai scoate în cale asemenea oameni, să nu mai văd un asemenea monah!
În această ceartă, mi-a revenit şi mie partea de vină. De ce nu am luat apărarea celei ofensate? De ce nu l-am alungat pe monah? Dar cum să-l alung pe oaspete?! Bine era să-l evite ea, ca să nu se certe.
O, suflete al meu, împotriva duşmanilor şi a casnicilor tăi, înarmează-te cu dragostea şi cu răbdarea. Nu fii tu însuţi duşmănos, aşa cum ai fost până acum!
Îmi respect soţia pentru dragostea statornică pe care o are pentru mine, în toată această atmosferă instabilă a vieţii noastre de familie.
Îmi pare rău de cumnata mea Ana, pentru metehnele ei dobândite din copilărie: îi desconsideră pe cei din jur şi e nesociabilă. Se socoteşte mai presus şi mai bună decât toţi. Nimeni nu se compară cu ea! Să nu îndrăznească cineva să o jignească!
Sunt îndatorat familiei Nesviţki: trebuie să-i respect şi să-i iubesc pe toţi membrii ei, să trăiesc în pace cu ei, bine slujindu-le, să-i preţuiesc şi să se reverse din casa mea, ca dintr-un izvor, dragoste către toţi.
M-am destăinuit din suflet soţiei mele, făcându-o să verse lacrimi. Şi mie mi s-a înmuiat inima, cu mila lui Dumnezeu. Este bine să ne deschidem sufletele unul în faţa celuilalt. Oare nu pe aceasta se bazează spovedania?

2) Părintele Ioan şi copiii

Redăm mai jos câteva însemnări referitoare la nepoatele Părintelui Ioan, pe care le avea din partea soţiei, fiicele cumnatei Ana Constantinovna – Rufina şi Liza -pe care Părintele le-a educat şi le-a rostuit în căsnicie.
Cât de des, aproape necontenit, şi cu câtă sălbăticie caută să mă stăpânească şi să mă nimicească pe vecie duşmanul meu înrăit – diavolul, învrăjbindu-mă şi în somn împotriva soţiei mele, care cu multă gingăşie îngrijeşte de fetiţe [nepoate, fiicele cumnatei văduve, Ana], de Rufina şi Liza. Astăzi mi-a înfăţişat-o rea, demonizată. Se făcea că era în vie, iar mama unui prunc oarecare i-a despicat cu toporul capul, în semnul crucii. Grozăviile satanei! Să te despice pe tine, satană, însuşi Dumnezeu!
Iartă-mă, Doamne, că pentru capriciile copilei Rufina m-am supărat pe soţia mea, care, tot răsfăţând-o, i-a stricat fetiţei caracterul cu prea multa-i îngăduinţă. Iartă-mă, pentru că din cauza lipsei de răbdare şi a enervării am spus că le voi mai ţine la noi în casă (pe mama-văduvă împreună cu copilele ei) numai până la vară.
După-amiază nu trebuia să beau pe săturate ceai şi cafea. Am greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi! Cât voi mai petrece în această neînfranare? Oare pentru aceasta a fost postul? Oare pentru aceasta, pocăinţa? Ca iarăşi să continui cu vechile păcate?

Parintele Ioan si Ana Constantinovna, cumnata lui

De viaţa sau de lâncezeala şi de lenea cumnatei tale, Ana Constantinovna, să nu te legi! Cunoaşte-te pe tine însuţi şi fă lucrul tău, iar pe ea las-o în grija lui Hristos, Capul trupului Bisericii, Păstorul sufletelor noastre. Văd cum duşmanul intenţionat mă îmboldeşte să observ la ea numai ce e rău, pe când cele bune le trec cu vederea. Astfel, am uitat că mi-a pansat degetul bolnav cu multă bunăvoinţă; că ieri, înainte de culcare, mi-a zis: „iertaţi-mă”, în vreme ce eu am rămas doar cu dorinţa de a-mi cere primul iertare. Mulţumesc şi pentru atât. Dumnezeu să fie cu ea şi cu mine! Învaţ-o, Doamne, să muncească şi nu-i îngădui numai să aştepte bogăţie, de parcă pentru ea ar trebui să pice din cer. învaţ-o lucrul, învaţ-o să muncească!
Dacă eu, de la un pahar sau unul şi jumătate, m-am simţit greoi, cum trebuie, oare, să se simtă cumnata mea, Ana Constantinovna şi fata ei, Rufina! Mama nu mănâncă niciodată de post, doar lapte, ouă şi carne. îi e scârbă de mâncarea de post! Ce se va alege de educaţia fiicei? Doamne, vindecă rătăcirea mamei, Ana!
Amintire despre mila Lui Dumnezeu faţă de mine Mergând azi, marţi, 27 martie, la un botez pe strada Pesocinaia, am întâlnit-o pe cumnata mea, împreună cu Rufina, plimbându-se cu trăsura şi am gândit: uite-o cât de des se plimbă! Nu poate să meargă pe jos?! Pe deasupra, în fiecare zi dă gata cinci sticle de lapte, mănâncă carne, nerespectând nici un post, şi trăieşte de parcă n-ar fi văduvă, ci o negustoreasă bogată sau soţie de general sau de conte… Şi toate acestea pe spinarea mea! Pentru o astfel de „doamnă” mi-am cruţai eu bunurile până acum?!
Am păcătuit şi m-am tulburat. M-am plimbat mult, rugându-mă şi căindu-mă pentru păcat, cerând iertare. Mi-am zis întru sine: pentru ce mă întristez? ce-mi lipseşte?! Unul Dumnezeu, Harul Său, dreptatea Lui, pacea, mila, dreptatea, dragostea! Celelalte, pământeşti, deşertăciune sunt! De cele necesare Se va îngriji Domnul.
Mulţumesc Domnului că mi-a auzit strigătul de pocăinţă şi m-a izbăvit de tulburarea şi de strâmtorarea furiei, dăruindu-mi pace, linişte, dezrobire şi Har.
Ce va ieşi din copila Rufina?! Să dea Domnul să fie ceva bun. Dumnezeu ne va arăta.
Acasă, ca urmare a unei irascibilităţi pricinuite de boală, m-am supărat pe soţie pentru că nu m-a lăsat să mă duc în camera mea, fiindcă o culcase acolo pe Rufina. La masă mi-am enumerat în gând toate îngrădirile pe care mi le pune.Recunosc, sunt orgolios, capricios, încăpăţânat! De acum încolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să fiu atent, să las deoparte toanele şi să trăiesc în bună înţelegere, pace, linişte şi nerăutate. Soţia adevărat grăieşte că uneori n-am dreptul să deschid gura.
Toate câte le fac acasă sunt pline de mândrie şi de îmbufnare. Rufina m-a numit taică bosumflat.Cine a vorbit de fapt prin gura ei?! Trebuie să ascult glasul îngerului.
Mulţumesc Domnului pentru o nouă minune a milostivirii Sale, pentru că m-a izbăvit din nou să nu mă înfurii. După Liturghie am venit acasă, m-am dus în grădină, unde era dădaca împreună cu Liza, micuţa de un an. Salutând-o, i-am cerut să-mi dea mânuţa, dar ea a luat pământ şi a aruncat în mine. Simţind prezenţa celui rău în ea, m-am supărat. Am intrat în casă şi m-am supărat şi pe soţie, din cauza surorii ei, reproşându-i că niciodată nu mi-a cerut permisiunea de a locui în casa noastră. O, cât de crud şi-a bătut joc de mine vrăjmaşul! Chiar şi acum, după reînnoirea cu Sfintele Taine… Cu ce îndrăzneală a intrat în inima mea! Plecând însă de acasă, pentru că trebuia să fac o slujbă pe vaporul lui Dinner, m-am rugat, m-am pocăit, mi-am cunoscut nebunia, rătăcirea, orgoliul, pretenţiile prosteşti. Mă rugasem şi acasă, căzând în genunchi în faţa Domnului. Am continuat să stărui în rugăciune, nu numai în drum către Dinner, ci şi în apartamentul lui, apoi mergând de la el spre vapor şi abia când am ajuns acolo, Dumnezeu mi-a îndepărtat lepra de pe suflet, mi-a tămăduit rana inimii, a ridicat de la mine necinstea. Mi-am dat cuvântul că o să-mi păzesc cu trezvie gândurile şi inima şi că niciodată, sub nici un motiv, nu o să mă mai mânii pe nimeni şi nu o să mai fac voia vrăjmaşului diavol. Să mă ajute Dumnezeu a împlini în întregime promisiunea inimii mele!
(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, Calea pocaintei launtrice. Jurnal duhovnicesc needitat, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2011
+++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Consiliul Parohial
Parohia Cardiff
Biserica Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan
Church of St. Dyfrig and St. Samson (Church of Wales)
Pentre Gardens, Cardiff, CF11 6QX
Mobil Parinte: 07513 035 395
par...@bisericaortodoxacardiff.com
www.bisericaortodoxacardiff.com

Pentru a nu mai primi email-uri din partea noastra va rugam sa urmati link-ul dezabonare si in pagina deschisa sa va introduceti adresa de e-mail.

[Parohia Cardiff]

Doamne ajuta! Acest email este trimis din partea "Bisericii Tuturor Sfintilor si a Sfantului Arhidiacon Stefan - Parohia Cardiff".

Continuarea omiliei Parintelui Emilianos Simonopetritul, a carei prima parte poate fi citita aici:

• Cel Care nu renunta sa caute inimile noastre… UNDE VINE DUMNEZEU SA SE INTALNEASCA CU NOI? “Hristos, Care nu avea nevoie de nimic, S-a facut pe Sine asa fel incat sa aiba nevoie de noi, cei nevoiasi de toate”. A DOUA DUMINICA A STRAMOSILOR si PREGATIREA PENTRU NASTEREA DOMNULUI IN NOI

“Am văzut cum Strămoșii au reușit să-și depășească păcătoșenia și să ajungă icoane de mare cinste și inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem și noi să fim „strămoși” ai celei de-a Doua veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinți. Istoria ne arată ce așteaptă Dumnezeu de la noi.
Cu toții ne-am născut duhovnicește prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru. Așadar, Biserica săvârșește o altă naștere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre nașterea „de sus” (In. 3, 3). Această naștere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naște ca să fim fii ai stricăciunii și ai morții, oameni ai celor șapte sau paisprezece generații, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoși ai celei de a opta zile, ai celui de-al optulea veac.
Ce-a izbutit așadar Hristos venind în lume?
Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat și l-a închis în voia Sa, și l-a dus la sfârșit. Adică, în mod mistic și premergător, a desființat timpul pe care El Însuși l-a făcut și a adus învierea, veșnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci Însuși Hristos.
În plus, ni le-a pregătit pe cele eshatologice, veșnicia, pentru că a recapitulat și a luat asupra Persoanei Sale dumnezeiești și omenești întreaga noastră fire. Dar, pentru că Hristos va veni și pentru că noi suntem întru El, înseamnă că El Își pregătește a Doua Sa Venire prin noi.Hristos nu poate veni dacă noi nu Îi pregătim venirea. Așa cum El nu intră în inima noastră dacă ea nu Îl dorește și nu Îl cere, astfel nu va veni dacă nu Îi pregătim cea de-a Doua Venire. A Doua Venire va fi arătarea slavei noastre, după cum spune Scriptura: „Hristos va veni, și noi ne vom arăta întru slavă” (Col. 3, 4). Strămoșii au mers în iad. Noi, care suntem noii strămoși, vom intra direct în slava lui Hristos.
Dar oare vor trece generații și generații, mii de ani, așteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!
Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinții Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viața lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiului Legământ, când oamenii se nășteau și mureau. Iar fiecare, când ajungeau tată sau bunic, simțea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmași.
Noi însă, fiindcă am devenit „hristoși”, de ce să mai așteptăm, de vreme ce deja există desăvârșirea și slava care ne așteaptă? De aceea Părinții Bisericii spun că monahismul desființează căsătoria, nașterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnați la moarte, ci să nască roade duhovnicești. Monahismul, imitarea vieții îngerești, este, pentru noi toți, o intrare cu putere a cuvântului„Vino, Doamne, în grabă!” (Apoc. 22, 20).
Înțelegem oare, frații mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos?Noi scriem și slujim istoria universală! Fiecare atitudine și acțiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecințe în istoria umanității și a societății divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinței” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit și Își păzește făgăduința.
Suntem și noi, desigur, păcătoși ca și Strămoșii. Suntem și noi pătimași, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ față de Hristos, că am murit împreună cu El și că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună  cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat și nu Se va căi” (Ps. 109, 4), nu-Și calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine Însuși, suntem „plata” Lui, trupul Lui, și El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorințele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numește „sfinți” (cf. Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoșii.
Hristos a fost prezent la creația lumii. În simbolurile și în umbrele Vechiului Legământ acționa prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoașterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoșii se desăvârșesc și se umplu de lumină împreună cu noi. Îndumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. În loc să privească la Hristos, se pleacă și ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă știm că ei sunt frații noștri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.
Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti și a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum noi suntem prorocii, strămoșii, înainte-mergătorii, sfinții, așa cum ne numește Apostolul Pavel. Hristos trăiește în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că Hristos „trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoșii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimle oamenilor. Unde sunt eu, trăiește și Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.
Frații mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale și pentru a înțelege chemarea noastră, măreția noastră, veșnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparțin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparțin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, și ies „dumnezeu și om”. În timp ce sunt om și mi-e rece în colimvitră, în același timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înțelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veșnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuți după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simțim, să trăim și să înțelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, și să sporim „întru cunoașterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina și desăvârșita înțelegere va fi când “Hristos, Care este viața noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaște pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat și că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.
Dar ce poate să ne sfințească în mod neîntrerupt? Așa cum Strămoșii nu și-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot așa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi șterse și a dăruit firii noastre întipărirea sfințeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinți este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este și Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.
Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtași Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici și părinți. De aceea clericii și monahii se numesc „părinți”, fiindcă Îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea și frații Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; 3, 35; Lc. 8, 21). Aceștia Îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămislește, prinde formă și crește înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, își dă seama de asta. Trebuie ca și noi să cunoaștem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înțelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr, pe Hristos.
Dumnezeu I-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos și primind dumnezeirea Lui.Noi, prin voința noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, prin ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru și primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc și adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului.Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată și trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameșul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuiește-mă!”. De îndată ce spunem aceasta, premisele vieții noastre se schimbă, și viața duhovnicească devine atât de ușoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru și le face pe toate. Suntem mame și tați ai lui Dumnezeu! Părinți și strămoși ai lui Dumnezeu!Înțelegem asta? Da. Unul mai puțin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune. Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înțelegem, fie că nu o înțelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniți de akidie și să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!
Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi.Avva Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, își dă seama de asta din clipa în care i se oprește curgerea de sânge.” Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâți să murim pentru Dumnezeu. Dar, nu vă temeți! Așa cum s-a întâmplat cu Isaac și cu Avraam, tot așa Dumnezeu ne va înșfăca și pe noi și va pune să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.
Să ne rânduim viața cu dorința de a rămâne dumnezei! Întristări, necazuri, nereușite, greutăți, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea de zi cu zi ale omului. Nu vă temeți! Toate acestea nasc sfințenia, Îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiții mei, să trăim cu această convingere, și atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte și ne va arăta chipul nostru!Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înțelesuri teologice și trăiri duhovnicești! Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni.
Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtași Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi și noi. O! nu suntem cu adevărat fericiți? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mișcări și trăiri dumnezeiești, atunci vom înțelege că am disprețuit trupul și lumea, și am devenit dumnezei după dispoziția lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplații înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea și cu putința sa de înțelegere și de primire.
Vine Nașterea Domnului! Știți că troparele Înainte-prăznuirii încep în 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înțelepciune până și cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea crește. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopțile și înțelesurile întunecate se risipesc, iar lumina și zilele cresc. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua crește și devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vestește aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.
Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Îl laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. Ieș. 33, 11). Nu ne-a făcut, pur și simplu ființe slujitoare, care își acoperă capul și tremură ca niște sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat și pentru noi va coborî din nou și Se va înălța din nou la cer!
Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimilor noastre, pentru ca El să ne înalțe la ceruri, o dată pentru totdeauna!
(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 338-345)