Istoria Romaniei Pdf
Ophelia Gurin
Prin istoria Romniei se nțelege, n mod convențional, istoria regiunii geografice romnești precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lngă diferențele culturale și transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică care, n timp, a dus la recunoașterea Romniei drept subiect istoric de sine stătător. ntr-o accepțiune mai restrnsă, prin istoria Romniei se nțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului modern Romnia, a Regatului Romniei și a formelor de organizare intermediare, precum și a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. n neolitic, pe teritoriul țării era răspndită cultura Cucuteni, o civilizație care a reprezentat apogeul popoarelor ce trăiau nainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfrșitul neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.[4]
Ipoteza prezenței hominizilor pe pămntul romnesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea Drjovului, unde s-au găsit de curnd unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La Drjov s-au găsit și cteva toporașe de mnă lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[5]
La mijlocul mileniului al VII-lea .Hr. n SE Europei societatea omenească cunoștea profunde transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană: agricultură, arhitectură, meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale noii societăți l reprezintă apariția plasticii concretizată ntr-o diversitate de statuete antropomorfe și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale, ale sacrului.[6] Astfel, pe teritoriul Romniei s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează n a doua jumătate a mileniului VI .Hr. Ea s-a dezvoltat n Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținnd unui curent cultural care cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo.[7] Simboluri ale acestei culturi sunt Gnditorii descoperiți n 1956 de Nicolae Hartuchi, ntr-o necropolă de la Cernavodă se află acum n Muzeul Național de Istorie a Romniei.[8]
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizația romană a pătruns n toate compartimentele vieții unei provincii, nct a dus la nlocuirea limbii populației supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administrația, armata, veteranii, coloniștii, urbanizarea, religia, dreptul și nvățămntul n limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, n mod conștient, a civilizației romane. n anul 271, mpăratul Aurelian a retras administrația și armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populației romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din Munții Apuseni și sarea din bazinul Trnavelor. ntre vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, nsă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor orașe s-au retras spre ținuturile rurale din cauza populațiilor migratoare și au ntemeiat așezări noi. Romanizarea a continuat alte cteva secole pe un teritoriu vast n jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de savanții Skok și Jiřeček, n Daciile sud-dunărene și celelalte provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.
Istoricul Lucien Musset a scris că latinitatea Europei centrale din Suabia pnă n Transilvania ar trebui să fie privită ca un ntreg; părțile occidentale au fost germanizate, cele din mijloc maghiarizate și numai cele din est și sud (Romnia) și-au menținut latinitatea[11]
n perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Romnii) mai multe valuri de invazii ale populațiilor migratoare: hunii n secolul IV, gepizii n secolul V, avarii n secolul VI, slavii și bulgarii n secolul VII, ungurii n a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii n secolele X-XII și tătarii n secolul XIII. n perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, - mai nti - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale romnești. Existența reală a celor mai timpurii "ducate" menționate n lucrarea Gesta Hungarorum, anume cele ale "ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nicio altă sursă și nici de studiile arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți istorice este incertă[16].Totuși, istoricul și academicianul I. A. Pop și savantul E. Sayous admit că voievodatului romnesc al lui Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyla)[17][18]Există date despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia, condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula). Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfrșitul sec. al X-lea, avnd ca episcop pe Ieroteu[19] Episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși romni și slavi din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era considerat rege:
La nceputul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele Ungariei[22]Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile Prvan, George Vlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele ntemeieri statale romnești au apărut n sudul Dunării: Imperiul Romno-Bulgar ntemeiat de vlahii Petru și Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromnești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida, Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)[23], n timp ce n nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, n cadrul regatului Maghiar timpuriu, a unor formații politice autonome, anume banatele croate, srbești sau romnești, cele din urmă fiind cele de la Timișoara și de la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată ca voievodat autonom, vasal al Ungariei, ncepnd cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ca formații urmașe ale unor cnezate mai mici: Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
n zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil romno-slave) și ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii. n a doua jumătate a secolului al XIII-lea, regii Ungariei au colonizat n Transilvania secui și germani, evocați n izvoare sub denumirea de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai multe cnezate n Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Brlad, Costea și Olaha), Țara Romnească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas, Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat n mod deosebit cele conduse Negru Vodă și Basarab I n Țara Romnească, de Dragoș, Bogdan n Moldova și de Dobrotici și Balcu n Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini, familia Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici[24], de origine cumană, n timp ce voievozii ardeleni erau preponderent maghiari.
ncă din secolul al XIV-lea, țările romne au fost n contact cu occidentul, de exemplu prin coloniile genoveze menționate n zona Dunării de Jos și mării Negre de apus: Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].
n secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării Romnești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar romnească sau romnizată, dar a căror limbă oficială și liturgică rămne ncă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite, aceste principate romnești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a cucerit Constantinopolul n 1453. Pnă n 1541, ntreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Romnească și Transilvania au rămas autonome, dar sub suzeranitate otomană.
n 1866 prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german pentru obținerea independenței romne. n 1877 Carol a condus forțele armate romne ntr-un război de independență plin de succes, ulterior fiind ncoronat Rege al Romniei n 1881.
Participarea Romniei la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat, a nsemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, avnd o adncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii romne libere și a permis realizarea n perspectivă, atunci cnd istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a nsemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne ntr-o epocă de afirmare a spiritului național.
n deceniul care a urmat după Revoluția din 1848-1849, populația Principatelor a sporit, ajungnd către 1860 la peste 4 milioane locuitori. Totodată a crescut numărul așezărilor sătești și urbane. Mai multe localități de pe Dunăre și din apropiere (Alexandria, Turnu Severin, Turnu Măgurele etc.) au devenit importante centre urbane. Și n această perioadă, agricultura a rămas principala ramură a economiei. Au crescut considerabil suprafețele nsămnțate cu gru și secară. Gospodăriile moșierești, care dețineau cea mai mare parte a teritoriilor agricole, erau principalii furnizori de produse agricole pe piață, nsă productivitatea acestor gospodării era scăzută: randamentul mediu la hectar era, de exemplu, jumătate dect n Franța. Creșterea producției se explică prin sporirea obligațiilor de muncă ale țăranilor clăcași. Munca salariată era practicată ncă n proporții reduse.
4a15465005