totul despre Mihai Eminescu

[dumitriu]

Data și locul nașterii

Statuia lui Mihai Eminescu din CernăuţiÎntr-un registru al membrilor
Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a
studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu
Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează
cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia
acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15
ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse,
printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii
Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este
trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în
aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a
poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie
considerat satul Ipotești.[4]

Familia Eminescu
Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai
căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani
români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu,
fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din
Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării
iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.
[necesită citare] Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii
lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții
transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din
1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă
în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl
poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de
administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își
întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la
Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874.
Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică și se va
sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia
Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din
cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se
naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul
de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în
urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar
șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de
două ori, locuiește în Ipotești și are doi băieți, pe Ioan și pe
George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al
șaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică
a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n.
1856, este singurul care a lăsat urmași direcți. A studiat Politehnica
la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu
Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul
copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a
morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață
nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau
frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind
incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a
studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea adăpostește o școală
auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.Copilăria a petrecut-o la Botoșani
și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare
evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau
O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National
Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți.
Frecventează aici și clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Nu
cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un
pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan
Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu
experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la
învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i
evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale
Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de
elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,
după care a făcut două clase de gimnaziu.


Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile
în perioada 1860-63. Tot aici a predat Aron Pumnul. În prezent, școala
generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I.
Franko.Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu
german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de
învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul
habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ.
Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și
colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de
română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul.
Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena
între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.
Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban,
Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este
clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al
11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G.
Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a
calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut
insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și
la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a
mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de
predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație
bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G.
Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând
de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.


Promoţia 1864 a gimnaziului din Cernăuţi. În medalion ar putea fi
EminescuÎn 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul
Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor
sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de
bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din
Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de
vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul
Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-
Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a
intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin
timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul
cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11
martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în
Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul,
ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de
„privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai
Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)1866 este anul primelor
manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul
prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul
lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9
martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif
Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe
numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei
sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu –
Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact
direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron
Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene,
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este
că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare
boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond -
încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității
naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu
strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii
ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul.
În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția
mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august
1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui
N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu
Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la
recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris
poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în
manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care
concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-
Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii,
aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte
orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și
a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure,
publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în
București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly,
fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și
copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează
contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de
locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta
reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei
organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-
a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se
află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de
roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor
extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri
de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești
(printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui
Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la
zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea
la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din
Pesta. Apar primele semne ale "bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-
a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A
urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.


Biblioteca Centrală Universitară "Mihai Eminescu" IaşiLa 1 aprilie
1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul,
care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor
populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era
repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în
Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu
trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului
turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o
subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde
se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu
s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca
simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania
și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți
și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești
existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A
început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți
pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul
Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În
semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate
cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui
1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea
lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca
Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în
publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu
impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea din
Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu,
dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre
tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat
pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul
societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din
comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor
Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale
lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește
cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit
că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la
birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În
data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți,
se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de
acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr
un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8
aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se
plânge și de lipsa unui pardesiu.


Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870În aceste împrejurări a
părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare
de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era
înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la
liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și
le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei,
istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a
înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea
salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru
semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată
corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea
poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a
trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În
timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul
român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia
lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.
În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii
Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului
agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această
sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a
luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa
curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări
grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în
Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne
de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția
agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8
noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la
Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În
28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele
poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

Timbru poştal românesc din 1958În prima parte a anului 1875 a pus
ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți
vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a
unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și
redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A
frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat
pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin
Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas,
însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul
Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise
vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor
publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în
Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra
românilor din principate.


Timbru poştal din Republica Moldova din 1996În 26 mai a înaintat
Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită
de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu
a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15
iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția
de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin
raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca
Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți
„sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor,
iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul
broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei
declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului
un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu
învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă
de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din
viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a
școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de
instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877,
i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în
12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit
„nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să
intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit
la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la
București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale.
Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are
mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din
partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl
său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe
Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o
poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director
al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru
județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu
Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la
Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în
familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a
îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor,
apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o
activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Poesii - 1884Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În
schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz
l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este
semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă,
Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care
urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este
însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său
propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc
„iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme
în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri,
„Luceafărul” în limba germană. La București, în 23 iunie, pe o căldură
înăbușitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28 iunie,
"boala" a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în
sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de psihoză maniaco-
depresivă, nicidecum ceva incurabil.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de
fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra
bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de
2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui
Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat
în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi
prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul
acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai
des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui
Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a
scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul
Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o
călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria
recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare. Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară
de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același
însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la
banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în
spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță,
care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa,
de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii
septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în
contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a
îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru
înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie,
Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a
publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din
postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este
transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa
Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În
timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au
lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea
poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical.
Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în
15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de
doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la
Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale,
Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a
dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul
bolnavului.


Mormântul lui Mihai EminescuEminescu a dorit în 1888 să-și termine
unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a
amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris
la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut
lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la
București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori.
Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din
partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un
proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o
pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu.
Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la
Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la
București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București.
Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie
proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae
Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului
următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul
Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe
Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost
următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în
formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [5]
În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a
bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în
sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul
Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. În 17
iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Școala normală de
institutori din București.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe
care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor
seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest
pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a
altui crin de tăria parfumurilor sale.[6]”
Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci"

Cauza exactă a morții sale rămâne însă învăluită în mister, existând
suspiciunea că ar fi murit ucis. [7]

Profilul psihologic

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa
Bustul lui Mihai Eminescu in Vevey, ElveţiaCea mai realistă analiză
psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În
Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea
mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament
de o excesivă neegalitate”[8]. Viața lui Eminescu a fost o continuă
oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[9]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente
bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-
se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de
pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și
căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită
pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe
parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al
declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în
care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri
literare pînă în momentul tipăririi articolului, este vorba despre
Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după
moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în
studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după
moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald
este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se
îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena,
asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție
princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de
locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea
Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea
care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată
distincția "Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive
politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul
Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează
trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau
dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de
realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care
trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui
principală fiind „seninătatea abstractă”[10].

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui
Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie
căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el
după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor
generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție
socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar
soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile
sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori
sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui
Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate
din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu
realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau
fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-
au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la
întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu
caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele
sale de gelozie.[11]

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori
– te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi
închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-
l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul
tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că
te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc
presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea
avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde
să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-
te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai
Eminescu la Viena, a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic
atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și
sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societății "României june", din care cei doi au făcut parte în epoca
studiilor lor la Universitatea din Viena.

Activitatea literară
Pentru detalii, vezi: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic
Pentru detalii, vezi: Eminescu jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876,
nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea
guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în
județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului
conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea
conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost
demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la
Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup
de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost
angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a
practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige
pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o
ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că
politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o
politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a
instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o
crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale
– misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea
morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut
adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca
la el însuși.[12]”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea
naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a
nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a
conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice
cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația
și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul
se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [13]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă
„de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei
psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă
cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața
publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant,
nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului
Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și
că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta
și caracterul acestui stat.” [14]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență,
a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de
Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și
proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și
sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele
societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua
constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii
Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă,
etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o
polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul
condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Moartea și serviciul funerar
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de
sănătate a doctorului Șuțu. Corpul poetului a fost expus publicului în
biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de
brad. Un cor dirijat de muzicianul C.Bărcănescu a interpretat litania
"Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore
Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a
îndrptat spre Universitate, unde D.Laurian rostește al doilea discurs
funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o
pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre
cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școlii
Normale au purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost
îngropat sub "teiul sfînt" cum scria chiar Caragiale în necrologul
său, În Nirvana.

Receptarea operei eminesciene
Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două
secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului
de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea
acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a
rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei
Române, unde au fost folosite inițial de Perpesscius pentru ediția
critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol
al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas
multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane
sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu
Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul
literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George
Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de
la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune
imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai
Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura
Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă,
în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a
fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar cîteva
texte, printre ele poezia "Împărat și proletar", iar poezia lui a fost
redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei
proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza
eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva momente
semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor
eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.Petrescu, Zoe
Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat
canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția
mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu,
Perpessicius, Dumitru Caracostea, etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de
critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu,
Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog, Cristian Preda,
dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care
coordonase numărul, redactorul Cezar Paul Bădescu, Răzvan Rădulescu,
T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998
al revistei "Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a
lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse
publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul Bădescu
într-o antologie intitulată "Cazul Eminescu". Multe din aceste reacții
au aparținut oamenilor de litere sau simplilor cititori, care s-au
adăugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din partea unor
reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, ca cum ar fi
Partidul România Mare, sau a unor personalități culturale din
Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte
special.

Opere antume
Opera Anul apariției Observații
Din 1870
Venere și Madonă 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
Mortua est! 1 martie 1871, „Convorbiri literare“
Noaptea... 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
Floare albastră 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
Melancolie 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Crăiasa din povești 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Lacul 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Dorința 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Povestea codrului martie 1878, „Convorbiri literare“
Singurătate martie 1878, „Convorbiri literare“
Departe sunt de tine... martie 1878, „Convorbiri literare“ A apărut
fără titlu
Pajul Cupidon 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
O, rămâi 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
De câte ori, iubito... septembrie 1879, „Convorbiri literare“
Atât de fragedã... septembrie 1879, „Convorbiri literare“.
Afară-i toamnã... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Sunt ani la mijloc... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Când însuși glasul... octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Freamăt de codru octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Revedere octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Despărțire octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Din 1880
O, mamă... 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
Scrisoarea I 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea II 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea III 1 mai 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea IV 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“
Luceafãrul aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România
jună“
S-a dus amorul... 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18
Când amintirile... 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
Adio 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
Doină 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
Pe lângă plopii fără soț... 28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr.
35
Și dacă... 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
Criticilor mei 1883/84 Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876.
Mai am un singur dor 1883/84,
Somnoroase păsărele... 1883/84,
Veneția 1883/84,
Iubind în taină... 1883/84,
Trecut-au anii... 1883/84,
Din Noaptea... 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7
Sara pe deal 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
Scrisoarea V - Dalila 1 ianuarie 1886, „Epoca“
Nu mă înțelegi 15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației
studențești Unirea
La steaua 25 octombrie 1886, „România liberă“
De ce nu-mi vii februarie 1887, „Convorbiri literare“
Kamadeva 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“
Oricâte stele... 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“
Albumul iulie 1892, „Convorbiri literare“

Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu
Teatru și film
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul
Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic
București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în
America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western
Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România
(Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din
București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a
regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și
creația poetului Mihai Eminescu.