02. ROBOTEALA - 1

[Olteni pe Net]

Laciu Zdrelea, gospodar cuprins din Branişte, venise cu cei trei fii la târg, la Cerneţi, să vândă o pereche de boi şi un car de boabe de orz. Acuma sta într-o margine a târgului celui mare din ziua de joi, de dinainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului, cu şezutul îndesat pe proţapul jugului de la car, bând cumsecade vin negru din plosca pântecoasă de lemn şi luând pumni îngroşaţi, de boabe fierte, din troaca de lemn ce se afla în faţa lui şi-a altor doi gospodari, unul de la Schela, care pusese la bătaie obleţi uscaţi şi săraţi întinşi pe sfoară, celălalt de la Ohaba, care-i îndemnase cu ţuică aprigă, de prună…

-         De ce ne ia, ăştia, fraţilor, zeciuială pe ce-aducem la vânzare? Dacă nu vindem dobitoacele, rămânem cu gologanii daţi…

-         Du-te de-i spune lu’ Deneş, poate-ţi dă banii înapoi… râse gros Laciu Zdrelea. Asta e, jupâne (între ei se firitiseau!), dacă nu-ţi vine la socoteală legea lor, vinde în altă parte… Da stai liniştit, godacii de i-ai adus la vânzare au căutare, aşa că ai să pleci cu banii în pungă…

-         Cine să se ducă la Deneş? Poate doar boier Negru Mărăcine să aibă îndrăzneala asta.

-          Scuipă-ţi în sân, rosti Vladici, gospodarul din Schela, nu mai rosti numele Lupului, că ori te-aud ăştia şi ne vârstează dosurile la scară, cu tecile de lemn de la paloşe, ori te-aud oamenii lui că-i spui „Negru” şi ţi-ai găsit beleaua! Vine după tine şi-n gaură de şarpe, iar biciul lui n-am auzit să mângâie cu blândeţă… Dintr-o latură îi şfichiui privirea şerpească a lui Palamir care se afla adăpostit sub o glugă de pănură săină şi trăgea de-o sfoară jegoasă două capre sterpe, cam costelive.

La baraca de scânduri grosolane a lui Iorgu Grecul (aşa-i spuneau pământenii, numele său adevărat fiind Yorgos Tsalimakys, pripăşit pe meleagurile astea cu vreo zece ani în urmă, după ce lăsase în Paros, insula sa natală, sărăcie şi-un vrăşmaş răpus pentru ochii negri ai fetei unui proprietar de plantaţie de măslini) era oarece înghesuială. Faptul că toată creştinătatea ortodoxă se afla în post, nu ajuta la deverul cârciumarului. Avea cârciumă de piatră şi zid chiar în poarta Cetăţii, baraca de aici deschizând-o numai în zilele de joi, când era târg, iar el venea cu o slujnică nurlie (care atrăgea muşterii mai dihai decât vinurile şi rachiurile drese cu mirodenii) şi un argat şchiop, dar cu braţe puternice, care învârtea butoaiele pântecoase ca pe clondirele sărace de licoare, ca să stâmpere setea celor ce veneau să vândă sau să cumpere vite, porci şi animale mai mărunte, dar şi din prinosul recoltelor de toamnă, precum şi ceva bodroanţe din cele ce nu le mai făceau trebuinţă. Vin sau alte licori, în afară de cârciumarii îngăduiţi de stăpânirea Băniei, nu avea nimeni voie să negustorească, nici cu oala sau ulcica, nici cu butoiul. Acum, pe lângă câteva perechi de gospodari mărunţi, care rostuiau adălmaşurile pentru schimburile făcute, sub umbrarul terfegos al barăcii, aşezaţi pe câteva buturugi, stăteau câţiva oşteni ai Băniei, obosiţi de rondurile făcute prin nămolul gros al târgului. În mâinile aspre şi îngheţate îşi făcuseră loc ulcele nemernice, din lut, vârfuite cu vin fiert, dres cu mirodenii. Nu erau apăsaţi de nicio grijă, rar se mai băteau câţiva pământeni, la astfel de adunări, întărâtaţi de vinul grecului, sau de cel pe care şi-l aduceau în ploştile de lemn, după ce-şi aduceau aminte de vechi pricini pe care le crezuseră uitate… Pe ăştia îi potoleau repede, le luau dijmă pentru oboseala pricinuită, le dădeau câteva lovituri pe spinările late şi gata slujba la târg. Erau mult prea aproape de zidurile Cetăţii ca să se aştepte la altfel de tulburări, de-aia oştenii care erau trimişi să vegheze liniştea în zilele de târg erau mai mulţumiţi cu slujba asta decât să patruleze pe zidurile fie îngheţate, fie aflate, după anotimp, în arşiţa soarelui bezmetic. Grecul nu era îngrijorat că vânzarea mergea slab, era prea de dimineaţă, mai încolo, spre prânz, aveau să se înghesuie muşterii. Mai înjură odată obiceiul ţinerii posturilor (nu era deloc bisericos!), ştiind cât bănet pierdea că nu putea să sfârâie în proţapuri sau tingiri fleicile groase şi momiţele şi hartanele care ar fi făcut să se deşarte iute-iute balercile cu vin aspru din via ce şi-o rostuise pe dealurile care porneau din buza Dunării.  În nămolul frământat de opincile nevăduvite de părul porcilor omorâţi în anul trecut şi de cizmele grele ale oştenilor, călcă apăsat un creştin neguros, înalt şi cu boiul subţiratec, deşi vârtos, cu ochi întunecaţi şi păr retezat drept acolo unde gâtul vânjos făcea drum umerilor laţi. Mustaţa groasă şi barba retezată scurt, lângă obraz, îi erau la fel de întunecate ca şi privirea tăioasă, iţită de sub sprâncenele subţiri, ca de fată dăruită cu harul frumuseţii. Slujnica îi aţinu calea, împungându-l cu ţâţele ieşite de sub pieptarul scurt, dar el o dădu la o parte cu dosul mâinii, blând, dar fără să lase loc de alte nădejdi, îndreptându-se direct către grec.

-         Toarnă-mi, jupâne, o oală de vin curat, rece, fără mirodenii. Cată să fie oala spălată, că nu obişnuiesc să ţucsuiesc după alţii…

-         Ei, neam subţire, de boier, încercă să glumească grecul, dar oţelul din privirile ciudatului muşteriu îi omorî vorbele pe buze.

Oştenii, care nu cunoşteau graiul locului, rămaseră miraţi de purtarea nou-sositului, simţeau tensiunea în aer, dar nu şi-o explicau. Se uitară mai cu luare aminte la silueta omului, să vadă dacă nu se arată forma ascunsă a vreunei arme, dar nu văzură decât limba de piele a unui bici, cu coada vârâtă în brâul lat, de piele, ce-i înconjura mijlocul de luptător de bâlci. Se mai liniştiră, căci nu putea să ascundă arme, zăbunul gros stându-i proptit doar în umeri, cu pulpanele desfăcute larg, ca nişte aripi de răpitoare…

Pământenii, simţind răceala morţii prin preajmă, se traseră mai către marginile ocolului, în timp ce proaspăt sositul ridică oala şi privirea începu să cerceteze starea celor şase oşteni ocupaţi să-şi sufle în pumni sau să soarbă din vinul fiert. Căutătura-i aspră rătăci pe deasupra marginii oalei de lut şi o întâlnii şi pe cea a lui Palamir, dar şi pe cea a lui Ilie, care se afla într-o latură a târgului, stând pe vine, în faţa unui săculete cu sare grunjoasă. Cu oala aproape deşertată în mână, străinul vru să iasă de sub umbrar, când piciorul unui oştean ce sta pe o buturugă, se întinse, parcă în glumă, să-i pună piedică. Asta fu scânteia care aprinse vâlvătaia… Lupul sparse oala grea de o bancă grosolană şi înfipse toarta şi partea ciobită care-i rămăsese în mână în faţa altui oştean care-i venise, hoţeşte, dinspre partea stângă, judecând că asta ar fi trebuit să-i fie partea slabă. Sângele ţâşni din faţa sfârtecată şi ochii văduviţi pentru totdeauna de lumină, se scurseră peste obrajii ciopârţiţi. Piciorul încălţat cu cizmă grea, potcovită, se ridică şi apoi se lăsă cu toată greutatea trupului încordat peste piciorul întins al oşteanului glumeţ, chiar sub genunchiul apărat de fier. Osul trosni şi urletul celui vătămat vârfui larma târgului. Junghiul hoţesc al lui Palamir intră până la plăselele de os cercuit cu argint în gâtlejul altui oştean, sângele negru amestecându-se cu firele de vin rubiniu, dres cu mirodenii. Ilie venea cu paşi mari, răsturnând oamenii din cale. De sub zăbunul pe care-l scuturase în nămolul gros, dăduse la iveală fiarele morţii şi când fu destul de aproape, îi aruncă Lupului sabia uşoară, pentru o singură mână. Stânga acestuia prinse scula de moarte şi altă viaţă se stinse în clipă, când lama uşoară intră pe sub subţioara altui soldat, scoţându-i suspinul de pe urmă. Pământenii nici nu apucară să se dezmeticească bine până când cei şase oşteni stăteau răpuşi în clisa amestecată cu sânge şi măruntaie. Slujbaşul târgului şi alţi doi slujitori fură aduşi de Tolciu şi de încă doi haidamaci şi aşezaţi în genunchi în faţa stăpânului vieţilor lor.

-         Pe aceştia să-i ridicaţi în furci, nu merită moarte cu fier, că singuri şi-au ales viaţă de slugi! Iar voi, nevolnici pământeni care plecaţi de bunăvoie grumazul ca să vă scuipe liftele în creştet, să ţineţi minte că s-a ridicat pentru slobozenia pământului Banul Mărăcine cu tovarăşii săi. N-avem decât o viaţă, iar moartea-i binecuvântare dacă viaţa asta-i trăită cu bărbile  în ţărână. Puneţi mâna pe topoare, întoarceţi coasele pe nicovale şi ridicaţi frunţile către Dreapta Lumină, căci nu vi s-a dat darul vieţuirii ca să petreceţi ca şobolanii câmpului, vârâţi prin găuri…

-         Sunt tari şi sunt mulţi, Măria Ta… îndrăzni Laciu Zdrelea, simţindu-şi aproape zdrahonii de flăcăi care puseseră mâna pe câte-un pârmac smuls din ocoalele târgului.

-         Bănuiesc, jupâne, că parii aceia sunt pentru otânjirea liftelor, nu pentru miruirea noastră, rosti Lupul cu zâmbet subţire, apropiindu-se de gospodar şi luând din strachina de lemn lăsată deoparte, o mână de boabe pe care începu s-o mestece. Poate-mi dai şi-o gură de vin din plosca pe care-o văd destupată, că mâncarea de post alunecă greu după asemenea munci, iar vinul meu s-a risipit în nămolul grecoteiului!

-         Ia şi bea, Măria Ta, că-i vin bun, de-al nostru, din Branişte! rosti Laciu Zdrelea, ştergând gura ploştii cu mâneca zăbunului.

-         Nu-s mulţi, gospodare, iar noi om trudi să-i mai împuţinăm! Cât despre tărie, iacă, nu-s făcuţi din fier, doar tinicheluiţi… Hohotele de râs ale pământenilor fură zăticnite de glasul ridicat al celui pe care-l cunoscuseră de Ban al Ţării Severinului. Şi dacă cugetul vostru simte nevoia să-mi spună Negru, aşa să fie! Am să alătur numele dat de voi, celui pe care mi l-a dat o fiinţă dragă, aşa că puteţi să mă cunoaşteţi ca Lupul Negru Mărăcine şi nu de mânia mea trebuie să vă temeţi dacă aveţi cugetele curate, căci nu eu vă sunt asupritor. Pentru cei cu vânzarea aşezată în suflete, n-am să cunosc nici îndurare, nici iertare, căci iarba rea se înmulţeşte ca ciuma… Cei care v-aţi săturat să plătiţi biruri, veţi afla uşor unde să mă găsiţi, iar neştiinţa voastră în lucrarea cu scule de război va fi dată la o parte de oamenii mei. Să mergem Ilie, aici ne-am gătit lucrarea!

You may view the latest post at
http://www.olteni.net/02-roboteala-1/