stefan luchian

[georgi]

(Stefanesti, Botosani, 1868 - Bucuresti, 1916)

Pictor roman. Dupa absolvirea Scolii de arte frumoase din Bucuresti
(1885 - 1889), pleaca la München, unde studiaza un an la Academia de
arte frumoase. Isi continua studiile la Academia Julian din Paris
(1891 - 1892). In tara, in 1896, organizeaza, impreuna cu alti
artisti, "Expozitia artistilor independenti". In 1898, ia parte la
infiintarea societatii artistice "Ileana" si expune, incepind cu 1892,
la societatea "Tinerimea artistica", devenind unul din cei mai
apreciati pictori in epoca. Luchian este personalitatea ce domina
pictura romaneasca de la inceputul secolului, continuind calea
deschizatorilor de drum Grigorescu si Andreescu. Biografia sa,
marcata, in copilarie, de farmecul simplu si luminos al dealurilor cu
vii si al luncilor de pe malul Prutului, este istoria unei pasionate
lupte pentru afirmarea artistica, cu bucuriile si tristetile unui
temperament aprins, iubitor de viata, cu tragedia unei boli care il va
rapune inainte de vreme. Opera sa exprima exprima un elan vital,
patetica bucurie pe care o trezeste contactul cu lumina pura a zilei.
Sub jocul luminii, pictorul face sa transpara vigoarea formelor,
dezvoltind notatia impresionista pe o structura solida. Optiunea
pentru forma compacta, in care placerea perceptiei senzoriale e
dublata de un efort rational, o regasim atit in modul de concepere a
compozitiei, cit si in cromatica. Tablourile sale au un echilibru
secret, care ii permite sa dezvolte, fara a ajunge la disperarea
imaginii, impresiile pae care i le furnizeaza realitatea. O serie de
motive - buchete de flori sau imprimeuri cu motive vegetale etc. -,
unele solutii plastice, cum ar fi, de pilda, jocul subtil al curbelor
si contracurbelor, amintesc de anii de formatie al artistului, de
sensibilitatea sa pentru formulele stilistice din Art Nouveau (vezi
Stilul 1900). Astfel de motive sint riguros integrate ansamblului,
lasind sa circule in voie, pe ecranul imaginii, unda imprevizibila a
sensibilitatii pictorului. Rezultatul este o remarcabila claritate a
reprezentarii si o intensitate emotionala putin obisnuita. Luchian a
fost in egala masura peisagist, portretist, autor de compozitie si
naturi statice - indeosebi flori. In peisaje, atentia sa este atrasa
uneori de un colt pitoresc de natura, alteori, de unitatea dintre
vegetatiile abundente si prezentele umane (Ultima cursa de toamna,
1892; Margine de cring, 1903; Birt fara musterii, 1903; Marea Neagra
la Tuzla, 1904; Salciile de la Chiajna, 1906; Fintina de la Brebu,
1908; Dupa ploaie, 1909; Moara de la poduri, 1909; Pe dealul
Hinganilor, 1909; Vara, 1912; etc.). Picteaza numeroase tablouri cu
flori ridicind acest gen la un inalt nivel de abordare artistica
(Dumitrita, 1904; Paralute, 1907; Garoafe, 1907; Flori de tufanica,
1908; Anemone, 1910; Trandafiri, 1910; Maci, 1910 etc.). Din
portretism sa citam tablourile Safta florareasa, 1901; Mos Nicolae
Cobzarul, 1906 etc. si seria de autoportrete, intre care Un zugrav,
1907. Compozitiile cuprind citeva lucrari inspirate de viata satului
romanesc din preajma anului 1907, cind au avut loc rascoalele
taraneesti (Dupa munca, spre casa, 1905; La impartitul porumbului,
1905; 1907 - epilogul rascoalei etc.). La acestea se adauga unele
scene de gen - Lautul (1911 - 1912) etc., in care, in ciuda suferintei
aduse de boala, pictorul mentine, asupra realului o privire incarcata
de intelegere - o umanitate superba in simplitatea si naturaletea sa.