Nu mă număr printre aceia care consideră că Legea Lustraţiei vine prea târziu. Ştiu că şacalii comunişti au ajuns între timp rechini ai tranziţiei. Ştiu că mai tot ceea ce în comunism era „proprietatea poporului” a ajuns, bucată cu bucată, încetul cu încetul, în proprietatea celor care dispuneau şi în trecut de ea. Nu mi-am făcut şi nu îmi fac iluzii în privinţa ultimilor douăzeci de ani. Am văzut şi văd o luptă continuă între lustrabilii comunişti şi cei securişti pe cadavrul României şi al neamului, pentru a-şi adjudeca ceea ce cred că li se cuvine în calitatea lor de moştenitori legitimi ai naţional-comunismului. Am văzut şi văd un popor dezmoştenit, divizat şi învrăjbit, ba de unii, ba de alţii, pentru ca unii şi alţii – pentru care interesul naţional şi binele comun sunt poveşti – să îşi păstreze şi multiplice privilegii câştigate prin trădare de neam şi ţară. Care este diferenţa dintre colaboraţioniştii comunişti şi cei care au slujit nazismul în ţările de sub ocupaţia acestuia? Care este diferenţa dintre cei care au făcut posibile lagărele naziste de concentrare şi cei care au alimentat sistemul concentraţionar comunist cu elita intelectualităţii româneşti?