„Prea era delicat harul...” Extras dintr-un Articol semnat de V. V. Moisescu, Păsările călătoare, Nov 1949, Revista Calea Credinței
Daniel Filip Bic
Articolul „Păsările călătoare” de V.V. Moisescu a apărut în revista Calea credinţei din noiembrie 1949.
PĂSĂRILE CĂLĂTOARE
„Întreabă păsările cerului şi ele te vor învăţa” Iov 12, 7.
„Barza în ceruri îşi cunoaşte sezonul ei. Şi turtureaua şi rândunica şi cocorul iau seama la vremea când trebuie să vină, dar poporul Meu nu cunoaşte judecata Celui Veşnic” Ier. 8, 7.
Chiar gâştele domestice îşi amintesc toamna de instinctul plecării în ţări mai calde. Strămoaşele lor erau sălbatece. Am văzut cârduri de gâşte ale sătenilor sburând peste case, peste pomi şi peste păduri, de-abia mai putând fi regăsite. Ceva înăuntrul lor le şopteşte de vremea când erau libere şi lăsate să se călăuzească după înclinaţiile lor naturale.Creştinii dintâi „primitivii” noştri strămoşi în credinţă aveau un dor aprins după Patria de Sus. Ei nu-şi pervertiseră instinctul duhovnicesc al aşteptării Domnului, speranţa întâlnirii cu El în văzduh. Noi, urmaşii lor denaturaţi, ne asemănăm mai degrabă cu gâştele îndopate cari să tot vrea să zboare în larguri, dar grăsimea nu le lasă şi coteţele în cari sunt închise. Şi raţele măcăesc într’un fel deosebit toamna, bat des din aripi, dar nu se înalţă nici măcar o palmă de la pământ. Au pierdut înfăţişarea sprintenă ce o au rudele lor libere, ce-şi fac cuibul lângă bălţi. Nu în zadar ne-a făcut atenţi Mântuitorul să nu ni se îngreuneze inimile cu îmbuibare (Luca 21, 34), ci dimpotrivă să ne uşurăm tot mai mult, să fim gata pentru marele sbor. Să facem cât mai dese exerciţii de pregătire, cum fac rândunelele înainte de plecare.
PURTAŢI SPRE DESTINAŢIE
Până acum de curând, rămânea un punct de întrebare cum pot sbura păsările călătoare atât de departe, cum de nu obosesc, cum de nu flămânzesc zile întregi. S’a făcut socoteala cât îi e necesar unei păsări să parcurgă distanţa de mii de km. dinspre ţările nordice în Africa şi s’a găsit că îi trebuIe mai bine de o săptămână. Acum însă păsările cari emigrează au fost urmărite cu aeroplanul şi s’a aflat că ele nu sboară propriu zis ci doar sunt purtate de curenţii de aer rece care se scurge dela Nord spre Sus. N’au nevoie să bată decât rareori din aripi, ca şi vulturii. In 24 de ore, cele cari călătoresc aşa ajung în Africa.Creştinii duhovniceşti fac deseori acest fel de sbor uşurat. Ei gustă mai dinainte răpirea spre Patria veşnic caldă. Se avântă pe aripile Duhului, lâsându-se duşi de vântul acesta divin. (In ebraică şi în greacă, adică în limbile în cari s’a compus Biblia, e aceeaş vorbă pentru vânt şi duh).
„Toţi cari sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu” Rom. 8, 14.
„V’am purtat pe aripi de vultur şi v’am adus la Mine”, spune Domnul despre poporul Său în preajma celei mai mari hotărâri ce avea de luat: Să continue prin har ori să se pună sub jugul legii. Ei, ca şi Galatenii nechibzuiţi, au început prin Duhul
şi au sfârşit prin firea pământească, primind să aibă legătură cu Dumnezeu pe temeiul sforţărilor de a face voia Lui. Erau ca şi păsările călătoare cari pierzând curentul ce le ducea înainte, se sbat cu puteriie proprii, de multe ori căzând de oboseală în mare sau în gura fiarelor, cari atât aşteaptă. Încă de pe vremea apostolilor, fraţii au alunecat pe panta religiozităţii fireşti. Prea era delicat harul, ca să se menţină la astfel de înălţimi; un întreg popor de preoţi şi împăraţi spirituali. Curând şi-au pus peste ei predicatori, cari au degenerat în cler. Au fost înşelaţi de falşi apostoli ai formelor vechiu-testamentale, au căzut în sbucium legalist şi al „stăruinţii după limbi.” Creştinii apostolici, dimpotrivă, rămâneau pe înălţimile senine unde adie necurmat susurul lin al Duhului. Ca şi Ioan, la Apoc. 4, 2, ei ştiau secretul cum pot să fie „imediat în duh.”
ZBORUL PLANAT
Vulturul, emblema Evangheliei după Ioan, ştie să plutească fără să bată des din aripi. E ceva neobişnuit această linişte la păsărelele ce se frământă aproape de pământ. Acestea fâlfâie din aripi, doar când coboară îşi cruţă această osteneală, de ţi se pare că alunecă. Aşa sunt şi credincioşii de rând: îşi dau tot interesul să se arate ca fiinţe spirituale, dar nu ştiu secretul sborului la mari înălţimi, sborul planat, care cere minimum de sforţare, cu rezultatele cele mai bune. Pe acest principiu al sborului vulturilor a inventat omul planorul, un aeroplan fără motor. Se menţine în aer, după ce este lansat dintr’un aeroplan, menţinerea* fiindu-i asigurată prin diferite cârme, aparatul fiind purtat de curenţii de aer. Iată deci rezolvată problema sborului lin al păsărilor. Vulturul face viragii largi şi de acolo îşi ocheşte prada asupra căreia cade ca o săgeată. După ce o înşfacă, bate puternic din aripi şi pe dată se află iarăşi sus, de astă dată la cuibul lui. Pe Pământ rămâne numai strict timpul necesar pentru primirea hranei...