Rastignirea Lui Iisus

[Ezekiel Tulagan]

Dinclipa in care Pilat renunta la dreptul sau de gratiere si il preda pe Iisus evreilor, Domnul este parasit in mainile calailor Sai. Sinedristii, pe care ii vom regasi pe Golgota, grabesc pornirea convoiului, caci in acea seara se praznuiau Pastile si pana atunci osanditul trebuia sa-si fi dat sufletul. Impreuna cu Iisus aveau sa fie rastigniti si doi talhari, condamnati probabil mai de mult, pe care Pilat, in semn de dispret fata de iudei, ii asociaza la supliciul Aceluia socotit drept regele lor.

Osanditii trebuiau sa-si poarte singuri crucea pana la locul executiei, ei fiind dati in grija unui sutas, ajutat de o mica unitate de ostasi romani. Evreii il duc la moarte, dar romanii sunt cei ce supravegheaza executarea pedepsei.

In urma venea multime mare de popor, dintre care nu toti erau impotriva lui Iisus. Fiind ajunul Pastilor, in Ierusalim se aflau in acel moment numerosi pelerini veniti cu prilejul sarbatorilor, care vor fi urmat convoiul osanditilor, atat din curiozitate, cat si poate dintr-un sentiment de compasiune pentru Iisus, despre care auzisera atatea.

Iata-L deci pe Fiul Tatalui, care Se intrupase spre a-l mantui pe om, ducandu-Si cu anevoie crucea catre locul unde avea sa patimeasca. Acela care ii indemnase pe ucenicii Sai sa-si poarte crucea, simbol al acceptarii suferintelor, indeplineste acum aceasta lucrare in toata cruda ei realitate. Pentru Iisus crucea nu mai este un simbol, ci un obiect care apasa cu toata greutatea pe firavii Lui umeri. Ducandu-Si crucea, El simte povara conditiei umane, ingreuiata de noianul pacatelor.

Chinurile Domnului, care la Ghetsimani fusesera numai spirituale, sunt acum sporite de suferinta trupeasca, caci spre a ne izbavi El trebuia sa sufere nu numai in cuget, ci si in sfant trupul Sau. Fiind foarte slabit din pricina flagelarii care precedase acest supliciu, Iisus Se prabusea sub greutatea poverii. De aceea romanii au apelat la ajutorul unui om strain de Iisus, care sa-I ajute la purtarea crucii.

Toti sinopticii relateaza ca, in drum spre Golgota, ostasii oprira un trecator, Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, dupa cum precizeaza Marcu (Marcu 15, 21), si il silira sa duca crucea. Simon se supuse fara impotrivire la aceasta porunca si, purtand crucea, merse in urma lui Iisus pana la locul supliciului (Luca 23, 26). Se pare ca, ulterior, Simon s-a convertit. Sfantul Pavel, in epistola catre romani, pomeneste pe un anume Ruf "cel ales intru Domnul" (Rom. 16, 13). Daca acest Ruf era cu adevarat feciorul cirineianului, inseamna ca fapta lui Simon rodise insutit pentru neamul lui.

Trebuie retinut amanuntul notat de Luca, si anume ca Simon venea de la tarina. Rezulta deci ca - asa cum s-a mai subliniat - evenimentul a avut loc in ajunul Pastilor, caci in zi de praznic nimeni nu ar fi cutezat sa mai iasa la camp.

Lui Simon i s-a daruit cea mai mare gratie, de care nu s-au invrednicit nici apostolii: aceea de a purta crucea Domnului, contribuind astfel la usurarea suferintelor Sale. Hristos este Dumnezeu, dar si om adevarat, in aceste ceasuri cumplite, Logosul acorda intaietate omenitatii din Hristos: El infraneaza puterea dumnezeirii pentru ca omul sa fie lasat singur prada durerii si s-o invinga. Iisus sufera ca om si de aceea are nevoie de un alt om cu care sa imparta suferinta, care sa-L ajute la purtarea crucii.

Aceasta nu este un semn de neputinta, ci de smerenie, un alt aspect al chenozei, ce merge pana la asumarea tuturor trasaturilor omenesti, care nu constituie alunecari spre pacat. Acceptand ca un altul sa-L sprijine si sa-I ia o parte din povara, Hristos alunga orice urma de orgoliu. Exista o ispita subtila si in dorinta de a infrunta singur suferintele, bizuindu-te pe propriile puteri. Domnul o respinge, primind sa fie ajutat. Gandul ca si Hristos a avut nevoie de o prezenta omeneasca si a ingaduit ca un altul sa fie alaturi de El este de natura sa ne mangaie si sa ne faca sa nu dezna-dajduim atunci cand simtim ca ne lasa puterile. Ucenicii lui Hristos nu vor fi insa niciodata singuri cu crucea ce le-a fost harazita, caci Domnul este pururea cu ei, ajutandu-i sa o poarte.

Mantuitorul Se infioara la gandul incercarilor ce le asteapta pe aceste femei, dar si pe cei ce vor veni dupa ele. El sufera in cugetul Sau pentru destinul tragic al lui Israel, pe care a nadajduit de atatea ori ca ar putea sa-l indeparteze si care acum ii apare de neinlaturat. La chinul Sau se adauga gandul la suferintele pe care le va indura poporul evreu.

In legatura cu prezenta acestor femei ce il compatimesc pe Iisus si plang pentru El, trebuie subliniat ca nicaieri in Evanghelii nu apare vreo femeie care sa manifeste ostilitate fata de Mantuitorul. Chiar in clipa cand iudeii il trimit la moarte, femei din Ierusalim il urmeaza plangand. Prin ele, Israel participa la suferintele lui Hristos, indreptatind astfel speranta exprimata de Sfantul Pavel potrivit careia o ramasita, aleasa prin har si apartinand poporului ales, va dobandi ceea ce au pierdut ceilalti (Rom. 11, 5-7). Evreii nu au fost numai calai; printre ei s-au aflat si ucenici, care se cutremurau de suferintele lui Iisus, precum si femeile care L-au insotit pe Golgota. Vestind fiicelor Ierusalimului nenorocirile ce vor veni, Iisus adauga: "Daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 31), intrebare de natura sa nedumereasca. Pare ca lemnul verde il inchipuie chiar pe Hristos, asemuit unui copac fecund, pe cand prin cel uscat El intelege pe cei secatuiti de o viata spirituala si rosi de pacate.

Daca El, Fiul Tatalui, Mielul cel fara de prihana, trebuie sa patimeasca astfel, ce vor avea de indurat cei apasati de greutatea pacatelor proprii? Domnul ii vizeaza aici in primul rand pe cei vinovati de moartea Lui, dar si pe ratacitii ce vor veni. intrebarea Sa rasuna profetic peste veacuri.

Pe cand Mielul, ce ridica pacatele lumii, Se indrepta sangerand spre locul unde avea sa fie rastignit, preotii si arhiereii junghiau in templu mieii pastrati pentru marea sarbatoare si se pregateau sa serbeze Pastile! Hristos, a Carui jertfa fusese prefigurata de uciderea mielului pascal, va patimi in ziua si la ceasul cand evreii faceau pregatirile pentru praznuirea Pastilor.

Si totusi, cei de fata raman orbi si nu inteleg ca sub ochii lor se implinesc cele prefigurate in vechea alianta si prevestite de prooroci... Este cea mai cumplita orbire colectiva din istorie - bogata, de altfel, in numeroase rataciri. Cei care urcasera la Ierusalim pentru a participa la cina pascala sunt fara sa vrea si fara sa stie martori la Jertfa Mielului, care se implineste spre mantuirea lor si a tuturor oamenilor.

Evanghelistii se dovedesc extrem de concisi in relatarea rastignirii. Mai mult decat oricand se observa aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amanunte menite sa raneasca sensibilitatea si sa creeze efecte dramatice. Ei evita constant tot ce poate stimula imaginatia si se limiteaza in relatarile lor la ceea ce este esential si semnificativ din punct de vedere spiritual. "Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si altul de-a stanga" relateaza Luca extrem de succint (23, 33).

Denumirea de Capatana sau Golgota a locului isi gasea explicatia in forma ridicaturii stancoase pe care aveau sa se inalte crucile. El se afla situat in nordul Ierusalimului, langa poarta Damascului. Sfantul Ioan Hrisostom spune ca Hristos a fost ucis in afara orasului si a zidurilor acestuia, tocmai pentru ca jertfa Sa este universala.

Dupa o veche traditie ebraica, pe Golgota s-ar fi aflat ingropat craniul lui Adam, credinta de natura sa sugereze numeroase conexiuni. Tot aici ar fi vrut Avraam sa-l jertfeasca pe Isaac, personaj biblic in care exegetii au intrezarit prefigurarea lui Hristos. Ierusalimul constituie de altfel axul in jurul caruia graviteaza toate religiile abrahamice si, dupa spusele profetilor, tot aici va avea loc Judecata de Apoi si va incepe transfigurarea finala. Numai la Ierusalim putea deci Fiul lui Dumnezeu sa patimeasca si sa invinga moartea.

Inainte de a fi tintuit pe cruce, lui Iisus I se da sa bea vin amestecat cu fiere, dupa Matei, cu smirna, dupa Marcu; dar gustandu-l, Domnul il respinge. Era obiceiul ca o astfel de bautura ametitoare sa fie data osanditilor inainte de supliciu, pentru a-i face sa indure mai usor chinurile. Matei mentioneaza fierea poate tocmai pentru a sublinia din nou implinirea unei profetii: "Si mi-au dat spre mancarea mea fiere si in setea mea m-au adapat cu otet" (Ps. 68, 25). Partea a doua a profetiei se va realiza peste cateva ceasuri.

Marcu este singurul evanghelist care consemneaza ora cand a avut loc rastignirea: "Iar cand L-au rastignit, era ceasul al treilea" (Marcu 15,25). Deasupra crucii Mantuitorului, Pilat poruncise sa se puna o tablita cu inscriptia: "Iisus Nazarineanul, imparatul iudeilor" (Ioan 19, 19), scrisa in evreieste, latineste si greceste. Ioan afirma ca arhiereii, nemultumiti de aceasta formulare, s-au dus la procurator si l-au rugat sa schimbe textul: "Nu scrie: imparatul iudeilor, ci ca Acela a zis: Eu sunt imparatul iudeilor" (19, 21), sugerara ei. Pilat insa, de data aceasta, nu s-a mai lasat influentat si a ramas la punctul sau de vedere. "Ce am scris, am scris" (19, 22) le raspunde el scurt preotilor evrei, fara a mai admite o noua discutie. Din pacate, procuratorul se hotaraste cam tarziu sa-si mentina autoritatea; totusi, este impresionant de constatat cum, afirmand demnitatea imparateasca a lui Hristos, el exprimase fara sa-si dea seama un adevar a carui insemnatate nici nu o sesizeaza. Semnificativ este si faptul ca inscriptia apare scrisa in limbile celor trei mari culturi, care isi vor pune succesiv pecetea pe religia intemeiata de Iisus. Iudeea, Elada si Roma sunt astfel prezente pe Golgota, asistand la nasterea Bisericii crestine si a unui nou mod de adorare a Divinitatii.

Sobrietatea naratiunii evanghelice, care elimina orice detaliu macabru si evita continuu sa cada in patetism, eludeaza momentul infricosator in care Fiul Tatalui este pironit in cuie si tintuit pe lemnul crucii si toata suferinta ce a incaput in acele clipe in care s-a indeplinit mantuirea noastra. Doar Luca mentioneaza cateva cuvinte ale Mantuitorului, care depasesc in dragoste jertfelnica tot ceea ce rostise El pana atunci. Pe cand ostasii de fata il huleau si isi bateau joc de El, Domnul se ruga: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). El nu ridica glasul spre a Se plange sau spre a-i ameninta pe calaii Sai, ci doar spre a Se ruga ca Tatal ceresc sa le ierte acest pacat. in apararea evreilor, Iisus invoca argumentul nestiintei: nici iudeii, nici ostasii romani nu banuiesc ca il rastignesc pe Fiul lui Dumnezeu. De fapt, acesta este cel mai puternic temei pentru care Israel poate fi absolvit de pacatul sau. Sfantul Petru va afirma cu tarie: "Si acum, fratilor, stiu ca din nestiinta ati facut rau ca si mai-marii vostri" (F.A. 3, 17), iar Sfantul Pavel va sublinia si el ca iudeii L-au osandit pe Iisus "necunoscandu-L" (F.A. 13, 27).

3a8082e126