Europa s-a născut în România."Indo"-europeana rezultă din rumâna geto-pelasgo-scită, nu invers.

[hangeonos]

http://solif.wordpress.com/oferta-de-carte/

Europa s-a născut în România. „Indo”-europeana rezultă din rumâna geto-
pelasgo-scită, nu invers.
Herodot arată clar că geţii erau elita tracilor;pelasgii şi sciţii
erau cei mai vechi oameni , de dinaintea grecilor; de romani nici nu
auzise că există.

Moto. „Limba este tezaurul cel mai de preţ pe care îl moştenesc copiii
de la părinţii lor, depozitul sacru lăsat de generaţii trecute şi care
merită să fie păstrat cu sfinţenie de generaţiile ce-l primesc. Ea
este carte de nobleţe, testimoniul de naţionalitate al unui neam,
semnul caracteristic prin care membrii aceleiaşi familii se recunosc
în marea diversitate a popoarelor din lume, lanţul tainic ce-i leagă
împreună şi-i face a se numi fraţi, altarul împrejurul căruia toţi se
adună cu inimi iubitoare şi cu simţirea de devotament, unii către
alţii.” Vasile Alecsandri.
Din cauza conceptului ce etichetează româna ca pe o clonă
a limbii romanilor imperiali, în loc de a-i recunoaşte sorgintea
autohtonă, suntem în situaţia că "nu avem cuvinte româneşti de niciun
fel în dicţionar", adică nu avem o identitate naţională, distinctă
lingvistic şi nu putem demonstra nici măcar originea românească a unui
produs oarecare, „graţie” unor lingvişti neperformanţi şi inconştienţi
care ne-au dezmoştenit, făcându-ne ba resturi de Imperiu roman, ba
resturi de ruşi, de turci, de maghiari, de greci, de albanezi, doar
neam de rumâni băştinaşi nu.
Cu toate cotropirile vremelnice şi parcelare, pe care le-au cunoscut
geto-dacii dintr-o provincie istorică sau alta, poporul autohton în
Bazinul Dunării de Jos nu a fost stâpânit niciodată de cineva în
totalitate şi şi-a continuat limba şi existenţa sa neîntrerupt.
Denumirea lui a cunoscut doar sinonime pentru RUMÂN,
localnicul râurilor.
Conceptul etimologic român este profund eronat, ca dovadă măslinele
de la Roma au etimon rusesc, apa latină opăreşte pe ruseşte, aratul
latin plugăreşte în rusă un ogor rus, ninge pe latineşte o zăpadă
rusă, românii au o casă latină cu streaşină şi ziduri ruseşti, din
cărămizi greceşti, ei scriu latineşte şi citesc ruseşte.
Cuvintele noastre sunt însă în primul rând româneşti şi abia mai apoi
sunt ariene vedice, indo-europene, greceşti, romane şi germano-slave.
Greaca, latina şi germano-slava s-au născut direct din rumână.
Până în prezent nu există nici un argument valid după care să decidem
cine din cine se trage, decât faptul că România este spaţiul de
antropogeneză europeană, inima vechii civilizaţii europene şi că
românii au o limbă ancestrală, din neolitic, rumâna onomatopeică, cea
care a generat limbajul morfemelor, descifrabil în vorbirea curentă,
contemporană.
Româna este de sorginte autohtonă.
Românii şi-au construit singuri cuvintele într-un mod
particular, specific.
Graiul românesc cuprinde cea mai veche “latină” şi cea
mai veche “slavonă”, înainte de a exista Roma şi migraţiile slavilor.
Limba românilor este ancestrală şi începe cu sunetele din
natură, ce alcătuiesc un fond de peste 350 de onomatopee şi de peste
350 de cuvinte primare cu compunere onomatopeică, din care derivă alte
peste 1500 înţelese numai de către ei, precum, poc, hurduc, a pocni, a
hurduca.
Româna Onomatopeică, precede epoca neolitică şi stă la
originea sistemului european de comunicare sonoră, axat pe limbajul
morfemelor româneşti.
Bazinul Dunării de Jos este locul primului neolitic
european, care nu poate fi conceput fără o limbă conţinând toţi
termenii definind cuceririle experienţei umane ale epocii.
Aceştia persistă până în zilele noastre, cu ajustări
eufonice în simfonia limbilor moderne, precum:
GREBLA apucă (GREB, în engleză), ZGÂMBOI (BOI, în engleză), GARDUL
apără, păstrează (GARDĂ, GUARD, GARDE, în franceză), GURA mânâncă (ÎN-
GUR-GÎT-EAZĂ, ingurgitează, este GUR-MAN-dă, REGURGITEAZĂ, în
franceză), BĂIAT (BET, în punjabi), SEACĂ (SOCA, în punjabi), JUNE
(JUAN, în punjabi), PANDUR (PANDERU, în punjabi), NUNTĂ (NEUNDA, în
punjabi), MĂLĂIeţ, MăMĂLIgă, MĂLAI (MALAI, pastă, în punjabi), etc.
Aici este sediul primului popor de agricultori din
Europa, care nu a abandonat niciodată România, păstrând, de
aproximativ 10.000 de ani, „o limbă unitară”, pe un teritoriu vast,
ramificată din Pirinei până în Punjabi, prin cei care au emigrat, încă
din preistorie, pe căile urmate de această civilizaţie, ce se ştie că
în Europa a plecat iniţial de la est spre vest şi nu invers, iar în
Siberia şi India dinspre Europa spre Asia, nu invers.
Onomatopeea „genuină”, cu sunetul Î, Â, păstrată numai
în limba română, este cea care a condus la un sistem de comunicare
numit limbajul morfemelor stem, un tipar specific al cuvintelor
româneşti, indiferent de etimoanele presupuse.
Morfemele stem româneşti compun sonor şi semantic multe
noţiuni europene.
Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme
stem, un fel de rădăcini de cuvânt, produce o descriere metaforică a
noţiunii, copiată de "străini", cu mici deformări sonore.
“Indo”-europeana rezultă din rumâna geto-pelasgo-scită
şi nu invers.
Cuvintele autentice româneşti sunt scrise în diverse
variante ale sanscritei, cu aproximativ 1000 de ani înainte de a fi
scrisă greaca sau latina, pentru că atât iranienii sciţi, cât şi
hinduşii vedici, sunt plecaţi din „România”.
La rândul lor, atât grecii, cât şi romanii, au plecat tot
dintre „români”, pentru că „România” este spaţiul de antropogeneză
europeană, dinainte şi de după glaciaţiunea Wűrm, aspect argumentat şi
de "românul" de 42.000 de ani din Peştera cu oase din Banat, primul
european de tip contemporan.
Se cunosc doar două arealuri de vieţuire umană în timpul
glaciaţiunii Wűrm şi anume unul vestic din Pirinei plus Grimaldi şi
altul în Carpaţi.
Cel vestic a dispărut fără urmă în contemporaneitate,
rămânând doar cel din Carpaţi, ca depozitar al întregului bagaj
genetic şi lingvistic european, ce se ştie că a fost refăcut din
Bazinul Inferior al Dunării.
Româna produce impresia unei limbi „de strânsură”, pentru
că, lexemele ei se găsesc, mai mult sau mai puţin stâlcite, în toate
limbile europene, dând această falsă percepţie, dar compunerea
metaforică a lor se menţine doar în dulcele grai românesc, care a
precedat sanscrita.
Un exemplu extrem de ilustrativ este NOAPTE.
O simplă schimbare a lui P în C duce de la latinescul
românesc NOAPTE la sanscritul „NOACTA”, din care derivă NACT, în
germană, NOX, NOCTIS în latină, NOCI în rusă, NAIT în engleză, NUI în
franceză, copii sonore ale lui NOAPTE, sau dacă vreţi NACTA.
În cuvântul NOAPTE eu disting o însumare de morfeme stem
ce pot descrie două înţelesuri metaforice ale conceptului noţiunii de
NOAPTE, în română:
1.-noaptea întrerupe ziua şi 2.-noaptea se repetă periodic.
1.-Fiecare noapte este o (NOUĂ) ru-PTU-ră a zilei.
2.-Fiecare NOAP-te este un fenomen periodic, precum NĂP-ârlitul sau
recolta de NAP-i.
Morfemul stem N*P exprimă periodicitatea fenomenului de NĂP-ârlire,
periodicitatea recoltării NAP-ilor, inclusiv periodicitatea apariţiei
soarelui şi zilei, el, NAP, fiind numele "luminii periodice", SOARE,
ZIUĂ, pe teritoriul vecin Ungaria, de origine necunoscută, absent în
ugro-finică, dar prezent ca "NAP-te", în România.
T*(D*) este un morfem stem, codificat, „foc, lumină”=TĂ-
ciune, s-TE-le (S-vezi-DA, în rusă), ar-DE, * fiind un simbol ce
înlocuieşte în morfem sunetul vocalic, format chiar şi de un triftong,
producând o codificare a morfemelor comune cu două sau cu mai multe
cuvinte din acelaşi domeniu ori sferă semantică.
N*P+T*=periodicitate N*P a luminii T*= NOAP+TE.
Pe copiile cuvântului noapte nu puteţi grefa niciun fel
de concept metaforic al noţiunii de noapte.
Morfemele stem sunt rădăcini de cuvânt, codificate: o rădăcină NOA şi
o rădăcină PTE=NOA+PTE;NOA derivă din cuvântul NOU şi PTE din cuvântul
ru-PTU-ră.
NOU este NAI, în germană, NUOVO, în latină, NOVAIA, în rusă, "NIU" în
engleză, "NUVEL", în franceză şi NAU în masa-getă.
Ni se spune că NOU am învăţat de la Impăratul Traian, dar ruşii de
unde au învăţat NOVAIA (nou)?
NOU este acreditat ca etimon latin, dar el există şi la masageţii din
Punjabi.
El face parte din limbajul colocvial şi nu avea cum să ajungă la ruşi,
fără un contact direct cu romanii, de cel putin 165 de ani, ca la noi,
aspect ce lipseşte din istorie.
Ei sunt amplasaţi pe fostele teritorii Daco-Getice recunoscute ca
atare de către istorici, iar Daco-Geţii sunt strămoşii oficiali ai
românilor.
Ru-PTU-ră e RU-PTU-RE, în franceză, RU-MPERE, în latină (a deschide,
cu efort, drum de trecere), RU-HNUTI, în rusă, B-RO-KEN, în engleză şi
germană.
Toate conţin morfemul R*-, de fapt o onomatopee ce asociază sunetul
onomatopeic RRU fenomenului fizic al ruperii unui lemn, dar numai
cuvintele românilor şi francezilor conţin morfemul PT*-, ce exprimă
îndepărtarea de ceva, cu apropierea concomitentă de altceva,
descrierea metaforică, a vizualizării imaginii fenomenului însuşi de
ruptură.
A RUPE este un cuvânt din limbajul colocvial românesc şi nu a fost
importat din Franţa de către paşoptiştii români pentru a compune
cuvântul NOA-PTE.
În română există morfemul stem N* = "înnoire" = NA-şte-re, NOU.
În română există morfemul stem PT* = apropiere - înepărtare = pie-PTĂ-
na-re, ru-PTU-ră, a se în-dre-PTA.
N*+PT*=metafora NOA+PTE.
Cum de nu am învăţat de la romanii împăratului Traian cuvinte prin
care se descriu aspecte specifice civilizaţiei Romei de atunci, precum
SUTĂ, CĂRĂMIDĂ, ZID, CLĂDIRE, POD, DRUM, MĂSLINE , fără etimon latin
şi am “învăţat” APĂ, AER, SOARE, cu etimon latin, pentru elemente ale
naturii, pe care nu le-au adus ostaşii lui, spre deosebire de LEGIUNI,
COHORTE cu CENTURIONI, CASTRE, URBE, MUNICIPIUM, VICUS, ARENE, făcute
de ei, la noi, dar absente în româna colocvială.
Aspectul contravine unei logici elementare.
“Latina” românilor, cu APĂ, AER, SOARE, ELEMENTE ALE
NATURII, etc, este mai veche decât Roma însăşi şi este scrisă în
Vedele Indiei, unde nu găsiţi nicio urmă de AQUA, SOLIS sau CENTUM.
Românescul SUTĂ este atestat în sanscrită cu 1000 de ani înainte de
latinescul roman CENTUM (SEnTUm), ca şi latinul românesc SOARE,
înainte de latinescul Romei SOL, -lis.
Schimbarea lui P în C duce nu numai de la românescul NOAPTE la indo-
europeanul "primar" "NACTA", dar şi de la românescul latin APA la
latinescul Romei "ACUA", de la românescul latin PATRU la latinescul
Romei "CATRO", precum şi la rusescul CETÂRE.
Românii de rând nu ştiu că prima agricultură europeană,
prima ceramică (după glaciaţiunea Wűrm), prima ceramică pictată, prima
reţea de apă şi canalizare, primele oraşe sistematizate şi prima
scriere, au apărut în „România”.
Ei nu ştiu nimica despre strămoşii lor Masa-Geţi ori
Sciţi şi nici că strămoşii lor Iler-Geţi, Indi-Geţi şi Apii, au
existat în Spania, înainte ca romanii să fi pus vreodată piciorul în
Peninsula Iberică.
Român este acela care îşi are originea în România şi
vorbeşte româna, ca limbă maternă, indiferent sub ce nume este
cunoscut.
Plecând de la criteriile enumerate, îmmpreună cu studiul
lexical a peste patru mii de cuvinte primare din fondul colocvial
ancestral românesc, comparate cu peste 10 limbi de circulatie curentă,
dimpreună cu descoperirea a 2000 de cuvinte arhaice româneşti, 1000 cu
etimon latin, 350 cu etimon bulgaro-slav, 175 turco-maghiar, 200 cu
etimoane diverse, 200 cu etimon necunoscut sau albanez, vorbite azi de
urmaşii masageţilor în Punjabi, asociate la 1200 cuvinte româneşti
scrise în sanscrită, se poate înţelege de ce este Româna limba vechii
Europe.
Cronologia datelor arheologice, coroborată cu cuvintele
româneşti de etimon latin scrise în sanscrită, apoi vorbite de urmaşii
masageţilor şi macedonenilor lui Alexandru cel Mare în Punjabi, la
3000 de Km de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman, arată că
romanii sunt nepoţii românilor.
În Valea Hunza din Pakistanul de vest sunt europeni izolaţi de milenii
între munţi, care vorbesc o rumână getică, poate a macedonenilor lui
Alexandru cel Mare sau poate a masageţilor.
Priviţii şi dv.:există bălţi şi pâraie;Baltit ;BĂLTÍ, pers. 3
băltește, vb. IV. Refl. (Rar; despre apă) A stagna într-un loc, a
forma o baltă. – Din baltă. BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă
stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună
acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care
stagnează apa; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea)
baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă
(ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). –
Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.Toponimul Baltit este al
rumânilor, slavii lipsind pe vremea lui Alexandru Macedon, care numai
grec nu era;Gilgit-Balti-stan;GÂLGÂÍT, gâlgâi, vb. IV. 1… a curge
provocând un zgomot ritmic;ca un pârâu de munte. – Gâl-g[âl] + suf. -
âi.Sursa DEX online.


http://travel.descopera.ro/6744222-Taramul-nemuritorilor-Hunza-a-Valea-Vietii


http://www.libertatea.ro/stire/in-asia-80-000-000-de-oameni-vorbesc-limba-romana-289286.html

http://ijunoon.net/punjabi_dic/

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/istoricii-alba-iulia-se-revolta-impotriva-dacologilor