Pelerini în Kosovo
Filotheu Monahul
http://www.ionuttene.ro/?p=28
Kosovo: La frontiera ortodoxiei
Scris de Ionuţ Ţene | January 24, 2008
Împreună cu trei prieteni am purces într-un BMW, pe banii noştri, să vizităm provincia sârbă Kosovo. În ciuda gurilor rele, am plecat în cea mai periculoasă regiune a Europei din pură curiozitate şi dintr-o empatie faţă de fraţii sârbi ortodocşi. Nu am fost trimişi nici de SRI, nici de Contrainformaţiile militare şi nici de o administraţie publică centrală sau locală să tocăm, pe degeaba, banii publici. E adevărat că am avut curaj să intrăm în Kosovo şi datorită invitaţiei unei organizaţii non-guvernamentale creştine din Serbia. Prietenii sârbi ne-au fost călăuze şi ne-au asigurat şi protecţia în zonă. Fără astfel de prieteni, un simplu călător în Kosovo riscă să se întoarcă acasă în coşciug. Încă de la plecarea din Belgrad spre Kosovo, pe drum nu am observat nici un autoturism cu numere străine din afara Serbiei. De la început am realizat că pe drumul spre Kosovo nu prea se înghesuie nici un turist străin. Drumurile înguste nu erau aglomerate şi lipsa infrastructurii rutiere de pe marginea şoselelor îmi amintea de România anilor 90. Războiul şi-a pus pecetea tristă pe Serbia. Dacă în 1992, când am vizitat prima dată Iugoslavia eram uimit de dezvoltarea colorată a acesteia faţă de înapoierea gri a României, astăzi imaginea Serbiei este de ţară rămasă economic în urma noastră. Cel puţin la prima impresie. Dincolo de această tristeţe mi-a plăcut dârzenia gazdelor sârbe, care susţineau fără să clintească că pentru Kosovo – leagănul ortodoxiei naţionale – se vor lupta şi îşi vor da viaţa pentru ca Serbia să rămână unită. La intrarea în Kosovo, poliţia multinaţională a Naţiunilor Unite ne-a verificat paşapoartele şi ne-a dat cărţi provizorii de identitate. La întrebarea: - Ce faceţi în Kosovo? Le-am răspuns senin: - We are turist! L-a asemenea răspuns ofiţerul estonian a rămas cu faţa blocată câteva secunde. Eram primii turişti în Kosovo. Gazda noastră sârbă ne-a spus că nici poliţiştii sârbi de la intrarea în Kosovo nu l-au crezut când le-a spus că noi, românii, am venit ca nişte simpli turişti. În această provincie sârbă greu încercată de război am vizitat o serie de mănăstiri ortodoxe sârbe, care au fost distruse de către fundamentaliştii musulmani în războiul din 1999 şi în conflictele din 2003. Cu aceasta ocazie am văzut mănăstiri distruse prin foc şi dinamită de către extremiştii albanezi şi şi ne-am rugat la mormintele calugarilor ortodocsi ucisi de teroriştii albanezi. O parte dintre aceste mănăstiri au fost reconstruite cu sacrificii de către enoriaşii ortodocşi sârbi: Sokanica, Devina Voda, Potok, Ribarice, Zvelan. În timpul vizitei ne-am întâlnit cu vicari, stareţi, călugări şi reprezentanţi ai Episcopului Artemie de Kosovo. Toţi au solicitat să se transmită Patriarhiei Ortodoxe Române cererea lor de ajutor din partea fraţilor ortodocşi din România. Din păcate, ierarhii noştri sunt ocupaţi să organizeze întâlniri ecumenice în locuri sigure, la hoteluri opulente din Occident, decât să dea măcar un semnal de susţinere morală fraţilor ortodocşi sârbi. Multă nenorocire şi semne crunte ale tragediei sârbe am întâlnit în Kosovo. La Mitroviţa în partea sârbă a oraşului am văzut casele musulmanilor arse, iar în partea albaneză pe cele ale sârbilor. În zona sârbească a provinciei Kosovo s-a constituit un fel de republică independentă, care nu recunoaşte guvernul albanez de la Priştina. De aceea, maşinile din Kosovo nu aveau numere de înmatriculare, fapt ce îţi dădea sentimentul că ai ajuns în Ţara Nimănui. Cu maşina noastră am umblat numai pe drumurile construite de către sârbi, ca să ocolim satele albanezilor. Noroc cu călăuza noastră care ştia drumurile. Altfel, riscam să ajungem în satele albaneze, unde teroriştii musulmani îi împuşcă pe creştini fără milă. În cel mai bun caz am fi fost jefuiţi de bani şi cu maşina furată. La Mitroviţa am trecut celebrul "pod al morţii" care desparte partea albaneză de cea sârbă. Era pustiu, mizerie şi multă tristeţe. Prietenii noştri sârbi nu l-au trecut, deoarece lunetiştii albanezi ascunşi după perdelele blocurile învecinate iar fi împuşcat imediat. Dincolo de această tristeţe am petrecut şi momente frumoase la un pahar de "rachia" în tavernele tradiţionale sârbeşti. Era o bucurie de viaţă care învingea moartea de dimprejur.La un moment dat un patron de tavernă ne-a dat o carte de vizită şi ne-a invitat să petrecem concediul cu familia în Kosovo. Atunci "mi-a căzut faţa" asemenea ofiţerului estonian. Cu familia în concediu în Kosovo ar fi cea mai suprarealistă vacanţă din viaţa mea.
Seara ne-am întors la o mănăstire "Râul Negru", un fel de Putna sârbească, unde m-am rugat la moaştele Sfântului Petru de Kores. Călugării ne-au primit cu o căldură simplă, de oameni la frontierele ortodoxiei. Nu aveau odăjdii de aur şi nici case ultraluxoase de oaspeţi, ca la unele mănăstiri româneşti, dar aveau o lumină în ochi de culoarea răsăritului la utrenie. Ne-am rugat pentru toţi fraţii ortodocşi căzuţi în războiul din Kosovo, în timp ce, în depărtarea rece a nopţii de iarnă, din inima pădurii îngheţate, se auzeu focurile de armă ale teroriştilor musulmani ca o ameninţare asupra Europei. Pe frontieră am simţit cu adevărat rolul istoric al ortodoxiei în apărarea creştinătăţii.
Ionuţ Ţene