Limba Ungureasca

[Janita Locklin]

Maghiara (magyar nyelv ['mɒɟɒr 'ɲɛlv]) este o limbă fino-ugrică, făcnd parte din ramura ugrică a acestei familii. Cele mai apropiate limbi de maghiară sunt hant (numită tradițional ostiacă) și mansi (numită tradițional vogulă). Este vorbită de aproximativ 12,6 milioane de persoane, 9,8 milioane locuind n Ungaria[2]. Există comunități maghiarofone n toate țările vecine cu Ungaria (Romnia, Slovacia, Serbia, Ucraina, Austria, Croația și Slovenia), și de asemenea importante comunități apărute prin emigrare n Statele Unite, Canada, Israel etc.

n afară de țările vecine cu Ungaria, n care maghiarii au statut de minoritate națională, mai trăiesc mulți vorbitori de limba maghiară și n emigrație. Cele mai mari comunități sunt n S.U.A. (86.406)[13], Canada (51.500)[14] și Israel (70.000)[15].

Istoria limbii maghiare ncepe acum aproximativ 3000 de ani, la est de munții Urali, n regiunea fluviului Obi. ncă din această perioadă și n continuare, n cursul migrației ungurilor spre sud-vest, limba lor este influențată de limbile turcice și iraniene. După stabilirea lor n bazinul Carpaților, adoptarea creștinismului și formarea regatului Ungariei, limba maghiară este influențată de limbile slave și de limba latină, n care ncepe cultura scrisă n Ungaria.

n secolul al XVI-lea, limba se dezvoltă datorită literaturii laice, dar mai ales primelor tipărituri n maghiară, traduceri ale textelor biblice de către catolici și de către protestanți. n același secol apar și primele lucrări lingvistice referitoare la limba maghiară.

n perioada dintre secolul al XVI-lea și secolul al XVIII-lea, n Principatul Transilvaniei, limba maghiară devine pentru prima dată limbă de stat. Codurile de legi Compillatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1671) și Approbatae Constitutiones Regni Transylvaniae (1677) sunt redactate n maghiară[16].

n limba maghiară, accentul este tonic (numit și de intensitate), ca n romnă. Cuvintele relativ lungi pot avea mai multe accente, dintre care unul principal. Accentul unic sau cel principal cade totdeauna pe prima silabă a cuvintelor cu sens lexical deplin.

Maghiara este o limbă aglutinantă, ceea ce constituie principala trăsătură care o deosebește de limbile indo-europene, dar o apropie de limbile din familia ei și de limbi din alte familii, precum turca și japoneza. Caracterul aglutinant constă n faptul că se alipesc morfeme unul la altul astfel, nct este preponderentă delimitarea lor netă și exprimarea de către afixe a cte unui singur sens gramatical sau/și lexical, fără ca forma morfemelor să fie afectată.

Gramaticile limbii maghiare iau n seamă următoarele categorii gramaticale ale verbului: diateza, modul, timpul, numărul (singular și plural) și persoana. Față de limba romnă, lipsește categoria genului, la fel ca la celelalte părți de vorbire.

Limba maghiară neavnd adjectiv posesiv, posesia se exprimă cu ajutorul unor sufixe, unele care se adaugă la obiectul posedat și unul care se adaugă posesorului. Construcțiile prin care se exprimă posesia, posesorul și obiectul posedat fiind exprimate prin substantive, sunt următoarele:

Spre deosebire de limba romnă, n maghiară există numai pronume posesive, nu și adjective pronominale posesive. Funcția acestora este ndeplinită de sufixe care se adaugă la obiectul posedat.

Formele nominale ale verbelor copulative sunt considerate părți de vorbire aparte n gramaticile limbii maghiare, la fel ca formele nominale ale verbului n general (vezi mai sus Verbul).

Verbele maghiare sunt deseori prevăzute cu prefixe avnd o natură deosebită de cea pe care o au n romnă. Pe de o parte au și rol gramatical, și rol lexical, pe de altă parte, n unele cazuri sunt despărțite de verb, chiar plasate după acesta.

Spre deosebire de gramaticile limbii romne, n gramaticile limbii maghiare cuvintele de negație nu sunt incluse n clasa adverbelor, ci sunt considerate o parte de vorbire aparte din categoria cuvintelor funcționale.

Prezentăm sintaxa limbii maghiare cu ajutorul terminologiei maghiare traduse n romnă. Părțile de propoziție sunt predicatul, subiectul, obiectul, complementul de loc, de timp, numeric, de stare, de origine, de rezultat, sociativ, de mod, de cauză, de scop, de relație, de grad/măsură, instrumental, de atribuire și de comparație, complementele asemantice (sau permanente) și atributul[23].

n fraza maghiară pot fi următoarele subordonate: subiectivă, predicativă, obiectivă, completive (de loc, de timp, numerică, de stare, de origine, de rezultat, sociativă, de mod, de cauză, de scop, de relație, de grad/măsură, instrumentală, de atribuire și comparativă), completivă permanentă, subordonate cu conținut semantic special (consecutivă, condițională, concesivă și comparativă) și subordonată atributivă[25].

Mijloacele interne de mbogățire sunt cele mai importante. Dintre acestea cele mai productive sunt crearea spontană de cuvinte (interjecții, cuvinte onomatopeice, creații expresive), formarea spontană de cuvinte prin derivare și compunere, precum și crearea conștientă de cuvinte prin derivare și compunere. Comparativ cu limba romnă, compunerea spontană și crearea conștientă de cuvinte au o pondere mult mai mare.

Acesta este un mit prin simplul fapt că nu știm de fapt absolut nimic despre limba hunilor. Nimic, zero absolut. Hunii nu scriau, contemporanii lor latini și greci nu ne-au lăsat nici cel mai mic cuvințel din limba hunilor. Cnd spunem așadar că nu știm nimic, este nimicul absolut. Hunii puteau la fel de bine fi turcofoni, sau o altă populație siberiană, sau chiar indo-europeni, din cei pe care i numim convențional toharieni și care trăiau la extremitatea estică a expansiunii indo-europene, n ceea ce este astăzi XinJiang, Turkestanul chinezesc unde trăiesc acum uigurii turcofoni. Sau puteau fi și o populație iranofonă, precum sciții, sarmații și alanii (iașii) despre care vom vorbi mai jos.

Hunii nu scriau, contemporanii lor nu ne-au lăsat nici un cuvințel din limba hunilor, iar numele Attila pe care și-l dau afectat mulți unguri nu ne arată limba de origine. Putea fi o poreclă, atta = este tatăl ntr-un nume uriaș de limbi ale planetei. Ata, tata, mama, dada, sunt universale copilărești ntlnite din Amazonia pnă n China și Europa (n chineză: ma = mama). Attila nu ne spune așadar nimic, e o afectare modernă, asocierea maghiarilor cu hunii este un mit recent. Maghiarii au ajuns n Panonia la o jumătate de mileniu după acei huni despre care nu știm nimic.

Acesta datează din sec. XIX și presupune o rudenie, o nrudire genetică ntre toate limbile cu structură aglutinată, care ar include finlandeza-estona mpreună cu maghiara, ba chiar și turca. Este un mit lingvistic la care lingviștii serioși au renunțat astăzi, după ce s-a stabilit definitiv că similitudinile structurale sau tipologice nu implică rudenie. La urma urmei, numărul structurilor lingvistice posibile este foarte limitat și se reproduce de pe un continent la altul fără ca ntre acele limbi să existe vreo nrudire. Există doar trei sau patru sau cinci tipologii lingvistice posibile. Există de pildă limbile tonale monosilabice, unde fiecare cuvnt e o singură silabă, iar pentru că numărul silabelor posibil de realizat fonetic e limitat, acele limbi au inovat tonurile: aceeași silabă n chineza oficială, han, ma, poate nsemna cel puțin patru lucruri diferite, n funcție de ton: poate fi mama, cal, sau particula de interogație care, pusă la sfrșitul cuvntului arată că e o ntrebare.

Dar la fel funcționează toate limbile din regiune, din Asia extrem-orientală, pentru că s-au influențat areal, fonetic, una pe alta, fără a fi nrudite ntre ele. Așadar, chineza, vietnameza, birmana, limbile thai și lao, deși NU SUNT nrudite ntre ele și nu există nțelegere posibilă ntre vorbitori funcționează pe același model. E vorba de influențe areale. (Faptul că japoneza, coreeana și cambodgiana/khmer funcționează după un cu totul alt model i arată pe aceștia ca fiind relativ nou-veniți n regiune; la fel, tibetana a avut tonuri, dar le-a pierdut, și din cauza izolării geografice, dar probabil și din cauza nvecinării, n partea celalaltă, cu limbile indo-europene din ceea ce sunt astăzi India, Nepal, Bhutan și Pakistanul).
Faptul că maghiara, așadar, este o limbă aglutinată, precum finlandeza-estona, lapona, sau turca nu nseamnă că ele sunt nrudite, ci că e vorba de trăsături areale: s-au născut in aceeași regiune n care funcționa un continuum lingvistic.

Maghiara e un caz aparte printre limbile aglutinate, cum sunt cele menționate: finlandeza-estona, lapona sau limbile turcice. Maghiara posedă articole, articol hotărt și nehotărt. Etnocentrismul nostru indo-european ne-a obișnuit att de mult cu articolul hotărt der-die-das german, sau the n engleză, sau le-la n franceză, că ni se pare ceva natural. Majoritatea limbilor de pe planetă NU AU articol hotărt. Acesta există doar n limbile indo-europene recente (latina nu l-a avut niciodată, sanskrita și limbile indiene de azi niciodată și nici limbile slave sau baltice sau iraniene).

In ambele cazuri se folosește acuzativul n maghiară hz-at, determinarea sau indeterminarea fiind marcată prin terminația verbului: ltok n cazul nedeterminat, dar: ltom acolo unde e e vorba de o casă precisă pe care o cunoșteam deja. Nu există nimic asemănător n finlandeză sau turcă sau in orice altă limbă.

Maghiara e o limbă hibridă, așadar, ceea ce o face cu att mai misterioasă. Are un uriaș fond lexical iranian (szz = 100, ezer= 1000, ambele sunt numerale iraniene) și slav, ceea ce e normal, dacă ne gndim la drumul lor spre Europa. Majoritatea maghiarilor needucați nu vor ști, de exemplu, că un termen att de banal precum medve, ursul, e un mprumut slavon. La fel zilele săptămnii, calul, munca (munka), ba chiar și un termen att de banal precum bart, un tovarăș sau un călugăr nu e altceva dect slavonul brat = frate. Ba chiar și att de maghiara puszta, pusta Panoniei, nu e altceva dect slavonismul care a dat și pustiu n romnă.

c80f0f1006