Drept Civil Obligatii

[Trinidad Baltzell]

Nouaediție a Obligațiilor a avut in vedere doctrina și jurisprudența, in curs de cristalizare, de aproape un deceniu de aplicare a noului Cod civil. Eforturile autorilor sunt animate de intenția de a oferi cititorului o versiune cat mai actuala a teoriei obligațiilor civile, fara a evita comentariile critice, fie la adresa soluțiilor existente in dreptul pozitiv, fie la adresa interpretarilor oferite uneori de doctrina și jurisprudența.

Conținutul ideatic al acestei lucrari acopera intreaga problematica a obligațiilor civile, instituția cea mai vasta și complexa a dreptului privat. Analiza desfașurata de autori are ca repere textele noului Cod civil, izvoarele sale interne și externe, legislația conexa, dar și eforturile și proiectele de uniformizare și modernizare europene și internaționale.

Volumul se adreseaza atat studenților, masteranzilor, doctoranzilor, cat și practicienilor și teoreticienilor dreptului, avand ca finalitate cunoașterea construcției legislative, doctrinare și jurisprudențiale a obligațiilor civile.

Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut nseamnă ndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este ndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stnjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau ngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.

Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă cel mprumutat de a nu nstrăina un anumit bun pnă cnd nu va efectua piaţa către mprumutător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

Interesul acestei mpărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, n ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie ndeplinite pentru a se putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a executării cu ntrziere sau necorespunzătoare, anume punerea n ntrziere a debitorului. n regulă generală, n cazul ncălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de drept n ntrziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe cnd, n cazul ncălcării unei obligaţii pozitive, n principiu, este necesară punerea n ntrziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se caracterizează prin aceea că este strns legată de un lucru, astfel nct creditorul şi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să i respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte n legătură cu un lucru şi care şi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobndeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat n vreun fel la naşterea raportului juridic ce are n conţinut acea obligaţie.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem nsă atenţia că denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită mprejurării că ndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor respective).) este ndatorirea ce incumbă, n temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii propter rem, menţionăm: ndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constnd n asigurarea ntreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel nct clădirea să se păstreze n stare bună (art. 655 C.civ.) etc.

5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte. Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, n sensul că, n caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră n această categorie.

Izvoarele obligaţiilor, actele şi faptele juridice care potrivit legii, dau naştere unor raporturi juridice de obligaţie. După rolul jucat de voinţa părţilor n naşterea obligaţiei, izvoarele obligaţiilor se clasifică n voluntare şi nevoluntare. 1. Sunt izvoare voluntare, manifestările unilaterale, bilaterale sau multilaterale de voinţă, exprimate n scopul realizării unor efecte juridice şi anume: a) contractele sau convenţiile de orice fel; b) actele juridice unilaterale, cărora legea le recunoaşte, excepţional, eficacitatea juridică; c) unele acte normative din care izvorăsc direct obligaţiile civile. 2. Sunt izvoare involuntare, toate celelalte fapte, evenimente sau ntmplări care dau naştere unor raporturi juridice de obligaţie n virtutea legii, independent de voinţa părţilor şi chiar mpotriva voinţei lor şi anume: a) evenimentele, care intervin independent de voinţa şi activitatea oamenilor, cum sunt: naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile naturale etc.; b) acţiunile omeneşti care constituie fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, mbogăţirea fară justă cauză etc.); c) acţiunile omeneşti care constituie fapte ilicite săvrşite cu intenţie (delicte) sau din culpă (cvasi-delicte) şi care, atunci cnd provoacă altuia un prejudiciu, dau naştere obligaţiei de despăgubire.

Clasificarea contractelor după scop, avnd n vedere criteriul scopului urmărit de părţi la ncheierea lor, contractele se clasifică n: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit (sau de binefacere).

Reguli comune de interpretare a contractului. Interpretarea contractului. Interpretarea contractului este operatia prin care se determina intelesul exact a calauzelor contractului, prin cercetarea manifestarii de vointa a partilor in stransa corelatie cu vointa lor interna.

Interpretarea contractului apare, adeseori, in stransa legatura cu operatia de calficare juridica a contractului. Desi, teoretic, operatia de interpretare a contractului poate fi sperata de operatia de calificare juridica a acestuia, in practica, data fiind stransa legatura dintre ele, cele doua operatii ajung adesea sa se confunde. Calificarea juridica a contractului apare ca un prim rezultat al interpretarii.

a) Constatarea existentei contractului. Daca vointa partilor este clar exprimata, problema interpretarii nu se pune. Interpretarea este absolut necesara atunci cand exista discrepanta intre vointa reala si vointa declarata a partilor, cand clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori cand contractul este incomplet. Cu toate acestea, inainte ca judecatorul sa treaca la interpretarea contractului, este necesar sa se constate existenta acelui contract. Dovada existentei revine partilor contractante. In lipsa contractului, operatiunea interpretarii este lipsita de obiect.

b) Calificarea contractului. Urmatoarea chestiune o reprezinta calificarea contractului. Aceasta are o importanta deosebita deoarece, incadrarea contractului intr-o anumita categorie, determina un anumit regim juridic, prin care se deosebeste de alt contract din alta categorie.

c) Reguli comune de interpretare. De multe ori calificarea contractului este insuficienta. Neclaritatea si echivocul clauzelor persista. Art 1266-1260 Cod Civil, instituie reguli comune de interpretare.

In ce consta principiul fortei obligatorii al contractului pentru partile contractante? Principiul fortei obligatorii a contractului are rolul primar de a explica si ordina raportul juridic nascut intre parti ca urmare a incheierii contractului, pentru ca apoi sa se poata impune ca realitate obiectiva tertilor, prin intermediul opozabilitatii efectelor contractului. De aceea, urmand ordinea reglementarii in aceasta materie, trebuie sa retinem ca si consecinte imediate ale fortei obligatorii intre parti :

c) Obligatiile contractuale trebuie sa fie executate intotdeauna cu buna-credinta. Desi noua reglementare nu mai retine regula executarii cu buna-credinta, includerea executarii cu buna-credinta in continutul obligational al contractului isi are temeiul in art 15. Cod Civil care instituie buna-credinta ca fiind o obligatie implicita.

Principala semnificatie a principiului fortei obligatorii a contractului este aceea ca partile sunt obligate sa execute intocmai prestatiile la care s-au obligat prin contract. Executarea trebuie sa aiba loc la termenele si in conditiile stablite. Creditorul are dreptul sa utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obtine executarea in natura a prestatiilor ce I se datoreaza de catre debitor. Cand executarea in natura este nerealizabila, obligatia debitorului se transforma in duane-interese, angajandu-se raspunderea lui contractuala.

3a8082e126