Triunghiul Bermudelor
30 views
Skip to first unread message
valy
Mar 12, 2009, 3:33:39 PM3/12/09
to Fizica
Triunghiul Bermudelor
Se spune că în Paradis există un loc funest, din care unii cred că nu
se poate scăpa: Triunghiul Bermudelor. Se ştie că sute de ani, vase şi
avioane au dispărut în geometria sa diabolică, însă misterul său
continuă să lase lumea perplexă. Şi de fapt, ce se întâmplă aici în
Oceanul Atlantic ? E un vârtej meteorologic, o forţă electromagnetică
misterioasă, o acţiune divină răzbunătoare sau pură imaginaţie ? Un om
al ştiinţei poate spune că, de fapt, premisa Triunghiului Bermudelor e
falsă. Dar să sondăm abisurile întunecate ale acestui Triunghi, în
încercarea de a clarifica misterul.
Când Oceanul Atlantic e liniştit, el reprezintă un spaţiu perfect
pentru relaxare, însă aparenţa poate fi înşelătoare. Sute de oameni s-
au aventurat în acest Triunghi şi nu s-au mai întors. Vasele au
dispărut fără urmă, iar avioanele au fost smulse de pe cer. Nu au
solicitat ajutor şi nu s-au găsit epave. Triunghiul Bermudelor acoperă
o arie de 1,3 milioane km², între Florida, Puerto Rico şi Bermuda.
Cuprinde ape extrem de periculoase şi un fund oceanic care, de la ape
puţin adânci, devine o vale oceanică întunecată, aflată la adâncime de
ordinul kilometrilor. Au fost multe zvonuri şi teorii privind
dispariţiile ciudate de aici. Marinarii şi aviatorii semnalizează
fapte sinistre de sute de ani. Dispariţia simultană a cinci avioane a
atras atenţia asupra Triunghiului.
Pe 5 decembrie 1945, o escadrilă de cinci bombardiere TBM Avenger se
pregătea pentru o misiune la baza aeronavală din Fort Lauderdale.
Misiunea era cunoscută ca Zborul 19. Aviatorul David White a fost
instructor de zbor, iar Charles Taylor, şeful echipei Zborul 19. Era o
zi senină, iar apele erau liniştite. Dar, la mijlocul misiunii, Taylor
a semnalat că au probleme. El a observat că busola s-a dereglat.
Controlorii de zbor de la sol au încercat să vorbească cu ei, însă
semnalele lor radio deveneau tot mai slabe. Curând, nimeni n-a ştiut
încotro s-a îndreptat escadrila. În câteva ore, avioanele, având la
bord 14 bărbaţi, au dispărut. Avioanele de salvare au cercetat oceanul
şi cerul. David White a fost în unul din ele: „Am căutat cu zel câteva
zile. N-am găsit nimic.” Apoi, Triunghiul şi-a exercitat iar magia
mortală. Unul dintre avioanele de salvare, cu întregul echipaj, a
dispărut. După cinci zile, căutarea a fost abandonată. Şase avioane şi
27 de oameni dispăruseră fără urmă în Triunghiul Bremudelor. În scurt
timp, au început să apară zvonuri. Cum se puteau şase avioane să se
volatilizeze ? Potrivit unei teorii, o forţă electromagmetică ciudată
preluase controlul asupra instrumentelor de navigaţie sau că au fost
răpite de extratereştri. Curând, oamenii au început să acorde atenţie
acestor întâmplări ciudate. Gian Quasar e unul dintre aceştia: „Nu mă
interesează tragediile şi accidentele. Investighez misterele.
Avioanele n-ar fi trebuit să dispară.” El studiază de 15 ani misterele
din Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19. A scris cartea „Into the
Bermuda Triangle”, care acoperă aproape toate teoriile, de la OZN-uri,
la OSN-uri. Pare puţin probabil, dar o poveste de multe decenii,
atrage atenţia asupra acestor obiecte subacvatice neidentificate. E
unul dintre cazurile esenţiale ale Triunghiului.
Într-o noapte de decembrie, în Miami, Dan Burack şi Patrick Horgan au
început o scurtă croazieră pe vasul Witchcraft. În scurt timp, au
lovit ceva în apă. Ambarcaţiunea lor a pierdut energie şi Burack a
contactat paza de coastă. Ambarcaţia n-ar fi trebuit să se afle în
pericol de scufundare, întrucât avea echipament de siguranţă, veste de
salvare şi dispozitive de plutire încorporate. Când au venit ajutoare
după câteva minute, vasul dispăruse. Nu s-au găsit rămăşiţe şi nici
cadavrele celor doi. Potrivit lui Quasar, e una dintre cele mai
derutante dispariţii. Dar cea mai impresionantă este cea a vasului USS
Cyclops.
Nava de cărbuni USS Cyclops, de 19.000 t, şi-a început călătoria în
1918. Era un vas neobişnuit, cu macarale înalte, pentru transportul
cărbunilor. Călătoria trebuia să dureze câteva zile, însă vasul are o
întârziere de 90 de ani… Nu a emis un SOS şi a dispărut fără urmă.
Această dispariţie a fost cel mai mare mister al marinei SUA. Destinul
vaselor Cyclops, Wichcraft şi a Zborului 19 este într-adevăr
enigmatică. Ar putea exista un punct comun ? Quasar spune: „Se
întâmplă în condiţii atmosferice proaste, când radiourile au
probleme.” Ar părea greu de dovedit, căci toate victimele au dispărut.
Dar există cel puţin un martor care a supravieţuit şi poate povesti:
Cary Trantham, din Key West, Florida. Ea a avut o experienţă
terifiantă în Trunghiul Bremudelor în 1995: „Zburam în lungul coastei
Everglades. Eram în largul meu. Brusc, parcă cineva a aruncat o pătură
peste avion. Avionul s-a cufundat în întuneric.” Luminile au început
să pâlpâie, iar acul busolei, să se învârtă. Pe geam, Cary vedea doar
o ceaţă groasă şi neagră: „Mă întrebam ce să fac. Un pilot are
încredere în instrumente. Dar ale mele erau imprevizibile, nu mă
puteam baza pe ele.” Tot timpul, auzea un bâzâit puternic: „Nu ştiam
ce se întâmplă. S-a petrecut repede. Era o situaţie crucială. Nu voiam
să mor. Am încercat să stabilesc nivelul aripilor, neştiind poziţia
avionului.” Mai târziu, Cary a reluat zborul în prezenţa unor
observatori, pentru a încerca un fel de reconstituire a momentului de
atunci. Triunghiul a derutat observatorii ani de zile. Dar, pentru a
înţelege secretele, trebuie cercetate stelele.
În Europa, o busolă indică steaua polară. Sute de ani, marinarii au
depins de acest lucru. Dar, dacă srăbaţi Atlanticul spre America de
Nord, ai o surpriză. Cristofor Columb a fost surprins cu siguranţă. Îi
fusese greu să convingă echipajul că nu se îndreaptă spre capătul
Pământului. Situaţia s-a agravat când au ajuns în Triunghiul
Bermudelor, iar busola a indicat steaua polară cu şase grade
diferenţă. Nu doar busola se comporta anormal. Pe cer au apărut lumini
ciudate în repetate rânduri.
Poveşti despre aceste fenomene stranii au circulat sute de ani. De
atunci au dispărut vase şi avioane, dar s-a acordat atenţie
dispariţiilor abia în anii 1970, când Charles Berlitz a scris o carte
care a zguduit lumea, „The Bermuda Triangle”. Datorită dispariţiilor
misterioase, cartea a devenit un bestseller. Dar era doar un început.
O dată cu publicitatea, au apărut teorii extravagante. Cercetătorii
care studiaseră puterile Triunghiului au ajuns la concluzia că nu era
singurul. Natuaralistul Ivan Sanderson a propus ideea unor „vârtejuri
cumplite”. El le-a descris ca zone ale oceanului caracterizate de
curenţi violenţi, modificări radicale de temperatură şi anomalii
electromagnetice. Două dintre acestea erau Triunghiul Bremudelor, iar,
de cealaltă parte a globului, un loc numit Marea Diavolului.
Aflată lângă coasta Japoniei, şi Marea Diavolului a fost martora unor
dispariţii misterioase. Fenomenul a atras atenţia în anii 1950, când
nouă vase au dispărut într-un interval de câţiva ani. Sanderson a
sugerat că vârtejurile, mai ales din Marea Diavolului şi Triunghiul
Bermudelor, erau caracterizate de perturbări electromagnetice ciudate.
Poate vasele declanşau aceste anomalii dacă întâlneau o anumită
frecvenţă din zonă sau poate ceva din interiorul Pământului determina
aceste bizarerii, ceva ce nu se poate explica încă. S-ar putea găsi un
indiciu privind atmosfera Triunghiului în povestea pilotului amator
Bruce Gernon.
Pe 4 decembrie 1970, Gernon zbura lângă Bimini, când a văzut afară un
nor ciudat: „Avea margini mătăsoase. Am început să urc. Norul se afla
chiar în calea mea.” A intrat în nor şi, în câteva minute,
instrumentele au luat-o razna: „Radio Miami ! Nu-mi cunosc poziţia !
Sunt într-un fel de ceaţă. Mă puteţi ajuta ?” Controlorii de zbor nu-l
puteau vedea pe radar. Ştia că trebuie să iasă singur din nor. Curând
şi-a dat seama că ceaţa îl cuprindea. Ulterior, Gernon a creat o
ilustrare ca să arate ce a văzut. Singura scăpare a sa a fost o
deschizătură în formă de U din norul din faţa sa: „Am luat-o înainte
şi am văzut că tunelul devenea mai mic.” În jurul lui pâlpâiau lumini
albe, dar nu era furtună cu fulgere: „Luminile deveneau tot mai
intense şi mai rapide. Nu mai văzusem astfel de fulgere.” Când Bruce a
trecut prin tunel, acesta s-a închis în jurul avionului: „Brusc, în
jurul avionului s-au format linii ciudate. Erau nişte fisuri prin care
vedeam cerul senin de partea cealaltă.” În cele din urmă, a scăpat din
tunel. Apoi, a privit în urmă: „Am văzut tunelul prăbuşindu-se şi
formând o fantă, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic.” Dar Gernon
încă nu ieşise din nori. Era în pericol de a fi învăluit de o ciudată
ceaţă electronică: „În acest moment, ceaţa s-a prins de avionul meu.”
Instrumentele de navigaţie erau dereglate: „Radar Miami ! Solicit
identificare radar.” În sfârşit, controlorii de zbor l-au zărit şi i-
au spus că e lângă Miami. „Nu ! Trebuie să fiu la cel puţin 130 km est
de Miami.” Apoi a văzut uscatul şi a înţeles că aveau dreptate
controlorii de zbor. Era înapoi în Florida. Bruce credea că zborul i-a
luat doar 50 de minute în loc de 80. Pierduse 30 de minute undeva în
Triunghiul Bermudelor…
Gian Quasar crede că enigma ceţii electronice poate fi elucidată la
mii de kilometri nord, în Vancouver, în laboratorul improvizat al
fizicianului amator John Hutchison. Hutchison a devenit celebru
datorită unei descoperiri radicale pe care pretinde că a făcut-o. A
început experimente cu unde radio şi tensiuni înalte cu câteva zeci de
ani în urmă. El pretinde că a descoperit ceva ieşit din comun în 1979:
o serie de fenomene ciudate, numite „efectul Hutchison”. Quasar şi
mulţi alţii cred că efectul Hutchison ne poate spune multe despre
Triunghiul Bermudelor. Hutchison crede că ştie să creeze în laborator
o ceaţă electronică similară celei pe care Bruce Gernon a întâlnit-o
în Triunghi. El afirmă că ceaţa electronică înconjoară obiectele
metalice şi dereglează echipamentul electronic. Din păcate, ceaţa nu
apare de fiecare dată când o convoacă Hutchison. Se pare că Hutchison
nu ia notiţe, bazându-se mult pe intuiţie când face să apară efectul.
Nu e surprinzător că mulţi sunt sceptici, inclusiv fizicianul James
Mattingly, de la Universitatea Georgetown, SUA: „Nu ştiu ce este acest
efect. E ca şi cum tot ce se întâmplă acasă la el e efectul Hutchison.
Mă întreb dacă şi mersul lui prin casă e tot un efect Hutchison…”
Hutchison e obişnuit să fie criticat, dar spune că are dovezi: a
reuşit să filmeze efectul. „Din fericire, spune el, avem patru cazuri
a ceea ce se întâmplă cu camera când facem experimentul.” Hutchison,
pentru credibilitate, a permis filmarea unei demonstraţii în direct.
Efectul trebuie să se arate printr-o ceaţă electronică învăluitoare. S-
au utilizat sute de kilograme de echipament şi un borcan de plastic,
suspendate de lanţuri. Hutchison menţionează că tensiunea de aici e
periculoasă, aşa că echipa de filmare nu s-a apropiat. El spunea că se
vor forma ceaţa electronică şi alte fenomene ciudate. Dar, deşi
lanţurile au vibrat uşor, camera nu a înregistrat efecte stranii, aşa
că Hutchison a mărit tensiunea, generând în cele din urmă flăcări în
borcanul de plastic, spectacolul luând sfârşit. Nu înseamnă că efectul
nu există. Poate e greu de sesizat. Dar, acest argument nu-l convinge
pe dr Mattingly: „Din aceste experimente lipseşte complet contextul.
Nu se ştie ce-ar trebui să se întâmple, nu se poate evalua dacă se
întâmplă şi nici ce anume stă la baza acestui efect.” Totuşi imaginile
video ale lui Hutchison surprind două ore de efect Hutchison: metale
gelatinizate, obiecte care levitează şi o ceaţă electronică. Dacă
singurele dovezi reale sunt aceste imagini, ce par de fenomene
paranormale, merită totuşi a fi analizate.
La câţiva ani după prima experienţă, Bruce Gernon a întâlnit ceaţa din
nou, în timp ce el şi soţia lui zburau peste Florida Keys. Bruce a
afirmat că şi aceasta a fost o ceaţă electronică, care s-a prins de
avionul său. „Am sunat la Radio Miami, a precizat el, iar cei de la
meteo mi-au spus că nicăieri în Florida nu se înregistrează ceaţă.”
Oriunde zbura Bruce, ceaţa îl urma: „Am simţit că, dacă mă îndrept
spre ocean, aş putea scăpa de ceaţă. Şi am reuşit.” E posibil ca unii
oameni să aibă puteri care atrag ceaţa electronică ? Bruce Gernon nu
poate respinge ideea unei semnificaţii supranaturale.
Cary Trantham a acceptat şi ea să se întoarcă în Triunghiul
Bermudelor, ca Bruce Gernon, dar, de data aceasta, alături de un pilot
experimentat. După mai bine de un deceniu, Cary nu ştie ce a lovit
avionul în 1995. Dar a fost pregătită să afle. Astfel, instructoarea
Collins a zburat împreună cu Cary, simulând zborul din 1995 pentru a
afla ce s-a întâmplat atunci. Au decolat noaptea, ca atunci când Cary
a avut zborul ei traumatizant. Explicaţia ar fi: când urmăreşti o
linie de lumini la orizont şi zbori lângă sau sub un nor, liniile pot
dispărea brusc, iar linia orizontului dispare şi ea. Senzaţia unei
pături arucate peste tine e o descriere exactă a ceea ce simţi. În
interiorul unui nor întunecat e confuzie totală. Pierderea controlului
e cauzată de lipsa de orientare în spaţiu. Pilotul e confuz, neştiind
care e poziţia avionului, pentru că primeşte informaţii
contradictorii. În plus, pe urmele lui Cary era o furtună. Reacţia ei
în acea stare de spirit şi în acel mediu e posibil să-i fi determinat
experienţa.
Dar oare ceaţa electronică dereglează busola unui aparat de zbor,
îndepărtându-ne de adevăratul răspuns ? O fi un alt fenomen puternic,
dar absolut natural, în centrul Triunghiului Bermudelor ? E momentul
acum să consultăm ştiinţa convenţională şi să tratăm cu bun simţ cazul
vasului Cyclops, al Zborului 19 şi al vasului Witchcraft. Toate cele
trei poveşti sunt tragice, însă cazul vasului Witchcraft este
deconcertant. După ce au văzut luminile oraşului Miami, ambarcaţia,
dupa cum am relatat mai sus, a lovit ceva în apă. Apoi a dispărut, la
câteva minute după ce au cerut ajutorul cu calm. Cercetările însă
arată că misterul nu e chiar atât de profund. Nimeni nu cunoştea
poziţia vasului, iar vremea nu era deloc calmă. Larry Kusche a
cercetat dispariţia ambarcaţiei: „Nu s-au aflat în locul indicat de
ei. Dacă s-ar fi aflat acolo, ar fi mai misterios. Nu s-a găsit nimic.
A fost furtună în noaptea aceea. Vorbeau despre valurile spumoase şi
nu vedeau în întuneric.” Dar paza de coastă a sosit la doar 19 minute
după SOS-ul vasului. Curios este că Witchcraft a dispărut complet şi
foarte repede. Nu s-a găsit nicio urmă a unei ambarcaţiuni despre care
se credea că nu se poate scufunda. „Eu aş spune: «Asta s-a crezut şi
despre Titanic.» Orice barcă sau avion se poate scufunda.” (L.
Kusche). Dar e greu să găseşti pe cineva care s-a pierdut în larg,
chiar şi în condiţii favorabile. Jim Noe, paznic de coastă şi expert
slavamar în Miami, declară: „O bună parte a zonei cuprinse de
Triunghiul Bremudelor e oceanul larg, la sute de kilometri de uscat
sau de posibilităţi de comunicaţie. E posibil să nu ştii locul precis
unde s-a scufundat un vas, o barcă sau un avion.” La aceasta se adaugă
violenţa Curentului Golfului, curentul rapid şi puternic care vine
dinspre Marea Caraibilor spre Atlanticul de Nord. Oceanograful Arthur
Mariano studiază de ani de zile curentul din Triunghi. El afirmă că
acesta poate provoca dispariţia vaselor printr-un fenomen numit
„dispersie turbulentă”. Când un vas se scufundă, vânturile şi curenţii
puternici îl lovesc şi-l împrăştie pe câţiva kilometri, uneori în
câteva minute. Mariano a arătat ce se întâmplă, folosind un rezervor
de valuri şi vopsea verde: „Vom injecta vopsea în apă. Când nu sunt
valuri sau curenţi puternici, vopseaua nu se împrăştie.” Dar, când
curentul s-a înteţit, vopseaua s-a mişcat mult mai repede. S-a pornit
apoi un vânt pentru a genera valuri. S-a putut observa că mărimea
valurilor creştea proporţional cu dispersia vopselei.
Experimentul lui Mariano ne arată că valurile, vânturile, curenţii,
vârtejurile puternice cauzează o mare dispersie în zona Triunghiului
Bermudelor. „Dacă te prinzi în Triunghi, spune Mariano, şi nu eşti
găsit în primele ore, vei fi extrem de greu de găsit.” Totuşi, se
compară vopseaua cu un avion de nouă tone, prăbuşit în mare ? Mariano
explică: „Vopseaua e pasivă. E doar un indicator al mişcării apei. Şi
rămăşiţele care ajung pe fundul oceanului sunt pasive. Vor fi mişcate
de curenţi, de vânt şi de valuri.” Se pare că resturile care dispar nu
sunt tocmai o enigmă. Dar nu s-a elucidat cel mai mare mister: care a
fost cauza acestor naufragii ? E tentant să explici dispariţiile din
Triunghi prin factori paranormali ca ceaţa electronică sau
extratereştrii, când, de fapt, vremea e un vinovat mult mai plauzibil.
În Triunghiul Bermudelor se întâmplă multe lucruri pe care nu le află
nimeni. Trombe, rafale şi alte fenomene la scară mică, care au loc
doar pe distanţă mică, nu sunt văzute sau prevăzute de nimeni. Apar
brusc şi dispar. Cine nu se află acolo, nu ştie că s-au întâmplat. O
trombă poate face fărâme un vas sau un avion. Sute sunt semnalate în
această regiune anual şi poate mai au loc multe altele, care nu sunt
anunţate. Mai sunt valuri uriaşe, ziduri de apă repezi, înalte cât
zece etaje, care par să apară din senin şi răstoarnă chiar şi vase
mari. „Sunt atât de mari, încât, în trecut, puţini credeau că aceste
valuri există cu adevărat. Până de curând, valurile imense au fost
observate de oamenii din larg. Unele au fost văzute de căpitani
experimentaţi din marina SUA. Ei au semnalat valuri uriaşe de peste 30
m.”(A. Mariano). Cutremurele submarine pot cauza valuri seismice. Dar,
în largul mării, valurile uriaşe pot lovi şi mai puternic şi să
avertizeze. Un vânt puternic, necruţător şi oceanul învolburat pot
ridica aceste ape agitate la înălţimi periculoase. Triunghiul
Bermudelor are toate aceste elemente, plus încă unul. Cum în Triunghi
navighează multe vase, e o mare probabilitate ca un val uriaş să
influenţeze un vas şi, în unele cazuri, să-l răstoarne.
Cu siguranţă însă, nu un val uriaş a pecetluit soarta Zborului 19,
când au pierit 14 oameni. Toţi erau piloţi experimentaţi, care ar fi
trebuit să ducă la bun sfârşit un simplu exerciţiu. De fapt, şeful
echipei nu era familiarizat cu ruta de zbor. La decolare, vremea în
preajma Floridei era favorabilă, iar marea, liniştită spre agitată.
După o oră, şeful echipei a semnalat că s-a rătăcit. Deşi echipa se
afla în Triunghi undeva la est de Fort Lauderdale, el a crezut că sunt
mult mai la sud, în Florida Keys. E tipic ca, atunci când cineva se
rătăceşte sau e nesigur, iar busola nu arată ceea ce vede el, să
afirme că busola e dereglată. Dar oare şi ceilalţi patru piloţi, erau
şi ei debusolaţi ? „Cum puteau să se piardă în Bahamas şi să nu vadă
puncte de reper, dacă nu cumva zburau în cercuri, având busolele
dereglate ?”(G. Quasar). Jurnalele arată că cel puţin unul dintre
studenţi cunoştea direcţia. Echipa era frustrată, dar şi-a urmat
şeful. Apoi, potrivit cercetărilor lui Kusche, vremea s-a înrăutăţit.
Aviatorii au rezistat bine o vreme. Apoi probabil au rămas fără
combustibil. Poate au încercat să aterizeze forţat înainte să rămână
fără benzină. Tragic e că au rămas şi fără noroc. David White: „Cred
că avioanele au aterizat şi s-au dezmembrat imediat.”
Soarta tragică a Zborului 19 a fost probabil cauzată de o eroare umană
combinată cu vremea nefavorabilă. Dar mai este un mister. Curând după
dispariţia escadrilei, a început căutarea. David White: „Când turnul
de control şi-a dat seama că avioanele au dispărut, a anunţat toate
aeroporturile şi turnurile de control de pe Coasta de Est, alertându-i
că avioanele au dispărut.” Un avion de căutare Martin Mariner avea la
bord 13 oameni. A dispărut şi el. Cum puteau şase avioane să dispară
în 24 de ore ? În cazul avionului Martin Mariner, poate răspunsul e
simplu. Acest model era poreclit adesea „rezervor zburător”, pentru că
mirosea a benzină. Exploziile spontane erau obişnuite. Petrolul şi
rămăşiţele revelatoare au dovedit că avionul a explodat.
Aşadar, tragedia Zborului 19 ar putea fi explicată. Dar cazul lui
Cristofor Columb ? Şi busola lui s-a dereglat când a ajuns în
triunghiul Bermudelor. Şi aici, răspunsul e simplu. Nicio busolă nu
indică nordul adevărat. Toate indică nordul magnetic, un punct care se
mişcă constant. Cum nordul magnetic e la mulţi kilometri de nordul
real, indicaţiile busolei se schimbă când călătoreşti. Navigatorii
moderni ştiu ce să facă, dar, pe vremea lui Columb, nimeni nu ştia.
Ştiinţa a elucidat şi acest mister privind Triunghiul Bermudelor.
Destinul vasului Cyclops însă nu e uşor de explicat. Acest vas de 150
m a dispărut fără urmă 1n 1918. Preşedintele Woodrow Wilson a spus:
„Doar Dumnezeu şi marea ştiu unde se află marele vas.” Unii au afirmat
că vasul Cyclops se balansa în valuri. O furtună puternică i-ar fi
împins încărcătura de peste 4,5 t într-o parte, făcându-l să se
răstoarne. Problema era că nu a fost furtună, cel puţin nu în Triunghi
unde se credea că se află vasul. E posibil ca vasul să se fi aflat în
altă parte ? În 1968, scafandrul Dean Hawes, din marina SUA, a
descoperit un vas mare, ciudat, la 110 km de Norfolk, Virginia. Când a
văzut o fotografie a vasului Cyclops, a ştiut că era acelaşi cu cel
din abis. Aflând de această descoperire, Kusche a început să
calculeze. El crede că vasul ar fi ajuns în şase zile la locul
naufragiului. A părăsit Barbados pe 4 martie, aşa că s-ar fi putut
scufunda pe 10. Din nou, vremea rea pare să fi fost vinovatul. Mai
târziu scafandrii au încercat să localizeze nava descrisă de Hawes,
dar nu au găsit-o. Se pare că misterul dispariţiei vasului Cyclops s-a
accentuat.
Meditând la aceste mistere din Triunghiul Bermudelor, trebuie să mai
ţinem seama de ceva. Statistic vorbind, acest Triunghi nu e mai
periculos decât alte rute maritime afectate de condiţii metorologice
semnificative. Dar, deşi se pot explica multe dintre dispariţiile din
acest loc fatidic, cazul nu este închis, deoarece cât timp oamenii vor
dispărea, mitul Triunghiului Bermudelor se va intensifica.
Se spune că în Paradis există un loc funest, din care unii cred că nu
se poate scăpa: Triunghiul Bermudelor. Se ştie că sute de ani, vase şi
avioane au dispărut în geometria sa diabolică, însă misterul său
continuă să lase lumea perplexă. Şi de fapt, ce se întâmplă aici în
Oceanul Atlantic ? E un vârtej meteorologic, o forţă electromagnetică
misterioasă, o acţiune divină răzbunătoare sau pură imaginaţie ? Un om
al ştiinţei poate spune că, de fapt, premisa Triunghiului Bermudelor e
falsă. Dar să sondăm abisurile întunecate ale acestui Triunghi, în
încercarea de a clarifica misterul.
Când Oceanul Atlantic e liniştit, el reprezintă un spaţiu perfect
pentru relaxare, însă aparenţa poate fi înşelătoare. Sute de oameni s-
au aventurat în acest Triunghi şi nu s-au mai întors. Vasele au
dispărut fără urmă, iar avioanele au fost smulse de pe cer. Nu au
solicitat ajutor şi nu s-au găsit epave. Triunghiul Bermudelor acoperă
o arie de 1,3 milioane km², între Florida, Puerto Rico şi Bermuda.
Cuprinde ape extrem de periculoase şi un fund oceanic care, de la ape
puţin adânci, devine o vale oceanică întunecată, aflată la adâncime de
ordinul kilometrilor. Au fost multe zvonuri şi teorii privind
dispariţiile ciudate de aici. Marinarii şi aviatorii semnalizează
fapte sinistre de sute de ani. Dispariţia simultană a cinci avioane a
atras atenţia asupra Triunghiului.
Pe 5 decembrie 1945, o escadrilă de cinci bombardiere TBM Avenger se
pregătea pentru o misiune la baza aeronavală din Fort Lauderdale.
Misiunea era cunoscută ca Zborul 19. Aviatorul David White a fost
instructor de zbor, iar Charles Taylor, şeful echipei Zborul 19. Era o
zi senină, iar apele erau liniştite. Dar, la mijlocul misiunii, Taylor
a semnalat că au probleme. El a observat că busola s-a dereglat.
Controlorii de zbor de la sol au încercat să vorbească cu ei, însă
semnalele lor radio deveneau tot mai slabe. Curând, nimeni n-a ştiut
încotro s-a îndreptat escadrila. În câteva ore, avioanele, având la
bord 14 bărbaţi, au dispărut. Avioanele de salvare au cercetat oceanul
şi cerul. David White a fost în unul din ele: „Am căutat cu zel câteva
zile. N-am găsit nimic.” Apoi, Triunghiul şi-a exercitat iar magia
mortală. Unul dintre avioanele de salvare, cu întregul echipaj, a
dispărut. După cinci zile, căutarea a fost abandonată. Şase avioane şi
27 de oameni dispăruseră fără urmă în Triunghiul Bremudelor. În scurt
timp, au început să apară zvonuri. Cum se puteau şase avioane să se
volatilizeze ? Potrivit unei teorii, o forţă electromagmetică ciudată
preluase controlul asupra instrumentelor de navigaţie sau că au fost
răpite de extratereştri. Curând, oamenii au început să acorde atenţie
acestor întâmplări ciudate. Gian Quasar e unul dintre aceştia: „Nu mă
interesează tragediile şi accidentele. Investighez misterele.
Avioanele n-ar fi trebuit să dispară.” El studiază de 15 ani misterele
din Triunghiul Bermudelor şi Zborul 19. A scris cartea „Into the
Bermuda Triangle”, care acoperă aproape toate teoriile, de la OZN-uri,
la OSN-uri. Pare puţin probabil, dar o poveste de multe decenii,
atrage atenţia asupra acestor obiecte subacvatice neidentificate. E
unul dintre cazurile esenţiale ale Triunghiului.
Într-o noapte de decembrie, în Miami, Dan Burack şi Patrick Horgan au
început o scurtă croazieră pe vasul Witchcraft. În scurt timp, au
lovit ceva în apă. Ambarcaţiunea lor a pierdut energie şi Burack a
contactat paza de coastă. Ambarcaţia n-ar fi trebuit să se afle în
pericol de scufundare, întrucât avea echipament de siguranţă, veste de
salvare şi dispozitive de plutire încorporate. Când au venit ajutoare
după câteva minute, vasul dispăruse. Nu s-au găsit rămăşiţe şi nici
cadavrele celor doi. Potrivit lui Quasar, e una dintre cele mai
derutante dispariţii. Dar cea mai impresionantă este cea a vasului USS
Cyclops.
Nava de cărbuni USS Cyclops, de 19.000 t, şi-a început călătoria în
1918. Era un vas neobişnuit, cu macarale înalte, pentru transportul
cărbunilor. Călătoria trebuia să dureze câteva zile, însă vasul are o
întârziere de 90 de ani… Nu a emis un SOS şi a dispărut fără urmă.
Această dispariţie a fost cel mai mare mister al marinei SUA. Destinul
vaselor Cyclops, Wichcraft şi a Zborului 19 este într-adevăr
enigmatică. Ar putea exista un punct comun ? Quasar spune: „Se
întâmplă în condiţii atmosferice proaste, când radiourile au
probleme.” Ar părea greu de dovedit, căci toate victimele au dispărut.
Dar există cel puţin un martor care a supravieţuit şi poate povesti:
Cary Trantham, din Key West, Florida. Ea a avut o experienţă
terifiantă în Trunghiul Bremudelor în 1995: „Zburam în lungul coastei
Everglades. Eram în largul meu. Brusc, parcă cineva a aruncat o pătură
peste avion. Avionul s-a cufundat în întuneric.” Luminile au început
să pâlpâie, iar acul busolei, să se învârtă. Pe geam, Cary vedea doar
o ceaţă groasă şi neagră: „Mă întrebam ce să fac. Un pilot are
încredere în instrumente. Dar ale mele erau imprevizibile, nu mă
puteam baza pe ele.” Tot timpul, auzea un bâzâit puternic: „Nu ştiam
ce se întâmplă. S-a petrecut repede. Era o situaţie crucială. Nu voiam
să mor. Am încercat să stabilesc nivelul aripilor, neştiind poziţia
avionului.” Mai târziu, Cary a reluat zborul în prezenţa unor
observatori, pentru a încerca un fel de reconstituire a momentului de
atunci. Triunghiul a derutat observatorii ani de zile. Dar, pentru a
înţelege secretele, trebuie cercetate stelele.
În Europa, o busolă indică steaua polară. Sute de ani, marinarii au
depins de acest lucru. Dar, dacă srăbaţi Atlanticul spre America de
Nord, ai o surpriză. Cristofor Columb a fost surprins cu siguranţă. Îi
fusese greu să convingă echipajul că nu se îndreaptă spre capătul
Pământului. Situaţia s-a agravat când au ajuns în Triunghiul
Bermudelor, iar busola a indicat steaua polară cu şase grade
diferenţă. Nu doar busola se comporta anormal. Pe cer au apărut lumini
ciudate în repetate rânduri.
Poveşti despre aceste fenomene stranii au circulat sute de ani. De
atunci au dispărut vase şi avioane, dar s-a acordat atenţie
dispariţiilor abia în anii 1970, când Charles Berlitz a scris o carte
care a zguduit lumea, „The Bermuda Triangle”. Datorită dispariţiilor
misterioase, cartea a devenit un bestseller. Dar era doar un început.
O dată cu publicitatea, au apărut teorii extravagante. Cercetătorii
care studiaseră puterile Triunghiului au ajuns la concluzia că nu era
singurul. Natuaralistul Ivan Sanderson a propus ideea unor „vârtejuri
cumplite”. El le-a descris ca zone ale oceanului caracterizate de
curenţi violenţi, modificări radicale de temperatură şi anomalii
electromagnetice. Două dintre acestea erau Triunghiul Bremudelor, iar,
de cealaltă parte a globului, un loc numit Marea Diavolului.
Aflată lângă coasta Japoniei, şi Marea Diavolului a fost martora unor
dispariţii misterioase. Fenomenul a atras atenţia în anii 1950, când
nouă vase au dispărut într-un interval de câţiva ani. Sanderson a
sugerat că vârtejurile, mai ales din Marea Diavolului şi Triunghiul
Bermudelor, erau caracterizate de perturbări electromagnetice ciudate.
Poate vasele declanşau aceste anomalii dacă întâlneau o anumită
frecvenţă din zonă sau poate ceva din interiorul Pământului determina
aceste bizarerii, ceva ce nu se poate explica încă. S-ar putea găsi un
indiciu privind atmosfera Triunghiului în povestea pilotului amator
Bruce Gernon.
Pe 4 decembrie 1970, Gernon zbura lângă Bimini, când a văzut afară un
nor ciudat: „Avea margini mătăsoase. Am început să urc. Norul se afla
chiar în calea mea.” A intrat în nor şi, în câteva minute,
instrumentele au luat-o razna: „Radio Miami ! Nu-mi cunosc poziţia !
Sunt într-un fel de ceaţă. Mă puteţi ajuta ?” Controlorii de zbor nu-l
puteau vedea pe radar. Ştia că trebuie să iasă singur din nor. Curând
şi-a dat seama că ceaţa îl cuprindea. Ulterior, Gernon a creat o
ilustrare ca să arate ce a văzut. Singura scăpare a sa a fost o
deschizătură în formă de U din norul din faţa sa: „Am luat-o înainte
şi am văzut că tunelul devenea mai mic.” În jurul lui pâlpâiau lumini
albe, dar nu era furtună cu fulgere: „Luminile deveneau tot mai
intense şi mai rapide. Nu mai văzusem astfel de fulgere.” Când Bruce a
trecut prin tunel, acesta s-a închis în jurul avionului: „Brusc, în
jurul avionului s-au format linii ciudate. Erau nişte fisuri prin care
vedeam cerul senin de partea cealaltă.” În cele din urmă, a scăpat din
tunel. Apoi, a privit în urmă: „Am văzut tunelul prăbuşindu-se şi
formând o fantă, rotindu-se în sensul acelor de ceasornic.” Dar Gernon
încă nu ieşise din nori. Era în pericol de a fi învăluit de o ciudată
ceaţă electronică: „În acest moment, ceaţa s-a prins de avionul meu.”
Instrumentele de navigaţie erau dereglate: „Radar Miami ! Solicit
identificare radar.” În sfârşit, controlorii de zbor l-au zărit şi i-
au spus că e lângă Miami. „Nu ! Trebuie să fiu la cel puţin 130 km est
de Miami.” Apoi a văzut uscatul şi a înţeles că aveau dreptate
controlorii de zbor. Era înapoi în Florida. Bruce credea că zborul i-a
luat doar 50 de minute în loc de 80. Pierduse 30 de minute undeva în
Triunghiul Bermudelor…
Gian Quasar crede că enigma ceţii electronice poate fi elucidată la
mii de kilometri nord, în Vancouver, în laboratorul improvizat al
fizicianului amator John Hutchison. Hutchison a devenit celebru
datorită unei descoperiri radicale pe care pretinde că a făcut-o. A
început experimente cu unde radio şi tensiuni înalte cu câteva zeci de
ani în urmă. El pretinde că a descoperit ceva ieşit din comun în 1979:
o serie de fenomene ciudate, numite „efectul Hutchison”. Quasar şi
mulţi alţii cred că efectul Hutchison ne poate spune multe despre
Triunghiul Bermudelor. Hutchison crede că ştie să creeze în laborator
o ceaţă electronică similară celei pe care Bruce Gernon a întâlnit-o
în Triunghi. El afirmă că ceaţa electronică înconjoară obiectele
metalice şi dereglează echipamentul electronic. Din păcate, ceaţa nu
apare de fiecare dată când o convoacă Hutchison. Se pare că Hutchison
nu ia notiţe, bazându-se mult pe intuiţie când face să apară efectul.
Nu e surprinzător că mulţi sunt sceptici, inclusiv fizicianul James
Mattingly, de la Universitatea Georgetown, SUA: „Nu ştiu ce este acest
efect. E ca şi cum tot ce se întâmplă acasă la el e efectul Hutchison.
Mă întreb dacă şi mersul lui prin casă e tot un efect Hutchison…”
Hutchison e obişnuit să fie criticat, dar spune că are dovezi: a
reuşit să filmeze efectul. „Din fericire, spune el, avem patru cazuri
a ceea ce se întâmplă cu camera când facem experimentul.” Hutchison,
pentru credibilitate, a permis filmarea unei demonstraţii în direct.
Efectul trebuie să se arate printr-o ceaţă electronică învăluitoare. S-
au utilizat sute de kilograme de echipament şi un borcan de plastic,
suspendate de lanţuri. Hutchison menţionează că tensiunea de aici e
periculoasă, aşa că echipa de filmare nu s-a apropiat. El spunea că se
vor forma ceaţa electronică şi alte fenomene ciudate. Dar, deşi
lanţurile au vibrat uşor, camera nu a înregistrat efecte stranii, aşa
că Hutchison a mărit tensiunea, generând în cele din urmă flăcări în
borcanul de plastic, spectacolul luând sfârşit. Nu înseamnă că efectul
nu există. Poate e greu de sesizat. Dar, acest argument nu-l convinge
pe dr Mattingly: „Din aceste experimente lipseşte complet contextul.
Nu se ştie ce-ar trebui să se întâmple, nu se poate evalua dacă se
întâmplă şi nici ce anume stă la baza acestui efect.” Totuşi imaginile
video ale lui Hutchison surprind două ore de efect Hutchison: metale
gelatinizate, obiecte care levitează şi o ceaţă electronică. Dacă
singurele dovezi reale sunt aceste imagini, ce par de fenomene
paranormale, merită totuşi a fi analizate.
La câţiva ani după prima experienţă, Bruce Gernon a întâlnit ceaţa din
nou, în timp ce el şi soţia lui zburau peste Florida Keys. Bruce a
afirmat că şi aceasta a fost o ceaţă electronică, care s-a prins de
avionul său. „Am sunat la Radio Miami, a precizat el, iar cei de la
meteo mi-au spus că nicăieri în Florida nu se înregistrează ceaţă.”
Oriunde zbura Bruce, ceaţa îl urma: „Am simţit că, dacă mă îndrept
spre ocean, aş putea scăpa de ceaţă. Şi am reuşit.” E posibil ca unii
oameni să aibă puteri care atrag ceaţa electronică ? Bruce Gernon nu
poate respinge ideea unei semnificaţii supranaturale.
Cary Trantham a acceptat şi ea să se întoarcă în Triunghiul
Bermudelor, ca Bruce Gernon, dar, de data aceasta, alături de un pilot
experimentat. După mai bine de un deceniu, Cary nu ştie ce a lovit
avionul în 1995. Dar a fost pregătită să afle. Astfel, instructoarea
Collins a zburat împreună cu Cary, simulând zborul din 1995 pentru a
afla ce s-a întâmplat atunci. Au decolat noaptea, ca atunci când Cary
a avut zborul ei traumatizant. Explicaţia ar fi: când urmăreşti o
linie de lumini la orizont şi zbori lângă sau sub un nor, liniile pot
dispărea brusc, iar linia orizontului dispare şi ea. Senzaţia unei
pături arucate peste tine e o descriere exactă a ceea ce simţi. În
interiorul unui nor întunecat e confuzie totală. Pierderea controlului
e cauzată de lipsa de orientare în spaţiu. Pilotul e confuz, neştiind
care e poziţia avionului, pentru că primeşte informaţii
contradictorii. În plus, pe urmele lui Cary era o furtună. Reacţia ei
în acea stare de spirit şi în acel mediu e posibil să-i fi determinat
experienţa.
Dar oare ceaţa electronică dereglează busola unui aparat de zbor,
îndepărtându-ne de adevăratul răspuns ? O fi un alt fenomen puternic,
dar absolut natural, în centrul Triunghiului Bermudelor ? E momentul
acum să consultăm ştiinţa convenţională şi să tratăm cu bun simţ cazul
vasului Cyclops, al Zborului 19 şi al vasului Witchcraft. Toate cele
trei poveşti sunt tragice, însă cazul vasului Witchcraft este
deconcertant. După ce au văzut luminile oraşului Miami, ambarcaţia,
dupa cum am relatat mai sus, a lovit ceva în apă. Apoi a dispărut, la
câteva minute după ce au cerut ajutorul cu calm. Cercetările însă
arată că misterul nu e chiar atât de profund. Nimeni nu cunoştea
poziţia vasului, iar vremea nu era deloc calmă. Larry Kusche a
cercetat dispariţia ambarcaţiei: „Nu s-au aflat în locul indicat de
ei. Dacă s-ar fi aflat acolo, ar fi mai misterios. Nu s-a găsit nimic.
A fost furtună în noaptea aceea. Vorbeau despre valurile spumoase şi
nu vedeau în întuneric.” Dar paza de coastă a sosit la doar 19 minute
după SOS-ul vasului. Curios este că Witchcraft a dispărut complet şi
foarte repede. Nu s-a găsit nicio urmă a unei ambarcaţiuni despre care
se credea că nu se poate scufunda. „Eu aş spune: «Asta s-a crezut şi
despre Titanic.» Orice barcă sau avion se poate scufunda.” (L.
Kusche). Dar e greu să găseşti pe cineva care s-a pierdut în larg,
chiar şi în condiţii favorabile. Jim Noe, paznic de coastă şi expert
slavamar în Miami, declară: „O bună parte a zonei cuprinse de
Triunghiul Bremudelor e oceanul larg, la sute de kilometri de uscat
sau de posibilităţi de comunicaţie. E posibil să nu ştii locul precis
unde s-a scufundat un vas, o barcă sau un avion.” La aceasta se adaugă
violenţa Curentului Golfului, curentul rapid şi puternic care vine
dinspre Marea Caraibilor spre Atlanticul de Nord. Oceanograful Arthur
Mariano studiază de ani de zile curentul din Triunghi. El afirmă că
acesta poate provoca dispariţia vaselor printr-un fenomen numit
„dispersie turbulentă”. Când un vas se scufundă, vânturile şi curenţii
puternici îl lovesc şi-l împrăştie pe câţiva kilometri, uneori în
câteva minute. Mariano a arătat ce se întâmplă, folosind un rezervor
de valuri şi vopsea verde: „Vom injecta vopsea în apă. Când nu sunt
valuri sau curenţi puternici, vopseaua nu se împrăştie.” Dar, când
curentul s-a înteţit, vopseaua s-a mişcat mult mai repede. S-a pornit
apoi un vânt pentru a genera valuri. S-a putut observa că mărimea
valurilor creştea proporţional cu dispersia vopselei.
Experimentul lui Mariano ne arată că valurile, vânturile, curenţii,
vârtejurile puternice cauzează o mare dispersie în zona Triunghiului
Bermudelor. „Dacă te prinzi în Triunghi, spune Mariano, şi nu eşti
găsit în primele ore, vei fi extrem de greu de găsit.” Totuşi, se
compară vopseaua cu un avion de nouă tone, prăbuşit în mare ? Mariano
explică: „Vopseaua e pasivă. E doar un indicator al mişcării apei. Şi
rămăşiţele care ajung pe fundul oceanului sunt pasive. Vor fi mişcate
de curenţi, de vânt şi de valuri.” Se pare că resturile care dispar nu
sunt tocmai o enigmă. Dar nu s-a elucidat cel mai mare mister: care a
fost cauza acestor naufragii ? E tentant să explici dispariţiile din
Triunghi prin factori paranormali ca ceaţa electronică sau
extratereştrii, când, de fapt, vremea e un vinovat mult mai plauzibil.
În Triunghiul Bermudelor se întâmplă multe lucruri pe care nu le află
nimeni. Trombe, rafale şi alte fenomene la scară mică, care au loc
doar pe distanţă mică, nu sunt văzute sau prevăzute de nimeni. Apar
brusc şi dispar. Cine nu se află acolo, nu ştie că s-au întâmplat. O
trombă poate face fărâme un vas sau un avion. Sute sunt semnalate în
această regiune anual şi poate mai au loc multe altele, care nu sunt
anunţate. Mai sunt valuri uriaşe, ziduri de apă repezi, înalte cât
zece etaje, care par să apară din senin şi răstoarnă chiar şi vase
mari. „Sunt atât de mari, încât, în trecut, puţini credeau că aceste
valuri există cu adevărat. Până de curând, valurile imense au fost
observate de oamenii din larg. Unele au fost văzute de căpitani
experimentaţi din marina SUA. Ei au semnalat valuri uriaşe de peste 30
m.”(A. Mariano). Cutremurele submarine pot cauza valuri seismice. Dar,
în largul mării, valurile uriaşe pot lovi şi mai puternic şi să
avertizeze. Un vânt puternic, necruţător şi oceanul învolburat pot
ridica aceste ape agitate la înălţimi periculoase. Triunghiul
Bermudelor are toate aceste elemente, plus încă unul. Cum în Triunghi
navighează multe vase, e o mare probabilitate ca un val uriaş să
influenţeze un vas şi, în unele cazuri, să-l răstoarne.
Cu siguranţă însă, nu un val uriaş a pecetluit soarta Zborului 19,
când au pierit 14 oameni. Toţi erau piloţi experimentaţi, care ar fi
trebuit să ducă la bun sfârşit un simplu exerciţiu. De fapt, şeful
echipei nu era familiarizat cu ruta de zbor. La decolare, vremea în
preajma Floridei era favorabilă, iar marea, liniştită spre agitată.
După o oră, şeful echipei a semnalat că s-a rătăcit. Deşi echipa se
afla în Triunghi undeva la est de Fort Lauderdale, el a crezut că sunt
mult mai la sud, în Florida Keys. E tipic ca, atunci când cineva se
rătăceşte sau e nesigur, iar busola nu arată ceea ce vede el, să
afirme că busola e dereglată. Dar oare şi ceilalţi patru piloţi, erau
şi ei debusolaţi ? „Cum puteau să se piardă în Bahamas şi să nu vadă
puncte de reper, dacă nu cumva zburau în cercuri, având busolele
dereglate ?”(G. Quasar). Jurnalele arată că cel puţin unul dintre
studenţi cunoştea direcţia. Echipa era frustrată, dar şi-a urmat
şeful. Apoi, potrivit cercetărilor lui Kusche, vremea s-a înrăutăţit.
Aviatorii au rezistat bine o vreme. Apoi probabil au rămas fără
combustibil. Poate au încercat să aterizeze forţat înainte să rămână
fără benzină. Tragic e că au rămas şi fără noroc. David White: „Cred
că avioanele au aterizat şi s-au dezmembrat imediat.”
Soarta tragică a Zborului 19 a fost probabil cauzată de o eroare umană
combinată cu vremea nefavorabilă. Dar mai este un mister. Curând după
dispariţia escadrilei, a început căutarea. David White: „Când turnul
de control şi-a dat seama că avioanele au dispărut, a anunţat toate
aeroporturile şi turnurile de control de pe Coasta de Est, alertându-i
că avioanele au dispărut.” Un avion de căutare Martin Mariner avea la
bord 13 oameni. A dispărut şi el. Cum puteau şase avioane să dispară
în 24 de ore ? În cazul avionului Martin Mariner, poate răspunsul e
simplu. Acest model era poreclit adesea „rezervor zburător”, pentru că
mirosea a benzină. Exploziile spontane erau obişnuite. Petrolul şi
rămăşiţele revelatoare au dovedit că avionul a explodat.
Aşadar, tragedia Zborului 19 ar putea fi explicată. Dar cazul lui
Cristofor Columb ? Şi busola lui s-a dereglat când a ajuns în
triunghiul Bermudelor. Şi aici, răspunsul e simplu. Nicio busolă nu
indică nordul adevărat. Toate indică nordul magnetic, un punct care se
mişcă constant. Cum nordul magnetic e la mulţi kilometri de nordul
real, indicaţiile busolei se schimbă când călătoreşti. Navigatorii
moderni ştiu ce să facă, dar, pe vremea lui Columb, nimeni nu ştia.
Ştiinţa a elucidat şi acest mister privind Triunghiul Bermudelor.
Destinul vasului Cyclops însă nu e uşor de explicat. Acest vas de 150
m a dispărut fără urmă 1n 1918. Preşedintele Woodrow Wilson a spus:
„Doar Dumnezeu şi marea ştiu unde se află marele vas.” Unii au afirmat
că vasul Cyclops se balansa în valuri. O furtună puternică i-ar fi
împins încărcătura de peste 4,5 t într-o parte, făcându-l să se
răstoarne. Problema era că nu a fost furtună, cel puţin nu în Triunghi
unde se credea că se află vasul. E posibil ca vasul să se fi aflat în
altă parte ? În 1968, scafandrul Dean Hawes, din marina SUA, a
descoperit un vas mare, ciudat, la 110 km de Norfolk, Virginia. Când a
văzut o fotografie a vasului Cyclops, a ştiut că era acelaşi cu cel
din abis. Aflând de această descoperire, Kusche a început să
calculeze. El crede că vasul ar fi ajuns în şase zile la locul
naufragiului. A părăsit Barbados pe 4 martie, aşa că s-ar fi putut
scufunda pe 10. Din nou, vremea rea pare să fi fost vinovatul. Mai
târziu scafandrii au încercat să localizeze nava descrisă de Hawes,
dar nu au găsit-o. Se pare că misterul dispariţiei vasului Cyclops s-a
accentuat.
Meditând la aceste mistere din Triunghiul Bermudelor, trebuie să mai
ţinem seama de ceva. Statistic vorbind, acest Triunghi nu e mai
periculos decât alte rute maritime afectate de condiţii metorologice
semnificative. Dar, deşi se pot explica multe dintre dispariţiile din
acest loc fatidic, cazul nu este închis, deoarece cât timp oamenii vor
dispărea, mitul Triunghiului Bermudelor se va intensifica.
Alexandra
Mar 15, 2009, 9:04:53 AM3/15/09
to Fizica
valy, este un subiect bun, dar trebuia sa il scrii mai pe scurt.
oricum, am putea sa vorbim despre triunghiul bermudelor intr-o ora la
cerc, nu?
Reply all
Reply to author
Forward
0 new messages