Erori in argumentare (tema refacuta)
Alina Mantea 9H
Sofismele argumentării:
“Logica”, de la cuvântul grecesc logos, este ştiinţa raţionării sau judecăţii corecte. Ea oferă instrumentele pentru analiza formei şi conţinutului argumentelor. Logica urmăreşte legătura dintre premise şi concluzii, şi ne ajută să stabilim dacă judecata noastră este dreaptă sau strâmbă. Disciplinele gândirii logice devin repede un lucru al trecutului, o relicvă a educaţiei clasice. Sentimentele, emoţiile şi retorica sunt cel mai adesea baza de apel la ceea ce se consideră "raţiune" în ziua de astăzi. Dacă trebuie să “împărţim corect Cuvântul adevărului”, atunci este necesar să învăţăm să gândim corect .
Una dintre cele mai bune căi de a înţelege şi aplica elementele logicii este să ne familiarizăm cu falsurile care pot apărea în argumentare. Falsuri care por fi intenţionate sau neintenţionate.
Evaluarea validităţii argumentelor îmbrăcate în limbajul obişnuit se aseamănă diagnosticării sistemului osos. Radiologia permite fotografierea oaselor sub straturile de carne. Logica ne ajută să examinăm scheletul argumentelor dincolo de limbajul care le exprimă.
Erorile intenţionate în argumentare sunt cunoscute în logică ca sofisme. Acestea sunt raţionamente aparent corecte, dar în realitate greşite. Unele sofisme au fost remarcate încă din antichitate, dar au fost redescoperite şi denumite în latină în evul mediu şi în perioada renaşterii. Exegeza biblică implică demonstraţia şi argumentarea şi astfel este un teren unde apologeţii diferitelor puncte de vedere ar putea fi tentaţi să folosească sofisme. Întrucât sofismele sunt nişte falsuri logice, dezbaterea biblică este ultimul loc unde am dori să fie întâlnite. Astfel ar trebui să fim în gardă referitor la acestea. Adevărul biblic trebuie expus cu onestitate intelectuală.
Sofisme de relevanţă
Sofismele de relevanţă nu oferă motive valide pentru a accepta ca adevărate concluziile lor. Deşi sunt destinate să-i convingă pe toţi, numai cei neatenţi, predispuşi sau creduli sunt de obicei impresionaţi de apelurile lor nelogice. Va fi util să analizăm structura, să dăm exemple şi să indicăm motivul invalidităţii pentru fiecare în parte.
- Lupta cu "omul de paie"
Acesta este probabil cel mai mare fals logic. Este uşor să lupţi cu ceva ce nu este real şi deci nu ripostează. Situaţia apare atunci când poziţia adversarului este reprezentată greşit cu scopul de a o face mai uşor de combătut. Acest sofism este foarte greu de evitat, şi astfel scoate în evidenţă nevoia de dialog cu cei cu care suntem în antagonism. Chiar dacă nu putem fi de acord, putem cel puţin să vizualizăm fiecare corect poziţia celuilalt şi să o combatem corect. Aceasta înseamnă onestitate intelectuală.
De ce folosesc unii acest sofism? Un motiv este fragilitatea argumentelor proprii. Nesiguranţa îi tentează să construiască un adversar "de paie" prin reprezentarea convenabilă a afirmaţiilor oponentului. Dar dacă pot câştiga numai "alterând" poziţia şi aserţiunile celuilalt, în mod sigur nu-şi iubesc aproapele şi nu fac un serviciu adevărului.
- Argumentul forţei
Crede ce-ţi spun sau dacă nu...
Argumentum ad baculum este numele latin al "argumentului" care apelează la forţă mai degrabă decât la raţiune sau dovezi. Acesta a fost şi este un fals logic folosit fără perdea în istorie de către autorităţile laice şi religioase. Evreii care îşi mărturiseau deschis credinţa în Isus erau ameninţaţi de conducătorii religioşi cu excomunicarea, iar mai târziu creştinii au fost persecutaţi şi martirizaţi.
În fiecare zi, infractori de orice fel rămân fără argumente în concurenţa cinstită sub tutela legii şi decid să obţină ce doresc prin forţă, ameninţare sau intimidare. Violenţa începe acolo unde se termină argumentele! Acest fals logic este săvârşit de obicei de cei care au eşuat să-i convingă pe alţii prin alte mijloace şi cărora nu le rămâne decâ forţa sau ameninţarea cu forţa pentru a obţine acceptarea poziţiei lor.
- Argumentul mulţimii (ad populum)
Acest sofism implică apelarea la "popor" mai degrabă decât la raţiune. Acordul la concluzie este câştigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin stârnirea sentimentelor mulţimii. În viaţa modernă, propagandiştii, demagogii, politicienii şi cei ce se ocupă de reclame fac mereu acest tip de apel. Dacă “oricine" crede sau face un lucru, sau adeziunea este "majoritară", acel lucru trebuie să fie corect. Este un fapt dovedit însă în istorie că ideile populare s-au dovedit adesea eronate. În căutarea adevărului ajungem uneori pe cărări solitare. Ne-am putea îngrijora sau ne-am putea mândri. Mulţi alţii însă sunt pe aceleaşi cărări chiar dacă nu-i vedem şi nu-i cunoaştem. Să nu ne lăsăm afectaţi nici de popularitate, nici de nepopularitate.
- Apelul la autoritate
Acest argument (ad verecundiam) presupune în mod greşit că există o legătură între adevărul unei afirmaţii şi autoritatea persoanei sau grupului care o face. Dacă cineva este într-o poziţie suspusă, este celebru sau realizat atunci el trebuie să fie o garanţie sigură că o anumită concluzie pe care o susţine este adevărată. Apelul la autoritate nu este potrivit dacă persoana citată nu este calificată în domeniu, dacă experţi cunoscuţi au altă părere, dacă autoritatea respectivă a vorbit în glumă sau dacă citarea este din auzite.
Autoritatea anonimă.
Atunci când autoritatea citată este anonimă este imposibil să se confirme dacă este vorba despre un expert. Aşa este cazul cu zvonurile. Nu este posibil să aflăm dacă un zvon este adevărat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat cu scopul de a discredita oponentul.
Un membru al guvernului a destăinuit că...
Experţii sunt de acord că...
Se spune că...
Se zvoneşte că primul ministru...
Pentru că nu cunoaştem sursa informaţiei nu avem nici o cale de a-i evalua veridicitatea.
- Atacul la persoană
Acest "argument" (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om şi este astfel inversul apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiţie, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventează medii rău famate, etc. Propoziţia trebuie respinsă din cauză că este opinia cuiva cu reputaţie proastă. Dacă respectivul o crede adevărată, atunci ea trebuie să fie falsă.În toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere să adoptăm o poziţie faţă de adevărul unei concluzii pentru simplul motiv că cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar dacă este dezagreabil, este implicat în chestiune, este inconsecvent în alte lucruri sau are defecte ca toţi ceilalţi. Din nou personalitatea este irelevantă pentru adevăr. Caracterul sau circumstanţele cuiva n-au nimic de-a face cu adevărul sau falsitatea afirmaţiilor lui.
- Apelul la ignoranţă
Apelul la ignoranţă (argumnetum ad ignoratiam) ne propune să acceptăm adevărul sau falsul unei propoziţii pentru că nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune că toate propoziţiile trebuie să fie cunoscute fie ca adevărate fie ca false. Exemple:
● Cosmonauţii sovietici nu l-au întâlnit pe Dumnezeu în cosmos.
Deci Dumnezeu nu există.
Sau:
● Nimeni nu a dovedit concludent că nu există extratereştri.
Deci extratereştrii există.
Dar absenţa dovezilor împotriva unei afirmaţii nu este suficient pentru ca aceasta să fie adevărată. Ce nu ştim poate fi totuşi adevărat. Lipsa unei dovezi nu este o dovadă!
- Concluzie irelevantă
Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) încearcă să stabilească adevărul unei propoziţii oferind un argument care în realitate sprijină o concluzie complet diferită.
● Toţi copiii trebuie să beneficieze de atenţie deosebită din partea părinţilor lor.
Părinţii care lucrează cu normă întreagă nu pot acorda multă atenţie copiilor lor.
Deci mamele nu ar trebui să lucreze cu normă întreagă.
Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre părinţii care lucrează în general, dar nu asigură adevărul unei concluzii doar despre femei separat de bărbaţi. Acest "raţionament" urmăreşte să abată auditoriul de la punctul care este cu adevărat în discuţie.
- Apelul la clemenţă
Apelul la clemenţă sau milă (ad misericordiam) încearcă să câştige acceptarea prin invocarea consecinţelor nefaste pe care le va suferi autorul sau alţii în caz contrar, consecinţe care vor stârni milă. Apelul la clemenţă se întâlneşte în pledoariile avocaţilor, dar şi în alte cazuri, aşa cum arată exemplul de mai jos al unui taximetrist surprins în neregulă cu actele de către agentul de circulaţie:
● Dacă îmi ridicaţi permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra
În acest caz voi pierde locuinţa şi copiii mei vor ajunge în stradă
Deci trebuie să ţineţi cont de acest lucru şi să nu-mi ridicaţi permisul
Sofisme de supoziţie
Sofismele de supoziţie sau supoziţie neîntemeiată sunt raţionamente greşite la care eroarea rezultă din folosirea unor premise corecte dar insuficiente pentru a susţine concluzia sau dintr-o presupunere implicită a unei propoziţii al cărei adevăr nu este sigur sau plauzibil. Vom examina câteva sofisme de acest fel, căutând să identificăm supoziţia neîntemeiată pe care se bazează.
- Falsa dilemă
Acest sofism este cunoscut ca şi gândirea în alb şi negru. Falsa dilemă foloseşte următorul mod de a “raţiona”:
Fie afirmaţia X este adevărată, fie afirmaţia Y este adevărată (când de fapt X şi Y ar putea fi amândouă false).
Afirmaţia Y este falsă.
Deci afirmaţia X este adevărată.
- Generalizarea pripită
Acest sofism începe cu un caz particular nereprezentativ sau atipic într-un fel oarecare şi apoi greşeşte prin derivarea din el a adevărului unei reguli generale. Uneori poate fi vorba de mai multe cazuri, dar totuşi insuficiente pentru a se face o generalizare.
● I-am întrebat pe şase dintre prietenii mei ce părere au despre noile reglementări pentru tineret şi ei au fost de acord că sunt bune.
Noile reglementări sunt deci foarte populare.
Este evident că un număr insuficient de exemple nu este de ajuns pentru a stabili adevărul unui reguli generale. Întrucât concluzia este greşită (deşi premisa este adevărată), raţionamentul nu este de încredere.
Pentru evaluarea sofismului trebuie clarificat dacă numărul de exemple este suficient de mare şi reprezentativ pentru clasa la care se aplică generalizarea.
- Particularizarea improprie
Sofismul începe cu afirmarea unui principiu care este adevărat ca o regulă generală, dar apoi greşeşte prin aplicarea lui la un caz particular care este nereprezentativ sau atipic faţă de regula generală. Cunoscut şi ca accident, acest sofism este inversul generalizării pripite.
● Femeile câştigă mai puţin decât bărbaţii pentru acelaşi număr de ore
Moderatoarea de la emisiunea televizată este o femeie
Deci ea câştigă mai puţin decât bărbaţii pe care îi are ca invitaţi
- Cauza falsă
Sofismul presupune prezenţa sau absenţa unei legături cauzale între lucruri care par să se afle într-o anumită corelaţie, condiţionare sau ordine temporală (post hoc, ergo propter hoc - după aceasta deci din cauza aceasta).
● Vineri seara luna a fost plină.
Sâmbătă m-am trezit mai târziu decât de obicei.
Deci luna plină m-a făcut să dorm mai mult.
- Argumentarea circulară
Acest sofism (petitio principii) presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva este adevărat pentru că este adevărat. Este un fals logic greu de depistat şi acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat adevărat este şi o prejudecată. Impunerea unei idei prin repetare persuasivă. Unele "demonstraţii" doctrinare apelează la acest sofism când dovezile biblice sunt insuficiente. Se scriu articole lungi pe baza a texte puţine sau se consumă jumătate din spaţiu cu expunerea tezelor fără dovezi pentru ca în partea a doua să se repete ideile însoţite de dovezi. Impresia este de "dublare" a dovezilor.
- Întrebarea complexă
Sofismul întrebării complexe constă în tratarea ca o singură propoziţie a două afirmaţii fără legătură între ele. Se aşteaptă să fie acceptate sau respinse împreună, deşi în realitate una este acceptabilă şi cealaltă nu. Adevărul concluziei este inclus implicit în premise.
Ai încercat să nu te mai uiţi aşa de mult la televizor?
Dacă da, atunci trebuie să admiţi că te uiţi prea mult televizor.
Dacă nu, atunci înseamnă că încă te uiţi prea mult la televizor.
Întrebarea a fost de fapt dublă: (1) Te uiţi mult la televizor şi (2) ai încercat să te opreşti? Într-un format chiar mai subtil, acest sofism implică aceeaşi dificultate ca şi argumentarea circulară. Nu am accepta prima premisă dacă n-am accepta mai întâi adevărul concluziei. Este o metodă cu rezultate în anchetarea infractorilor. "Ce ai făcut cu banii pe care i-ai furat?" Se aşteaptă un răspuns inclusiv la întrebarea "Ai furat?" Deconspirarea acestui sofism se face prin identificarea propoziţiilor nelegitim unite prin "şi" şi prin precizarea că acceptarea uneia nu înseamnă şi acceptarea celeilalte.
Sofisme de limbaj
Pe lângă sofismele de relevanţă şi supoziţie neîntemeiată există şi sofismele de limbaj ambiguu. Cuvintele şi propoziţiile pot avea mai multe sensuri. Relaţiile deductive ale unei argumentări vor fi sigure dacă cuvintele îşi vor păstra acelaşi sens până la concluzie. Sofismele de limbaj ambiguu implică confuzia între două sau mai multe sensuri.
- Echivocaţia
Sofismul echivocaţiei este o ambiguitate de limbaj obţinută prin folosirea unui cuvânt cu două sau mai multe înţelesuri în cadrul aceleiaşi argumentări.
- Amfibolia
Amfibolia apare atunci când construcţia gramaticală a unei propoziţii creează ambiguitate chiar dacă toţi termenii ei sunt univoci.
Exemple: Sa se ierte nu se poate sa se condamne la moarte.
Sa se ierte, nu se poate sa se condamne la moarte.
Sa se ierte nu se poate , sa se condamne la moarte.(viata unui om sta intr-o virgula)
- Compoziţia
Sofismul compoziţiei implică aplicarea unei însuşiri prezentă la fiecare element al unei clase (sau parte a unui întreg mai mare) la întreaga clasă (sau întreg).
● Prăjiturile de deasupra arată bine.
Deci toate prăjiturile din cutie sunt bune.- Diviziunea
Sofismul diviziunii constă în aplicarea unei însuşiri a clasei la fiecare element al ei.
● Echipa de fotbal este performantă.
Deci şi portarul este performant.
Evitarea sofismelor
Sofismele pot afecta serios capacitatea noastră de a stabili adevărul. Fie că sunt comise din greşeală în cursul procesului de gândire, fie că sunt folosite deliberat în efortul de a-i manipula pe alţii, nici unul dintre ele nu oferă motive legitime pentru adevărul concluziei lor. Cunoscând ce sunt sofismele suntem protejaţi în ambele cazuri. Dacă putem identifica câteva din cele mai obişnuite raţionamente incorecte probabilitatea să le folosim noi înşine sau să fim înşelaţi de alţii este mai mică. Mintea logică trebuie să poată distinge între sofisme persuasive şi raţionamente convingătoare.
Mantea Alina 9H