Andrei Plesu-Brancardierul roman
Cînd intri într-un spital occidental,
intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele
procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie,
nici un mister. Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de
literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi
perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli
aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe
şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi
de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale. E aventuros, e
omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici,
infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod
normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea
lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E
aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor
spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă! Şi fiecare se descurcă cum poate.
În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză
autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din
cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic. Cercetarea cu
pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele
spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi
eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil,
matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o
targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te
mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E
momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor,
obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii. „Trebuie să vă pun în pat“,
mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă
iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste
o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul,
aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra
siluetei. Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe
treabă.
Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care
şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără
risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez
compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă
pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care
se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte
ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă,
apoplexia lui. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor
frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“
civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt
excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul
nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai
am povestit-o. Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie
să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea
gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a
învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu
acum, măcar în mandatul următor.
A trebuit sa musc de masa de birou, ca sa nu rid in hohote si apoi sa cada cladirea …
Ionut
This email is confidential and subject to important disclaimers and conditions including on offers for the purchase or sale of securities, accuracy and completeness of information, viruses, confidentiality, legal privilege, and legal entity disclaimers, available at http://www.jpmorgan.com/pages/disclosures/email.