Alexandru Ioan Cuza Unirea

[dumitriu]

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad,
Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a
fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național
România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din
Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859,
Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării
Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și
diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și
puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor
Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și
Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862,
numele de România,[1] cu capitala la București, cu o singură adunare
și un singur guvern.[2]

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a
partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza
orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat
astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza
avea și rădăcini grecești.
Primii ani de viață
Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din
Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea
un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau
Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru
primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească
și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în
1844.

În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de
febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată
repede, dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au
guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de
important pentru a i se evidenția înclinațiile liberale, avute în
timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier
la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru
Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a
reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un
proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și
Valahiei. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida
Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin.
Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales
domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul
iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după
calendarul iulian).

[modifică] Elena Cuza

Elena CuzaPentru detalii, vezi: Elena Cuza.
Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[3] al Balșilor și al
Cantacuzinilor.[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary, când
avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte
mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi negri și duși în fundul
capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec și feminitate. Educația
ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană,
pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale
Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu
Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se
simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[5] Ea
era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest
mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei
de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față
de mamă înaintea celor față de soț. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-
mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor
împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în
modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[6]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii
pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-
Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul
1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-
a sinucis.[7]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea
acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară
devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre
slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie –
le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept.”[8]

[modifică] Înfăptuirea unirii
Pentru detalii, vezi: Unirea Principatelor Române.

România în timpul domniei lui CuzaUnirea Principatelor Române a avut
loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea
vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată
de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca
domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24
ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces
complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între
cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea
uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor
lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării
unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în
urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din
1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune
mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele
instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist
moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și
Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu
ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul
și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la
putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a
principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția
adoptată în acel an a denumit noul stat România.[9]

[modifică] Domnia
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de
a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al
sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a
inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci
domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn
străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea
doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un
provizorat.[10]

[modifică] Alegerea ca domnitor

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul MitropolieiDupă Convenția de la
Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat
român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani,
până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era
aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania
electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile
unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu
ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care
a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea
alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre
Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara
Românească, adunarea electivă a fost dominată de conservatori, care
erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat
propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului
Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859,
domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea,
punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român.
Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea
opoziției Turciei și a Austriei față de dubla alegere, astfel că la
1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea
recunoașterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[10]

Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este
înființată Comisia Centrală la Focșani, ce avea ca scop redactarea
primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și
realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor.
Proiectul de Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza,
Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.[11]

[modifică] Reformele lui Cuza

A.I. Cuza în anii 1860După realizarea unirii, domnitorul Alexandru
Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu
(ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante
reforme interne: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma
agrară (1864), reforma învățământului (1864) ș.a., care au fixat un
cadru modern de dezvoltare al țării.[12]

Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării
Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii și ai marii
burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza
formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu,
care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863)
și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza
supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o
nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai
largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil
și Codul penal, legea pentru obligativitatea învățământului primar și
au fost înființate primele universități din țară, respectiv cea de la
Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la București (1864).
Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.[13]

[modifică] Secularizarea averilor mănăstirești

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica
MoldovaLegea secularizării averilor mănăstirești a fost dată de
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietățile
și averile anumitor Biserici și mănăstiri și a le trece în
proprietatea statului, pentru „a spori avuția țării”. Tot în timpul
lui Cuza unele mănăstiri și schituri au fost desființate total sau
transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un
impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor,
anumitor seminarii, centre de asistență socială etc. În fața acestor
măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai
multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun,
această stare provocând, mai târziu, însăși căderea guvernului
Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 și, pe lângă
cele enumerate mai sus, poate fi menționată și confiscarea anumitor
averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfântul Munte Athos și pe
care le-au primit cu mult timp înainte de la alți domnitori (Ștefan
cel Mare, Mihai Viteazul etc.) pentru ca monahii din Sfântul Munte să
se roage pentru bunăstarea domniilor lor. În total, au fost preluate
de la biserici aproximativ 25% din suprafața agricolă și forestieră a
Țării Românești și a Moldovei[14].

[modifică] Reforma fiscală
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului
personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor
bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea
impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul
anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar
putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a
guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în
toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”[15]

[modifică] Reforma agrară

Clădirea principală a Universității din BucureștiDezbaterile
înverșunate care au avut loc în vara anului 1862 în privința
proiectului de reformă agrară propus de conservatori și adoptat de
majoritate, dar nesancționat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea
de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința
adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea
de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluționare
de la 1848.[16] De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a
continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia
organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau
opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din
adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea
departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea
Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de
navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea
Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei
secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această
perioadă, concretizările planului de reforme.[17]

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail
Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la
izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării.
A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din
urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat
monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare.
Sancțiunea poporului prin plebiscit și recunoașterea noii stări de
lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat
posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist,
desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o
împroprietărire a țărănimii clăcașe.

Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de
țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape
alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Reforma
agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865,
a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat
servituțile și relațiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării
capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate
evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.[18]

[modifică] Alte reforme

Mihail KogălniceanuÎn timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu,
s-a trecut la etapa hotărâtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel,
primul demers făcut, într-o direcție în care guvernul știa că nu avea
să întâmpine opoziție pe plan intern, a fost acela al secularizării.
La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat
secularizarea averilor mănăstirești cu 93 de voturi contra 3. Era o
măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un
sfert din teritoriul național. Apoi au fost elaborate și promulgate
Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea
instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Tot acum
se înființează Școala Națională de Arte Frumoase, la București, la
conducerea căreia este desemnat Theodor Aman și este inaugurată, în
premieră, o Școală de Medicină Veterinară.

Analizând suita de evenimente, unele cu caracter realmente
revoluționar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au
fost puse bazele statului unitar român modern.[19] Practic, nu există
domeniu de activitate economică, social-politică, culturală,
administrativă sau militară din țară, în care Cuza să nu fi adus
îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale
epocii moderne.

[modifică] Abdicarea și exilul

Gheorghe Tattarescu: 11 Februarie 1866Cuza începe să fie suspectat de
liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că
ar intenționa să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit
pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții,
hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze
planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C.
Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să
abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a
contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în
privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus
să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și
de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o
locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu
și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea
guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au
proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare
belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana.[20] Provizoratul
locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la
10 mai 1866.


Hotelul Europa din Adenauerplatz, Heidelberg. În acest hotel Cuza și-a
trăit ultimele zileAceastă abdicare silită putea avea consecințe grave
pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma
agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iași o demonstrație a Mișcării Separatiste care a
cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în
România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Placa memorială de pe clădirea hotelului Europa din Adenauerplatz,
HeidelbergRestul vieții sale și-a petrecut-o în exil, locuind
majoritatea timpului la Paris, Viena și Wiesbaden. A fost înmormântat
inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la
Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după cel de-al doilea război
mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din
Iași.[21]