Știuca vieții, între recorduri mondiale și liniștea dinaintea ratărilor

[Andy Arif]

„Unde trebuie să ajungi pentru a spune: «Fraților, eu mă opresc aici. Am știuca vieții.»?

Știți starea aceea, când prinzi o știucă mare? După niște zeci de știuci banale, într-o zi perfectă, o aduci în barcă. Recordul. Faci poze, îi dai drumul și te așezi pe banchetă. Încă îți tremură mâinile.

Dacă ești fumător, îți aprinzi o țigară. Dacă te-ai lăsat de fumat, îți aprinzi o țigară. Dacă nu ești fumător, te prostești și-i ceri o țigară amicului din barcă. Stai, nu mai pescuiești, privești celălalt pescar cum lansează, cum recuperează... Știi că nu mai poți pescui, cel puțin pentru niște minute bune. Orice știucă obișnuită care va veni nu-ți va mai da satisfacție.”

Am recitit rândurile astea și mi-am dat seama de ce încă mă bântuie știucile pe care NU le-am prins. Într-un fel, mă bucur că au scăpat. Pentru că mirajul „știucii maxime” este cel care ne ține pe apă.

Dar cum arată, totuși, acele recorduri care te fac să pui lanseta în rastel și să privești în gol? Am adunat pe blog o galerie de povești și 27 de știuci record din toată lumea, de la giganții de 30 kg din vechile legende, până la „crocodilii” de peste 140 cm din zilele noastre.

Sunt imaginile care definesc termenul de „Știuca Vieții”.

Povestea completă, amintirile mele de peste 20 de ani și galeria de monștri pe blog.

https://andyarif.ro/stiuci-mari-aventuri-la-pescuit/

Vise plăcute!