Substantiv

[dumitriu]

Substantiv
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Flexibilă
• Adjectiv
• Articol
• Numeral
• Pronume
• Substantiv
• Verb
Neflexibilă
• Adverb
• Conjuncție
• Interjecție
• Prepoziție
• Locuțiune
Sintaxă
Cazuri
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată


Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte,
substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este
una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile (o alta
este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și
caz. În propoziție, substantivele au adesea rolul de subiect sau
complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate
de adjective.
În exemplele de mai jos substantivele sînt subliniate:
Tu ești Mircea?
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă.
Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul.
Din categoria substantivelor pot face parte și cuvinte care denumesc
acțiuni, calități, moduri de desfășurare a acțiunilor etc., care sînt
de obicei exprimate prin verbe, adjective sau adverbe. Categorizarea
corectă se face ținînd cont de rolul pe care aceste cuvinte îl au în
propoziție și de proprietățile lor morfologice. Exemple de astfel de
substantive sînt cele subliniate în fragmentele de mai jos (nu toate
substantivele au fost marcate).
acțiune: Ce-i mîna pe ei în luptă [...]?
calitate: Codrii se înfiorează de atîta frumusețe [...].
manieră: [...] nu răscoli cu-atîta grozavă ușurință titanica turbare!

Cuprins
1 Clasificarea substantivelor
1.1 Substantive proprii și substantive comune
1.2 Substantive numărabile și substantive nenumărabile
1.3 Substantive colective
1.4 Substantive simple și substantive compuse
2 Substantive masive
2.1 Substantive concrete și substantive abstracte
2.2 Substantive epicene
3 Substantivul în limba română
4 Categorii gramaticale
4.1 Determinarea
4.2 Genul
4.3 Numărul
5 Vezi și
6 Bibliografie
[modifică] Clasificarea substantivelor
[modifică] Substantive proprii și substantive comune
Substantivul (sau numele) propriu denumește individual o ființă sau un
lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri din aceeași
categorie. Substantivele proprii se scriu cu inițială majusculă:
Franța, Ion Luca Caragiale, Pămînt (cînd e vorba de planetă).
Substantivul comun servește la indicarea obiectelor de același fel. Se
scrie cu inițială minusculă cu excepția cazurilor cînd majuscula este
cerută de alte reguli gramaticale sau necesități stilistice.
[modifică] Substantive numărabile și substantive nenumărabile
Se numesc substantive numărabile cele care denumesc obiecte separate,
care se pot număra. Cele mai multe substantive care denumesc ființe,
lucruri, evenimente și locuri intră în această categorie.
Substantivele numărabile au formă de plural, pot fi determinate de
atribute (numerale, adjective) care exprimă cantitatea: trei
purceluși, o mulțime de probleme, cîteva minute.
Substantivele nenumărabile denumesc noțiuni care nu pot fi numărate și
deci nu admit ideea de singular sau plural, precum o mare parte din
noțiunile abstracte. Aceste substantive fie au numai formă de singular
(sau forma lor de plural are un sens diferit), fie au numai formă de
plural (sau forma de singular este practic nefolosită). Exemple:
defective de plural (singularia tantum): oxigen, nisip, fericire,
sete, unt, lapte;
defective de singular (pluralia tantum): zori, tărîțe, plete, viscere,
mezi, memorii.
[modifică] Substantive colective
Substantivele colective sînt acele substantive care exprimă o
colectivitate.
Dupa modul de formare substantivele colective sînt:
simple / primare: grup, hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib,
grup, mulțime.
derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș,
tineret, armată.
[modifică] Substantive simple și substantive compuse
Substantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate
cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)
Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu
sens unitar. Exemple:
prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu,
prin alăturare cu blanc: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare
prin contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință
prin abreviere: FMI, OPC, OZN
[modifică] Substantive masive
[modifică] Substantive concrete și substantive abstracte
substantivele concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a
unor obiecte: telefon, pantof, lampă, tablou
substantivele abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire,
atitudine, pace, liniște
[modifică] Substantive epicene
Substantivele epicene sînt acele substantive care denumesc ființe, dar
care au o singură formă pentru ambele sexe. Exemple: pește, veveriță,
elefant.
[modifică] Substantivul în limba română
[modifică] Categorii gramaticale
[modifică] Determinarea
În limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul
hotărît este enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face
corp comun cu acesta. Alte limbi balcanice și limbile scandinave
prezintă aceeași particularitate, dar în familia limbilor romanice
limba română reprezintă o excepție.
[modifică] Genul
În timp ce celelalte limbi romanice substantivele se împart după genul
gramatical în două clase -- substantive masculine și feminine -- în
limba română există o a treia clasă, cea a substantivelor neutre.
Acestea se comportă ca o combinație a celorlalte două clase, în sensul
că la singular necesită același fel de acord gramatical cu adjectivele
ca și substantivele masculine, iar la plural același acord ca și
substantivele feminine: măr galben (n.) - nasture galben (m.); mere
galbene (n.) - jucării galbene (f.)
Substantivele epicene sunt substantive care au o singură formă pentru
masculin și feminin: cămilă, cioară, maimuță, șobolan, gîndac, țînțar,
fluture, elefant.
Substantivele mobile sînt substantive (nume de ființă) cu o formă
pentru masculin și alta pentru feminin: prinț – prințesă, gîscă –
gîscan, unchi – mătușă.
[modifică] Numărul
Substantivele din limba română își modifică forma în funcție de număr.
Limbile romanice se împart din acest punct de vedere în două
categorii:
limbile în care forma de plural se construiește prin adăugarea
sunetului /s/ (sau variante ale acestuia) și care derivă din forma de
acuzativ din latină;
limbile în care pluralul derivă din terminația /i/ a nominativului din
latină, și care se construiește în limbile moderne printr-o modificare
vocalică însoțită sau nu și de alte mutații fonetice.
Geografic, această separație se face pe linia La Spezia-Rimini care
unește două localități din Italia. Limbile romanice vorbite la nord și
la vest de această linie cad în prima categorie (spaniola, franceza
etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua.
În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e,
-uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații
consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om -
oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama -
pijamale.