ce mai zice Ion Coja

210 views
Skip to first unread message

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Dec 4, 2020, 7:00:55 AM12/4/20
to Andrada
marele lingvist a scris următoarele către mine: „Ion Coja 26 iunie 2014 la 1:08 pm - 
„Și dacă nu mai înghiți, ce ai să faci? Îți zic eu ce! Pui mâna pe carte, pe cărțile ticăloșilor care susțin romanitatea noastră! Începi Cu ADOLF ARMBRUSTER și termini cu CANTEMIR. Câteva cărți îți pot împrumuta și eu. Și la fiecare carte arăți unde este greșeala, minciuna sau mistificarea. Nu e greu. Trebuie să cunoști ceva latină, n-ar strica să mai cunoști o limbă sau două dintre cele care sunt considerate romanice. Face bine și ceva greacă sau albaneză, o limbă slavă… Engleza nu-ți trebuie! Dar germana da, căci sunt mulți nemți tobă de carte care au zis că fără română este imcomplet studiul moștenirii latine… Vă pun la dispoziție acest site ca să vă prezentați observațiile critice și devastatoare la adresa mea și a altor diversioniști, manipulatori ai conștiințelor! Să nu ierți pe nimeni! Ne-rușinații! Rușinează-i! Mama lor de daco-romani, cum își mai zic ei…!” (sfîrșitul citatului)
Știu eu mai bine cum și cu cine încep.
Cunosc literatura latinomană. Am citit pe Rosetti, Graur etc.
E de ajuns să arăt un singur text autentic dacic scris în limba care se numește azi greșit limba romînă și sînteți cu toții piftie. Pe el apar cuvinte romînești, iar structura gramaticală este cea romînească. Sînt și cuvinte specifice acelei perioade. Textul scris pe Placa 16: dacebală, ănaîncea du armăsa dacă ceă adesă să întă, dă mucioila du măriresă sarmigetausa. Aci noi ladu pusărăm: stă peste armăsa rumunăsî.
dacebală; subst comun, șef al dacilor, subiect. 
dă , verb, predicat. Mucioila, subst comun însemnînd ordin,complement direct. Se poate face ușor toată analiza morfologică și sintactică. Se vede clar că textul e scris în romînește. După un asemenea text visările Dv despre cum au învățat dacii limba latină vulgară nu sînt decît  lucruri caraghiase. Pt descifrarea textelor nu trebuie greacă, latină albaneză, germană etc. Trebuie neapărat să nu fii prost.
Textul acesta e de ajuns ca să probez că toată liota de savanți latinomani s-a înșelat și ne-a înșelat și pe noi, nu cu rea voință, ci din greșeală: Pîrvan, Iorga, Rosetti, Graur...toată legiunea de lingviști și de istorici latinomani. Tu imi ceeri să îi iau pe toți la rînd cu amănunte. Nu e necesar. Acest text antic scris în romînește  dovedește că ce spun istoricii și lingviștii clasici a fost greșit.
Daco-roman nu e decît o exprimare greșită pt că roman nu a fost o naționalitate pe cîncd în viziunea noastră de azi DAC a fost o naționalitate. Romani au fost și grecii din Imperiul Roman!  
Nu contează ce au zis nemții. Contează ce au probat. Nu a probat nimeni că romîna vine din latină. faptul că seamănă unele cuvinte cu cuvinte din latina cultă nu constituie o probă de filiație.
Am interzis pe saitul lui Coja, adică a promis dar nu s-a ținut de cuvint că nu ii stă în caracter așa ceva. De aceea scriu și eu pe unde pot.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Dec 5, 2020, 5:37:42 AM12/5/20
to Andrada
Remarc concepția total eronată că trebuie să cunoști latină ca să demonstrezi sau să infirmi că romîna vine din latină. E cunoscută doar latina cultă, limbă ce nu derivă din latina populară. Ea are altă sintaxă decît limbile zise neoromanice. Asemănarea de cuvinte nu servește mult. Din ea savanții naivi au conchis că pămînt vine din pavimentul, mormînt din monumentum. Nici greaca sau albaneza nu aduc mare lucru. Putem vedea în aceste limbi că sînt unele cuvinte care seamănă cu cele romînești, dar nu putem trage concluzia doar din atît de unde vine limba romînă. De cel mai mare folos este să observăm limba romînă, adică felul în care au fost formate cuvintele. E bine să observăm rădăcinile cuvintelor, prefixele și sufixele cu care au fost ele formate. Limba romînă are cel puțin 500 de rădăcini proprii, după lingvistul Gabriel Gheorghe și peste 1.200 după lingvistul Paliga, specialist in limbi slave. 
Pînă să apar eu cu cele trei texte dacice bine descifrate putem spune că lingviștii nu au avut vreo probă de limbă geto-dacă. Acum ei au trei probe. Pînă acum a fost vorba de naivitate din partea savanților. Acum însă, pt că ei au trei probe sigure de limbă geto-dacă, nu mai e vorba de naivitate ci e vorba de răutate, rea credință, prostie arogantă, nemernicie. Ion Coja a scris că oamenii care resping romanitatea noastră sînt dușmani ai neamului romînesc. Eu am scris și susțin că oamenii care afirmă romanitatea noastră sînt dușmani ai neamului romînesc, pt că ei afirmă implicit că ocupația romană a fost benefică, limba imperiului a fost superioară, dacilor le-a plăcut sclavia,  pierderea limbii proprii și însușirea alteia ar fi benefică, pierderea identității naționale și însușirea alteia ar fi benefică. De remarcat că toate imperiile de mai tîrziu au lăudat imperiul sclavagist roman, lăudîndu-se implicit pe sine. Ăsta era planul lor ascuns; să se laude pe sine. Implicit savanții diferitelor imperii minimalizau meritele popoarelor  dominate. În imperiul habzburgic cehii, slovacii, rutenii, romînii, sîrbii, croații, ungurii nu prea contau. Contau însă ei austriecii. Ungurii au fost băgați în seamă și au contat abia după 1867 cînd au fost primiți în imperiu cu drepturi egale. Dacă Austria ar mai fi avut în componență Bavaria, cu siguranță nu ar fi făcut alianță cu Ungaria. Bavaria a fost in Imp Habsburgic pînă în 1805 cînd Napoleon a înfrînt decisiv Austria și a desprins Bavaria. 
Teza că o limbă superioară se impune în fața uneia inferioare este greșită.  Observăm că dialectele țigănești se mai vorbesc și azi. Limbile slave au fost formate de puțină populație slavă, iar limba slavilor nu a fost superioară aceleia a autohtonilor vlahi.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Dec 5, 2020, 7:30:49 AM12/5/20
to Andrada
Ion Coja mi-a trimis un text care se numește Transilvania, invincibile argumentum. E trimis în urma retrimiterii cererii mele de duel pe chestiuni de etimologie cu marele lingvist. D-lui a răspuns așa prin email: „Citeste textul atasat, scrie și mata unul pe sfertul sfertului și după aceea facem un duel în piața Victoriei. Până atunci te rog să nu-mi mai scrii!”
Textul cu pricina e de găsit pe saitul lui Coja: https://ioncoja.ro/transilvania-invincibile-argumentum/
Este o compunere de tip latinoman, scrisă de lingvistul Ion Coja. E foarte slab scrisă și plină de prostii latinomane devenite clasice. Iată un exemplu:
      „Sunt mai multe consemnări ale faptului că după cucerirea Daciei a urmat o colonizare intensă, cu un mare număr de cives romani. Pentru ca numărul lor să fie cât mai mare s-a lansat formula magică Dacia Felix!... Colonizarea Daciei va fi fost, în principiu, deschisă tuturor, ex toto orbe romano! În fapt, avem motive să credem că cei mai mulți coloniști (coloni) au venit din Italia, din Sudul Italiei mai ales!
      În acest sens pledează în primul rând calitatea limbii române, care se dovedește că are la bază o limbă latină ai cărei purtători o vorbeau perfect! O vorbeau impecabil pentru că le era limba maternă! Dovezile arheologice susțin și ele că în Dacia opera de colonizare a fost de o intensitate fără egal în tot imperiul roman!”
Consemnări...Aha! E consemnat și în ziarul Scînteia că Ceaușescu era genial; dunăre a gîndirii.
Nu ar fi normal să vină cei mai mulți coloniști din apropiere, adică din sudul Dunării și din Panonia? Aceia vorbeau tot limba geto-dacă, d-le Coja. Știm asta din faptil că sînt consemnați BESSII în sec 6 e.n.
Calitatea limbii romîne nu este o dovadă că ea vine din latină.Aceasta este doar o afirmație.
Dovezile arheologice nu susțin nici pe departe ceea ce afirmați aici. Ca exemplu dau Germania, care a avut pe teritoriu orașe romane mai mari și mai multe decît Dacia. A avut și legiuni romane mai multe, cel puțin 12 legiuni, probabil și 12 legiuni auxiliare. Nu s-a observat romanizare în Germania. De ce ar fi fost in Dacia așa o romanizare de bună calitate? Cu două legiuni plus alte două de auxiliari au făcut mai mult decît 24 de legiuni in Germania? Nu e nici o dovadă că au venit coloniști vorbitori de latină populară. Care e dovada? Limba nostră nu poate fi dovadă. Dovadă ar fi limba latină populară din acea perioadă.
Dacă vorbeau impecabil latina populară coloniștii romani vă rog să veniți cu o dovadă pt acest lucru, în caz contrar vă declar idiot, flecar, mincinos.
Nu există vreo dovadă că s-a vorbit pe undeva prin imperiu latina populară, nici măcar în Italia la Roma. În sec 1 e.n latina era moartă în Roma și în împrejurimi. Fusese înlocuită de alte dialecte italice și de limbi străine; egipteană, greacă, tracă, siriană. Cel mai mult se vorbeau dialectele italice din apropiere; osc și umbrian. Sînt consemnări pt asta, d-le Coja, prin urmare de unde să fi învățat dacii o latină bună? 
Dacă au venit așa de mulți coloniști din sudul Italiei de ce urmașii lor nu au avut și nu au îmbrăcăminte și obiceiuri ca italienii din sud? Se dansează tarantela pe undeva prin Romînia și nu am aflat eu încă? Se dansează prin Italia brîu, huțulcă, horă, sîrbă? Nu se dansează deci acestea nu sint din Italia. Sînt vechi. Sînt de la geto-daci, deci coloniști mulți nu au venit.
Ce faceți cu duelul? Curînd vă duceți pe lumea cealaltă. Nu vreți să vă duceți  ca învingător? Vreți să vă duceți ca dezertor? Dați dosul în fața unui latinopat? Ieșiți la bătaie și făceți-l țăndări, ca să vază toată suflarea rumînească cum un savant învinge ușor un latinopat obraznic. 

Dan Waniek

<irismister@gmail.com>
unread,
Dec 5, 2020, 7:38:02 AM12/5/20
to andradanoua@googlegroups.com
Corect !

Ba în trântă că-i mai dreaptă 🤗🤗🤗

Argumentele tale sunt clare. Eu cred că le recunoaște și moș Coja. Altfel ar face ca moș Vine, doar s-ar da mare...

( aïphoundouzepromaxé de mon cabinet )
--
Ați primit acest mesaj deoarece sunteți abonat(ă) la grupul „Andrada” din Grupuri Google.
Pentru a vă dezabona de la acest grup și pentru a nu mai primi e-mailuri de la acesta, trimiteți un e-mail la adresa andradanoua...@googlegroups.com.
Pentru a vizualiza această discuție pe web, accesați https://groups.google.com/d/msgid/andradanoua/46d32a1f-314a-4317-98b2-fb5e7eada582n%40googlegroups.com.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Dec 6, 2020, 5:52:07 AM12/6/20
to Andrada
Coja nu le recunoaște. A scris clar că mormînt și pămînt nu pot proveni din mort și pom pt că nu se formează cuvinte cu sufixul mînt din substantive ci doar din verbe. Romîna formează cuvinte și din onomatopee, adverbe, substantive, adjective, dar Coja a decretat că din substantive nu se formează cuvinte cu sufixul mînt.A decretat că pămînt vine din latinescul pavimentum.
Nu îmi recunoaște nici valabilitatea descifrării textelor dacice. A scris că eu îmi fac iluzii că le-am descifrat bine. Nu a fost in stare să scrie de ce descifrările mele nu ar fi bune. A scris în schimb că descifrările lui Nicolaescu sînt credibile. Nu a scris de ce ele ar fi credibile.  Dl Vinereanu a scris că descifrările lui Nicolaescu sînt cele mai bune. Cînd l-am luat la rost ca să spună de ce ar fi cele mai bune, dl Vinereanu a dat dosul, ca si Coja. Ei sint tari cind vorbesc singuri. Cind ii ia cineva  la rost ei nu mai răspund. Își iau jucăriile și pleacă. Eu știu ce ii doare pe amîndoi. Descifrările mele le invalidează teoriile. Coja are teoria că dacii au învățat latina populară, iar Vinereanu că dacii nu au învățat latina populară și limba romînă provine din limba dacilor, mai precis a evoluat din limba dacă, adică romîna e altă limbă. De aceea el îl susține pe Nicolaescu. În textele descifrate greșit de Nicolaescu nu se vede limba romînă, dar se văd unele cuvinte ce aduc cu cele romînești.
Cel mai ușor e de dat interviuri cu oameni binevoitori, care nu contrazic. Cu un oponent tenace și care aduce argumente și dovezi contrare ei nu mai fac față. 
Pe Coja îl urăsc pt că a scris porcării despre daniel Roxin, dar nu are curaj să i le spună în față.Nu are curaj sa îl contrazică pe Roxin în duel direct. A scris un articol de ziar care poartă titlul „Te pui cu prostul?”.  Te pui cu prostu’ ?! - Ion Coja 
Citat: „  Evident, sunt supărat pe acest Doxin, individ la care remarc nu numai ignoranță, ci și agresivitate. Insinuarea lui că lingviștii de etnie minoritară – evrei, maghiari, bulgari, germani, suedezi etc., care au studiat limba română ori au lucrat la DEX, au falsificat realitatea din anti-românism, un anti-românism desigur primitiv, inevitabil, irepresibil, mă jignește personal. Dacă mi-ar fi la îndemână l-aș lua de chică – cuvînt slav, pe neisprăvitul Doxin și i-aș pune în față oglinda: măi, pui de dac, de unde dracului ți-a răsărit în nume sunetul și litera X – doXin, care nu există în limba română decât în neologisme?! Tocmai tu te-ai găsit, ca un ciob ce ești, să rîzi și să te legi de alții că nu-s români?! Nu mai poți de patriot ce ești?! Dar nu te încumeți să pui mâna pe carte, să-ți faci o specializare cât de cât, ci, așa analfabet cum ești, sari la gâtul marilor lingviști! O faci de nemernic ce ești sau chiar te plătesc unii pentru asta?! ” 
Văd că numele Roxin e destul de răspîndit, adică e purtat de numeroși romîni.  Coja nu stă să se gîndească. E apucat de o sfîntă mînie pt că el știe că X e doar in neologisme. 
Coja scrie aici că ar fi slav CHICĂ, totuși eu nu l-am găsit în dicționarele bulgăresc, rusesc, polonez, ceh, slovac. Pe ce vorbește Coja? Eu cred că CHICĂ e din limba romînă, anume din Moldova, pt că acolo P devine CHI: chicior, chitic(pitic), chituc (butuc). Am citit undeva că in Ardeal chica se numește ȘICĂ și desemnează coada care pică pe spatele  femeilor.
Vino-ncoa, moș Ioane, că îți arăt eu în direct ce dăștepți ați fost și sînteți voi toți, tu, Iordan, Graur, Cihac, Ciorănescu și restul cohortei.
Îmi amintesc că Al Graur avea o rubrică permanentă în Romînia Liberă sau Scînteia, care se numea Limba Noastră. În ea a dat explicații greșite despre originea expresiilor și a cuvintelor romînești. Lumea rîdea de explicațiile lui. Eu credeam atunci că lumea se înșeală și că Graur e un eminent savant. Nu am reușit să găsesc colectia ziarelor pe net. 

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Dec 28, 2020, 10:51:48 AM12/28/20
to Andrada
„Ion Coja 16 iunie 2014 la 11:29 pm - Raspunde
Îmi pare rău pentru dl Gabriel Gheorghe dacă și dînsul crede că geții și goții sunt același popor!… N-aș fi crezut! Nu pot crede că n-a citit cartea lui Alexandru Busuioceanu, iar dacă a citit-o, nu pot crede că n-a înțeles-o! Sigur că goții nu vorbeau germana, ci vorbeau o limbă care mai târziu și după o serie de moodificări s-a numit limba germană! La fel cum în antichitate nici dacii și nici romanii colonizați în Dacia nu vorbeau românește!… Ci vorbeau două limbi diferite între ele, dar diferite în bună măsură și de limba română. Latina devine limba română după ce suferă unele modoficări prin care ajunge să se deosebească oareșicât atât de limba latină, cât și de celelalte limbi romanice. Aceste dosebiri se datorează în principal influenței limbii geto-dacice asupra latinei! În Galia, limba autohtonilor va influența în alt fel latina, care devine limba franceză! Și așa mai departe!
Dacă ar fi așa, atunci am avea fericita posibilitate de a studia in toate detaliile limba geto-dacilor: Un dac, Wulfila, a tradus în limba gotică Biblia. Iarv acea limbă nimeni nu spune că este limba getică! Ci că este o fază veche a germanei!” (Ion Coja)
 E vorba de  Noul Testament numit Codex Argenteus, în prezent aflat  în orașul Upsala din Suedia. Codexul a fost furat din Germania în timpul războiului de 30 de ani (1618-1648). Este scris într-un dialect german, dar științificii germani, suedezi etc afirmă că asta e limba goților așa cum se vorbea ea în sec 4 en pe teritoriul de azi al Romaniei. Nu au nici cea mai mică dovadă pt asta. Limba din Codex seamănă atre cu alte dialecte germane vechi, dar nu cu cele suedeze, de unde științificii de peste tot pretind că ar fi apărut goții. 
Limba din Codex nu este o „fază veche a germanei” ci un dialect german care nu se mai vorbește. El s-a vorbit doar pe o mică parte a teritoriului german. Limba germană literară nu provine din acest dialect ci din dialectul vorbit in regiunea Hanovra.
În rest aceleași afirmații fără suport cum că franceza, romîna și alte limbi romanice ar proveni dintr-o închipuită latrină vulgară, care nu e documentată în Galia (Franța) sau în Dacia.
Geții și goții sînt două nume diferite date aceluiași popor. În grecește GHETOS și GOTOS. 
Să probezi cu o carte găsită în Germania în sec 17 e.n. că această limbă era vorbită în sec 4 e.n.   în Romania de azi e curată prostie.Nu există vreo dovadă că unii numiți GOTOS în scrierile grecești, ar fi vorbit vreun dialect germanic pe teritoriul nostru de azi. S-a găsit cartea asta in Germania, e dovadă că s-a vorbit acest dialect în Germania!
Prin urmare Coja crede că au fost niște germanici pe teritoriul nostru pt că....uite, domne, textul! Păi, textul e din sec 17, găsit in Germania, Coja! Cum poți să afirmi că are asta o legătură cu  teritoriul nostru? Asta e dovada că ești tot aș de prost și de necinstit ca și restul turmei de savanți care afirmă același lucru cu tine.

Dan Waniek

<irismister@gmail.com>
unread,
Dec 28, 2020, 7:56:13 PM12/28/20
to andradanoua@googlegroups.com
Mai ții minte dragă Florin ?

Ravvi Graur se căznește
Să ne-nvețe românește
Dar l-om crede când i-o crește
Bucățica ce-i lipsește

😂😂😂😂😂😂


( aïphoundouzepromaxé de mon cabinet )

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Feb 1, 2021, 10:57:03 AM2/1/21
to Andrada
1)Am aflat de acest catren relativ recent; mai putin de 20 de ani. In tinerete nu am dat peste el. Tin minte insa ca Al Graur avea o rubrica permanenta in Scinteia sau in Romania Libera, care se numea Limba Noastra. Printre altele el raspundea cititorilor, care il intrebau de unde vin unele cuvinte si expresii. Graur raspundea cu exemple din limba latina. Acestea stirneau risul multor persoane. Eu socoteam atunci ca oamenii rid pt ca sint total nepriceputi si ca marele lingvist nu poate gresi. Acum mi se pare procedeul lui total greșit pt ca lingvistii afirma ca româna s-a format din latina vulgară, nu din cea cultă, iar intre ele erau diferențe enorme. Graur nu avea de unde să dea exemple din latina vulgară pt că nu există texte scrise în această limbă, iar cele din latina cultă nu erau bune devreme ce româna nu din ea s-a format. Eu i-am cerut lui Coja să arate un singur text scris în latina populară (vulgară), iar el a pus un text scris în latina cultă  în care era vorba despre unele cuvinte pronunțate altfel de oamenii simpli, de ex auricula pronunțată OREKEA. M-a apostrofat pt incultura mea, iar eu i-am răspuns lafel pt că nu și-a dat seama că textul este scris in latina cultă. E cumplit pt un lingvist să facă o asemenea greșeală, adică să pună un text in latina cultă cind i se cere unul in latina populară.  Nu a reactionat, ceea ce arată că el are șorici pe obraz.
2) Se pare ca dl Vinereanu nu a avut succes pe listele AUR de la Vîlcea. Aici el a anuntat că nu mai colaborează. I-am trimis în urmă cu vreo 20 de zile un email în care l-am rugat să revină asupra deciziei sale, în caz că nu răspunde va fi scos din lista noastră în termen de 15 zile. Nu a răspuns.L-am scos. Dacă se răzgîndește se poate înscrie din nou. Dl Vinereanu a scos o noua editie a dictionarului  etimologic. Din pacate e doar pe hîrtie. Eu cumpăr doar cărți in format electronic.
Coja nu vine aici deși i-am trimis peste 20 de invitații. I-am promis că nu îl cenzurez, nu îl beștelește nimeni cum am fost eu beștelit la el pe sait, totuși nu are curaj să apară. S-ar vedea ce prostii debitează în materie de lingvistică.
3) Sînteți curajos, domnule doctor; v-ați mutat în România. Eu nu aș avea curaj.  În urmă cu vreo 7 ani am stat 2 săptămîni în București. Plictiseală. De atunci nu am mai fost inRomânia și cred că nici nu mă voi duce. Bănuiesc că în provincie e și mai rău. Eu nici de excursii sau vizite la distanță nu amai am chef de multă vreme. Luna viitoare fac 72 de ani.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Feb 24, 2021, 8:26:49 AM2/24/21
to Andrada

Iată aici un articolaș definitor pt lingvistul pensionar Ion Coja, fost conferențiar universitar. Lui Coja i se pare normală exprimarea „vopsitul ouălelor”. Zice că „vopsitul ouălor” nu sună bine. Păi, dacă țipă țărănismul în el și acum...L-a făcut PCR lingvist, că avea origine sănătoasă. Mie îmi sună foarte bine „vopsitul ouălor”. Am observat că mulți copii spun „ouălelor”, dar aceștia au o scuză. Nu poate fi „ouălelor” pt că pluralul nu este ouăle ci ouă. Din articolaș ne dăm seama și ce proști studenți avea Coja.

Articol:

„De mai multe ori le-am cerut studenţilor, la seminar, să-mi răspundă cât mai prompt, mai repede, fără să se gândească prea mult, care este forma de genitiv plural de la ou. În marea lor majoritate, aceştia îmi răspundeau ouălelor : preţul ouălelor a crescut. După ce se mai gândeau puţin, după modelul case-caselor, reveneau : ouă-ouălor. Ce poate fi mai simplu ?!

Şi totuşi, de ce nu “sună” bine acest ouălor, în vreme ce ouălelor ne vine mai repede în minte, ca genitiv de la ouă ?

Mai întâi să observăm că acest cuvînt reprezintă o anomalie : formează pluralul cu , fonem tipic pentru singular. Îl mai regăsim numai în două şi în nouă. În tustrele cuvintele, la origine a fost intenţia de a marca pluralul, în modul cel mai legiuit cu putinţă, prin -e, ceea ce ar fi dat naştere diftongului ue : *oue, *doue, *noue, diftong inacceptabil în limba română. Aşadar, raţiuni fonetice, de eufonie, au impus această aberaţie din perspectiva morfologiei româneşti : ca semn al pluralului. De unde deducem încă o dată că eufonia (fonetica) prevalează în faţa morfologiei. Cu alte cuvinte, dacă ne “sună” mai bine ouălelor, atunci acesta este genitivul plural de la ou şi nu altul ! Mai rămâne întrebarea : de ce “sună” mai greoaie forma ouălor ? Credem că răspunsul este legat de aspectul celorlalte substantive româneşti la genitiv plural : caselor, fetelor, oamenilor, timpurilor etc. Indiferent de genul lor, aceste substantive exprimă pluralul genitiv printr-un morfem de genitiv plural, -lor, precedat însă de un e sau i, adică de o vocală anterioară. Ca sonoritate, pentru “ureche”, genitivul plural românesc este -elor sau -ilor, aşa “sună” româneşte. De aceea, de la ouă nu prea se poate pleca pentru a-i adăuga morfemul de genitiv plural -lor, fiind preferată forma articulată ouăle (+ -lor), prin care obţinem secvenţa -elor şi, în final, ouălelor, în vreme ce ouălor este stingher şi straniu pentru urechea românilor. Chiar dacă, stricto sensu, este conform regulilor morfologiei. Dar nu şi cu “sunetul limbii” (sic). Acesta, adică eufonia, fonetica, prevalând faţă de morfologie.

Nu e de neglijat nici soluţia dată de o persoană mai hâtră, mereu pusă pe şotii : să apelăm la forma diminutivată, după modelul listei de bucate, unde ciorba este neapărat de văcuţă, iar friptura de purcel. Şi să zicem aşadar ouşoarelor sau ouţelor. Din păcate, aceste diminutive ilistrează perfect zicala despre vorba românească, cea cu mereu două înţelesuri !”

D-le Coja, îți sună stingher și straniu „ouălor” pt că ai rămas  țăran prost, cum ai fost înainte să te facă PCR lingvist. Genitivul de la ouă este ouălor, nu ouălelor. Așa se folosește la București și în general. În Muntenia cuvîntul ouă se pronunță uouă, iar genitivul este uouolor, adică de regulă nici țăranii din Muntenia nu spun „vopsitul uouolelor”.

Ion Coja a găsit explicații științifice pt afirmația greșită că ar suna bine „vopsitul ouălelor”: cică eufonia bate morfologia.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
May 11, 2021, 5:15:49 AM5/11/21
to Andrada
https://ioncoja.ro/a/  Etimologii. Ipoteze.  Cîteva ipoteze trimise lui Ion Coja de către Petre Dincă, autorul unui dicționar etimologic. Dau întîi răspunsul lui Ion Coja: Nota redacției – Ipotezele dlui Dincă sunt corect formulate. Trebuie luate în seamă. Nu mă convinge comentariul la DOR și la A DORI. În Oltenia se poate auzi „am un dor la picior”. Ceea ce denotă că evoluția de sens de la DOLUS latinesc la românescul DOR s-a petrecut în interiorul limbii române.  Aveți un dicționar etimologic? Puneți-l în circulație, dați-l pe la facultățile de litere! Vă urez succes.”
Eu nu spun că Petru Dincă a formulat ipoteze ci că a găsit etimologiile corecte pentru acele cuvinte. Ion Coja le taxează ca ipoteze de luat în seamă și corect formulate. Important este însă dacă ele sînt sau nu corecte. Ion Coja o întoarce în așa fel încît să reiasă că DOR provine din DURERE, iar DURERE din DOLORIS, astefel că DOR să fie coborît la nivelul de derivat din DURERE.
A greșit Petru Dincă cum am greșit și eu sau Mihai Vinereanu pt că i-am dat atenție acestui fals savant. Nu merita Ion Coja să fie întrebat. El e un latinoman împuțit, reciclat de  PCR din cioban în lingvist. A supt învățătură de la alți latinomani și cu aceea a rămas. E bătută în cuie în mintea lui. Iată aici materialul trimis lui Coja de Petru Dincă. Îl pun aici ca să rămînă, că peste puțin timp Coja dă ortu popii și dispare saitul lui cum a dispărut al lui George Pruteanu după ce acesta a murit la 61 de ani în 2009, cu diagnosticul epuizare. Cred că l-au epuizat fizic studentele și viagra sau cocaina.

petru dinca În răspuns la Ion Coja.

Domnule Coja,

am citit acest articol și altele ale dumneavoastră, din care rezultă că sunteți, la fel ca și colegii de la Academie, un latinist, ca să nu spun latinoman, cuvânt folosit pentru a vă desemna, chiar de Alexandru Graur, care nu era nici pe departe dacist, dar era moderat, nu suporta exagerările latiniste. El a apus asta în lucrarea lui deosebit de importantă „Încercare asupra fondului principal lexical”, la pagina 60 (iată un citat: „Statistica ar mai suferi unele schimbări dacă s-ar lua în considerație o serie de etimologii ca „arăta” < „arrectare” sau „încurca” < „incolicare”. Cine ia în serios etimologiile de felul acesta (părerea mea e că nu trebuie luate în serios) urmează să reducă procentul cuvintelor de origine necunoscută (…) majoritatea etimologiilor pe care le-am respins sunt inspirate de spiritul latinoman al lingviștilor noștri din trecut”).
Prin urmare, vă voi da, în continuare, un număr de cuvinte cărora eu le-am stabilit originea dacă și vă provoc să-mi dovediți, cu argumente, că au origine latină, așa cu sunt ele socotite în dicționarele așa-zis oficiale, pe care sunt sigur că le agreați. Dacă nu veți reuși, recunoașteți public că etimologiile respective sunt greșite și convingeți-vă colegii să facă corecturile cuvenite.

Amâná, vb. – 1. A întârzia efectuarea unei acţiuni. 2. A da cuiva răgaz să facă ceva; a-l păsui.
Dialecte: arom. amânu ,,amân”; megl. mănat ,,târziu”.
Cf. alb. mënoj [pron. mănói̯] ,,a amâna (pe cineva); a tărăgăna; a întârzia”; avest., v. pers. man ,,a aștepta; a rămâne”; v. ind. man (ámaman – formă din conjugare) ,,a sta liniștit; a întârzia, a zăbovi”; gr. meno ,,a rămâne pe loc; a aştepta”; lat. mantare ,,a aştepta; a amâna” < manere ,,a aștepta; a rămâne”; v. arm. mnal [pron. mənal] ,,a sta; a rămâne”; galez. amynedd „răbdare”; rad. i. e. *men-, *mena- „a sta liniștit, a aștepta, a rămâne”; cf. și basc. menia, meniak „răgaz; armistițiu”.
Derivarea din a + mâne (Puşcariu, 79; DEX) germ. Biene – id.; oland. bijen, alb. bonjë [pron. bóni̯ă], engl. bee, isl. by, toţi termenii cu sensul ,,albină”; oset. bindzæ „albină” < indo-eur. *bʰeynos „albină”. Termenii, cu excepţia celor din sanscrită, au la bază un rad. i. e. *bhei- „albină”. Cuvântul românesc e rezultatul contaminării a două teme indo-europene. Deşi pare redundantă, construcţia era posibilă în limbile vechi. În română, un exemplu foarte asemănător este termenul rotocol, format din roată și ocol, două cuvinte cu același sens. O altă situaţie apare în galeză, unde, pentru curcubeu, se foloseşte termenul bwa’r arch, în care bwa şi arch au, fiecare în parte, sensul ,,arc”.
Lat. *alvina ,,stup” (Candrea-Densuş., 33; Puşcariu, 59; DEX; DELR) nu poate fi etimon, din motive seman- tice evidente. În plus, termenul latin nu are niciun descendent cu sensul „albină”, în lb. romanice occidentale.

Arătá, vb. – Tranz. 1. A expune ceva intenţionat privirilor cuiva; a lăsa să se vadă. 2. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra cărora se atrage atenţia. 3. A da o explicaţie, a lămuri, a dovedi, a convinge. 4. (Despre ceasuri) A indica ora. 5. Refl. A apărea, a se ivi. 6. Intranz. A părea; a avea o anumită înfăţişare.
Dialecte: arom. arăt, istr. arǫtu.
Cf. galez. rhithio (prez. rhithaf „mă arăt”) ,,a se arăta, a apărea < rhith „înfățișare”; germ. raten engl. read ,,a arăta, a indica, a explica”; isl. ræða „a spune”.
Lat. *arrectare < rectus ,,drept” (Cihac, 82; DA; DEX; DELR – probabil) nu poate fi acceptat ca etimon, din motive semantice şi fonetice. Graur neagă această etimologie. Celelalte soluţii propuse (vezi Ciorănescu, 46) sunt şi mai puţin verosimile. De notat şi faptul că nici *arrectare, nici celelalte etimoane propuse nu au descendenţi în limbile romanice.
VRLR – origine incertă.
Considerăm că termenul are la bază un radical dacic *rat- (< rad. i. e. *rhad-), cu sensul ,,a (se) arăta”, şi este înrudit cu celelalte cuvinte citate, pe linie indo-europeană.

Bucátă, s.f. – 1. Parte tăiată, ruptă dintr-un întreg; parte considerată ca făcând parte dintr-un întreg. (La pl.) 2. Grâne, cereale. 3. (Feluri de) mâncare.
Dialecte: arom. bucatâ.
Cf. alb. bukёbar ,,brazdă, bucată de pământ cu iarbă pe ea” < bukё „bucată” + bar ,,iarbă”; bukë ,,pâine; hrană, mâncare; cereale, grâne”; rohing. búkka ,,bucată mare”; sanscr. bhukti ,,mâncare, hrană, merinde”; avest. bakhãm ,,bucată”; frig. bekos ,,pâine”; marat. bhaka „mâncare, bucate”; i. e. *buk- „bucată; hrană”.
Lat. buccata ,,îmbucătură” (Puşcariu, 227; Candrea-Densuş., 53; DA; DEX; DELR), care a dat it. boccàta, sp. bocado, ambele cu sensul din latină, nu explică decât sensul 1. din română (şi acesta numai parţial şi aproximativ), lăsând descoperite sensurile 2. şi 3., care se explică perfect prin albaneză şi sanscrită. Dar cum prin albaneză, rohingya şi avestică, se explică şi sensul 1. al cuvântului, considerăm termenul, cu certitudine, de origine dacă.
Analizând cuvântul albanez bukë (pe care îl consideră, în mod eronat de origine latină) lingvistul Orel spune că pretinsa schimbare de sens ar fi ,,tipică pentru aria balcanică” şi trimite la frig. bekos ,,pâine”, dând de înţeles că forma ar fi latină, dar semantica ar fi fost influenţată de un termen indo-european înrudit, din care ar proveni cuvântul frigian. În realitate, având în vedere formele termenilor din sanscrită şi rohingya, nu mai e nevoie de explicaţia prin latină, întrucât radicalul *buk- este moştenit, în română şi albaneză, ca şi în sanscrită şi rohingya, direct din indo-europeană. De altfel, etimologul Pianigiani consideră termenul albanez ca provenind din indo-europeană.

Chiar, adv. – 1. Tocmai, întocmai, exact. Vine chiar astăzi. 2. Însuşi, nu altcineva sau altceva. E chiar el în persoană. 3. Până şi. Au înţeles chiar şi ei. 4. Şi atunci. Auzea chiar şi când nu era atent. 5. Încă, deja. Voi începe chiar de astăzi. 6. Realmente, într-adevăr. Chiar s-a întâmplat. 7. Şi în cazul. Mă duc chiar dacă nu mă invită. 8. (Precedat de ,,ba”) Mai mult, în plus. Nu numai că nu a plecat cu mâna goală, ba chiar a plecat încărcat. 9. (Introduce o nuanţă concesivă) Tu chiar l-ai crezut? 10. (Precedat de ,,nici”) Măcar. Nici chiar părinţii lui nu l-au recunoscut.
Cf. tohar. kar „într-adevăr, desigur; deja”; marat. kīra, sanscr. kila „într-adevăr, chiar”.
Derivarea din lat. clarus ,,clar, limpede, luminos” (Candrea-Densuș., 77; Puşcariu, 356; DEX; DELR) nu este verosimilă, deoarece nici termenul latin, nici descendenţii lui în limbile romanice nu au sensurile din română; cf. it. chiaro ,,clar, luminos; deschis la culoare; (adv.) sincer, deschis”; sp. claro ,,clar, luminos; (despre apă) limpede; deschis la culoare; simplu”; port. claro ,,clar; senin; deschis; distinct”; fr. clair ,,clar, luminos, strălucitor; senin; evident; distinct; diluat”. Afirmaţia lui Densuşianu că termenul a avut, în trecut, şi valoare adjectivală (ca în sintagma apă chiară, care a devenit apoi apă chioară) este nerelevantă, deoarece nu explică sensurile cuvântului românesc, care sunt total diferite de acelea ale descendenţilor reali ai lat. clarus. Nu negăm faptul că în limba veche a existat adjectivul chiar (derivat din lat. clarus), cu sensurile „limpede, curat”, dar acesta este un cuvânt diferit de adverbul chiar, un omonim care are alte sensuri şi altă origine, şi anume origine dacă. Iar argumentul cel mai important în favoarea originii autohtone a cuvântului este similitudinea fonetică şi semantică perfectă a acestuia cu termenul din limba toharică.

Créier, s.m. și s.n. – 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos central la vertebrate, organ al gândirii și al conștiinței umane. 2. Fig. Minte, inteligență, judecată. 3. Fig. Persoană care inițiază și conduce o acțiune. 4. Fig. Element care coordonează activitatea unei mașini, a unei instalații etc. ♦ Expr. Creierii munților „locurile cele mai înalte și mai greu accesibile ale munților”.
Cf. alb. krye (forme în declinare; kreje, kryera), pl. krerë „cap; creier, minte; căpetenie; capăt” < proto-alb. *kryœ < i. e. *ker-; gr. kraira „cap; extremitate”; kras „cap”; kare, kara (< *kra- < *kre-) „cap”; kranion – id.; egkranis „creier”; sanscr. karpara ( ri-ri; din pl. crieri s-a refăcut un sg. crier; în unele părți i a fost absorbit la r, de unde creri (scris astăzi creeri), în alte părți a devenit plenison, de unde crieri”. Este evident că toate aceste artificii încearcă să forțeze o etimologie imposibilă. Iată câțiva termeni romanici derivați într-adevăr din etimonul latin: it. cervello, fr. cervelle, cerveaux, cat. cervell, prov. cervel, sard. cerbeddu, valenc. cervell, sicil. ciriveddu, toți termenii cu sensul „creier”. Este evidentă asemănarea acestor cuvinte cu cerebellum, iar, pe de altă parte, a cuvântului românesc cu termenul albanez și cu cei grecești, utilizați pentru comparație.
Unii autori (Philippide, II, 636; Pascu, Lat., 275; DA) au încercat explicarea prin lat. cerebrum „creier, care întâmpină, de asemenea, foarte multe dificultăți fonetice.

Cuib, s.n. – Culcuş făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci şi a scoate pui.
Dialecte: arom. cuibu, cuibaru, megl. cuibu, istr. cul’b ,,cuib”.
Cf. engl. cubby ,,locşor călduros, ungher tihnit, culcuş” < engl. dial. cub ,,adăpost”; frizon. kübbing „adăpost pentru animale mici”; germ. med. kobe ,,staul”; malay. kudu ,,cuib”; yucatec k ́u ́ ,,cuib”.
Derivarea din lat. *cubium < cubere ,,a sta culcat, a zăcea în pat” (Candrea-Densuş., 94; DEX) nu e verosimilă, din motive fonetice şi semantice. Ciorănescu, 263, apreciază această soluţie ca fiind ,,aproape imposibilă” şi consideră cuvântul de etimologie incertă.

Dărâmá, vb. – 1. A demola. 2. A doborî, a culca la pământ. 3. (Fig.) A distruge. 4. Refl. A se prăbuşi, a se surpa.
Dialecte: arom. dârâmat ,,dărâmat”, dârâmari ,,fărâmare”.
Cf. sanscr. darma ,,demolator”; dariman ,,distrugere”; alb. dёrrmoj ,,a distruge, a sfărâma; a epuiza puterile cuiva”.
Termenul e considerat autohton de Russu, 306, pe baza comparaţiei cu albaneza.
Derivarea din lat. *deramare < ramus ,,creangă” (Cihac, I, 226; Tiktin; DEX) nu e verosimilă, întrucât des- cendenţii cuvântului latin, it. deramare a curăţa de crengi; a ramifica, a transmite, a difuza”, sp. derramar ,,a împrăştia (seminţe etc.), a difuza (o ştire)”, nu au nici o legătură cu sensurile termenului românesc.

Depárte, adv. – 1. (Cu sens local) La mare distanţă. 2. (Cu sens temporal) La distanţă mare, în timp, de prezent (în trecut sau în viitor).
Dialecte: arom. diparte, megl. diparti.
Cf. sanscr. paratas „departe; mai departe”; pers. part „departe”; sanscr. para „îndepărtat (în spațiu); mai de- parte, în viitor”; avest. para „departe, departe de”; hit. para ,,mai departe”; afg. prata „departe”; gr. pera „din- colo; mai departe de”; toți termenii au la origine i. e. *para(t)- „departe” < *per- „care conduce dincolo”.
Derivarea din de + parte (Candrea-Densuş., 228; Tiktin; DEX) nu este verosimilă, construcția fiind ilogică, din punct de vedere semantic.

Dor, s.n. – 1. Dorinţă puternică de a vedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie. 2. Iubire. 3. Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva. 4. Poftă, dorinţă de a mânca sau de a bea ceva. ♦ Loc. adv. Cu dor ,,duios, pătimaş”. A privi pe cineva cu dor.
Dialecte: arom., megl. dor.
Cf. dori; de asem., cf. alb. dojë „dorință; patimă; poftă”; manx dooil „dorință”; punj. dulār „iubire, afecțiune puternică”; corn. dour „neliniște”.
Derivarea din lat. dolus ,,durere, suferinţă” (Pușcariu, 542; Candrea-Densuş., 110; DEX) nu este verosimilă, din motive semantice şi pentru că descendenţii termenului latin în limbile romanice occidentale (sp. duelo „durere, mâhnire”; it. duolo ,,jale, întristare”; fr. deuil ,,doliu, jale, întristare”) au, după cum se poate constata, tot sensul originar latin, departe de bogăţia semantică a cuvântului românesc, care înseamnă, în primul rând „dorinţă”, apoi „iubire”, semnificaţii ce lipsesc termenului latin şi descendenţilor lui. De notat că lat. dolorem (< dolus) a dat în română durere, iar în albaneză dulúr „durere”.
Suprapunerea lui dor cu termenul din albaneză este perfectă, iar cuvântul din limba manx este și el foarte edificator. La fel și ceilalți termeni.

Dorí, vb. – 1. A vrea, a năzui, a râvni. 2. A ţine mult să vadă sau să revadă pe cineva sau ceva drag, a aştepta pe cineva sau ceva cu dor, cu nerăbdare. 3. A simţi o atracţie erotică. 4. A ura cuiva ceva.
Dialecte: arom. doru ,,doresc”.
Din dor; cf. alb. do ,,doreşti, doreşte”; doni ,,doriţi” < dua ,,a vrea, a dori; a iubi; a avea nevoie”; punj. darāisa „dorință, trebuinţă”; gr. deo, deuomai ,,a avea nevoie; a dori”; sanscr. doṣa „nevoie, trebuință”; alb. dua provine din v. alb. duo < i. e. *deu-s-, deu-r- „a avea nevoie, a dori”, de la care vin și gr. deuomai și sanscr. doṣa.

Máre, adj. – 1. (Despre dimensiuni) Care depăşeşte dimensiunile obişnuite, care are dimensiuni apreciabile. 2. (Despre o cantitate) Însemnată. 3. (Despre numere, valori) Ridicat. 4. (Despre căldură) Intensă. 5. (Despre temperatură) Ridicată. 6. (Despre ger) Puternic. 7. (Despre stări sufleteşti, sentimente, senzaţii) Intens, profund. 8. (Despre oameni) Celebru, renumit; valoros; însemnat. 9. (Desspre greşeli, păcate) Grav. 10. (Desspre viteză, acceleraţie) Ridicată. 11. (Despre stadiile dezvoltării umane) Matur. ♦ Locuţ. și expr. Fată mare ,,virgină”. Mare la inimă (sau la suflet) „mărinimos, generos”.
Dialecte: arom. mare, megl. mari, istr. mọre ,,mare”.
Cf. galic. maru şi maros ,,mare”; anglo-sax. maere, maerre ,,mare”; v. irl. már, mor, cymr. (celt.) maar, corn. maur, galez. mawr ,,mare”; v. germ. de sus mari ,,mare; măreţ”; v. engl. mara ,,mai mare”; oland. mare ,,renume”; manx mooar ,,mare, înalt”; etrusc. mare, maru „mărime”; gr. -moros ,,mare”; scoţ. mor ,,mare, important; înalt”; bret. meur ,,mare”; germ. mehren ,,a mări”; sanscr. mavara ,,număr mare”; rad. i. e. *mero- „mare”; de asem., cf. alb. madh „mare, voinic; numeros; renumit”; sanscr. magh şi mah, gr. megas, avest. maz, ilir. mag, lat. magnus, luv. maya ,,mare”; rad. i. e. *megh- „mare”; alți termeni: sumer. mah, akkad., ugar. madu, tagalog malaki ,,mare”; est. mahukas „voluminos”; proto-semit. *mar- puternic”; migmaw maqaٰq ,,mare (în circumferinţă)”.
Termenul este considerat autohton de Rosetti, II, 116; Russu, 344; Poghirc, 344; Vraciu, 119.
Lat. mas, marem „bărbat, mascul” (Candrea-Densuşianu., 184; Puşcariu, 1027; DEX) nu poate fi luat în consideraţie ca etimon, pentru că este vorba doar despre o apropiere semantică aproximativă între termenul latin și cel românesc, bazată pe o deducere indirectă, în timp ce, în cazul cuvintelor de comparație citate, asemănarea este directă, termenul românesc derivând, în mod evident, de la același radical indo-european cu ele. Iar rădăcina pare să fie chiar pre-indo-europeană.

Petru Dincă

Etimologiile sunt din „Dicționar etimologic român. Cuvintele de origine dacă”; Autor: Petru Dincă ; editura: TipoMoldova, Iași, 2020.

Dan Waniek

<irismister@gmail.com>
unread,
May 11, 2021, 8:11:56 AM5/11/21
to andradanoua@googlegroups.com
Dragă Florine, latinomania e o boală gravă : latinopatie. E nu obtuzie și obnubilare e tâmpenie, care dacă nu-i fudulă parcă nu e prostie destulă 😂...



( aïphoundouzepromaxé de mon cabinet )

Luke Luciano

<lucilugoj72@gmail.com>
unread,
Feb 20, 2022, 8:23:12 AM2/20/22
to Andrada
Mai există grupul?

sarmaticus malus

<vinlinguist@gmail.com>
unread,
Feb 20, 2022, 10:21:46 AM2/20/22
to andradanoua@googlegroups.com
Domnule Croitoru , 

Am primit mesajul del s dvs. in legatura cu etimologiile lui Petru Dinca publicate de acesta pe site-ul domnului Coja. Toate sant inspirate de la mine cu comentariile mele, exemplele de cognati indo-europeni date de mine cu ceva modificari ca sa nu fie plagiat 100%, fara da citeze. La timpul potrivit nu am vazut tectul respectiv. Ce sa facem asa se intampla prin Romania. 
Pentru a vă dezabona de la acest grup și pentru a nu mai primi e-mailuri de la acesta, trimiteți un e-mail la adresa andradanoua+unsubscribe@googlegroups.com.
Pentru a vizualiza această discuție pe web, accesați https://groups.google.com/d/msgid/andradanoua/2b6a5cb1-9c65-4a27-80cf-b3ed8daf7248n%40googlegroups.com.

Florin Croitoru

<elcroi@msn.com>
unread,
Oct 11, 2022, 6:46:57 AM10/11/22
to Andrada
Azi am postat pe YouTube un clip cu Placa 14 dacică. E încă o dovadă că româna nu vine din latină. Aceste plăci au fost scrise înainte de 106 en, anul cuceririi Daciei de către Imperiul Roman. Nu e descifrată complet. Poate mă ajută cineva. placa14.jpgDSCF3090.JPG

8 bit Romania

<sektorrules@gmail.com>
unread,
May 4, 2025, 11:35:01 AMMay 4
to Andrada
translate the text on the stone
The text on the stone appears to be in an ancient script, likely a mix of Greek and possibly another ancient language or cipher. Based on the visible characters, I can attempt to transliterate and translate the Greek portions:
  • Top: "ΤΥΡΝΑΘΟΥ ΟΡΕΑΛΑ ΖΟΒΑ ΚΥΤΕΝ ΒΙΖΥΚΑ ΑΥΘΟΕΤ"
  • Bottom: "ΠΟΡΤΟ ΔΕΛΥΟ ΠΑΤΕΑ ΝΟΕΔΑ ΤΟΖΟΝΤΑ ΔΑΜΗ ΜΑΘΟ ΔΑΒΥ ΥΟΝΑ ΔΑΒΥΕ"
The Greek letters are clear, but the meaning is not straightforward. The text doesn't form coherent Greek sentences and may be a mix of languages, a code, or a ritualistic inscription. For example:
  • "ΤΥΡΝΑΘΟΥ" (TYRNATHOU) could derive from a proper noun or place, but it's not a standard Greek word.
  • "ΟΡΕΑΛΑ" (OREALA) might relate to "ὄρος" (oros, meaning mountain), but the suffix is unusual.
  • "ΚΥΤΕΝ" (KYTEN) resembles "κύτος" (kytos, meaning hollow or vessel), but again, the form is irregular.
The bottom text is similarly cryptic. "ΠΟΡΤΟ ΔΕΛΥΟ ΠΑΤΕΑ" (PORTO DELYO PATEA) could loosely suggest "Porto" (Latin for gate/port) and "Πατέα" (Patea, possibly from "πατέω," meaning to tread), but the overall meaning remains unclear.
The central text "ZAKVII" and the script on the left (which looks like a different writing system, possibly Semitic or a magical script like those used in ancient amulets) suggest this might be a votive or magical object, possibly from the Hellenistic or Roman period, where Greek was often mixed with local languages or mystical symbols.
Without a web search to cross-reference this specific artifact, I can’t provide a precise translation. It’s likely a ritual or dedicatory inscription, possibly invoking deities or marking a sacred site. If you’d like, I can search for more information about this stone to provide a more accurate translation.
translate also this
The text on the paper matches the inscription on the stone from your previous image, written in a clearer, handwritten form. It appears to be in Greek letters, but as with the stone, the words don't form coherent Greek sentences. Here's the transcription and an attempt at translation:
  • Top: ΤΥΡΝΑΘΟΥ ΔΥΟ ΟΡΕΑΛΥ ΔΑΖΟΒΑ ΚΥΤΕΝ ΒΥΖΥΚΑ ΔΥΟ ΧΕΟΥ
    (TYRNATHOU DYO OREALY DAZOVA KYTEN VYZYKA DYO CHEOU)
  • Bottom: ΠΟΡΤΟ ΔΕΛΥΟ ΠΑΤΕΑ ΠΑΝΟ Ε ΔΑΤΟ ΖΟΝΤΑ ΔΑΜΗΥ ΜΑΘΟ ΔΑΒΥ ΥΟ ΠΑ ΔΑΒΥΕ
    (PORTO DELYO PATEA PANO E DATO ZONTA DAMHY MATHO DABY YO PA DABYE)
As noted previously, the Greek letters are recognizable, but the text doesn't translate directly into meaningful Greek. For example:
  • "ΤΥΡΝΑΘΟΥ" (TYRNATHOU) and "ΟΡΕΑΛΥ" (OREALY) still don't correspond to standard Greek words.
  • "ΠΟΡΤΟ" (PORTO) might suggest a Latin influence (meaning "port" or "gate"), and "ΠΑΤΕΑ" (PATEA) could relate to "πατέω" (pateo, to tread), but the overall structure remains cryptic.
  • "ΔΑΒΥ" (DABY) and "ΔΑΒΥΕ" (DABYE) appear repeatedly, which might indicate a non-Greek term, possibly a name, deity, or magical incantation.
Given the context of the stone (which depicted a rider, a figure, and a structure, suggesting a votive or ritualistic purpose), this text likely belongs to a magical or religious artifact, possibly from the Hellenistic or Roman period. Such inscriptions often mixed Greek with local languages or used Greek letters to write non-Greek words, especially in magical papyri or amulets. The repetition of "ΔΑΒΥ" and the structure suggest it might be invoking a deity or a protective charm.
Without additional context or a web search to identify this specific inscription, I can’t provide a precise translation. It’s likely a ritualistic or magical text rather than a standard language. If you'd like, I can search for more information to clarify its meaning.


its dacian language


15 web pages
The inscriptions on both the stone and the paper are written in Greek letters, but they do not form coherent Greek sentences, suggesting they might be in the Dacian language, an extinct Indo-European language spoken in the region of modern-day Romania and surrounding areas before the Roman conquest in 106 AD. The Dacian language is poorly documented, with only one known inscription, a few glosses, and some plant names, personal names, and toponyms providing limited evidence. Scholars generally agree it was part of the Indo-European family, possibly related to Thracian, but its exact nature remains speculative due to the lack of substantial texts.
The text on the stone and paper reads:
  • Top: ΤΥΡΝΑΘΟΥ ΔΥΟ ΟΡΕΑΛΥ ΔΑΖΟΒΑ ΚΥΤΕΝ ΒΥΖΥΚΑ ΔΥΟ ΧΕΟΥ
    (TYRNATHOU DYO OREALY DAZOVA KYTEN VYZYKA DYO CHEOU)
  • Bottom: ΠΟΡΤΟ ΔΕΛΥΟ ΠΑΤΕΑ ΠΑΝΟ Ε ΔΑΤΟ ΖΟΝΤΑ ΔΑΜΗΥ ΜΑΘΟ ΔΑΒΥ ΥΟ ΠΑ ΔΑΒΥΕ
    (PORTO DELYO PATEA PANO E DATO ZONTA DAMHY MATHO DABY YO PA DABYE)
Translating this directly into meaningful sentences is challenging because Dacian is not well understood, and the words don’t align with known Greek vocabulary. However, some elements can be analyzed:
  • "ΔΑΒΥ" (DABY) and "ΔΑΒΥΕ" (DABYE) are repeated, which might indicate a proper noun, possibly a name or a deity. In Dacian culture, names often had symbolic or religious significance, and repetition is common in ritualistic inscriptions.
  • "ΠΟΡΤΟ" (PORTO) could be linked to Latin "porta" (gate), suggesting a borrowed term, as Dacian was influenced by neighboring languages like Latin after Roman contact.
  • "ΚΥΤΕΝ" (KYTEN) might relate to Indo-European roots for "hollow" or "vessel" (compare Greek "κύτος," kytos), but this is speculative.
The stone's imagery—a rider, a figure, and a structure—along with the script suggests this could be a votive or magical artifact, possibly from the late Dacian period or early Roman Dacia (1st–3rd century AD). Such objects often used Greek letters to write local languages for ritual purposes, a practice seen in other Balkan cultures like Thracian.
Given the lack of a Dacian lexicon, a precise translation isn’t possible. The text likely represents a ritualistic or dedicatory phrase, possibly invoking a deity or marking a sacred site, but its exact meaning remains undecipherable with current knowledge. This aligns with the broader understanding of Dacian as a language with minimal surviving evidence, often reconstructed through onomastic and substratum analysis in Romanian and Albanian.
Dacian deities significance
Thracian inscriptions
Reply all
Reply to author
Forward
0 new messages