Scrisoare deschisă către Sinodul BOR, în problema ereticilor monofiziţi
240 views
Skip to first unread message
Filotheu Monahul
Jan 10, 2008, 7:58:24 PM1/10/08
to Ortodoxia
http://oiftime.googlepages.com/scrisoaredeschisa
Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Prea Fericirea Voastră,
Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre,
Vă adresăm acest mesaj ştiind că episcopii sunt cei cărora le revine cu deosebire misiunea, dar şi incomensurabila răspundere de a veghea asupra liniştii întru Adevăr a Bisericii. Un fapt trist pentru noi toţi, în calitate de creştini ortodocşi s-a petrecut şi apelăm la păstorii noştri cu speranţa că, prin purtarea lor de grijă, răul deja făcut se va îndrepta şi că astfel de lucruri dureroase nu se vor mai întâmpla.
Este ştiut faptul că în biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti au slujit membri ai bisericii copte [1], biserică necalcedoniană, cu care nu ne aflăm în comuniune.
Avem cunoştinţă de dialogul dintre Biserica ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale (necalcedoniene), dar şi de faptul că acest dialog nu a condus, cel puţin până în prezent, la dezicerea vechi-orientalilor de hristologia eretică pe care o mărturisesc, în contradicţie cu învăţătura Sinodului de la Calcedon [2], despre cele două firi ale Mântuitorului. La ora actuală există, se pare, un fel de falsă pudoare întemeiată pe ideea unei bune înţelegeri care eludează, în fapt, responsabilitatea faţă de mântuirea aproapelui şi care pe unii îi determină să ocolească termenul „eretic". Acest termen nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă (condiţie în care se găsesc, spre exemplu, şi bisericile necalcedoniene) şi îl vom utiliza ca atare pe mai departe.
Avem cunoştinţă şi de aceea că Bisericile Vechi-Orientale nu se consideră monofizite, ci miafizite, susţinând că cele două firi ale Mântuitorului ar fi unite într-una, dar fără schimbare, fără amestecare, fără confuzie, prin aceste precizări deosebindu-se de monofizitismul „clasic" [3]. Această hristologie este, însă, de asemenea, eretică , la fel ca şi monofizitismul în sens clasic. Aşadar, dat fiind că membrii bisericii copte nu sunt ortodocşi, ci se găsesc într-o condiţie eretică, faptul care ne preocupă este acela că într-o biserică ortodoxă au slujit ereticii.
Or, în conformitate cu canoanele Bisericii ortodoxe, aceştia nu pot intra, măcar, precum credincioşii, în bisericile ortodoxe [4] şi cu atât mai puţin pot fi primiţi să slujească. În cazul în care, totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox şi slujesc acolo, aceasta constituie profanare a locaşului ortodox şi în acesta nu se mai poate intra şi sluji de către ortodocşi decât după îndeplinirea prescripţiilor canonice adecvate situaţiei [5].
Apelăm, aşadar, prin prezenta, la păstorii noştri cu rugămintea de a se lua măsurile adecvate situaţiei date, anume urmarea rânduielii pentru curăţirea locaşului profanat, în cazul bisericii Sfânta Ecaterina şi prevenirea, pe viitor, a unor astfel de situaţii, eventual prin ajutorarea comunităţii copte în sensul atribuirii acesteia a unui spaţiu adecvat în care să-şi poată desfăşura viaţa liturgică proprie, spaţiu care să nu fi fost, însă, afierosit ca lăcaş de cult ortodox.
Susţinem această expunere, poziţia şi solicitările noastre cu argumentele din notele care urmează mesajului propriu-zis. Elementele teologice care apar în acestea sunt, fără îndoială, familiare sfinţiţilor slujitori, dar, având în vedere caracterul public al prezentului mesaj, au fost redate spre lămurirea eventualilor cititori care nu le cunosc, spre a arăta că demersul nostru se întemeiază nu pe sentimente sau sentimentalisme, nici pe judecata egoistă a unor persoane, ci pe Tradiţia aşezată de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt Care ne-a lăsat Scripturile.
Nutrind convingerea că apelul nostru nu va rămâne fără un răspuns, ca din partea unor slujitori iubitori de Dumnezeu cărora ne-am adresat, încheiem cu urările noastre de viaţă lungă, întru Adevăr, spre dreaptă şi înţeleaptă cârmuire a Bisericii.
Semnează:
Oana Iftime, bioetician, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie
Alexandru Iftime, biolog, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie
PS: Cei care vor sa sustina acest apel o pot face la rubrica de comentarii.
Note:
[1] Un articol relevant se găseşte la adresa: http://www.gardianul.ro/2005/01/08/religie-c22/joi_noaptea_crestinii_arabi_din_romania_au_sarbatorit_craciunul-s53704.html
[2] "Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârea Sinodului al Patrulea Ecumenic, de la Calcedon, "Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice", Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, pag. 20, în ediţia electronică disponibilă la http://www.scribd.com/doc/32637/Hotararile-Sfintelor-Sinoade-ecumenice). Menţionăm că, faţă de doctrina expusă de către patriarhul Shenouda au o deosebită relevanţă şi Hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic, Despre unirea firilor în Hristos, Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril. Totodată, dat fiind că patriarhul Shenouda susţine şi o poziţie monotelită, devin relevante hotărârile Sinodului al Şaselea Ecumenic, Despre cele două lucrări ale lui Hristos, Împotriva monoteliţilor.
[3] Patriarhul copt Shenouda afirmă: The Lord Jesus Christ is God Himself, the Incarnate Logos. Who took to Himself a perfect manhood. His Divine nature is one with his human nature yet without mingling, confusion or alteration; a complete Hypostatic Union. Words are inadequate to describe this union." (Shenouda III, "The Nature of Christ"). "Domnul Iisus Hristos este Însuşi Dumnezeu, Cuvântul Întrupat. Care a luat o deplină omenitate. Firea Sa Divină este una cu firea sa omenească, însă fără de amestecare, fără a se confunda şi fără schimbare; o completă unire Ipostatică. Nu există cuvinte adecvate pentru a descrie această unire." (Shenouda al III-lea, The Nature of Christ ).. Admiţând că această poziţie poate induce în eroare pe unii ortodocşi, care ar putea crede că recunosc, aici, perspectiva calcedoniană, cităm pe mai departe din scrierile patriarhului copt Shenouda, pentru a vedea care este, de fapt, hristologia bisericii sale: The Divine nature (God the Word) was united with the human nature which He took of the Virgin Mary by the action of the Holy Spirit. The Holy Spirit purified and sanctified the Virgin's womb so that the Child to whom she gave birth would inherit nothing of the original sin; the flesh formed of her blood was united with the Only-Begotten Son. This unity took place from the first moment of the Holy Pregnancy in the Virgin's womb. As a result of the unity of both natures-the Divine and the human-inside the Virgin's womb, one nature was formed out of both: "The One Nature of God the Incarnate Logos"as St. Cyril called it. "Natura Divină (Dumnezeu Cuvântul) s-a unit cu cea omenească, pe care a luat-o din Fecioara Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a curăţit şi sfinţit pântecele Fecioarei, astfel încât Pruncul căruia i-a dat naştere să nu moştenească nimic din păcatul originar; carnea formată din sângele ei [al Fecioarei, n. trad.] a fost unită cu Fiul Cel Unul Născut. Această unitate s-a realizat încă din primul moment al purtării în pântece de către Fecioară a Sarcinii Sfinte. Ca rezultat al acestei uniri a ambelor firi- cea Divină şi cea umană- în pântecele Fecioarei, s-a format din cele două [firi] o fire: 'Firea lui Dumnezeu Cuvântul Întrupat' cum a numit-o Sfântul Chiril." (Shenouda III, The Nature of Christ)..
Miafiziţii se revendică, în eroare, de la Sf. Chiril al Alexandriei, a cărui expresie "mia physis tou Theou Logou sesarkomenee" o interpetează în sens eretic, apărând o hristologie necalcedoniană. Împotriva poziţiei copte vom invoca, aici, un singur argument, mai mult decât relevant, însă, al Sfântului Maxim Mărturisitorul. Acesta arată, simplu şi concis, că acceptarea unei firi a Mântuitorului, fie aceasta rezultatul fuziunii, al absorbirii firii omeneşti de către cea divină, conform poziţiei monofizite clasice, fie al unirii fără de amestecare, schimbare sau confuzie, aşa cum susţin miafiziţii, neagă deofiinţarea: "E vădit apoi tuturor că dacă Hristos e o fire unică, nu e nici de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, nici cu oamenii. Iar dacă după ei Hristos e după fire străin cu totul de toate cele ce sunt, îi vom îndemna şi pe aceşti noi dogmatişti să spună ce este după fire Hristos în care cred şi pentru care motiv Îl slăvesc pe El, Care e hulit de ei ca nefiind nimic după presupunerile cuvintelor lor" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşi, în colecţia PSB, vol. 81, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 105-106) . Or, negarea deofiinţării face inutile Întruparea, Răstignirea şi Învierea, numai Cel Care este Dumnezeu şi om deplin putând restaura firea omenească.
De asemenea, patriarhul Shenouda expune şi o poziţie monergist- monotelită: Has the Lord Christ two wills and two actions, that is a Divine will and a human will, as well as two actions, that is, a divine act and a human act? As we believe in the One Nature of the Incarnate Logos, as St. Cyril the Great called it, likewise: We believe in One Will and One Act: Naturally, as long as we consider that this Nature is One, the Will and the Act must also each be one. "Are Domnul Hristos două voinţe şi două lucrări, adică voinţa Divină şi pe cea omenească, precum şi două lucrări, adică o lucrare duvină şi una omenească? Întrucât noi credem în Firea cea Una a Cuvântului Întrupat, după cum a numit-o Sfântul Chiril, în mod similar: Credem într-o [singură] Lucrare şi într-o [singură] Voinţă: în mod firesc, atâta vreme cât considerăm că Firea este Una, Voinţa şi Lucrarea trebuie să fie, de asemenea, unice."
[4] Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea opreşte pe eretici până şi de la a intra în biserică (de slujire, este clar că nu se poate vorbi, cu atât mai mult): "Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres."
[5] Iată, spre lămurire asupra condiţiei bisericilor ortodoxe în care ajung să slujească ereticii, canonul 46 al Sf. Nechifor şi răspunsurile Sf. Teodor Studitul la întrebări adresate sfintiei sale prin intermediar de catre Ilarie si Eustatie (apud Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Dreptul canonic ortodox, Sibiu, 2005):
Canonul 46 al Sf Nichifor Marturisitorul se referă la biserici în care nu doar că au slujit ereticii, dar au şi fost luate în stăpânire de către aceştia (trecute la cultul lor) : "Va sfatuim ca in bisericile luate in stapanire de eretici sa se intre ca intr-o casa simpla si sa se cante numai de nevoie, asezandu-se cruce la mijloc, iar in altar nici sa nu se intre, nici sa se tamaieze, nici sa se savarseasca rugaciune, nici sa nu se aprinda candele si lumanare si este simfonic cu Răspunsul Sf. Teodor la Întrebarea 3: Cuvine-se a intra pentru rugaciune si cantare in bisericile pangarite si detinute de preotii care au fost partasi eresului? Raspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra in astfel de biserici, din motivele mentionate; caci scris este: 'iata casa voastra ramane pustie' (Mt. 23, 38); fiindca indata ce s-a introdus eresul, a disparut superiorul celor de acolo, ingerul, dupa cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) si acea biserica s-a prefacut in casa comuna; si regele David zice: 'Nu voi intra in biserica celor rai' (Ps. 25, 5), si Apostolul intreaba: 'Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?' (II Cor. 6, 16)."
Biserica Sfânta Ecaterina nu a fost trecută la cultul copt, ci a rămas ortodoxă, gen de situaţie la care face referire Răspunsul Sf. Teodor Studitul la întrebarea 4: "Cuvine-se a canta si a se ruga in biserici pangarite de aceiasi preoti, dar care nu le-au detinut? Raspuns: Negresit ca se poate intra in astfel de biserici, spre a se canta si a se ruga, anume daca nu se mai pangaresc de acei eretici, ci se detin de ortodocsi pana acum. Si in privinta aceasta s-a hotarat ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinta cea mantuitoare, sa faca deschiderea bisericii prin rugaciunea cuvenita; astfel ca, daca s-a facut aceasta, nimic nu se mai opune ca intr-insa sa se savarseasca chiar liturghie; drept pilda serveasca imprejurarea in care Sfantul Atanasie, rugat fiind de catre imparatul Constantin sa acorde o singura favoare, de a da arienilor in Alexandria o biserica in care sa se adune pentru rugaciune, s-a invoit numai daca si lui i se va da in Constantinopol aceeasi favoare, ca ortodocsii sa se adune la rugaciune intr-o biserica detinuta mai inainte de arieni". Pentru "Rugăciunea la deschiderea bisericii profanate de catre pagani sau eretici" vezi Molitfelnicul.
Desigur, cele de mai sus nu presupun, nicidecum, ca ortodocsii le pot permite ereticilor sa slujeasca in biserica ortodoxa, in nadejdea ca dupa aceea vor face rugaciunea pentru biserica profanata si cu aceasta lucrurile revin la normal. Canoanele 45 si 46 Apostolice prevad caterisirea clericilor care consimt la slujirea eretica si/sau o considera slujire adevarata: "Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa savarseasca ceva ca si clerici, sa se cateriseasca." (Ap 45); "Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau prezbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Caci ce fel de impartasire are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)." (Ap. 46). În nici un caz nu se poate da acord, respectiv binecuvântare pentru slujirea de către eretici în biserică ortodoxă- nu se poate binecuvânta păcatul, şi cu atţt mai puţin cel împotriva Duhului Sfânt, cum este "slujirea" de acest fel.
Dupa cum se cunoaste, Sf Vasile s-a rugat impreuna cu poporul si usile bisericii nu s-au deschis pentru arieni, ci numai pentru ortodocsi. Sf Ioan Hrisostomul nu a ingaduit sa se dea arienilor biserica, raspunzandu-i generalului arian Gaina, care ceruse aceasta favoare in numele serviciilor aduse de el Imperiului ca si-a luat, deja, rasplata lumeasca, anume onorurile si averile cuvenite, si sa nu cuteze sa ceara "daruri dumnezeiesti pentru slujire lumeasca" (Viaţa Sf Ioan Gură de Aur, Ed. Bizantina, 2007). Cand s-a aflat Bizantul sub latini, "rasaritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfanta, spre curatire." (vezi notele de subsol de la Pidalion, editia 2004, pag. 88).
Prea Fericirii Sale Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Sfinţiţilor Membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Prea Fericirea Voastră,
Înalt Prea Sfinţiile şi Prea Sfinţiile Voastre,
Vă adresăm acest mesaj ştiind că episcopii sunt cei cărora le revine cu deosebire misiunea, dar şi incomensurabila răspundere de a veghea asupra liniştii întru Adevăr a Bisericii. Un fapt trist pentru noi toţi, în calitate de creştini ortodocşi s-a petrecut şi apelăm la păstorii noştri cu speranţa că, prin purtarea lor de grijă, răul deja făcut se va îndrepta şi că astfel de lucruri dureroase nu se vor mai întâmpla.
Este ştiut faptul că în biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti au slujit membri ai bisericii copte [1], biserică necalcedoniană, cu care nu ne aflăm în comuniune.
Avem cunoştinţă de dialogul dintre Biserica ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale (necalcedoniene), dar şi de faptul că acest dialog nu a condus, cel puţin până în prezent, la dezicerea vechi-orientalilor de hristologia eretică pe care o mărturisesc, în contradicţie cu învăţătura Sinodului de la Calcedon [2], despre cele două firi ale Mântuitorului. La ora actuală există, se pare, un fel de falsă pudoare întemeiată pe ideea unei bune înţelegeri care eludează, în fapt, responsabilitatea faţă de mântuirea aproapelui şi care pe unii îi determină să ocolească termenul „eretic". Acest termen nu este o insultă, ci un indicator al condiţiei celor abătuţi de la învăţătura de credinţă ortodoxă (condiţie în care se găsesc, spre exemplu, şi bisericile necalcedoniene) şi îl vom utiliza ca atare pe mai departe.
Avem cunoştinţă şi de aceea că Bisericile Vechi-Orientale nu se consideră monofizite, ci miafizite, susţinând că cele două firi ale Mântuitorului ar fi unite într-una, dar fără schimbare, fără amestecare, fără confuzie, prin aceste precizări deosebindu-se de monofizitismul „clasic" [3]. Această hristologie este, însă, de asemenea, eretică , la fel ca şi monofizitismul în sens clasic. Aşadar, dat fiind că membrii bisericii copte nu sunt ortodocşi, ci se găsesc într-o condiţie eretică, faptul care ne preocupă este acela că într-o biserică ortodoxă au slujit ereticii.
Or, în conformitate cu canoanele Bisericii ortodoxe, aceştia nu pot intra, măcar, precum credincioşii, în bisericile ortodoxe [4] şi cu atât mai puţin pot fi primiţi să slujească. În cazul în care, totuşi, ereticii ajung într-un locaş de cult ortodox şi slujesc acolo, aceasta constituie profanare a locaşului ortodox şi în acesta nu se mai poate intra şi sluji de către ortodocşi decât după îndeplinirea prescripţiilor canonice adecvate situaţiei [5].
Apelăm, aşadar, prin prezenta, la păstorii noştri cu rugămintea de a se lua măsurile adecvate situaţiei date, anume urmarea rânduielii pentru curăţirea locaşului profanat, în cazul bisericii Sfânta Ecaterina şi prevenirea, pe viitor, a unor astfel de situaţii, eventual prin ajutorarea comunităţii copte în sensul atribuirii acesteia a unui spaţiu adecvat în care să-şi poată desfăşura viaţa liturgică proprie, spaţiu care să nu fi fost, însă, afierosit ca lăcaş de cult ortodox.
Susţinem această expunere, poziţia şi solicitările noastre cu argumentele din notele care urmează mesajului propriu-zis. Elementele teologice care apar în acestea sunt, fără îndoială, familiare sfinţiţilor slujitori, dar, având în vedere caracterul public al prezentului mesaj, au fost redate spre lămurirea eventualilor cititori care nu le cunosc, spre a arăta că demersul nostru se întemeiază nu pe sentimente sau sentimentalisme, nici pe judecata egoistă a unor persoane, ci pe Tradiţia aşezată de Unul şi Acelaşi Duh Sfânt Care ne-a lăsat Scripturile.
Nutrind convingerea că apelul nostru nu va rămâne fără un răspuns, ca din partea unor slujitori iubitori de Dumnezeu cărora ne-am adresat, încheiem cu urările noastre de viaţă lungă, întru Adevăr, spre dreaptă şi înţeleaptă cârmuire a Bisericii.
Semnează:
Oana Iftime, bioetician, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie
Alexandru Iftime, biolog, autor de lucrări în domeniul dialogului ştiinţă- teologie
PS: Cei care vor sa sustina acest apel o pot face la rubrica de comentarii.
Note:
[1] Un articol relevant se găseşte la adresa: http://www.gardianul.ro/2005/01/08/religie-c22/joi_noaptea_crestinii_arabi_din_romania_au_sarbatorit_craciunul-s53704.html
[2] "Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început proorocii, precum El însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârea Sinodului al Patrulea Ecumenic, de la Calcedon, "Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice", Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, pag. 20, în ediţia electronică disponibilă la http://www.scribd.com/doc/32637/Hotararile-Sfintelor-Sinoade-ecumenice). Menţionăm că, faţă de doctrina expusă de către patriarhul Shenouda au o deosebită relevanţă şi Hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic, Despre unirea firilor în Hristos, Împotriva defăimătorilor învăţăturii Sfântului Chiril. Totodată, dat fiind că patriarhul Shenouda susţine şi o poziţie monotelită, devin relevante hotărârile Sinodului al Şaselea Ecumenic, Despre cele două lucrări ale lui Hristos, Împotriva monoteliţilor.
[3] Patriarhul copt Shenouda afirmă: The Lord Jesus Christ is God Himself, the Incarnate Logos. Who took to Himself a perfect manhood. His Divine nature is one with his human nature yet without mingling, confusion or alteration; a complete Hypostatic Union. Words are inadequate to describe this union." (Shenouda III, "The Nature of Christ"). "Domnul Iisus Hristos este Însuşi Dumnezeu, Cuvântul Întrupat. Care a luat o deplină omenitate. Firea Sa Divină este una cu firea sa omenească, însă fără de amestecare, fără a se confunda şi fără schimbare; o completă unire Ipostatică. Nu există cuvinte adecvate pentru a descrie această unire." (Shenouda al III-lea, The Nature of Christ ).. Admiţând că această poziţie poate induce în eroare pe unii ortodocşi, care ar putea crede că recunosc, aici, perspectiva calcedoniană, cităm pe mai departe din scrierile patriarhului copt Shenouda, pentru a vedea care este, de fapt, hristologia bisericii sale: The Divine nature (God the Word) was united with the human nature which He took of the Virgin Mary by the action of the Holy Spirit. The Holy Spirit purified and sanctified the Virgin's womb so that the Child to whom she gave birth would inherit nothing of the original sin; the flesh formed of her blood was united with the Only-Begotten Son. This unity took place from the first moment of the Holy Pregnancy in the Virgin's womb. As a result of the unity of both natures-the Divine and the human-inside the Virgin's womb, one nature was formed out of both: "The One Nature of God the Incarnate Logos"as St. Cyril called it. "Natura Divină (Dumnezeu Cuvântul) s-a unit cu cea omenească, pe care a luat-o din Fecioara Maria, cu lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a curăţit şi sfinţit pântecele Fecioarei, astfel încât Pruncul căruia i-a dat naştere să nu moştenească nimic din păcatul originar; carnea formată din sângele ei [al Fecioarei, n. trad.] a fost unită cu Fiul Cel Unul Născut. Această unitate s-a realizat încă din primul moment al purtării în pântece de către Fecioară a Sarcinii Sfinte. Ca rezultat al acestei uniri a ambelor firi- cea Divină şi cea umană- în pântecele Fecioarei, s-a format din cele două [firi] o fire: 'Firea lui Dumnezeu Cuvântul Întrupat' cum a numit-o Sfântul Chiril." (Shenouda III, The Nature of Christ)..
Miafiziţii se revendică, în eroare, de la Sf. Chiril al Alexandriei, a cărui expresie "mia physis tou Theou Logou sesarkomenee" o interpetează în sens eretic, apărând o hristologie necalcedoniană. Împotriva poziţiei copte vom invoca, aici, un singur argument, mai mult decât relevant, însă, al Sfântului Maxim Mărturisitorul. Acesta arată, simplu şi concis, că acceptarea unei firi a Mântuitorului, fie aceasta rezultatul fuziunii, al absorbirii firii omeneşti de către cea divină, conform poziţiei monofizite clasice, fie al unirii fără de amestecare, schimbare sau confuzie, aşa cum susţin miafiziţii, neagă deofiinţarea: "E vădit apoi tuturor că dacă Hristos e o fire unică, nu e nici de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, nici cu oamenii. Iar dacă după ei Hristos e după fire străin cu totul de toate cele ce sunt, îi vom îndemna şi pe aceşti noi dogmatişti să spună ce este după fire Hristos în care cred şi pentru care motiv Îl slăvesc pe El, Care e hulit de ei ca nefiind nimic după presupunerile cuvintelor lor" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşi, în colecţia PSB, vol. 81, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 105-106) . Or, negarea deofiinţării face inutile Întruparea, Răstignirea şi Învierea, numai Cel Care este Dumnezeu şi om deplin putând restaura firea omenească.
De asemenea, patriarhul Shenouda expune şi o poziţie monergist- monotelită: Has the Lord Christ two wills and two actions, that is a Divine will and a human will, as well as two actions, that is, a divine act and a human act? As we believe in the One Nature of the Incarnate Logos, as St. Cyril the Great called it, likewise: We believe in One Will and One Act: Naturally, as long as we consider that this Nature is One, the Will and the Act must also each be one. "Are Domnul Hristos două voinţe şi două lucrări, adică voinţa Divină şi pe cea omenească, precum şi două lucrări, adică o lucrare duvină şi una omenească? Întrucât noi credem în Firea cea Una a Cuvântului Întrupat, după cum a numit-o Sfântul Chiril, în mod similar: Credem într-o [singură] Lucrare şi într-o [singură] Voinţă: în mod firesc, atâta vreme cât considerăm că Firea este Una, Voinţa şi Lucrarea trebuie să fie, de asemenea, unice."
[4] Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea opreşte pe eretici până şi de la a intra în biserică (de slujire, este clar că nu se poate vorbi, cu atât mai mult): "Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres."
[5] Iată, spre lămurire asupra condiţiei bisericilor ortodoxe în care ajung să slujească ereticii, canonul 46 al Sf. Nechifor şi răspunsurile Sf. Teodor Studitul la întrebări adresate sfintiei sale prin intermediar de catre Ilarie si Eustatie (apud Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Dreptul canonic ortodox, Sibiu, 2005):
Canonul 46 al Sf Nichifor Marturisitorul se referă la biserici în care nu doar că au slujit ereticii, dar au şi fost luate în stăpânire de către aceştia (trecute la cultul lor) : "Va sfatuim ca in bisericile luate in stapanire de eretici sa se intre ca intr-o casa simpla si sa se cante numai de nevoie, asezandu-se cruce la mijloc, iar in altar nici sa nu se intre, nici sa se tamaieze, nici sa se savarseasca rugaciune, nici sa nu se aprinda candele si lumanare si este simfonic cu Răspunsul Sf. Teodor la Întrebarea 3: Cuvine-se a intra pentru rugaciune si cantare in bisericile pangarite si detinute de preotii care au fost partasi eresului? Raspuns: Nicidecum nu se cuvine a intra in astfel de biserici, din motivele mentionate; caci scris este: 'iata casa voastra ramane pustie' (Mt. 23, 38); fiindca indata ce s-a introdus eresul, a disparut superiorul celor de acolo, ingerul, dupa cuvintele marelui Vasile (Scrisoarea 191) si acea biserica s-a prefacut in casa comuna; si regele David zice: 'Nu voi intra in biserica celor rai' (Ps. 25, 5), si Apostolul intreaba: 'Ce unire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii?' (II Cor. 6, 16)."
Biserica Sfânta Ecaterina nu a fost trecută la cultul copt, ci a rămas ortodoxă, gen de situaţie la care face referire Răspunsul Sf. Teodor Studitul la întrebarea 4: "Cuvine-se a canta si a se ruga in biserici pangarite de aceiasi preoti, dar care nu le-au detinut? Raspuns: Negresit ca se poate intra in astfel de biserici, spre a se canta si a se ruga, anume daca nu se mai pangaresc de acei eretici, ci se detin de ortodocsi pana acum. Si in privinta aceasta s-a hotarat ca un episcop sau presbiter, care sunt de credinta cea mantuitoare, sa faca deschiderea bisericii prin rugaciunea cuvenita; astfel ca, daca s-a facut aceasta, nimic nu se mai opune ca intr-insa sa se savarseasca chiar liturghie; drept pilda serveasca imprejurarea in care Sfantul Atanasie, rugat fiind de catre imparatul Constantin sa acorde o singura favoare, de a da arienilor in Alexandria o biserica in care sa se adune pentru rugaciune, s-a invoit numai daca si lui i se va da in Constantinopol aceeasi favoare, ca ortodocsii sa se adune la rugaciune intr-o biserica detinuta mai inainte de arieni". Pentru "Rugăciunea la deschiderea bisericii profanate de catre pagani sau eretici" vezi Molitfelnicul.
Desigur, cele de mai sus nu presupun, nicidecum, ca ortodocsii le pot permite ereticilor sa slujeasca in biserica ortodoxa, in nadejdea ca dupa aceea vor face rugaciunea pentru biserica profanata si cu aceasta lucrurile revin la normal. Canoanele 45 si 46 Apostolice prevad caterisirea clericilor care consimt la slujirea eretica si/sau o considera slujire adevarata: "Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, daca numai s-a rugat impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca; iar daca le-a permis acestora sa savarseasca ceva ca si clerici, sa se cateriseasca." (Ap 45); "Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau prezbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Caci ce fel de impartasire are Hristos cu veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6, 15)." (Ap. 46). În nici un caz nu se poate da acord, respectiv binecuvântare pentru slujirea de către eretici în biserică ortodoxă- nu se poate binecuvânta păcatul, şi cu atţt mai puţin cel împotriva Duhului Sfânt, cum este "slujirea" de acest fel.
Dupa cum se cunoaste, Sf Vasile s-a rugat impreuna cu poporul si usile bisericii nu s-au deschis pentru arieni, ci numai pentru ortodocsi. Sf Ioan Hrisostomul nu a ingaduit sa se dea arienilor biserica, raspunzandu-i generalului arian Gaina, care ceruse aceasta favoare in numele serviciilor aduse de el Imperiului ca si-a luat, deja, rasplata lumeasca, anume onorurile si averile cuvenite, si sa nu cuteze sa ceara "daruri dumnezeiesti pentru slujire lumeasca" (Viaţa Sf Ioan Gură de Aur, Ed. Bizantina, 2007). Cand s-a aflat Bizantul sub latini, "rasaritenii nu liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfanta, spre curatire." (vezi notele de subsol de la Pidalion, editia 2004, pag. 88).
filo...@gmail.com
Jan 10, 2008, 8:03:34 PM1/10/08
to Ortodoxia
Invit pe cititorii acestei scrisori să o trimită la prietenii lor
ziarişti, pentru a-şi găsi spaţiu de publicare cel puţin în coloanele
unuia din ziarele centrale.
ziarişti, pentru a-şi găsi spaţiu de publicare cel puţin în coloanele
unuia din ziarele centrale.
filo...@gmail.com
Jan 11, 2008, 6:45:52 AM1/11/08
to Ortodoxia
Ioan Vladuca despre "Ereziile Patriarhului Shenouda", intai-statator
al asa-numitei "Biserici Ortodoxe Copte din Egipt" (biserica
monofizita a Alexandriei).
Ioan Vlăducă
DESPRE EREZIILE
PATRIARHULUI MONOFIZIT
SHENOUDA AL III-LEA
ACTUALUL PATRIARH AL
BISERICII COPTE DIN EGIPT
BUCUREŞTI
2005
Cuprins
Partea I - Aspecte istorice
Partea a II-a - Ereziile patriarhului monofizit Shenouda al III-lea
Partea a III-a - Încercări ecumeniste de unire
Anexe - Cuvânt al Părintelui Arhimandrit Gheorghios, Stareţul
Mănăstirii Grigoriu - Athos
Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii sau să facem rugăciune
împreună cu ei
PARTEA I
ASPECTE ISTORICE
În istoria Bisericii, Sfinţii Părinţi au alcătuit scrieri dogmatice
numai pentru a combate ereziile şi a statornici învăţătura ortodoxă.
Ei nu scriau din mândrie şi din iubire de slavă deşartă, cum scriau
ereticii.
Când preotul eretic Arie a început să răspândească învăţătura greşită
că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinţii Părinţi s-
au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând
erezia lui Arie şi anatematizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit
prima parte a Crezului.
În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la
Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care
spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinţii
Părinţi au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe
care o cunoaştem astăzi.
Când patriarhul eretic Nestorie a început să înveţe că firile lui
Hristos sunt separate şi că Fecioara Maria nu este Născătoare de
Dumnezeu, Sfinţii Părinţi s-au adunat la Efes în anul 431, la cel de-
al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, statornicind preacinstirea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Luptând împotriva învăţăturii lui Arie, Apolinarie a voit să
accentueze atât de mult că Hristos este de o fiinţă cu Tatăl, încât a
spus că s-a produs o amestecare între Dumnezeu şi om, rezultând o fire
compusă, aflată la mijloc între firea dumnezeiască şi cea omenească.
Astfel, încercând să combată o erezie, Apolinarie a căzut în altă
erezie. La fel, arhimandritul Eutihie, combătându-l pe Nestorie, care
credea că firile lui Hristos sunt despărţite, a ajuns la altă erezie,
considerând că în Hristos există o singură fire după întrupare.
Această nouă erezie s-a numit monofizism sau monofizitism. A apărut şi
un monofizism moderat, al patriarhului eretic Sever, care vorbea de
două firi (omenească şi dumnezeiască) dar le considera amestecate.
Cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) a
combătut atât nestorianismul cât şi toate variantele de monofizism.
Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au hotărât:
"Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că
mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu. Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi
precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p.27)
În Egipt, Episcopii ortodocşi, împăratul bizantin şi autorităţile
locale n-au reuşit să înlăture erezia monofizită. Ea s-a organizat ca
"Biserică naţională Coptă", independentă, opusă Bisericii Ortodoxe
(numită melkită, adică imperială, deoarece accepta Sinodul de la
Calcedon acceptat şi de împăratul bizantin).
Din marea erezie monofizită a veacului al V-lea au ieşit trei mari
adunări eretice, numite pe nedrept "Biserici": Biserica Monofizită
Coptă din Egipt, Biserica Siriană Iacobită şi Biserica Armeană
Gregoriană.
După Sinodul de la Calcedon, la Alexandria, monofiziţii au devenit tot
mai numeroşi, iar ortodocşii tot mai puţini şi cu timpul au rămas o
minoritate. Totuşi, în ciuda persecuţiilor sângeroase la care au fost
supuşi de majoritatea monofizită, ortodocşii au rezistat.
În secolul al VII-lea monofizismul a condus la apariţia ereziei
monotelite, care considera că Hristos are o singură lucrare şi o
singură voire. Această erezie a fost condamnată la Sinodul al VI-lea
Ecumenic de la Constantinopol (680-681). Sfinţii Părinţi au arătat că
în Hristos sunt două voiri şi două lucrări fireşti, fără despărţire,
fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe
fireşti nu sunt potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează
celei dumnezeieşti.
PARTEA A II-A
EREZIILE PATRIARHULUI MONOFIZIT
SHENOUDA AL III-LEA
I. EREZII REFERITOARE LA ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ
Dumnezeiasca Scriptură spune foarte clar: "La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi nevăzut.
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: << Să se facă lumină! >> Şi se
făcu lumină." (Facerea 1, 1-3 )
Dar patriarhul Shenouda III pune sub semnul întrebării faptul că a
fost mai întâi întuneric şi apoi lumină:
"Oare întunericul a precedat lumina în procesul creaţiei? Care este
relaţia dintre aceasta şi teoria nebuloaselor? Fără îndoială că lumina
a fost mai întâi, în vreme ce întunericul, ca fenomen fizic, a apărut
ca rezultat al efectului căldurii sistemului solar pe suprafaţa
adâncului. Astfel, apele cele întinse s-au evaporat cu repeziciune,
formând un strat gros de ceaţă care a umbrit lumina
nebuloaselor." (Eliberarea duhului, p.156 )
În realitate, mai înainte era întuneric, fiindcă lipsea lumina.
Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar că întunericul este lipsa
luminii.
Sfântul Vasile cel Mare spune: "pentru că nu fusese făcută încă
lumina, nu este de mirare ca pământul să se găsească în
întuneric." (Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, I, p.37)
Însă Shenouda III a născocit altă explicaţie: "întunericul, ca
fenomen fizic, a apărut ca rezultat al efectului căldurii sistemului
solar pe suprafaţa adâncului. Astfel, apele cele întinse s-au evaporat
cu repeziciune, formând un strat gros de ceaţă care a umbrit lumina
nebuloaselor."
Care sistem solar, ştiind că soarele a fost creat în ziua a patra? Şi
care nebuloase? Unde a găsit aceasta în Dumnezeiasca Scriptură? Sau în
care scriere a Sfinţilor Părinţi?
De aceea, i se potrivesc foarte bine cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur: "A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a
introduce altele din mintea ta, socot că acest lucru aduce mare
primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta." (Omilii la
Facere, Omilia a XIII-a, III, p.152)
Iar Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: "Sfântul
Duh, care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a
tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu cât şi
tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o
primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc
adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi
întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii
Părinţi de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către
Sfântul Duh, leapădă fără nici o îndoială, însăşi Sfânta
Scriptură." (Experienţe ascetice, vol. I, p.115)
II. EREZII REFERITOARE LA ADAM ŞI EVA
Referitor la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni,
Shenouda III scrie:
"Şarpele a minţit şi i-a spus: "Nu, nu veţi muri, veţi fi asemenea
lui Dumnezeu." (Fac.III, 5.) Dar, de vreme ce Eva nu ştia nimic despre
faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de adevărul
cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială." (Eliberarea
duhului, p.18 )
În realitate, Eva tocmai a primit un exemplu concret de minciună:
contradicţia dintre cuvintele şarpelui şi cuvintele lui Dumnezeu.
Dumnezeu a spus: "în ziua în care veţi mânca din el veţi muri
negreşit!" (Facerea 2, 17). Eva cunoştea bine ce a spus Dumnezeu. Ea
însăşi îi spune şarpelui: "roade din pomii raiului putem să mâncăm;
numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu:
<<Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!
>>". (Facerea 3, 2-3). Atunci şarpele i-a zis: <<Nu, nu veţi muri!>>.
Iată contradicţia cu cuvintele Domnului! Iată minciuna! Ar fi fost
normal ca îndată ce a văzut că se contrazic cuvintele, să întoarcă
spatele şarpelui.
Shenouda III mai spune că Eva "nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor
lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială." Şi această afirmaţie
este greşită. Eva tocmai s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu; a avut
mai multă încredere în cuvintele şarpelui. De ce s-a îndoit de
Cuvintele lui Dumnezeu şi nu s-a îndoit de cuvintele şarpelui?
În continuare, Shenouda III scrie:
"Adam şi Eva nu ştiau nimic altceva decât binele. Ei nu cunoşteau
răul. Dar când au mâncat din pom, au început să-l
cunoască."(Eliberarea duhului, p.18)
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Mulţi din vrăjmaşii
dumnezeieştii Scripturi încearcă să spună că Adam a avut cunoştinţa de
a deosebi binele şi răul după ce a mâncat din pom. Dar asta e cea mai
mare prostie. [...]
Dacă am accepta - Doamne fereşte! - că omul a cunoscut binele şi răul
după ce a mâncat din pom, atunci hula s-ar îndrepta iarăşi împotriva
lui Dumnezeu. Cum ar fi dat Dumnezeu porunca aceasta unuia care nu
ştia că este un rău călcarea poruncii? Dar nu-i aşa! Doamne fereşte!
Omul ştia desăvârşit ce e binele şi răul. " (Omilii la facere, Omilia
a XVI-a, V, p. 184)
Pe astfel de rătăciţi, Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte vrăjmaşi
ai dumnezeieştii Scripturi. Aşa îi numim şi noi! Iar despre acceptarea
rătăcitei învăţături spunem: Doamne fereşte!
Despre Eva, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "s-a îngâmfat cu
nădejdea că are să ajungă egală cu Dumnezeu [...] N-a mai vrut să rămână
în hotarele ei, ci a socotit mai vrednic de credinţă pe duşmanul şi
vrăjmaşul mântuirii noastre decât cuvintele lui Dumnezeu" (Omilii la
Facere, Omilia a XVI-a, III, p.180-181). De aceea, îi spune: "Ce-ai
făcut, femeie? [...] Te-ai încrezut în cuvintele şarpelui, ai socotit
mai vrednic de credinţă sfatul lui decât porunca dată de Cel ce te-a
creat? Ai fost aşa de cumplit înşelată că nici iertare nu mai meriţi!
Oare era de acelaşi fel cu tine cel ce ţi-a dat sfatul? Nu! Era unul
din supuşii tăi, din robii tăi peste care aveai putere. Pentru ce te-
ai făcut atâta de ruşine? Ai părăsit pe cel pentru care ai fost
creată, spre ajutorul căruia ai fost adusă pe lume, a cărui părtaşă la
vrednicie erai, cu care erai de aceeaşi fiinţă şi de un glas şi ai
primit să stai de vorbă cu şarpele şi prin animalul acesta ai primit
sfatul diavolului, vădit potrivnic legiuirii Creatorului! Şi nici aşa
nu i-ai întors spatele, ci cu nădejdea făgăduinţei lui, ai îndrăznit
să mănânci din pom." (Omilia a XVI-a, III, p.182) Iar despre Adam,
spune: "Mare a fost şi trândăvia bărbatului. Da, era şi ea de aceeaşi
fiinţă cu el, îi era femeie dar ar fi trebuit să-i sune încă în urechi
porunca lui Dumnezeu şi să o prefere pe aceasta în locul acelei pofte
deşarte." (Omilia a XVI-a, III, p.182)
La fel spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: "dispreţuind porunca, n-a
crezut Făcătorului şi Stăpânului Care a zis: << În ziua în care veţi
mânca din el, cu moarte veţi muri>>, ci au socotit mai vrednic de
crezare pe şarpele viclean, care a spus << Nu veţi muri cu moarte
>>" (Filocalia, vol. VI, p.126)
Să ne întoarcem însă la Eliberarea duhului. Pe aceeaşi pagină,
Shenouda III, referindu-se la momentele de după cădere, spune: "Poate
că primul lucru pe care Adam l-a cunoscut a fost că el era bărbat şi
Eva femeie."
Aceasta este altă rătăcire. În realitate, Adam făcea distincţia
dintre bărbat şi femeie înainte de cădere.
Sfânta Scriptură spune foarte clar:
"Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-
o la Adam.
Şi a zis Adam: << Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul
său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup.>>" (Facerea 2, 22-24)
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: "Spune-mi, de unde i-a
venit lui Adam în minte să rostească aceste cuvinte? Oare toate
acestea nu ne arată că înainte de neascultare, Adam avea har profetic,
că vedea pe toate acestea cu ochi duhovniceşti? [...] Dumnezeu i-a
dăruit omului dintru început viaţă îngerească, l-a umplut de mii şi
mii de binefaceri şi pe lângă toate celelalte l-a mai învrednicit şi
cu har profetic. V-am spus toate acestea ca atunci când veţi vedea
trândăvia omului după atâtea binefaceri, să nu mai aruncaţi vina pe
Dumnezeu, ci să puneţi totul în sarcina omului." (Omilia a XV-a, IV, p.
173)
Mai adaugă:
"Mai poţi, oare, suferi pe cei ce vor să spună că omul a avut
cunoştinţa binelui şi răului după ce a mâncat din pom, când chiar
înainte de a fi mâncat era plin de atâta înţelepciune şi pe lângă
înţelepciune mai era învrednicit şi de har profetic?" (Omilia a XVI-a,
VI, p.185)
III. EREZII REFERITOARE LA OM
În cartea Eliberarea duhului, Shenouda III mai scrie:
"Nu sunt ţărână precum cred ei, sunt suflare dumnezeiască. Am fost
din veşnicie cu Dumnezeu şi Dumnezeu m-a aşezat pe pământ. Dar îl voi
părăsi după un scurt timp şi mă voi întoarce la Dumnezeu. [...] Vreau să
mă întorc la Dumnezeu aşa cum am fost la început, să fiu iarăşi
suflare dumnezeiască, să mă purific de orice lucru lumesc." (p.98-99)
Dar Dumnezeiasca Scriptură spune foarte clar: "Şi a făcut Dumnezeu pe
om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi
s-a făcut omul cu suflet viu." (Facerea 2, 7) Deci omul nu este doar
"suflare dumnezeiască". Este important să ne aducem aminte şi de
ţărână, după cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur: "Pentru
ca, prin felul în care am fost creaţi, să ne statornicească în suflet
învăţătura de a nu ne închipui despre noi lucruri mai mari decât ne e
firea, de aceea istoriseşte pe toate în chip precis şi spune: <<A
făcut Dumnezeu om, luând ţărână din pământ.>>" (Omilii la Facere,
Omilia a XIII-a, I, p.148)
Iar despre cuvântul lui Shenouda III: "Am fost din veşnicie cu
Dumnezeu" ce mai putem spune?
IV. MONOFIZISMUL
Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Hristos este Dumnezeu desăvârşit
şi Om desăvârşit, din două şi în două firi.
Monofizismul este erezia care spune că Hristos are o singură fire.
(sau numai dumnezeiască, sau numai omenească, sau o nouă fire obţinută
prin amestecare).
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon
(451), luminaţi de Dumnezeu, au hotărât:
precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p.27)
Iar Shenouda III, deşi îşi începe mărturisirea admiţând două firi ale
Mântuitorului, vorbeşte apoi de o singură natură, fire:
"Noi credem în două firi ale Mântuitorului. Credem că Domnul Hristos
este desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în omenitatea Sa, dar
spunem că dumnezeirea Sa şi omenitatea Sa au fost unite într-un fel
atât de tainic încât această unitate ar putea fi numită ca o singură
natură, fire. Aceasta nu este nici numai dumnezeirea singură şi nici
numai omenitatea singură, ci unitatea celor două naturi, de aceea
vorbim de o fire, dincolo de cele două firi." (Vestitorul Ortodoxiei,
30 noiembrie 1994, p.5, col.2)
Însă Sfinţii Părinţi de la Calcedon, după ce au arătat învăţătura
corectă, au spus:
"Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie
(precizie), Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este
îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici să
gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de
credinţă." (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul
Nectarie, Bucureşti, 2003, p.28)
Patriarhul Shenouda III nu a rămas la mărturisirea statornicită cu
mare grijă şi precizie de Sfântul Sinod Ecumenic, ci a adăugat de la
el: "dar spunem că dumnezeirea Sa şi omenitatea Sa au fost unite într-
un fel atât de tainic încât această unitate ar putea fi numită ca o
singură natură, fire. Aceasta nu este nici numai dumnezeirea singură
şi nici numai omenitatea singură, ci unitatea celor două naturi, de
aceea vorbim de o fire, dincolo de cele două firi."
După cum am văzut, o astfel de adăugire este interzisă de Sfântul
Sinod de la Calcedon.
Mai departe, pentru a-şi argumenta părerea, Shenouda III dă următorul
exemplu:
"Vă dau un exemplu: fiecare fiinţă umană este alcătuită din două
naturi, spirit şi trup, dar acestea două sunt unite într-o singură
natură pe care o numim natura umană." (Vestitorul Ortodoxiei, 30
noiembrie 1994, p.5, col.2)
Dar Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar:
"Nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o
singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate
vorbi cu privire la om de o singură fire compusă din trup şi suflet.
Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu
există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem
că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite, din cea omenească şi
cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici
nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur,
Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată." (Dogmatica, III, cap III,
Ed. Scripta, Bucureşti 1993, p.100)
Iată cum îi numeşte Sfântul Ioan Damaschin pe ereticii monofiziţi
(eutihieni şi severieni): ceată blestemată! Iar Biserica Coptă a lui
Shenouda III îl cinsteşte pe Sever ca Sfânt, prăznuindu-l de trei ori
pe an: 29 septembrie (sosirea sa în Egipt), 8 februarie (moartea sa)
şi 16 decembrie (aducerea osemintelor la Alexandria). (Cf. Diacon
Lector I. Pulpea, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la
Ortodoxie, Ortodoxia, anul III, nr 4, oct-dec, 1951, p 599).
Mai departe, Shenouda III declară: "noi spunem că dumnezeirea şi
omenitatea Domnului nostru sunt unite într-un chip tainic pe care îl
numim o natură, aşa cum spune Sf. Chiril <<mia fisis tou Theou Logou
sesarkomenou>>." (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col.
2)
În această frază a lui Shenouda III sunt ascunse două erori grave. În
primul rând, formularea citată nu aparţine Sfântului Chiril, ci
ereticului Apolinarie. Ea a circulat într-o scriere pusă pe numele
Sfântului Atanasie şi a fost găsită acolo de Sfântul Chiril care s-a
străduit să-i dea un înţeles ortodox (crezând că aparţine Sfântului
Atanasie). (cf. Prof. Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a
Sinodului al IV-lea Ecumenic, Ortodoxia, 1951, nr 2-3, p 231). În al
doilea rând, formularea este citată greşit. Se spune "sesarkomenou",
în loc de "sesarkomeni". "Sesarkomeni" se acordă cu "fisis".
Traducerea este: "O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul."
Dar Shenouda III spune "sesarkomenou", care se acordă cu "tou Theou
Logou" şi se traduce: "O singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul
întrupat." Această nouă formulare are un înţeles monofizit şi mai
accentuat. Astfel, Shenouda III încearcă să folosească această
formulare în sprijinul ideii că ar fi o singură fire.
Referindu-se la această expresie, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al V-
lea Ecumenic, anatematizează pe cei care "prin această expresie
încearcă să introducă o singură fire." (Hotărârile Sfintelor Sinoade
Ecumenice, Sinodul al cincilea Ecumenic, VIII, p.33)
Despre Biserica Ortodoxă şi Biserica Coptă, Shenouda III spune că:
"Suntem una în credinţă, dar a existat un fel de neînţelegere în
folosirea terminologiei greceşti în secolul al V-lea." (Vestitorul
Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 2). Iar despre diferenţa de
mărturisire, spune că "este o problemă lingvistică." (Vestitorul
Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)
Aceasta înseamnă că cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a
anatematizat pe ortodocşi pentru erori lingvistice. Este o acuzaţie
gravă la adresa Sfântului Sinod Ecumenic.
Tocmai pentru a se depăşi dificultăţile terminologice, Dumnezeu a
arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată.
Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari
Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost
găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar
mărturisirea monofizită a fost lepădată la picioarele Sfintei (ca semn
de lepădare şi călcare în picioare). Hotărârea Sfântului Sinod
Ecumenic pecetluită prin această minune ar fi trebuit să fie
suficientă pentru ca monofiziţii să-şi lepede erezia şi să vină la
Ortodoxie.
Dar Shenouda III nu aminteşte nimic de această minune. Mai mult, el
urmăreşte modificarea cărţilor de Istorie Bisericească, pentru ca
oamenii să nu mai cunoască situaţia istorică reală. El spune deschis
că "trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului
credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile
noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe
ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus." (Vestitorul Ortodoxiei, 30
noiembrie 1994, p.5, col 3)
Este aproape de necrezut! Citim şi ne este greu să acceptăm că ceea
ce citim e real! Mai citim o dată şi vedem că scrie chiar aşa:
"Trebuie ridicate anatemele", adică Sfinţii Părinţi au greşit atunci
când le-au dat. Apoi se spune că trebuie să excludem din cărţile
istorice, teologice şi liturgice toate textele referitoare la ereticii
monofiziţi. Deci trebuie excluse textele corespunzătoare din
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice IV, V, şi VI; trebuie exclus
capitolul intitulat Contra monofiziţilor, din Dogmatica Sfântului Ioan
Damaschin; trebuie eliminate textele Sfântului Maxim Mărturisitorul
contra monofiziţilor şi monoteliţilor; trebuie exclusă din Proloage
minunea Sfintei mari Muceniţe Eufimia de la Calcedon. Lista este prea
lungă pentru a putea fi scrisă aici în întregime...
Mai observăm încă ceva interesant: Shenouda III numeşte "Biserica" sa
"Biserica Ortodoxă Coptă" (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.
5, col 1). Dar Numărul din septembrie al Vestitorului Ortodoxiei,
scrie la pagina 8 următoarele: "Denumirea de Biserică Coptă aparţine
Bisericii monofizite egiptene. Existenţa ei începe în anul 451, o dată
cu depunerea din treaptă a Patriarhului Alexandriei, Dioscur, care a
refuzat să recunoască hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon." Deci în septembrie 1994, Biserica Coptă era monofizită, iar
în noiembrie 1994 era numită deja Ortodoxă. Prin eticheta "Ortodoxă"
se încearcă înşelarea unei mari mulţimi de oameni care nu cunosc
amănuntele istorice şi teologice.
Într-un articol teologic mai vechi (care nu a fost încă exclus din
Bibliotecile teologice) găsim scris că "după recensământul din 1926,
numărul credincioşilor copţi sau <<ortodocşi>> cum le place lor să se
numească, spre deosebire de adevăraţii ortodocşi pe care-i numesc
<<melkiţi>>, ajunsese la 859.670" (Diacon Lector I. Pulpea,
Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie.
Consideraţii istorice şi dogmatice asupra poziţiei lor faţă de
Ortodoxie, Ortodoxia, anul III nr. 4, octombrie-decembrie 1951, p.
608).
PARTEA a III-a
ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE
Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi
reprezentanţi ai Bisericii Copte a început în anul 1964 la Aarhus -
Danemarca. În declaraţia comună se spune că "Ambele părţi s-au dovedit
că urmează temeinic învăţătura Bisericii celei una, neîmpărţită, aşa
cum este exprimată de Sfântul Chiril." Aici reprezentanţii s-au ataşat
de exprimarea atribuită Sfântului Chiril (o singură fire întrupată a
lui Dumnezeu Cuvântul) deoarece aceasta permite să fie exploatată în
sens monofizit. Referitor la această exprimare, părintele profesor
Ştefan Sandu observă: "Chiar făcând abstracţie de influenţa lui
Apolinarie, aceste cuvinte erau cu adevărat nefericite şi se pretau la
confuzie." (Istoria Dogmelor, vol.1, Ed. Bren, Bucureşti 2002, p.442)
Reprezentanţii ar fi trebuit să accepte formularea de la Calcedon.
În anul 1967 a avut loc la Bristol - Anglia o nouă întâlnire.
Monofiziţii au continuat cu expresiile lor ambigue: "Biserica
Necalcedoniană este Calcedoniană prin credinţă sau, văzuţi prin ochii
necalcedonienilor, calcedonienii sunt necalcedonieni în
credinţă." (cf. diac.dr.Ioan Caraza, Hristologia Sinodului IV Ecumenic
de la Calcedon în preocupările teologilor romano-catolici şi
protestanţi din vremea noastră şi punctul de vedere ortodox, Ed.
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000, p.192)
La întrunirea din 1-6 noiembrie 1993 de la Chambesy "delegaţii
Bisericilor Orientale Ortodoxe au cerut să nu se procedeze (la
ridicarea anatemelor, n.n.) prin Acte solemne, lecturi publice şi
solemnităţi. Totul să se facă cu multă discreţie, spre a nu şoca
mentalităţile încă nepregătite pentru schimbări în rândul
credincioşilor de rând din Răsărit. Evenimentul să se consume la
nivelele de sus şi să se insereze în practica liturgică şi pastorală
de toate zilele. Aşa va avea mai mult succes. S-a mai cerut să nu se
facă de îndată caz de introducerea reciprocă în calendare a celor care
s-au anatematizat în secolul V şi de care s-a pomenit mereu de atunci
încoace. Pentru o perioadă de tranziţie să rămână sfinţi locali şi să
se extindă respectul reciproc până la asimilarea lor
reciprocă." (Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală,
Ortodoxia, 1994, nr.1, p.142)
"Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi
reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate
împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales
din familia Bisericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în
Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba
hirotonirii Episcopului ortodox." (pr.prof.dr. Nicolae D. Necula,
Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p.13, col.3)
ANEXE
Cuvânt al Părintelui Arhimandrit Gheorghios
Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos
"Anticalcedonienii declară în clipe de sinceritate ce gândesc cu
adevărat. Astfel, în recenta carte a patriarhului copt Şenuda, tradusă
în greacă sub numele Firea lui Hristos, se vede persistenţa
anticalcedonienilor în terminologia lor eretică pe care Sinoadele
Ecumenice au condamnat-o şi anatemizat-o. Şenuda vorbeşte despre o
fire, o voinţă, o lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, şi pe
deasupra mai declară că nu primeşte Sinodul IV Ecumenic, deoarece
hotărârile lui s-au luat pe baze nestoriene.
Concret, Patriarhul Şenuda scrie:
<<Deşi Sinodul III l-a anatemizat pe Nestorie, rătăcirile nestoriene s-
au întins şi au influenţat Sinodul IV de la Calcedon, unde tendinţa de
separare a celor două firi a devenit atât de evidentă încât s-a spus
că Hristos sunt două persoane, Dumnezeu şi omul. Unul săvârşeşte
minuni, celălalt pătimeşte.
Urmând aceeaşi tendinţă, Leon, episcopul Romei, a redactat faimosul
său tom care a fost respins de Biserica Coptă. Sinodul însă l-a
acceptat, adeverind că cele două firi există în Hristos şi după unire.
Una dumnezeiască ce-şi urmăreşte scopurile şi una omenească ce-şi
joacă propriul rol.>> (Şenuda III, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Copte
a Alexandriei Egiptului, Firea lui Hristos, citat după traducerea
greacă, Ed. Armos, Atena, 1996, p.23)."
(Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos,
Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003, p.
70)
Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii
sau să facem rugăciune împreună cu ei
"Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i
lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică
îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor
să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei
nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani
ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea
credinţei. "
(Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească,
editată de parohia Valea Plopului, 1999, p.172)
"Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a
ereticilor să se roage, să se caterisească şi afurisească."
(Hotărâre canonică, Apost. 64)
"Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi
dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau
alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie."
(Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericesca,
numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora,
publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia
Academiei Române, 1884)
"Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu
ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi
să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: <<Episcopul, preotul sau
diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-
ar primi să slujească ca preot, să se caterisească>>.
La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim
Aghioritul că latinii (papistaşii, n.n.) sunt eretici şi nu au nici
Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se
întorc la Ortodoxie se afuriseşte.
Şi canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu
schismatici."
(Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină
din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541)
al asa-numitei "Biserici Ortodoxe Copte din Egipt" (biserica
monofizita a Alexandriei).
Ioan Vlăducă
DESPRE EREZIILE
PATRIARHULUI MONOFIZIT
SHENOUDA AL III-LEA
ACTUALUL PATRIARH AL
BISERICII COPTE DIN EGIPT
BUCUREŞTI
2005
Cuprins
Partea I - Aspecte istorice
Partea a II-a - Ereziile patriarhului monofizit Shenouda al III-lea
Partea a III-a - Încercări ecumeniste de unire
Anexe - Cuvânt al Părintelui Arhimandrit Gheorghios, Stareţul
Mănăstirii Grigoriu - Athos
Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii sau să facem rugăciune
împreună cu ei
PARTEA I
ASPECTE ISTORICE
În istoria Bisericii, Sfinţii Părinţi au alcătuit scrieri dogmatice
numai pentru a combate ereziile şi a statornici învăţătura ortodoxă.
Ei nu scriau din mândrie şi din iubire de slavă deşartă, cum scriau
ereticii.
Când preotul eretic Arie a început să răspândească învăţătura greşită
că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinţii Părinţi s-
au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând
erezia lui Arie şi anatematizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit
prima parte a Crezului.
În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la
Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care
spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinţii
Părinţi au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe
care o cunoaştem astăzi.
Când patriarhul eretic Nestorie a început să înveţe că firile lui
Hristos sunt separate şi că Fecioara Maria nu este Născătoare de
Dumnezeu, Sfinţii Părinţi s-au adunat la Efes în anul 431, la cel de-
al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, statornicind preacinstirea
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Luptând împotriva învăţăturii lui Arie, Apolinarie a voit să
accentueze atât de mult că Hristos este de o fiinţă cu Tatăl, încât a
spus că s-a produs o amestecare între Dumnezeu şi om, rezultând o fire
compusă, aflată la mijloc între firea dumnezeiască şi cea omenească.
Astfel, încercând să combată o erezie, Apolinarie a căzut în altă
erezie. La fel, arhimandritul Eutihie, combătându-l pe Nestorie, care
credea că firile lui Hristos sunt despărţite, a ajuns la altă erezie,
considerând că în Hristos există o singură fire după întrupare.
Această nouă erezie s-a numit monofizism sau monofizitism. A apărut şi
un monofizism moderat, al patriarhului eretic Sever, care vorbea de
două firi (omenească şi dumnezeiască) dar le considera amestecate.
Cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) a
combătut atât nestorianismul cât şi toate variantele de monofizism.
Sfinţii Părinţi, luminaţi de harul lui Dumnezeu, au hotărât:
"Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că
desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă
cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de
veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare,
fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu,
Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit
de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi
adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă
cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de
veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare,
fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu,
Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit
precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p.27)
În Egipt, Episcopii ortodocşi, împăratul bizantin şi autorităţile
locale n-au reuşit să înlăture erezia monofizită. Ea s-a organizat ca
"Biserică naţională Coptă", independentă, opusă Bisericii Ortodoxe
(numită melkită, adică imperială, deoarece accepta Sinodul de la
Calcedon acceptat şi de împăratul bizantin).
Din marea erezie monofizită a veacului al V-lea au ieşit trei mari
adunări eretice, numite pe nedrept "Biserici": Biserica Monofizită
Coptă din Egipt, Biserica Siriană Iacobită şi Biserica Armeană
Gregoriană.
După Sinodul de la Calcedon, la Alexandria, monofiziţii au devenit tot
mai numeroşi, iar ortodocşii tot mai puţini şi cu timpul au rămas o
minoritate. Totuşi, în ciuda persecuţiilor sângeroase la care au fost
supuşi de majoritatea monofizită, ortodocşii au rezistat.
În secolul al VII-lea monofizismul a condus la apariţia ereziei
monotelite, care considera că Hristos are o singură lucrare şi o
singură voire. Această erezie a fost condamnată la Sinodul al VI-lea
Ecumenic de la Constantinopol (680-681). Sfinţii Părinţi au arătat că
în Hristos sunt două voiri şi două lucrări fireşti, fără despărţire,
fără schimbare, fără împărţire şi fără amestecare. Şi cele două voinţe
fireşti nu sunt potrivnice una alteia, ci voinţa Sa omenească urmează
celei dumnezeieşti.
PARTEA A II-A
EREZIILE PATRIARHULUI MONOFIZIT
SHENOUDA AL III-LEA
I. EREZII REFERITOARE LA ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ
Dumnezeiasca Scriptură spune foarte clar: "La început a făcut
Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi nevăzut.
Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe
deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: << Să se facă lumină! >> Şi se
făcu lumină." (Facerea 1, 1-3 )
Dar patriarhul Shenouda III pune sub semnul întrebării faptul că a
fost mai întâi întuneric şi apoi lumină:
"Oare întunericul a precedat lumina în procesul creaţiei? Care este
relaţia dintre aceasta şi teoria nebuloaselor? Fără îndoială că lumina
a fost mai întâi, în vreme ce întunericul, ca fenomen fizic, a apărut
ca rezultat al efectului căldurii sistemului solar pe suprafaţa
adâncului. Astfel, apele cele întinse s-au evaporat cu repeziciune,
formând un strat gros de ceaţă care a umbrit lumina
nebuloaselor." (Eliberarea duhului, p.156 )
În realitate, mai înainte era întuneric, fiindcă lipsea lumina.
Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar că întunericul este lipsa
luminii.
Sfântul Vasile cel Mare spune: "pentru că nu fusese făcută încă
lumina, nu este de mirare ca pământul să se găsească în
întuneric." (Omilii la Hexaemeron, Omilia a II-a, I, p.37)
Însă Shenouda III a născocit altă explicaţie: "întunericul, ca
fenomen fizic, a apărut ca rezultat al efectului căldurii sistemului
solar pe suprafaţa adâncului. Astfel, apele cele întinse s-au evaporat
cu repeziciune, formând un strat gros de ceaţă care a umbrit lumina
nebuloaselor."
Care sistem solar, ştiind că soarele a fost creat în ziua a patra? Şi
care nebuloase? Unde a găsit aceasta în Dumnezeiasca Scriptură? Sau în
care scriere a Sfinţilor Părinţi?
De aceea, i se potrivesc foarte bine cuvintele Sfântului Ioan Gură de
Aur: "A nu crede în cele scrise în dumnezeiasca Scriptură, ci a
introduce altele din mintea ta, socot că acest lucru aduce mare
primejdie pe capul celor ce îndrăznesc să facă aceasta." (Omilii la
Facere, Omilia a XIII-a, III, p.152)
Iar Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov ne învaţă astfel: "Sfântul
Duh, care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvântul lui Dumnezeu, l-a
tâlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atât cuvântul lui Dumnezeu cât şi
tâlcuirea lui sunt dar al Sfântului Duh. Numai această tâlcuire o
primeşte Sfânta Biserică Ortodoxă! Numai această tâlcuire o primesc
adevăraţii ei fii! Cel ce tâlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi
întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tâlcuirea ei de către Sfinţii
Părinţi de către Sfântul Duh. Cel care leapădă tâlcuirea de către
Sfântul Duh, leapădă fără nici o îndoială, însăşi Sfânta
Scriptură." (Experienţe ascetice, vol. I, p.115)
II. EREZII REFERITOARE LA ADAM ŞI EVA
Referitor la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni,
Shenouda III scrie:
"Şarpele a minţit şi i-a spus: "Nu, nu veţi muri, veţi fi asemenea
lui Dumnezeu." (Fac.III, 5.) Dar, de vreme ce Eva nu ştia nimic despre
faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de adevărul
cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială." (Eliberarea
duhului, p.18 )
În realitate, Eva tocmai a primit un exemplu concret de minciună:
contradicţia dintre cuvintele şarpelui şi cuvintele lui Dumnezeu.
Dumnezeu a spus: "în ziua în care veţi mânca din el veţi muri
negreşit!" (Facerea 2, 17). Eva cunoştea bine ce a spus Dumnezeu. Ea
însăşi îi spune şarpelui: "roade din pomii raiului putem să mâncăm;
numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu:
<<Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!
>>". (Facerea 3, 2-3). Atunci şarpele i-a zis: <<Nu, nu veţi muri!>>.
Iată contradicţia cu cuvintele Domnului! Iată minciuna! Ar fi fost
normal ca îndată ce a văzut că se contrazic cuvintele, să întoarcă
spatele şarpelui.
Shenouda III mai spune că Eva "nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor
lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială." Şi această afirmaţie
este greşită. Eva tocmai s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu; a avut
mai multă încredere în cuvintele şarpelui. De ce s-a îndoit de
Cuvintele lui Dumnezeu şi nu s-a îndoit de cuvintele şarpelui?
În continuare, Shenouda III scrie:
"Adam şi Eva nu ştiau nimic altceva decât binele. Ei nu cunoşteau
răul. Dar când au mâncat din pom, au început să-l
cunoască."(Eliberarea duhului, p.18)
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Mulţi din vrăjmaşii
dumnezeieştii Scripturi încearcă să spună că Adam a avut cunoştinţa de
a deosebi binele şi răul după ce a mâncat din pom. Dar asta e cea mai
mare prostie. [...]
Dacă am accepta - Doamne fereşte! - că omul a cunoscut binele şi răul
după ce a mâncat din pom, atunci hula s-ar îndrepta iarăşi împotriva
lui Dumnezeu. Cum ar fi dat Dumnezeu porunca aceasta unuia care nu
ştia că este un rău călcarea poruncii? Dar nu-i aşa! Doamne fereşte!
Omul ştia desăvârşit ce e binele şi răul. " (Omilii la facere, Omilia
a XVI-a, V, p. 184)
Pe astfel de rătăciţi, Sfântul Ioan Gură de Aur îi numeşte vrăjmaşi
ai dumnezeieştii Scripturi. Aşa îi numim şi noi! Iar despre acceptarea
rătăcitei învăţături spunem: Doamne fereşte!
Despre Eva, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "s-a îngâmfat cu
nădejdea că are să ajungă egală cu Dumnezeu [...] N-a mai vrut să rămână
în hotarele ei, ci a socotit mai vrednic de credinţă pe duşmanul şi
vrăjmaşul mântuirii noastre decât cuvintele lui Dumnezeu" (Omilii la
Facere, Omilia a XVI-a, III, p.180-181). De aceea, îi spune: "Ce-ai
făcut, femeie? [...] Te-ai încrezut în cuvintele şarpelui, ai socotit
mai vrednic de credinţă sfatul lui decât porunca dată de Cel ce te-a
creat? Ai fost aşa de cumplit înşelată că nici iertare nu mai meriţi!
Oare era de acelaşi fel cu tine cel ce ţi-a dat sfatul? Nu! Era unul
din supuşii tăi, din robii tăi peste care aveai putere. Pentru ce te-
ai făcut atâta de ruşine? Ai părăsit pe cel pentru care ai fost
creată, spre ajutorul căruia ai fost adusă pe lume, a cărui părtaşă la
vrednicie erai, cu care erai de aceeaşi fiinţă şi de un glas şi ai
primit să stai de vorbă cu şarpele şi prin animalul acesta ai primit
sfatul diavolului, vădit potrivnic legiuirii Creatorului! Şi nici aşa
nu i-ai întors spatele, ci cu nădejdea făgăduinţei lui, ai îndrăznit
să mănânci din pom." (Omilia a XVI-a, III, p.182) Iar despre Adam,
spune: "Mare a fost şi trândăvia bărbatului. Da, era şi ea de aceeaşi
fiinţă cu el, îi era femeie dar ar fi trebuit să-i sune încă în urechi
porunca lui Dumnezeu şi să o prefere pe aceasta în locul acelei pofte
deşarte." (Omilia a XVI-a, III, p.182)
La fel spune şi Sfântul Simeon Noul Teolog: "dispreţuind porunca, n-a
crezut Făcătorului şi Stăpânului Care a zis: << În ziua în care veţi
mânca din el, cu moarte veţi muri>>, ci au socotit mai vrednic de
crezare pe şarpele viclean, care a spus << Nu veţi muri cu moarte
>>" (Filocalia, vol. VI, p.126)
Să ne întoarcem însă la Eliberarea duhului. Pe aceeaşi pagină,
Shenouda III, referindu-se la momentele de după cădere, spune: "Poate
că primul lucru pe care Adam l-a cunoscut a fost că el era bărbat şi
Eva femeie."
Aceasta este altă rătăcire. În realitate, Adam făcea distincţia
dintre bărbat şi femeie înainte de cădere.
Sfânta Scriptură spune foarte clar:
"Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-
o la Adam.
Şi a zis Adam: << Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din
carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul
său.
De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi vor fi amândoi un trup.>>" (Facerea 2, 22-24)
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne întreabă: "Spune-mi, de unde i-a
venit lui Adam în minte să rostească aceste cuvinte? Oare toate
acestea nu ne arată că înainte de neascultare, Adam avea har profetic,
că vedea pe toate acestea cu ochi duhovniceşti? [...] Dumnezeu i-a
dăruit omului dintru început viaţă îngerească, l-a umplut de mii şi
mii de binefaceri şi pe lângă toate celelalte l-a mai învrednicit şi
cu har profetic. V-am spus toate acestea ca atunci când veţi vedea
trândăvia omului după atâtea binefaceri, să nu mai aruncaţi vina pe
Dumnezeu, ci să puneţi totul în sarcina omului." (Omilia a XV-a, IV, p.
173)
Mai adaugă:
"Mai poţi, oare, suferi pe cei ce vor să spună că omul a avut
cunoştinţa binelui şi răului după ce a mâncat din pom, când chiar
înainte de a fi mâncat era plin de atâta înţelepciune şi pe lângă
înţelepciune mai era învrednicit şi de har profetic?" (Omilia a XVI-a,
VI, p.185)
III. EREZII REFERITOARE LA OM
În cartea Eliberarea duhului, Shenouda III mai scrie:
"Nu sunt ţărână precum cred ei, sunt suflare dumnezeiască. Am fost
din veşnicie cu Dumnezeu şi Dumnezeu m-a aşezat pe pământ. Dar îl voi
părăsi după un scurt timp şi mă voi întoarce la Dumnezeu. [...] Vreau să
mă întorc la Dumnezeu aşa cum am fost la început, să fiu iarăşi
suflare dumnezeiască, să mă purific de orice lucru lumesc." (p.98-99)
Dar Dumnezeiasca Scriptură spune foarte clar: "Şi a făcut Dumnezeu pe
om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi
s-a făcut omul cu suflet viu." (Facerea 2, 7) Deci omul nu este doar
"suflare dumnezeiască". Este important să ne aducem aminte şi de
ţărână, după cum ne îndeamnă Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur: "Pentru
ca, prin felul în care am fost creaţi, să ne statornicească în suflet
învăţătura de a nu ne închipui despre noi lucruri mai mari decât ne e
firea, de aceea istoriseşte pe toate în chip precis şi spune: <<A
făcut Dumnezeu om, luând ţărână din pământ.>>" (Omilii la Facere,
Omilia a XIII-a, I, p.148)
Iar despre cuvântul lui Shenouda III: "Am fost din veşnicie cu
Dumnezeu" ce mai putem spune?
IV. MONOFIZISMUL
Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Hristos este Dumnezeu desăvârşit
şi Om desăvârşit, din două şi în două firi.
Monofizismul este erezia care spune că Hristos are o singură fire.
(sau numai dumnezeiască, sau numai omenească, sau o nouă fire obţinută
prin amestecare).
Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon
(451), luminaţi de Dumnezeu, au hotărât:
"Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas că
mărturisim pe Unul şi acelaşi Fiu. Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi
desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu
adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă
cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de
veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare,
fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu,
Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit
de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi
adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă
cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru
toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de
veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi
şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de
Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul
Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare,
fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum
stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile
fiecărei firi într-o singură persoană şi într-un singur ipostas, nu
împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu,
Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit
precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor." (Hotărârile Sfintelor
Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p.27)
Iar Shenouda III, deşi îşi începe mărturisirea admiţând două firi ale
Mântuitorului, vorbeşte apoi de o singură natură, fire:
"Noi credem în două firi ale Mântuitorului. Credem că Domnul Hristos
este desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în omenitatea Sa, dar
spunem că dumnezeirea Sa şi omenitatea Sa au fost unite într-un fel
atât de tainic încât această unitate ar putea fi numită ca o singură
natură, fire. Aceasta nu este nici numai dumnezeirea singură şi nici
numai omenitatea singură, ci unitatea celor două naturi, de aceea
vorbim de o fire, dincolo de cele două firi." (Vestitorul Ortodoxiei,
30 noiembrie 1994, p.5, col.2)
Însă Sfinţii Părinţi de la Calcedon, după ce au arătat învăţătura
corectă, au spus:
"Acestea toate fiind statornicite de noi cu mare grijă şi acrivie
(precizie), Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât că nimănui nu îi este
îngăduit să înfăţişeze, să scrie sau să alcătuiască, nici să
gândească, nici să înveţe pe altul o altă mărturisire de
credinţă." (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul
Nectarie, Bucureşti, 2003, p.28)
Patriarhul Shenouda III nu a rămas la mărturisirea statornicită cu
mare grijă şi precizie de Sfântul Sinod Ecumenic, ci a adăugat de la
el: "dar spunem că dumnezeirea Sa şi omenitatea Sa au fost unite într-
un fel atât de tainic încât această unitate ar putea fi numită ca o
singură natură, fire. Aceasta nu este nici numai dumnezeirea singură
şi nici numai omenitatea singură, ci unitatea celor două naturi, de
aceea vorbim de o fire, dincolo de cele două firi."
După cum am văzut, o astfel de adăugire este interzisă de Sfântul
Sinod de la Calcedon.
Mai departe, pentru a-şi argumenta părerea, Shenouda III dă următorul
exemplu:
"Vă dau un exemplu: fiecare fiinţă umană este alcătuită din două
naturi, spirit şi trup, dar acestea două sunt unite într-o singură
natură pe care o numim natura umană." (Vestitorul Ortodoxiei, 30
noiembrie 1994, p.5, col.2)
Dar Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar:
"Nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o
singură fire compusă din Dumnezeire şi omenire, după cum se poate
vorbi cu privire la om de o singură fire compusă din trup şi suflet.
Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu
există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem
că unirea s-a făcut din două firi desăvârşite, din cea omenească şi
cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici
nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur,
Eutihie şi Sever şi ceata lor blestemată." (Dogmatica, III, cap III,
Ed. Scripta, Bucureşti 1993, p.100)
Iată cum îi numeşte Sfântul Ioan Damaschin pe ereticii monofiziţi
(eutihieni şi severieni): ceată blestemată! Iar Biserica Coptă a lui
Shenouda III îl cinsteşte pe Sever ca Sfânt, prăznuindu-l de trei ori
pe an: 29 septembrie (sosirea sa în Egipt), 8 februarie (moartea sa)
şi 16 decembrie (aducerea osemintelor la Alexandria). (Cf. Diacon
Lector I. Pulpea, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la
Ortodoxie, Ortodoxia, anul III, nr 4, oct-dec, 1951, p 599).
Mai departe, Shenouda III declară: "noi spunem că dumnezeirea şi
omenitatea Domnului nostru sunt unite într-un chip tainic pe care îl
numim o natură, aşa cum spune Sf. Chiril <<mia fisis tou Theou Logou
sesarkomenou>>." (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col.
2)
În această frază a lui Shenouda III sunt ascunse două erori grave. În
primul rând, formularea citată nu aparţine Sfântului Chiril, ci
ereticului Apolinarie. Ea a circulat într-o scriere pusă pe numele
Sfântului Atanasie şi a fost găsită acolo de Sfântul Chiril care s-a
străduit să-i dea un înţeles ortodox (crezând că aparţine Sfântului
Atanasie). (cf. Prof. Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a
Sinodului al IV-lea Ecumenic, Ortodoxia, 1951, nr 2-3, p 231). În al
doilea rând, formularea este citată greşit. Se spune "sesarkomenou",
în loc de "sesarkomeni". "Sesarkomeni" se acordă cu "fisis".
Traducerea este: "O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Cuvântul."
Dar Shenouda III spune "sesarkomenou", care se acordă cu "tou Theou
Logou" şi se traduce: "O singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul
întrupat." Această nouă formulare are un înţeles monofizit şi mai
accentuat. Astfel, Shenouda III încearcă să folosească această
formulare în sprijinul ideii că ar fi o singură fire.
Referindu-se la această expresie, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al V-
lea Ecumenic, anatematizează pe cei care "prin această expresie
încearcă să introducă o singură fire." (Hotărârile Sfintelor Sinoade
Ecumenice, Sinodul al cincilea Ecumenic, VIII, p.33)
Despre Biserica Ortodoxă şi Biserica Coptă, Shenouda III spune că:
"Suntem una în credinţă, dar a existat un fel de neînţelegere în
folosirea terminologiei greceşti în secolul al V-lea." (Vestitorul
Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 2). Iar despre diferenţa de
mărturisire, spune că "este o problemă lingvistică." (Vestitorul
Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)
Aceasta înseamnă că cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a
anatematizat pe ortodocşi pentru erori lingvistice. Este o acuzaţie
gravă la adresa Sfântului Sinod Ecumenic.
Tocmai pentru a se depăşi dificultăţile terminologice, Dumnezeu a
arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată.
Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari
Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost
găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar
mărturisirea monofizită a fost lepădată la picioarele Sfintei (ca semn
de lepădare şi călcare în picioare). Hotărârea Sfântului Sinod
Ecumenic pecetluită prin această minune ar fi trebuit să fie
suficientă pentru ca monofiziţii să-şi lepede erezia şi să vină la
Ortodoxie.
Dar Shenouda III nu aminteşte nimic de această minune. Mai mult, el
urmăreşte modificarea cărţilor de Istorie Bisericească, pentru ca
oamenii să nu mai cunoască situaţia istorică reală. El spune deschis
că "trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului
credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile
noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe
ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus." (Vestitorul Ortodoxiei, 30
noiembrie 1994, p.5, col 3)
Este aproape de necrezut! Citim şi ne este greu să acceptăm că ceea
ce citim e real! Mai citim o dată şi vedem că scrie chiar aşa:
"Trebuie ridicate anatemele", adică Sfinţii Părinţi au greşit atunci
când le-au dat. Apoi se spune că trebuie să excludem din cărţile
istorice, teologice şi liturgice toate textele referitoare la ereticii
monofiziţi. Deci trebuie excluse textele corespunzătoare din
Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice IV, V, şi VI; trebuie exclus
capitolul intitulat Contra monofiziţilor, din Dogmatica Sfântului Ioan
Damaschin; trebuie eliminate textele Sfântului Maxim Mărturisitorul
contra monofiziţilor şi monoteliţilor; trebuie exclusă din Proloage
minunea Sfintei mari Muceniţe Eufimia de la Calcedon. Lista este prea
lungă pentru a putea fi scrisă aici în întregime...
Mai observăm încă ceva interesant: Shenouda III numeşte "Biserica" sa
"Biserica Ortodoxă Coptă" (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.
5, col 1). Dar Numărul din septembrie al Vestitorului Ortodoxiei,
scrie la pagina 8 următoarele: "Denumirea de Biserică Coptă aparţine
Bisericii monofizite egiptene. Existenţa ei începe în anul 451, o dată
cu depunerea din treaptă a Patriarhului Alexandriei, Dioscur, care a
refuzat să recunoască hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la
Calcedon." Deci în septembrie 1994, Biserica Coptă era monofizită, iar
în noiembrie 1994 era numită deja Ortodoxă. Prin eticheta "Ortodoxă"
se încearcă înşelarea unei mari mulţimi de oameni care nu cunosc
amănuntele istorice şi teologice.
Într-un articol teologic mai vechi (care nu a fost încă exclus din
Bibliotecile teologice) găsim scris că "după recensământul din 1926,
numărul credincioşilor copţi sau <<ortodocşi>> cum le place lor să se
numească, spre deosebire de adevăraţii ortodocşi pe care-i numesc
<<melkiţi>>, ajunsese la 859.670" (Diacon Lector I. Pulpea,
Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie.
Consideraţii istorice şi dogmatice asupra poziţiei lor faţă de
Ortodoxie, Ortodoxia, anul III nr. 4, octombrie-decembrie 1951, p.
608).
PARTEA a III-a
ÎNCERCĂRI ECUMENISTE DE UNIRE
Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi
reprezentanţi ai Bisericii Copte a început în anul 1964 la Aarhus -
Danemarca. În declaraţia comună se spune că "Ambele părţi s-au dovedit
că urmează temeinic învăţătura Bisericii celei una, neîmpărţită, aşa
cum este exprimată de Sfântul Chiril." Aici reprezentanţii s-au ataşat
de exprimarea atribuită Sfântului Chiril (o singură fire întrupată a
lui Dumnezeu Cuvântul) deoarece aceasta permite să fie exploatată în
sens monofizit. Referitor la această exprimare, părintele profesor
Ştefan Sandu observă: "Chiar făcând abstracţie de influenţa lui
Apolinarie, aceste cuvinte erau cu adevărat nefericite şi se pretau la
confuzie." (Istoria Dogmelor, vol.1, Ed. Bren, Bucureşti 2002, p.442)
Reprezentanţii ar fi trebuit să accepte formularea de la Calcedon.
În anul 1967 a avut loc la Bristol - Anglia o nouă întâlnire.
Monofiziţii au continuat cu expresiile lor ambigue: "Biserica
Necalcedoniană este Calcedoniană prin credinţă sau, văzuţi prin ochii
necalcedonienilor, calcedonienii sunt necalcedonieni în
credinţă." (cf. diac.dr.Ioan Caraza, Hristologia Sinodului IV Ecumenic
de la Calcedon în preocupările teologilor romano-catolici şi
protestanţi din vremea noastră şi punctul de vedere ortodox, Ed.
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000, p.192)
La întrunirea din 1-6 noiembrie 1993 de la Chambesy "delegaţii
Bisericilor Orientale Ortodoxe au cerut să nu se procedeze (la
ridicarea anatemelor, n.n.) prin Acte solemne, lecturi publice şi
solemnităţi. Totul să se facă cu multă discreţie, spre a nu şoca
mentalităţile încă nepregătite pentru schimbări în rândul
credincioşilor de rând din Răsărit. Evenimentul să se consume la
nivelele de sus şi să se insereze în practica liturgică şi pastorală
de toate zilele. Aşa va avea mai mult succes. S-a mai cerut să nu se
facă de îndată caz de introducerea reciprocă în calendare a celor care
s-au anatematizat în secolul V şi de care s-a pomenit mereu de atunci
încoace. Pentru o perioadă de tranziţie să rămână sfinţi locali şi să
se extindă respectul reciproc până la asimilarea lor
reciprocă." (Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală,
Ortodoxia, 1994, nr.1, p.142)
"Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi
reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate
împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales
din familia Bisericilor Vechi Orientale, condamnaţi şi înfieraţi în
Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba
hirotonirii Episcopului ortodox." (pr.prof.dr. Nicolae D. Necula,
Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p.13, col.3)
ANEXE
Cuvânt al Părintelui Arhimandrit Gheorghios
Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos
"Anticalcedonienii declară în clipe de sinceritate ce gândesc cu
adevărat. Astfel, în recenta carte a patriarhului copt Şenuda, tradusă
în greacă sub numele Firea lui Hristos, se vede persistenţa
anticalcedonienilor în terminologia lor eretică pe care Sinoadele
Ecumenice au condamnat-o şi anatemizat-o. Şenuda vorbeşte despre o
fire, o voinţă, o lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, şi pe
deasupra mai declară că nu primeşte Sinodul IV Ecumenic, deoarece
hotărârile lui s-au luat pe baze nestoriene.
Concret, Patriarhul Şenuda scrie:
<<Deşi Sinodul III l-a anatemizat pe Nestorie, rătăcirile nestoriene s-
au întins şi au influenţat Sinodul IV de la Calcedon, unde tendinţa de
separare a celor două firi a devenit atât de evidentă încât s-a spus
că Hristos sunt două persoane, Dumnezeu şi omul. Unul săvârşeşte
minuni, celălalt pătimeşte.
Urmând aceeaşi tendinţă, Leon, episcopul Romei, a redactat faimosul
său tom care a fost respins de Biserica Coptă. Sinodul însă l-a
acceptat, adeverind că cele două firi există în Hristos şi după unire.
Una dumnezeiască ce-şi urmăreşte scopurile şi una omenească ce-şi
joacă propriul rol.>> (Şenuda III, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Copte
a Alexandriei Egiptului, Firea lui Hristos, citat după traducerea
greacă, Ed. Armos, Atena, 1996, p.23)."
(Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos,
Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003, p.
70)
Nu se cuvine să ne împrietenim cu ereticii
sau să facem rugăciune împreună cu ei
"Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i
lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică
îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor
să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei
nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani
ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea
credinţei. "
(Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească,
editată de parohia Valea Plopului, 1999, p.172)
"Dacă vreun cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a
ereticilor să se roage, să se caterisească şi afurisească."
(Hotărâre canonică, Apost. 64)
"Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi
dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau
alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie."
(Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericesca,
numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora,
publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia
Academiei Române, 1884)
"Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu
ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi
să nu fie primit la Sfintele Taine (adică să se împărtăşească).
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: <<Episcopul, preotul sau
diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-
ar primi să slujească ca preot, să se caterisească>>.
La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim
Aghioritul că latinii (papistaşii, n.n.) sunt eretici şi nu au nici
Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se
întorc la Ortodoxie se afuriseşte.
Şi canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu
schismatici."
(Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină
din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541)
filo...@gmail.com
Jan 11, 2008, 5:39:14 PM1/11/08
to Ortodoxia
Circulă printre teologi un dosar al monofiziţilor, cu acte semnate de
sinodul BOR şi de comisiile sale în privinţa monofiziţilor. E foarte
instructiv de văzut cîteva documente. Din dosar se înţelege că a fost
ambiţia personală a fostului mitropolit Antonie Plămădeală de a face
unirea cu monofiziţii. S-au semnat cîteva documente în 1995, din care
se înţelege că sinodul BOR este de acord cu unirea. Cîteva formule de
acolo, publicate, ar produce mare sminteală între fiii Bisericii,
văzînd mentalitatea semnatarilor faţă de Sfinţii Părinţi şi faţă de
Sinoadele Ecumenice. Dar nu scandalul este ceea ce interesează,
neaducînd nimănui vreun folos. Ceea ce contează este că imediat după
semnarea acelor documente, care au rămas, din cîte ştiu, interne,
nefiind publicate pe undeva, semnatarii lor au fost bătuţi de Dumnezeu
după dreptate:
- mitropolitul Antonie Plămădeală a paralizat şi aşa a rămas pînă la
sfîrşitul său.
- actualul patriarh a trebuit să sufere cîteva intervenţii
chirurgicale, care l-au forţat să stea jumătate de an 'îmbrăcat' în
ghips de la gît pînă la şold.
- şeful comisiei liturgice, fostul decan al facultăţii de teologie din
Bucureşti, preotul Nicolae Necula, a rămas şi el ţintuit la pat pentru
mai mult de un an de zile din pricina unor afecţiuni fără leac.
Întrebarea care vine, firesc, este: Nu au înţeles, oare, că unirea pe
care şi-au dorit-o este urîciune înaintea lui Dumnezeu? Cum a fost
oare cu putinţă ca după 10 ani să fie lăsaţi să slujească monofiziţii
în chiar biserica facultăţii de teologie din Bucureşti, şi nimeni să
nu zică nimic, nimeni să nu ia nici o măsură? Cum oare este cu putinţă
să se întîmple alte asemenea lucruri, cum ar fi slujbele împreună cu
tot felul de eretici (papistaşi, anglicani, protestanţi, monofiziţi şi
alţii asemenea lor), an de an, şi aproape nimeni să nu spună că
aceasta este fărădelege, că aceasta este apostazie? Şi anul acesta vor
urma săptămînile de apostazie comună, ca şi în ceilalţi ani? Să nu dea
Dumnezeu! Poate puterea, banii şi slava deşartă vor putea şi de acum
încolo să întunece ochii unora, dar Dumnezeu nu doarme. Chiar dacă
aici toate ne vor merge bine şi ne vom bucura de cele pămînteşti,
vine, însă, şi ziua părăsirii celor pămînteşti. Şi atunci... atunci
Sfinţii vor judeca lumea. (1 Corintheni 6:2)
Nu ne rămîn decît cuvintele Sfîntului Athanasie din Paros (+1813,
prăznuit de Biserică la 24 iunie), veşnic actual:
Şi dacă voim adevărul fără ocolişuri, astăzi e vrednică de jale Grecia
- şi nu doar Grecia, ci Creştinii de pretutindeni, pentru că au lipsit
cu totul păstorii. Şi nu e vorba de păstori pur şi simplu, ci de
păstorii cei adevăraţi, care din pricina dragostei pentru Stăpânul Cel
de obşte au primit vrednicia păstorească şi şi-au pus sufletul lor
pentru oi, urmând Mai-marelui păstorilor, lui Iisus Hristos. Ziua şi
noaptea, aceştia şi-au cheltuit toată viaţa lor învăţând tainele şi
tâlcuind Scripturile, alcătuind cuvinte despre îmbunătăţirea
obiceiurilor, spre folosul şi mântuirea oilor cuvântătoare care le-au
fost încredinţate. Şi pentru ce făceau toate acestea? Fiindcă L-au
auzit pe Stăpânul Cel de obşte şi Dascălul Cel dintâi zicând: Petre,
dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele.
Auziţi, o, păstori de astăzi? Auziţi? Paşte, zice, paşte, nu mulge,
sau tunde, sau înfulecă oile Mele, fiindcă într-acest chip nu paşteţi
(poimainete), ci vătămaţi (pimainete) oile. Dar vai! Lipsit-au, lipsit-
au - iarăşi zic, cu amar şi suspin şi lacrimi - acei păstori, ale
căror cuvânt şi viaţă se luau la întrecere care să aducă mai mult
folos credincioşilor; au lipsit, încă o dată zic, păstorii şi dascălii
cei adevăraţi, luminătorii cerului celui gândit al Bisericii,
îndrumătorii neatinşi de rătăcire ai rătăciţilor, înţelepţii lecuitori
ai celor bolnavi, râvnitorii preacredincioşi şi următorii cei întru
totul cu de-amănuntul al lui Pavel, cei ce toate tuturor până la capăt
s-au făcut, ca pe toţi să îi mântuiască.
Iată, prieteni filosofi de un neam cu mine, care este cel mai mare
necaz al nostru, neîntrecuta noastră nenorocire, vrednică de multe
lacrimi, şi nu numai a Greciei, ci a întregii Biserici a lui Hristos
din zilele noastre. Pe lângă aceasta, pretutindeni prinde îndrăzneală
răutatea şi triumfă, din toate părţile năvălesc cei potrivnici, iar
episcopii noştri cei de acum văd că stăm cu sabia deasupra capetelor,
dar mintea lor e în altă parte, sau dorm duşi şi nu se mişcă
nicidecum, nici nu dau semn cu trâmbiţa cuvântului către poporul cel
numit cu numele lui Hristos, ca să privegheze şi să se păzească de
năvălirea vrăjmaşilor şi mai ales de alde Voltaire şi Renan cei fără
de Dumnezeu.
Pentru acestea este cu adevărat vrednic de jale neamul grecilor, nu
fiindcă îi lipsesc Democriţii şi Platonii, Zenonii şi Euclizii, nu
pentru că nu are a se lăuda cu alde Newton, Wolf, Locke şi cu alţii ca
aceştia; nu pentru că-i lipsesc flecari şi palavragii ca aceştia, ci
pentru că - vai! - îi lipsesc cei ca Vasilie, Grigorie, Hrisostom,
Athanasie, Chiril, Augustin, Ambrozie, Damaschin, Sofronie - bărbaţii
cugetători de cele cereşti, de aceleaşi obiceiuri cu Apostolii, cei cu
adevărat mântuitori ai lumii, tablele Duhului, împreună-lucrătorii cu
Hristos după asemănarea lui Pavel.
Iată luminatele roade ale păstoririi adevărate, urmările filosofiei
nemincinoase! De-ar avea şi ar încălzi în sine-şi măcar o mică
scânteie a astei râvne, spre binele neamului nostru, şi păstorii
noştri de astăzi, aceşti "buni" păstori ai noştri!.. Dar vai!.. Şi cum
va rosti cineva fără să plângă acest "vai"? Nu este oare vremea, ba
chiar cu mult mai mult, să spun şi eu acum ceea ce a zis oarecând
prorocul: Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi?.
Unde eşti acum, Ieremie, tânguitorule? Haide să verşi una dintre
fierbinţile tale lacrimi asupra stării noastre vrednice de mult
plâns!!!.. Întrucât suntem jalnici ca şi Creştini, la ce ne vor folosi
cercurile, piramidele, tetragoanele, aerostatele, telegrafele,
telescoapele care cercetează corpurile cereşti? La nimic, la nimic, la
nimic...
sinodul BOR şi de comisiile sale în privinţa monofiziţilor. E foarte
instructiv de văzut cîteva documente. Din dosar se înţelege că a fost
ambiţia personală a fostului mitropolit Antonie Plămădeală de a face
unirea cu monofiziţii. S-au semnat cîteva documente în 1995, din care
se înţelege că sinodul BOR este de acord cu unirea. Cîteva formule de
acolo, publicate, ar produce mare sminteală între fiii Bisericii,
văzînd mentalitatea semnatarilor faţă de Sfinţii Părinţi şi faţă de
Sinoadele Ecumenice. Dar nu scandalul este ceea ce interesează,
neaducînd nimănui vreun folos. Ceea ce contează este că imediat după
semnarea acelor documente, care au rămas, din cîte ştiu, interne,
nefiind publicate pe undeva, semnatarii lor au fost bătuţi de Dumnezeu
după dreptate:
- mitropolitul Antonie Plămădeală a paralizat şi aşa a rămas pînă la
sfîrşitul său.
- actualul patriarh a trebuit să sufere cîteva intervenţii
chirurgicale, care l-au forţat să stea jumătate de an 'îmbrăcat' în
ghips de la gît pînă la şold.
- şeful comisiei liturgice, fostul decan al facultăţii de teologie din
Bucureşti, preotul Nicolae Necula, a rămas şi el ţintuit la pat pentru
mai mult de un an de zile din pricina unor afecţiuni fără leac.
Întrebarea care vine, firesc, este: Nu au înţeles, oare, că unirea pe
care şi-au dorit-o este urîciune înaintea lui Dumnezeu? Cum a fost
oare cu putinţă ca după 10 ani să fie lăsaţi să slujească monofiziţii
în chiar biserica facultăţii de teologie din Bucureşti, şi nimeni să
nu zică nimic, nimeni să nu ia nici o măsură? Cum oare este cu putinţă
să se întîmple alte asemenea lucruri, cum ar fi slujbele împreună cu
tot felul de eretici (papistaşi, anglicani, protestanţi, monofiziţi şi
alţii asemenea lor), an de an, şi aproape nimeni să nu spună că
aceasta este fărădelege, că aceasta este apostazie? Şi anul acesta vor
urma săptămînile de apostazie comună, ca şi în ceilalţi ani? Să nu dea
Dumnezeu! Poate puterea, banii şi slava deşartă vor putea şi de acum
încolo să întunece ochii unora, dar Dumnezeu nu doarme. Chiar dacă
aici toate ne vor merge bine şi ne vom bucura de cele pămînteşti,
vine, însă, şi ziua părăsirii celor pămînteşti. Şi atunci... atunci
Sfinţii vor judeca lumea. (1 Corintheni 6:2)
Nu ne rămîn decît cuvintele Sfîntului Athanasie din Paros (+1813,
prăznuit de Biserică la 24 iunie), veşnic actual:
Şi dacă voim adevărul fără ocolişuri, astăzi e vrednică de jale Grecia
- şi nu doar Grecia, ci Creştinii de pretutindeni, pentru că au lipsit
cu totul păstorii. Şi nu e vorba de păstori pur şi simplu, ci de
păstorii cei adevăraţi, care din pricina dragostei pentru Stăpânul Cel
de obşte au primit vrednicia păstorească şi şi-au pus sufletul lor
pentru oi, urmând Mai-marelui păstorilor, lui Iisus Hristos. Ziua şi
noaptea, aceştia şi-au cheltuit toată viaţa lor învăţând tainele şi
tâlcuind Scripturile, alcătuind cuvinte despre îmbunătăţirea
obiceiurilor, spre folosul şi mântuirea oilor cuvântătoare care le-au
fost încredinţate. Şi pentru ce făceau toate acestea? Fiindcă L-au
auzit pe Stăpânul Cel de obşte şi Dascălul Cel dintâi zicând: Petre,
dacă Mă iubeşti, paşte oile Mele.
Auziţi, o, păstori de astăzi? Auziţi? Paşte, zice, paşte, nu mulge,
sau tunde, sau înfulecă oile Mele, fiindcă într-acest chip nu paşteţi
(poimainete), ci vătămaţi (pimainete) oile. Dar vai! Lipsit-au, lipsit-
au - iarăşi zic, cu amar şi suspin şi lacrimi - acei păstori, ale
căror cuvânt şi viaţă se luau la întrecere care să aducă mai mult
folos credincioşilor; au lipsit, încă o dată zic, păstorii şi dascălii
cei adevăraţi, luminătorii cerului celui gândit al Bisericii,
îndrumătorii neatinşi de rătăcire ai rătăciţilor, înţelepţii lecuitori
ai celor bolnavi, râvnitorii preacredincioşi şi următorii cei întru
totul cu de-amănuntul al lui Pavel, cei ce toate tuturor până la capăt
s-au făcut, ca pe toţi să îi mântuiască.
Iată, prieteni filosofi de un neam cu mine, care este cel mai mare
necaz al nostru, neîntrecuta noastră nenorocire, vrednică de multe
lacrimi, şi nu numai a Greciei, ci a întregii Biserici a lui Hristos
din zilele noastre. Pe lângă aceasta, pretutindeni prinde îndrăzneală
răutatea şi triumfă, din toate părţile năvălesc cei potrivnici, iar
episcopii noştri cei de acum văd că stăm cu sabia deasupra capetelor,
dar mintea lor e în altă parte, sau dorm duşi şi nu se mişcă
nicidecum, nici nu dau semn cu trâmbiţa cuvântului către poporul cel
numit cu numele lui Hristos, ca să privegheze şi să se păzească de
năvălirea vrăjmaşilor şi mai ales de alde Voltaire şi Renan cei fără
de Dumnezeu.
Pentru acestea este cu adevărat vrednic de jale neamul grecilor, nu
fiindcă îi lipsesc Democriţii şi Platonii, Zenonii şi Euclizii, nu
pentru că nu are a se lăuda cu alde Newton, Wolf, Locke şi cu alţii ca
aceştia; nu pentru că-i lipsesc flecari şi palavragii ca aceştia, ci
pentru că - vai! - îi lipsesc cei ca Vasilie, Grigorie, Hrisostom,
Athanasie, Chiril, Augustin, Ambrozie, Damaschin, Sofronie - bărbaţii
cugetători de cele cereşti, de aceleaşi obiceiuri cu Apostolii, cei cu
adevărat mântuitori ai lumii, tablele Duhului, împreună-lucrătorii cu
Hristos după asemănarea lui Pavel.
Iată luminatele roade ale păstoririi adevărate, urmările filosofiei
nemincinoase! De-ar avea şi ar încălzi în sine-şi măcar o mică
scânteie a astei râvne, spre binele neamului nostru, şi păstorii
noştri de astăzi, aceşti "buni" păstori ai noştri!.. Dar vai!.. Şi cum
va rosti cineva fără să plângă acest "vai"? Nu este oare vremea, ba
chiar cu mult mai mult, să spun şi eu acum ceea ce a zis oarecând
prorocul: Cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvor de lacrimi?.
Unde eşti acum, Ieremie, tânguitorule? Haide să verşi una dintre
fierbinţile tale lacrimi asupra stării noastre vrednice de mult
plâns!!!.. Întrucât suntem jalnici ca şi Creştini, la ce ne vor folosi
cercurile, piramidele, tetragoanele, aerostatele, telegrafele,
telescoapele care cercetează corpurile cereşti? La nimic, la nimic, la
nimic...
Reply all
Reply to author
Forward
0 new messages