Google Groups no longer supports new Usenet posts or subscriptions. Historical content remains viewable.
Dismiss

Romania Literara Nr. 38

36 views
Skip to first unread message

Ivonne Nicolescu

unread,
Sep 24, 1996, 3:00:00 AM9/24/96
to


Romania literara nr. 38

EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Gilceava trupului cu mintea
CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Bancorex, sed lex!
ACTUALITATEA - Cultura romaneasca din exil
MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Sarbatoare
CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - Poezia lui Adrian
Paunescu, azi
NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Sub umbrela
vacantei
CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Manasse
PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Citeva verbe
Ultimul G. Calinescu
PREPELEAC de Constantin Toiu - Ce zice Sonnenfeld
SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Un show
man la 1900
REVISTA REVISTELOR
LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Exclusii


EDITORIAL de Nicolae Manolescu - Gilceava trupului cu mintea

Multe dintre disputele referitoare la bugetul pentru cultura
pornesc de la premisa (chiar daca neexprimata) ca, in orice
societate, cultura reprezinta un lux. Totodata ni se da a intelege ca,
mai ales in societatile sarace, prioritatile sint de natura materiala si
nu spirituala. Ambele idei sint gresite. Cultura nu este un lux, ci o
necesitate; si nici o prioritate nu poate trece inaintea celei culturale.
Cum adica (se vor intreba unii) sa dai carti si filme unor
oameni care n-au ce minca? N-ar fi normal sa le satisfaci mai intii
oamenilor nevoile de hrana si abia apoi pe cele sufletesti?
Raspunsul meu este ca, daca vorbim despre oameni si nu
despre animale, hrana spirituala trebuie considerata cel putin la fel
de importanta ca si aceea adresata stomacului: un om nu poate,
desigur, trai fara sa manince, dar el este om numai in masura in care
isi cultiva mintea. Nu se poate trai numai cu piine: acest adevar, care
este si titlul unui roman rusesc de acum doua decenii, spune totul
despre incercarea comunismului de a-l reduce pe om la o functie
fiziologica. Originea moderna a discriminarii dintre material si
spiritual se afla in marxism, este de natura politica si a dat apa la
moara ideologiei comuniste represive care a urmarit sa aserveasca
persoana umana statului si sa-l transforme pe om intr-un robot.
Cultura este o necesitate fundamental umana pe care se
cladesc limbajul, comportamentul, existenta insasi a omului. Nimic
din ce este omenesc nu poate fi conceput in afara culturii. Omul este
o fiinta culturala prin excelenta. Natura omului tine de cultura.
Regasim cultura chiar si in instinctele omului, imblinzite",
temperate, controlate, spre deosebire de acelea absolut naturale ale
animalului. Omul traieste exclusiv cultural: maninca si bea cultural
(dovada traditiile si cutumele culinare ale popoarelor), iubeste
cultural (Denis de Rougemont, cred, afirma ca daca n-ar fi existat
literatura iubirii, omul n-ar fi cunoscut cu adevarat sentimentul de
iubire), se imbraca si se incalta cultural (dovada moda). Natura a
fost alungata din orice act uman : din gesturi (cu valoare simbolica),
sau din atitudini (care sint morale). Mediul si-a pierdut aproape
complet caracterul natural, poarta pecete umana, a devenit
tehnologic". In loc sa-si impuna habitatului regulile, peisajul s-a
prefacut el insusi intr-un habitat. Plantele nu mai cresc de la sine:
ele sint cultivate, patrunse totodata de chimicalele pe care omul le
introduce in sol. Aerul si apa sint poluate, cu alte cuvinte purtatoare
de reziduuri ale activitatii umane. Cum sa pretinzi, in aceste
conditii, citeodata funeste, ca trupul trece inaintea spiritului? Mai cu
seama cind trupul insusi a devenit sclavul celei mai sofisticate
culturi alimentare si medicale, beneficiar al protezelor de tot felul,
in absenta carora s-ar preface brusc in tarina.

CONTRAFORT de Mircea Mihaes - Bancorex, sed lex!

Campaniile electorale sint, pretutindeni si in orice timp,
prilejuri pentru cele mai derutante aranjamente. nu ma mira, asadar,
ca partidele aflate in competitie se dedau la diversiuni dintre cele
mai murdare. In masura in care aceste dari in stamba aduc avantaje,
ele sint si un substitut al turnesolului: arata adevarata natura a
partidelor cu pricina. Mai putin spectaculoase, dar nu mai putin
sugestive, sint miscarile de pe flancuri. Rolul lor e mai greu
sesizabil si, intr-o oarecare masura, purtatoare ale unui mesaj inca
mai greu descifrabil. Sa-i lasam, asadar, pe iliescieni, pe cederisti si
pe pedisti in ale lor, si sa ne ocupam putin de out-sider-i. Urmaresc,
de mai multa vreme, miscarile, din ce in ce mai dezordonate, ale lui
Ion Cristoiu. Am avut de citeva ori ocazia sa semnalez, fara nici un
fel de placere, tulburele joc al editorialistului de la Evenimentul
zilei. Cum influenta presei scrise in societatea romaneasca de azi
tinde sa scada vertiginos spre zero (sau, in orice caz, spre cifre
extrem de mici), rezulta de la sine ca si fentele politice ale d-lui
Cristoiu afecteaza un numar din ce in ce mai mic de cititori.
Fenomenul e simptomatic, insa, pentru evolutia unui tip uman foarte
raspindit in Romania de azi, spre a ramine nesemnalat. E vorba de
figura activistului raspopit. Din cite am observat, dl. Cristoiu are o
induiosatoare slabiciune pentru neajutoratii soartei. Analiza, mai
multe zile la rind, a articolelor din cotidianul sau e pe deplin
instructiva. Asemeni unui veritabil pompier, dl. Cristoiu pune mina
pe furtun si galeata si sare in ajutorul celor ajunsi la ananghie (sau
despre care domnia sa are impresia ca au ajuns in aceasta nefericita
situatie). De nenumarate ori a intins o coarda salvatoare nu numai
unor dezmosteniti ai soartei, ci si unor politicieni impinsi de
propriile greseli pe marginea prapastiei. Rind pe rind, domnii
Nastase, Roman si, mai ales, Iliescu, au beneficiat de pledoariile, nu
lipsite de patetism, ale lui Ion Cristoiu. Bine, bine, s-ar putea
replica, dar dl. Cristoiu nu i-a cocolosit, ci i-a si atacat pe cei sus-
mentionati. Perfect adevarat. numai ca lamentourile sale au cazut
intotdeauna la tanc, scotindu-i pe politicienii cu pricina basma
curata in contexte in care un simplu bobirnac i-ar fi dat de-a
berbeleacul. Ultimul client al d-lui Cristoiu e nimeni altul decit
Adrian Paunescu. Ce fire nevazute ii leaga pe cei doi, e greu de
probat, dar infinit mai usor de banuit. La urma urmelor, e treaba d-
lui Cristoiu sa simpatizeze cu cine vrea. Dar un vechi proverb ne
avertizeaza ca cine se aseamana, se aduna. Chiar daca, la prima
vedere, asemanarile dintre cei doi sint mai putin vizibile, la o
analiza atenta ele se dovedesc relevante. Sa nu uitam ca ambii au
facut cariere inalte in presa comunista. Unul mai intii la revistele
culturale (Luceafarul, Romania literara ), apoi la cele de partid sau
deplin infeudate partidului (Flacara). Dl. Cristoiu a urmat un drum
aproape similar, navetind intre Scinteia tineretului (la care a fost
redactor sef adjunct, ceea ce demonstreaza ca nu era tocmai urit de
catre tovarasii comunisti), pentru a-si sfirsi cariera comunista in
fruntea Suplimentului literar-artistic al Scinteii tineretului si al
lunarului Teatrul. (Nu e lipsit de relevanta faptul ca Ion Cristoiu a
fost, pastrind proportiile, la fel de persecutat ca si Ion Iliescu:
asemeni nomenklaturistului mutat la Cotroceni, directorul
Evenimentului a fost si el pus pe linie moarta - in urma unui scandal
care in limbajul partidului comunist purta eticheta de
comportament imoral", si anume, fiind numit sef al unei publicatii
de arta. Dupa cum se stie, in Romania lui Ceausescu oricine putea
ajunge redactor sef dupa propria vointa!). Dar sa lasam istoria
deoparte, cu alcovurile ei cu tot. Lectura presei (si nu cine stie ce
serviciu secret) a scos la iveala un posibil punct de contact intre cele
doua personaje despre care e vorba. Un documentar al Academiei
Catavencu arata ca bardul de la Birca, aparatorul valorilor nationale,
poetul de format mare, socialist, Adrian Paunescu, a fost finantat,
intr-un singur an, 1995, de catre Bancorex, cu nu mai putin de sase
sute de milioane de lei! Pentru ce? Pentru a tipari in continuare
imundele sale publicatii Vremea si Totusi iubirea (va mai amintiti
de oribilele plasmuiri paunesciene, care l-au coborit chiar sub
nivelul marii de scuipat in care fusese ingropat de populatia
infuriata in decembrie 1989, abjectii care-l acuzau pe Corneliu
Coposu ca fusese informator al securitatii!) si, la adapostul
Fundatiei Iubirea", capodopera literara de doi bani Front fara
invingatori. La urma urmelor, doar nu era sa sponsorizeze Bancorex-
ul, infeudat pina peste cap partidului de guvernamint, adevaratele
valori culturale! Dl. Temesan si echipa colaboreaza cu insi de teapa
lor! Ca nespecialist, ma intreb, totusi, cum e posibil sa finanteze o
institutie de stat un S.R.L. particular? Dar iata ca lucrurile vin de
se leaga. In ultimele saptamini, aproape n-a fost zi in care
Evenimentul cristoiot sa nu fi ridicat in slavi faptele de arme ale
porcului senator. Ba chiar s-a ajuns la culmea nesimtirii si a
slugarniciei ca Ion Cristoiu sa multumeasca, pe prima pagina a
ziarului, pentru reclama pe care i-o face Adrian Paunescu in
campania electorala. Mai mult, in editia din 14 septembrie, sint
alocate nu mai putin de doua pagini si jumatate pentru a face
publicitate unor materiale ale Bancorex. Lasind de-o parte ca mina
prieteneasca a d-lui Cristoiu (care s-a abtinut de la orice comentariu
negativ pe marginea scandalului Temesan, ba dimpotriva) e intinsa
tocmai in momentul in care pina si ministrul de interne admite ca
presedintele Bancorex ar trebui demis pentru ilegalitatile comise,
am putea sa ne intrebam asupra valorii reclamei achitate de catre
Bancorex. Daca nici aceasta nu e sponsorizare mascata, inseamna ca
n-am priceput nimic din farmecul economiei de piata! Capsuna
din tort e insa insiruirea de multumiri adresate de diverse institutii,
mai mult sau mai putin culturale, pentru generoasa sponsorizare
asigurata de Bancorex. Sa mai spunem ca Tabula gratulatoria
culmineaza cu o scrisoare (fara data, fara numar de inregistrare -
ceea ce alimenteaza suspiciunea ca a fost trimisa dupa aparitia
articolului din Academia Catavencu ) din partea lui... Andrei
paunescu! Acestea fiind zise, nu e exclus ca viitorul sa ne rezerve,
si la capitolul colaborarii Cristoiu-Paunescu (via Bancorex), mari
surprize.

ACTUALITATEA - Cultura romaneasca din exil

Fidelitate fata de ne-uitare"(Virgil Ierunca) 1. Cu ciTiva ani in
urma, sub titlul Exilul uitat (Rom. lit. 2, 1992), atrageam atentia
celor care voiau sa inteleaga ca o cultura romaneasca libera nu se
poate face fara integrarea valorilor aparute si risipite in lumea
larga, in anii lungi si multi ai comunismului. De atunci, in multe
privinte, s-a facut dreptate. Nume de scriitori, altadata condamnati la
oprobriu, la ignorare sau la eliminare si-au facut aparitia in paginile
revistelor, ale ziarelor sau in edituri .Unii dintre acestia au intrat -
asa cum trebuia - si in manualele scolare. Dar cite au mai ramas de
facut! Universitatea, bunaoara, nu a cuprins, in bibliografiile
indicate studentilor, lucrari filologice, filosofice, istorice de care
acestia ar avea inca nevoie, pentru a-si largi orizonturile
cunostintelor si ale gindirii. Operele lui Basil Munteanu, ale lui D.
Gazdaru, N. I. Herescu, Scarlat Lambrino, Nicoara Beldiceanu, V.
Buescu, Mircea Popescu, Petre Iroaie, Th. Onciulescu, I.
Popinceanu si ale altora - disparuti - zac abandonate in Italia, in
Germania, in Franta fara ca stiinta si cultura din tara noastra sa le
recupereze si sa beneficieze de ele. Dar, dintre cei ce sint inca
activi, in viata, citi au fost reeditati in Romania? Sint oare cunoscute
istoricilor nostri (studenti, mai ales) lucrarile lui p. Nasturel (Paris),
filologilor, studiile lui E. Lozovan (Copenhaga) sau ale altor
lingvisti sau filologi din exil? Unii dintre ei au obtinut, dupa 1989,
recunoasteri academice sau universitare - precum E. Turdeanu sau
P. Nasturel dar operele lor, aparute in limbi straine, ramin inca
necunoscute celor carora le-ar fi utile in cercetarile lor.
Universitatea noastra, bibliotecile si specialistii din Romania isi pot
permite inca sa nu includa lucrari interesante ale Romanilor din
lumea occidentala? Aceasta intrebare poate deveni obsedanta.
Intereseaza oare, in Romania, de astazi ceea ce au realizat - in
circumstante nu usoare - Romanii din exil? Sau, altfel spus: mai
intereseaza oare - in istoria culturii romanesti - paginile exilate"
despre care vorbea, odata, Virgil Ierunca? Ostracizarea comunista,
care a durat decenii de-a rindul, sa fie, astazi, prelungita, printr-o
ignoranta indiferenta? 2. Exilul a insemnat o parte importanta a
culturii romanesti actuale. Nu se poate defini cultura romaneasca,
fara a se lua in considerare operele lui Eliade, Cioran, Ionesco,
Vintila Horia, Horia stamatu, Ion Caraion, Stefan Baciu, Constantin-
Virgil Gheorghiu, Stefan Lupascu, I. Culianu, George Cioranescu,
George Racoveanu, Mircea Popescu, fara a se fi citit ceea ce au scris
Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, N. Caranica, Oana
Orlea, Ara Sismanian, Daniel Boc (Constantinescu) etc. Cum va fi
indraznit acel profesor roman de literatura sa afirme in fata
studentilor straini adunati la cursurile de vara ale Universitatii
Bucuresti ca literatura romana, scrisa in exil, nu are valoare"?
Numai o simpla lectura - competenta - a lucrarilor celor mai sus
citati ar fi spulberat asemenea declaratii autohtone. Si totusi, chiar
in acest domeniu ramin zone de umbra, inca necunoscute in cultura
din Romania de astazi. Cunosc oare cei din tara noastra activitatea
editoriala fara preget a lui Ioan Cusa, cel care a editat revista Ethos,
volumul de Corespondente ale lui Basil Munteanu (alcatuit de
Emmanuela Munteanu) si alte publicatii filosofice si literare? Dar pe
Mihai Niculescu, in tinerete colaborator al Universului literar, cine
si-l mai aduce aminte? In 1955, impreuna cu Basil Munteanu care
scria o prefata inchinata Romaniei ideale si exilului, in special,
Mihai Niculescu a alcatuit antologia omul si pamintul romanesc
(Paris, 1955), cea dintii adunare a patrimoniului cultural romanesc
prezentata, dupa razboi, Occidentului (studentilor, specialistilor)
spre a ne cunoaste valorile perene. Sa ramina o astfel de fapta -
patriotica si culturala - fara nici un ecou in sensibilitatea culturii
noastre de azi? Se adauga la acestia N. Petra, editor si poet, cel
care a facut sa apara eleganta si nu mai putin valoroasa revista
Limite, sub indrumarea lui Virgil Ierunca. 3. Literatura din exil
se afla strinsa si in revistele pe atunci aparute. Unele dintre ele,
precum Destin (Madrid, George Uscatescu), Caiete de dor, Fiinta
romaneasca, dar mai ales Mele (a lui Stefan Baciu, in Hawai) si, din
nou, Limite, precum si Revista Scriitorilor Romani, intemeiata de
Mircea Popescu, la Roma fac parte din literatura noastra
contemporana. Aceste reviste nu ar trebui ignorate. Reproduceri
anastatice si republicari, `n Romania, sub egida Uniunii Scriitorilor
ar aduce `n tara un material literar bogat care are nevoie de evaluari
critice. Si nu ar merita oare acesti oameni de cultura si de
creatie literara sa fie cooptati, post-mortem, onorific, `n Uniunea
Scriitorilor din Romania? Dreptul de-a fi scriitor roman trebuie sa-l
aiba, `n egala masura, cei ce, `n lume, astazi, s`nt `nca activi, dar,
alaturi de acestia, si aceia care au binemeritat `n anii grei de
suferinta ai exilului - si care nu mai s`nt `n viata. 4. Dar despre
ei - trebuie sa spunem - s-a mai scris! Cartile domnului Virgil
Ierunca incearca sa umileasca uitarea", ca o marturie a ceea ce a
fost. Cititorul gaseste `n ele numele, faptele celor ce au aparat, `n
bejenie, demnitatea culturii romanesti oprimate `n tara. Ei se
numesc Ioan Cusa, Nicolae Petra, Mihai Cismarescu, Mihai
Niculescu si altii, care au fost entuziasti sprijinitori ai scriitorilor
romani din exil. S-ar fi putut continua demersul `nceput si am fi
putut cunoaste mai mult despre ei daca... Dar nimeni nu a preluat
stradaniile lui Virgil Ierunca! Nici o cautare, nici o `ncercare de a sti
ceea ce a fost nu a turburat tacerea istoriei" exilului romanesc,
evocata de autor. Pasiunile care au consumat pagini si pagini de
carti si de reviste priveau mai ales pe Eliade, pe Cioran, pe Goma,
uit`nd - sau ignor`nd - pe cei mai multi. Nu ar fi oare timpul sa ne
str`ngem si noi, Romanii, din risipire si sa ne recunoastem literatura
romaneasca de pretutindeni"? 5. De buna seama - ni s-ar putea
raspunde - aceasta-i menirea fundatiei Culturale Romane!
Publicatiile Fundatiei, revista Curierul romanesc, pina astazi,
reprezinta o poarta de intrare oficiala `n cultura din tara a valorilor
create de Romanii de pretutindeni". Reuniunea de la Sibiu din
iunie a.c. a aratat clar ca organizatorii, cei ce chemau"la adunarea
romanistilor, erau personalitati culturale din diaspora"care, `ntr-un
fel sau `ntr-altul, se gaseau `n contact cu Fundatia si care beneficiau
de solicitudinea ei, bine`nteles, oficiala. Dar, `n timp ce la Sibiu se
intonau imnuri de glorie limbii, culturii si istoriei romanesti - unii
profesori prezenti stiau ca, `n tarile lor, romana pierde teren si
catedre. In Republica Ceha a disparut lectoratul de la Olomouc, `n
Germania, stravechiul lectorat de la Leipzig - `ntemeiat de Gustav
Weigand! - iar `n Italia, catedrele de la Institutul Oriental din Napoli
(catedra regretatului Pasquale Buonincontro si cea a lui Th.
Onciulescu). S-au facut si se fac eforturi pentru mentinerea limbii
romane la catedrele de la Trento si de la Universitatea Catolica din
Milano. La Firenze, catedra de romana a fost salvata"in extremis,
dar cea de la Potenza s-a pierdut... Nu excludem eventualitatea ca
aceasta `nsiruire de catedre `n disparitie sa fie incompleta!...
Indiferenta generala a docentilor reuniti triumfal, la Sibiu, c`t
si a Fundatiei, dar mai ales a celor ce guverneaza lectoratele
romanesti din lume este de ne`nteles! A trimite carti si reviste,
generos - desi selectiv - catedrelor si bibliotecilor din Universitatile
unde se preda limba si literatura romana - nu este `ndeajuns. Tot mai
putini studenti au nevoie de ele `n Universitatile straine! Numarul
celor care studiaza romana `n Europa, cel putin, este `n evidenta
diminuare. Oric`t ar parea de paradoxal, pe vremea lui Ceausescu si
a dictaturii comuniste `n Romania, studiau `n Universitatile din
strainatate mai multi studenti dec`t astazi!... De aceea raspunsul
oficial al Universitatilor care desfiinteaza romana ( prea putini
studenti"!) este conform cu reglementarile economice actuale. 6.
Nu ar trebui atunci sa largim campul cultural romanesc? In lumea
Europei - si nu numai `n ea - s`nt Romani care ar trebui readusi `n
memoria tarii noastre - dar despre care `nca nu vorbeste nimeni, cu
at`t mai putin Fundatia Culturala Romana, cea dedicata Romanilor
de pretutindeni". Iata un caz: arhitectul Stefan Gane, apreciat `n
Franta, cu lucrari interesante, a initiat la Paris, `n 1983-1984,
actiunile de protest `mpotriva demolarii Bucurestiului. S-a stins din
viata, tot la Paris, fara nici o mentiune romaneasca dupa 1989.
Necunoscut `n tara pentru care a luptat! Iar dl. Iosif Sava, `ntr-o
emisiune t.v., si-a permis chiar sa spuna ca era usor sa protestezi la
Paris sau la Milano"- de fata fiind doi Romani din exil care, din
respect si amaraciune, au tacut. Sau din dispret! Dar despre cei
ce-s mentionati `n cartile domnului Virgil Ierunca si ale doamnei
Monica Lovinescu, despre cei ce apar `n memoriile doamnei Sanda
Stolojan si regulat `n paginile excelentei reviste din exil, Lupta
(director: Mihai Korne, redactor: Antonia Constantinescu) - a luat
cunostinta Fundatia Culturala Romana? Publicatiile aparute sub
egida sa nu par `nsa a da un raspuns afirmativ... 7. Problemele
culturii romanesti contemporane s`nt deosebit de grele si cer o
`ntelegere complexa. La tot ceea ce s-a creat, valoros, `n tara, se
adauga, acum, paginile romanesti exilate". Dintre acestea, o buna
parte a intrat `n patrimoniul nostru cultural. Dar, alaturi de acestea,
exista si paginile uitate". A le salva din uitare `nseamna a restitui
tarii noastre o parte integranta a culturii ei contemporane. Exilul nu
are numai extindere geografica: are si dimensiuni verticale, istorice,
pe care trebuie sa ni le asumam. Cu o singura conditie: sa existe
vointa sincera de a aduce acasa si de a introduce `n circuitul intern
aceste membra ejecta ale culturii romanesti - `nainte de a se pierde
`n spatiu, `n timp, `n uitare, `n neant.
Alexandru Niculescu

MIC DICTIONAR de Mihai Zamfir - Sarbatoare

Un roman neprevenit s-ar putea mira, pe buna dreptate, de
profuziunea sarbatorilor care ne-au napadit tara pe neasteptate.
Sarbatori de interes national rasar in ultimul timp ca ciupercile, in
ritm frenetic, pe masura ce se apropie electorala luna noiembrie: sint
sarbatori patriotice, religioase, culturale, ba chiar industriale ori
comerciale. Conducatorii tarii isi amintesc brusc, parca in transa, ca
o anumita manastire a lui Stefan cel Mare implineste 500 de ani, ca
un furnal face si el deja 200, ca de la cutare batalie au trecut 157 de
ani, de la fundarea unui liceu - 103, iar de la nasterea lui Avram
Iancu - exact 124 de ani. Si cum Stefan cel Mare a construit peste 40
de manastiri, cum furnale sint cu sutele iar personalitati cu miile,
putem transforma, uzind de putina imaginatie, orice zi din calendar
in sarbatoare nationala. Nimeni nu pare sa observe ca sarbatorile, cu
cit sint mai numeroase, cu atit mai sigur isi pierd semnificatia.
Pentru ca, la urma urmelor, obiectul sarbatoririi incepe sa
conteze din ce in ce mai putin. Important e ca reprezentantii puterii
sa-si faca, in diferite puncte ale tarii, aparitii indelung televizate, ca
sefii PDSR sa rosteasca in aceasta imprejurare citeva memorabile
fraze cu sageti anti-opozitie si mai ales ca Presedintele sa pronunte
un discurs in spirit national-ecumenic, deplingind solemn lipsa
obsedantului consens . Fereasca Dumnezeu ca cineva sa considere
aceste prezente guvernamentale drept simpla propaganda electorala!
Mai-marii natiunii vor replica, plini de gravitate, ca ei participa la
praznice doar in calitate de guvernanti actuali, nu in calitate de sefi
PDSR (chiar daca, in mod cu totul intimplator, asta si sint).
Inventind insa cascada de sarbatori, guvernantii isi fac o idee
foarte proasta despre inteligenta poporului caruia i se adreseaza. Din
toate timpurile, sarbatoarea a fost la noi prilej de bucurie, nu de
recriminari; de impacare, nu de lovire a adversarului. Ar fi mai
cinstit ca numele lui Stefan cel Mare ori Avram Iancu sa fie lasate
sa doarma-n colb de cronici , dupa cum inspirat spunea poetul
indignat, in alta epoca, de practici similare, si sa nu mai fie utilizate
pentru reglari contemporane de conturi. Nu trebuie totusi sa ne
miram prea tare de ceea ce se intimpla. Doar traim intr-o tara unde -
zeci de ani - sarbatorile fusesera confiscate de perechea
prezidentiala si unde fiecare aniversare (de la crearea statului dac si
Unirea Principatelor la Eminescu) se transforma inevitabil in
glorificarea Tovarasului. Se pare ca urmasii acestuia nu se pot
vindeca de grava boala psihica a deturnarii sarbatorilor, oricite
eforturi ar face in acest sens. (Daca fac.)

CRONICA LITERARA de Gheorghe Grigurcu - Poezia lui Adrian
Paunescu, azi

Haideti in comuna primitiva
/ Pentru fericirea tuturor"
(Chemare la capitalism )

CirculA inca, in mediile de constiinta culturala modesta, o
prejudecata, potrivit careia, oricit de viciat ar fi omul Adrian
Paunescu, poetul omonim, plutind victorios deasupra tuturor
vicisitudinilor celui dintii, e important", e mare". Se exprima aci
un soi de estetica", aidoma acelor servete brodate cu imagini si
panseuri de bucatarie ( Gospodina grasa face supa gustoasa", Dupa
un spalat e bun un sarutat"), care, atirnate in unele bucatarii, dau
iluzia sublimarii in arta a respectivelor scene de gen. Mecanismul
psihologic nu e greu de deslusit. Omul simplu, cind i se perverteste
gustul prin produsul kitsch si cind acestuia din urma i se adauga
ingredientul perfid al unei tendentiozitati, se simte reprezentat de
atari creatii, identificat cu ele prin falsa lor idealizare. Flatat in fibra
sa vulgara, se lasa condus cu voie buna spre paradisul trivialitatii,
spre dezlegarea suprema a neantului obscen. un anume sub-folclor
s-a tesut cu tenacitate, in decursul regimului comunist, pe
liniamentele fiziologice si ieftin sentimentale ale oamenilor
muncii", speculind motivele virtosului nationalism provincial, ale
izolationismului si xenofobiei atitate, ale umflarii in pene
protocroniste", ale inchinaciunilor si firitiselilor balcanice fata de
cirmuirea vremelnica s.a.m.d. Cintarea Romaniei" a fost provincia
intinsa cit o tara asupra careia s-a raportat, in cuprinsul sau un judet
manos reprezentindu-l contributia lui Adrian Paunescu. Zbatindu-se
din rasputeri pentru a ajunge in frunte, numitul a izbutit a ocupa
intr-adevar locul intii in ierarhia lingusirii si demagogiei. Dupa cum
s-a observat, ceea ce a fost Beniuc sub Gheorghe Gheorghiu-Dej a
insemnat Paunescu sub domnia geniului Carpatilor, printr-o preluare
a stafetei, performanta pentru bardul de la Barca, intrucit acesta a
trecut, cu naravul sau tentacular cu tot, si in perioada
postdecembrista. Incontestabil, popularitatea sa e, intr-un anume
sens, mare". Dar poezia? Daca aceasta s-ar supune unui sufragiu al
sefilor de cadre, al lucratorilor" de la MAI, al tinerilor" de diverse
virste ce nu si-au gasit nici un rost, nu ne indoim ca ar fi socotita la
fel de mare". Cum insa exista o instanta specializata in analiza
literaturii, pe numele sau critica, avem impresia ca aci lucrurile se
decid intr-o maniera mai putin favorabila poetului-senator. Obisnuit
a-si culege satisfactiile prin mijlocirea unui anacronic cenaclu
volant, de factura comunist-fascistoida, dublura artistica" a
vizitelor de lucru" ale cirmacilor, ne temem ca rumoarea cenaclului
sau nu tine loc nici de exegeza, nici de istorie literara. Ceea ce
intriga la lectura actualei productii versificate a lui Adrian Paunescu
este continua sa degradare. Ea oglindeste cu spontana fidelitate
insasi curba descendenta a mentalitatii totalitare ce-o insufla,
dizolvanta a structurilor culturii si civilizatiei, vrajmasa a formulelor
evoluate de arta, functionind, peste meridiane si decenii, cum un
inspaimintator buldozer. Instinctiv, punctele inalte atinse,
complexitatile, subtilitatile, rafinamentele, adica insisi indicii
evolutiei progresive de care facea tapaj propaganda de partid, sint
izbite de discredit, date nemilos la o parte. Daca idealul social,
fireste nemarturisit, al celei mai drepte orinduiri" il alcatuia
comuna primitiva, idealul sau estetic e, in concordanta, un
primitivism cu blagoslovire de la cabinetul doi, ideologic. Poetul
comunist veritabil nu poate fi decit un Caliban cu condei. Ceea ce s-
a straduit a deveni si Adrian Paunescu, care, plecind de la o
inzestrare lirica autentica, seamana cu acel personaj de snoava care
schimba vaca pe o capra, iar capra pe o gaina. Tranzitia d-sale are
loc de la limbajul liric ca atare la lirismul tendentios, iar de la acesta
la ziaristica cea mai gaunoasa. Saraciei provocate de pagubosul
sistem comunist ii da replica saracia pretinsei d-sale poezii, la fel de
paguboase: caci nu e libertate pe pamint/ in tari prezente si in cele
foste,/ licenta ei si gustul ei cel sfint,/ sa nu indurereze, sa nu coste"
(Irlanda, inot). Sau in fluenta remarcabila a nonexpresivitatii pure:
Sa nu ne pacalim,/ mai exista o tara unde lucrurile stau rau/ si
uneori si mai rau decit in Romania:/ aceasta tara e Rusia,/ acolo,
singele directorilor de ziare si de banci/ varsat pe temeiuri politice e
si mai bogat,/ neguvernabila Rusie detine recordul/ pe linga foarte
greu guvernabila Romanie" (Tara prabusirii generale). Mai mult
decit ziarul modern, telul autorului pare a fi gazeta de perete:
Romanii de-acolo nu au nici o vina/ Ca nu-si sunt pe soarta stapini,/
Eroic sfidind inrobirea straina,/ Ei sunt tot aceiasi romani" (Marsul
Unirii). Din carnetul reporterului, insemnarile sunt trecute in pagina
asa-zicind lirica, intr-un deplin analfabetism estetic: Si mi-e dor de
doctor Puscas Ion,/ Pod i-am stat, sa fie om de seama,/ Care nu mi-a
dat un telefon/ Cind am fost crucificat de drama.// Si il iert ca tare
drag mi-a fost/ Si-a trecut si el prin clipe grele/ Si le-a dat la oameni
adapost/ Si i-a lecuit de toate cele" (Dor de Salaj). Nu insa fara
elogiul de sine, transcris cu multumirea cu care un scolar din clasa
intii deprinde primele litere, o-i, oi: O lingurita de miere e
medicament,/ Un borcan de miere e otrava,/ Intr-o proportie, spinzul
este otrava,/ in alta proportie, spinzul e medicament,/ Un medic
roman l-a descoperit,/ Se numea Vasile Boici,/ Medicamentul lui se
numeste Boicil,/ Iar omul care l-a descoperit pe Vasile Boici/ Se
numeste Adrian Paunescu. Dupa noi, potopul!" (Tehnologia
potopului). In stil de agitprop, bardul cugeta cu o profunzime
bolsevica, se pune intr-o abisalitate agitatorica, astfel: Nu te mai
agita in gol/ C-ai sa ma sperii si pe mine/ Situatia e sub control/ Si
va fi si mai bine" (Mama, vacii noastre nu-i e bine). Ori, inaripat:
Cind calaii te omoara/ Te-ntrupam a doua oara/ Si ei nu mai pot sa
doarma,/ Libertate, esti o arma" (Cintec pentru libertate). Ori atit de
revelator filosofic: Nici societatea n-are rost/ daca tot ce e valoare
moare?" (Nota la purtare). Cu cit constiinta poetului a fost mai
avantajos tarifata, cu atit ne dam seama ca idiomul sau poetic a
devenit mai palid, mai searbad, mai putin viabil. S-a chircit, s-a
pierdut in goala sa functionalitate imorala, mimind moralitatea.
Ascensiunii si inavutirii autorului, in plan biografic, i-au corespuns,
in plan poetic, descompunerea si mizeria crunta. A functionat, s-ar
zice, intr-un fel justitiar, legea compensatiei. Regresiunea
limbajului liric constituie, asadar, principiul de baza, ocult si... nu
prea, al creatiei lui Adrian Paunescu. Exemplele infatisate pina aci
nu sint fortuite, ci ilustrative pentru un proiect inclus (in mod
obiectiv!), al decompozitiei, al destramarii si injosirii discursului,
impins, pe cai anormale, spre originile sale obscure, spre stadiile
sale revolute, dezafectate. Se descopera astfel un traditionalism
negativ, un paradoxal conservatorism sinucigas. Funestul paseism al
comunismului strabate prin injghebari formale caracteristice, secate
de vlaga, desubstantiate, fluturind aidoma unor crengi desfrunzite,
unor mineci goale. Refuzul prezentului ca si al viitorului pot fi
atestate la treapta expresiei, care, in degringolada sa, se retrage in
ceturile unui trecut inform. Comunicarea poetului oglindeste o
insuficienta impinsa pina la infirmitate, precum limbajul
surdomutilor. Frica de forma traduce o frica de sens. Drama pusa in
parantezele vicleniei trece in melodrama ideologica... Un punct de
referinta al lui Adrian Paunescu il constituie - ca si pentru autorii
primului val proletcultist - pasoptismul minor, aspectul de serie,
industrios, al acestuia, zumzaitor pe coarda unui civism nascut-mort.
Libertatea apare invocata in atari termeni liric fantomali: Sa rasari
din frunte-n frunte,/ Sa traznesti din munte-n munte,/ Cad minciuni
in tribunale/ Inaintea fetei tale.// Esti mai tare decit banii,/ Te urasc
si-n somn tiranii,/ Cind caldura nu mai vine/ Ne-ncalzim numai la
tine.// Si cind piine nu mai este/ Ne esti magica poveste,/ Nu e
mama omeneasca/ Daca mori sa nu te nasca" (Cintec pentru
libertate). Slabiciunile lui Bolintineanu sint readuse fara preaviz:
Nu voi consuma otrava pentru nici un fel de Basta,/ Totusi, unde-au
fost ai nostri, si atunci, si-n vremea asta?" (Capul de la Turda).
Devenit obez deseori, poemul se lungeste in nestire, contribuind la
obezitatea cartii, precum cel intitulat Front fara frontiere, nespus de
plictisitor. De altminteri, autorul recunoaste: Haosul devine factor
prim,/ Beti de libertate bijbiim?" (Nedreapta libertate). Din pacate,
nu doar haosul devine factor prim", (acesta in chip mai curind de
dizgratie recunoscuta), ci si o lunga trena de epigonisme. Asa cum
aratam, e reconstituit un tablou al recaderii poeziei in desuetudine,
cu linii relativ metodice. De pilda acest samanatorism perfect, in
tonuri salcii de romanta: De-atitia ani tot singura e mama,/
Imbatrinind de dor de fiii ei,/ Desi tot tricolora-i e naframa,/ Si pasii
pe pamint i-s tot mai grei" (De dragul mamei). Desigur, nu putea
lipsi componenta realist-socialista, cu vajnicul sau truism sforaitor si
agresiv, stapinitor in anii 50, amintind de Beniuc, Desliu, Frunza.
Cu singura deosebire a intoarcerii figurii triumfalismului cu capul in
jos, a actualizarii" sale, pasa-mi-te critice: A murit industria
romana,/ In agricultura e prapad,/ Statul insusi zace in tarina,/
Oamenii pe oameni nu-i mai vad.// Mai plutim o vreme in deriva/
Municipii declarind pripit,/ In Comuna noastra Primitiva/ Care intre
timp am devenit" (Declaram municipii). Comuna Primitiva" care,
sa adaugam, se reinstaleaza si in textele paunesciene ce se doresc a
fi, smechereste, poezie! Insa, dincolo de modelele, oricit de rau
alese si de rau aplicate, Calibanul liric tine a nu se dezminti si printr-
o contributie personala, introducind asemenea stupide confesiuni
lubrice: Nu prea strain de viciul pamintesc,/ iubind femei in viata
mea cu droaia,/ simteam ca le regret si le iubesc/ si as fi vrut sa le
inece ploaia.// Si ma feream de pofta si pacat,/ atras de stralucirea
lor vulgara,/ si-apoi faceam pe vaduvul castrat/ si cred ca as fi
preferat sa moara" (Crematoriu sexual ). Si tot in nume propriu,
acest scris scilciat, caznit, ce se autobrutalizeaza din motive
absconse: Te scriu din gind si carnea ta miroase/ a felul cum
patrund in carnea ta,/ si te razbuni cind imi patrunzi in oase/ de
parca sa ma-mparti in pumni ai vrea" (Revansa). Aberatia se
extinde, prin urmare, pina la tesutul superficial al textului, cel mai
usor de apreciat in intelesul si in corectitudinea sa de prima instanta.
Pielea versurilor e cuprinsa de eruptia neglijentei. Ne-am ocupat
pina in acest punct de latura asa-zicind estetica a productiei actuale
a lui Adrian Paunescu. Latura profund semnificativa pentru curentii
disolutiei ce actioneaza in intregul ei, cu tot mai mare putere,
ingenunchind-o in fata compromisului liric, simptomatic pentru cel
de factura morala. Intrucit ethosul acestor stihuri rudimentare,
decazute din dreptul lor expresiv, nu e decit pe masura decaderii lor,
adica demagogic, cinic, labartat intr-o politica a adaptabilitatii
venale. Ca o maladie ce nu iarta, coruptia cuprinde treptat
organismul liric, distrugindu-l. Poezia ni se divulga drept un malign
precipitat al efemerului. Spre a vorbi didactic, Adrian Paunescu isi
adapteaza forma la fond si invers. Nedindu-se in laturi, el, tribunul
falsitatii, a denunta capcanele ce singur le intinde publicului ( Vai,
ce lesne poate fi invins/ Omul in esenta lui primara/ Ametindu-i
mintea dinadins" - Nedreapta libertate), a-i blama, el, patriotardul
ultraprofitor, ghiftuit cu toate nuriturile terestre, pe patriotarzii
lacomi ( Si stramuta, ca pe un rasad,/ patria la ei in buzunare" -
ibidem), a-i osindi, el, gazetarul suburban, pornograf, propriul narav
( Ce pornografie si ce iad!/ Astazi, un popor de foame moare" -
ibidem), nu sovaie nici a aclama China comunista ( aceasta
ideologie care nu cedeaza,/ aceasta politica fara politici,/ aceasta
Constitutie care consfinteste/ rolul conducator al Partidului ei
Comunist s...t aceasta reamintire ca socialismul nu moare,/ cind vor
jalnicii cameleoni valahi/ si nici macar cind vor/ centrele oculte de
putere ale planetei" Armata de teracota), a-l regreta sfidator pe
Ceausescu, pe ruinele caruia si-a cladit o noua, imprevizibila,
cariera ( Dar eu te rog, stafie glorioasa,/ Sa fii o clipa comandant
suprem,/ Sa-i ierti pe cei ce groapa ti-o apasa/ Si sa-ti dezlegi
poporul de blestem" - Istorica stafie), si a perora cu impertinenta,
cutezind a cere socoteala justitiei istorice, atita cita s-a manifestat
pina acum ( Noi, fostii comunisti,/ Va cerem iertare
dumneavoastra,/ Pentru ca v-am lasat prea multe valori/ Materiale si
spirituale, de risipit,/ V-am lasat prea multe de distrus,/ Ca de ani si
ani va tot straduiti sa distrugeti/ Ceea ce am facut noi, in
incompetenta noastra" - Cerere de iertare). Ce exemplu mai
concludent am putea avea de tradare a poeziei? Ce pilda mai
convingatoare a ideii de determinare a esteticului prin moralitatea sa
intrinseca? Absurdul imprejurarii e sporit considerabil de optiunea,
de dupa 1989, a bardului de curte de-a se adinci iarasi in valul
intunecat al demisiei etic-estetice, cind ar fi putut incerca, fie si
aproape de al doisprezecelea ceas, o redresare. Talent promitator la
inceputul catastrofalului sau periplu, Adrian Paunescu nu e azi decit
o impozanta intrupare a nonpoeziei. Un Vasile Militaru al lungului
drum de la ziua nocturna a lui Nicolae Ceausescu la noaptea diurna
a lui Ion Iliescu.

Adrian Paunescu, Front fara invingatori, Fundatia Iubirea si
Editura Paunescu, Bucuresti, 1995, 356 pag. Pret neprecizat.


NECONVENTIONALE de Ioana Parvulescu - Sub umbrela
vacantei

(In)utilitatea criticului Parcurgerea unei carti din scoarta-n scoarta
mi se pare la fel de periculoasa, in lumea spiritului, ca trecerea unui
pod peste o prapastie in lumea fizica. Cu cit e cartea mai buna, cu
atit e abisul mai mare. Un micro-roman de nici o suta de pagini
poate fi ametitor de adinc, in timp ce un roman-fluviu e cit un
santulet pe care-l treci cu un pas. Intr-un vers poti privi ca-ntr-o
fintina uneori, in timp ce adincimea unui roman de consum e ca o
denivelare in asfalt. Abisul virtual al cartii ar trebui sa
nelinisteasca la fel ca abisul real, iar trecerea podului de litere sa
ceara la fel de multa incordare. Te poti oricind impiedica, te poti
dezechilibra, ti se poate rupe o sipca sub picioare. Siguri pe gustul si
pe cultura lor, fermi in miscarile mentale, cu verigile
rationamentelor elastice si rezistente, unii trec cu bine de la un capat
la altul, de la Prefata la Cuprins, de la coperta I la coperta a IV-a.
Dar foarte multi ezita, se opresc, cuprinsi brusc de frica, se-ntorc din
drum, inchid ochii. Criticul e balustrada. Nu esti obligat sa te tii de
ea cit treci podul, poti chiar sa uiti ca exista, dar prezenta ei iti da o
anume siguranta. Si daca te poticnesti in trecerea de la o fila la alta,
intinzi mina si-ti regasesti echilibrul. La trecerea santuletelor
balustrada e un simplu ornament.O biblioteca pentru toti Cartea
Cartilor superlativ absolut, dar si precizare cantitativa: cartea care
cuprinde in nuce toate cartile, Biblia. Iar biblioteca bibliotecilor,
biblioteca pentru toti si pentru fiecare e padurea. Natura devine
cultura. Lemnul va deveni hirtie de carte si raft de biblioteca.
Padurea fosneste, fosnetul cartii ii raspunde. Pe lumina, intr-o
padure nu te simti niciodata singur. Nici in biblioteca. Pe intuneric
padurea devine un loc inspaimintator: Nazdravana de padure/
Jumulita de secure/ Scurt, furis,/ Inghitea din luminis.// Din
lemnoase vagauni,/ Capcauni/ Ii vedeam piezis/ Cum casca/ Buze
searbade de iasca..." Fara lumina biblioteca devine un loc
inspaimintator, inutil, mort. Sa te plimbi prin padure, nu ascultind,
ca Blaga, cum din trupul de lemn creste viitorul tau sicriu, ci
inchipuindu-ti trupul viitoarelor carti: pilcul asta de brazi e
Shakespeare in editie completa, aici sint comediile, dincolo
tragediile, bradul asta frumos cu luciri blonde si brune contine 154
de sonete, dincoace e Venus si Adonis, aici Pelerinul indragostit.
Ceva mai incolo incepe Comedia umana, prizarit si subtirel in
marginea ei sta un poet contemporan. Sa stai apoi in biblioteca
ascultind fosnetul copacilor si distingind in mirosul hirtiei,
asemenea personajului din Parfumul lui Suskind, miros de frunze
uscate, de cherestea si de rasina. Biblioteca e un labirint, ca si
padurea. te poti oricind rataci. Cind arde o padure, arde o biblioteca
posibila. Cind arde o biblioteca arde ca o padure. Cartile vechi sint
ca lemnele uscate: focul s-a apropiat numaidecit de un pergament
foarte subtire care s-a aprins ca o legatura de maracini uscati. Totul
s-a petrecut in citeva clipe, din volume s-a ridicat o vilvataie, ca si
cind acele pagini milenare tinjisera de secole sa se aprinda s...t. O
carte mai veche decit altele a ars intr-o clipa, aruncind in sus o limba
de flacari. Lamele subtiri de vint, care puteau sa stinga o flacaruie
plapinda, dadeau in schimb curaj unei vapai mai mari si mai vii, si
chiar faceau sa se imprastie din ea flacarui zburatoare". Ce arde aici,
biblioteca sau padurea? Cartile care iau foc in carti: biblioteca-
labirint care arde in finalul romanului lui Eco, Numele trandafirului.
Manuscrisul care arde in finalul romanului lui Bulgakov, Maestrul si
Margareta. Scena sadica dintr-o nuvela a lui John Fowles in care un
scriitor e legat si pus sa asiste la arderea singurului manuscris al
cartii sale. Fahrenheit 451: cind cartile sint arse, oamenii devin ei
insisi carti: Sint Jurnalul lui Amiel", Sintem volumul I si II din...".
Cartile care iau foc in realitate: de la sutele de mii de volume
din Biblioteca din Alexandria la cartile lui Sadoveanu: Scoateti din
biblioteci toate operele sufletului de napirca al lui M. Sadoveanu si
aruncati-le flacarilor s...t Toate bibliotecile voastre, toate ungherele
caselor voastre trebuiesc scotocite si deparazitate cu de-amanuntul
de perversitatea lui Sadoveanu, cu miinile ferite in manusi, otrava
trebuie strinsa fila cu fila, si distrusa" (Ilie Radulescu, Porunca
Vremii, 1 febr. 1937). Cartea lui Ray Bradbury nu inventeaza nimic,
nu e S.F., ci roman realist.Nemurirea In drumul autobuzului 133
spre Gara de Nord exista o statie care se numeste Mircea
Vulcanescu. Peisajul pe care-l marcheaza e dezolant: gunoaie si
praf, magazine sarace cu firme scorojite, case delabrate, oameni
necajiti cu chipuri pamintii. Nu departe e o straduta laterala deloc
ademenitoare: Iulia Hasdeu. Statuia lui Caragiale, cind in curte la
Cartea Romaneasca, pitita pe sub vita de vie, cind la vedere, pe
strada Maria Rosetti, colt cu strada Caragiale, cind cu picioarele pe
pamint, cind pe soclu. Nimeni nu mai poate face nimic pentru
Mircea Vulcanescu-statie de autobuz in drumul spre gara, Iulia
Hasdeu-straduta neademenitoare, Caragiale-pe-soclu. Numele
nemuritoare sint pedepsite-n fel si chip, cu o cruzime care depaseste
orice imaginatie. Nu poti sa nu te infiori cind dai mina cu unul din
contemporanii tai celebri care vor ajunge strazi, intrari, statii, licee
si scoli profesionale, statui in ploaie. L Immortalite de Kundera: ar
trebui sa fie o lectura obligatorie pentru oamenii celebri sau care vor
sa devina celebri: sa stie macar ce-i asteapta.Premii, laude, glorie
Secolul XVI: Sa nu-mi doresc nici chiar sa mai aud ce-i nou
in lume./ Nalucile si plasmuirile lumii nici o placere sa nu-mi
faca"... Secolul XVII: Ferice-i omul care, nici stie si nici vrea/
Domnul (pricepe bine) lauri nu sta sa dea". (In original nicht gibet
Lob und Preiss", nu da laude si glorie"). Secolul XIX: A propos de
versuri, iti amintesti cu ce bunatate am primit si incurajat noi pe
Macedonski et C-ie, cu titlul de tinara pleiada literara?... Acest
domn a venit sa-mi dea o proba de sentimentele sale de recunostinta
si intr-o diatriba in versuri in contra poetilor care au esit din clica sa,
el ma numeste de-a dreptul...o broasca. Nu ma iarta ca am luat
premiul cel mare Nasturel, sub pretextul ca eu sunt academician si
ca posed o statie pe proprietatea mea, si pornind de la acest frumos
sentiment el striga in notele ce insotesc capodopera sa: Rusine, de
trei ori rusine, domnule Alecsandri; ai sters 10.000 franci
premiindu-te singur, cind premiile sunt instituite pentru incurajarea
celor tineri... etc. s...t Macedonski se crede furat cu o suma ce-i
revenea de drept..."In vacanta, de la clasic la postmodern Moda de
vara: tricouri albe, uni, tricouri negre, uni - clasice. Si cele 5 fete
ale modernitatii": tricoul pastelat ori imprimat - modern. Tricoul cu
figuri geometrice intersectate - avangardist. Tricouri cu rafinate
nuante amestecate - decadent. Cel cu inimioare, nuduri de femei,
fructe exotice, animale dulci" - kitsch. In fine, tricoul scris", cu
reclame si indemnuri, jocuri si echivocuri (Yes/ No), poeme ori
pagini de ziar, harti ori lectii de biologie (pesti-reptile-pasari-
mamifere) - postmodern. Vara asta au predominat modernii si
postmodernii. N-a lipsit kitschul. Au fost rari, in vara lui 1996,
clasicii si avangardistii. Ce tricouri ati purtat?Constiinta kitschului
in secolul trecut DacA in literatura pasoptistii bifau mai toate
formele de kitsch, in viata erau mai prudenti. Estetic erau stapiniti
de el, in existenta de zi cu zi il stapineau. Kogalniceanu povesteste
in Iluzii pierdute... Un intai amor cum a luat sfirsit dragostea lui
pentru o Niceta din cauza unui cadou kitsch trimis de aceasta in
dimineata Anului Nou: o zaharica infatosind o inima, invalita in
gaz si strapunsa cu doua bolduri mari in loc de sageti. Mi-i cu
neputinta sa va spun turbarea ce am simtit intr-acel grozav minut.
Amorul meu atit de curat, de platonic, pre care in imaginatia mea il
facusem asa de poetic, sa-l vad spurcat prin o aluzie asa de prozaica,
prin o zaharica scoasa din sinul unei mute, unei aratari! Niceta pe
care o socoteam asa de ingereasca, asa de inalta in idei, asa de
delicata, sa se slujasca de o figura intrebuintata, cel mult, de
bacalitele de pe Podul Lung. Vro citeva minute nici nu vazui, nici
nu auzii, nici nu simtii nimica. Insa cind ma trezii, amorul meu era
dus pentru totdeauna; si pentru Niceta, pentru fata ce o iubisem asa
de curat, asa de sfint, pre care o poetizasem in inchipuirea mea, nu
mai simtii decit dezgust si dispret". Si alternativa: Altul (...) ar fi
mincat inima si pe urma s-ar fi dus si ar fi strins pe Niceta in brate
tare si zdravan". Ce ar face un postmodern?Vacanta cu Hegel
Intr-o scrisoare din 19 mai 1958, Magritte isi explica unul din
tablouri: Draga domnisoara Suzi, Ultimul meu tablou a inceput de
la intrebarea: Cum sa prezinti un pahar de apa intr-un tablou, intr-un
mod care sa nu fie indiferent? Nici fantezist, nici arbitrar, nici
neconvingator - ci, sa spunem cuvintul: genial? (fara falsa
modestie). Am inceput prin a desena multe pahare cu apa cu, de
fiecare data, o linie pe pahar. Aceasta dunga, pe la al 100-lea sau al
150-lea desen s-a evazat: si a luat apoi forma unei umbrele sinchise,
n.m. I.P.t. Aceasta a fost plasata apoi in pahar si, in sfirsit, sub pahar
sdeschisa, n.m.t. Ceea ce reprezinta solutia exacta la intrebarea
initiala: Cum sa pictezi cu geniu un pahar cu apa? M-am gindit apoi
ca Hegel (un alt geniu) ar fi fost foarte sensibil la acest obiect care
are doua functii opuse: nu vrea apa (o respinge) si totodata o vrea
(o contine). Ar fi fost fermecat, cred, ori amuzat (ca in vacanta) asa
ca-mi intitulez tabloul Vacanta lui Hegel ". Scrisoarea e presarata
cu schite. Ne putem si noi permite din cind in cind aceste vacante
sub umbrela: Monser! Te superi daca te-oi ruga pentru un pahar cu
apa"?

CRONICA EDITIILOR de Z. Ornea - Manasse

Ronetti-Roman (1853-1908) a avut parte de putini prieteni,
dar buni si apropiati. Caragiale a fost unul dintre acestia. S-au
cunoscut in redactia ziarului Timpul, unde Ronetti-Roman a lucrat o
vreme, fiind coleg si cu Eminescu. Era, atunci, un poet stimat, dupa
ce, cu un an inainte, publicase, in volum, convingatoarea poema
Radu. Cu Eminescu n-a ramas bun prieten, dar cu Caragiale da.
Chiar cind, chemat de Kogalniceanu ministru, a intrat sa lucreze, ca
talmaci de nemteste, la Ministerul de Externe. Guvernul era liberal.
Eminescu scria, in Timpul, vitriolante pamflete impotriva liberalilor
si Caragiale, chiar daca mai potolite, asijderea. Dramaturgul nu
considera decizia lui Ronetti-Roman drept o dezertiune si a
continuat amicitia, o vreme intilnindu-se la sedintele Junimii
bucurestene din casa lui Maiorescu. A pastrat-o, vizitindu-l adesea
pe prietenul sau intreaga viata, vazindu-se si scriindu-si epistole
amicale. A regretat enorm moartea prematura (la 56 de ani) a
prietenului sau, trimitindu-i fiului o scrisoare sincer inlacrimata.
Scriitorul, dupa ce avusese un aspru conflict cu V.A.Urechia (la al
carui liceu a fost profesor), descoperindu-l un antisemit cu program,
va publica, in 1877, pamfletul Domnul Konitferstan, puternica
diatriba impotriva energumenului care, peste ani, va determina si
destararea lui Lazar Saineanu, fiind factorul motor impotriva
incetatenirii marelui filolog si folclorist. (De pe urma lui Saineanu a
ramas o opera monumentala, pe cind de la V. A. Urechia omul cu
sapte nume", cum i-a spus Calinescu, n-a ramas mai nimic.) Scirbit,
mai ales in urma acestui incident, de lumea literara si a gazetariei,
Ronetti-Roman se retrage in golul provinciei. In 1882 se insoara si
se stabileste la mosia Roznov, unde socrul sau era arendas. L-a
urmat pe socrul sau pe mosiile unde arendasea, o vreme la Davideni,
alta data la Maxut linga Hirlau, locuind aici. Si tot asa pina a venit
sfirsitul care l-a gasit la Iasi. Il preocupa mult conditia nefericita a
evreului din Romania, la care medita mereu. In 1898 publica
zguduitorul eseu Doua masuri in care dezvaluia - acuzator -
duplicitatea oficialitatii fata de evrei si, mai ales, decizia de a-i
exclude din armata si din scolile secundare. Si se intreba retoric:
Este bine pentru statul romanesc, ca stat, de a mai respinge, de a-si
instraina si mai mult pe ovreii pe care-i are?" Socotea, aici, ca
evreul vechi, fundamentalist, a disparut in ceata istoriei, cel nou,
modernizat isi considera patria tara in care locuieste si doreste sa-i
devina cetatean. E o cerinta care se voia implinita. N-avea dreptate
cind considera ca incercarile cari se fac acum cu pornirea unei
miscari avind Palestina ca ideal sint zadarnice." Acea miscare a
sionismului - pe care si Sebastian,- in De doua mii de ani (1934), o
prezenta numai ca o ipostaza posibila a solutionarii dramei iudaice,
neinvestind insa incredere in ea - s-a dovedit perfect valida. Astazi,
Israelul e o patrie pentru evrei, care se bucura, totodata, dupa
Holocaust, de toate drepturile cetatenesti in tarile, din diaspora, in
care locuiesc. E ceea ce demonstra in eseul sau rascolitor, din 1898,
Ronetti-Roman pentru evreii din Romania. Evident, n-a gasit
audienta si ascultare, desi eseul lui era o pledoarie pentru rezonabil.
Dar cita intelegere pentru rezonabil putea gasi autorul la miscarile
programat antisemite, care durau de decenii bune si vor continua,
din pacate sa dainuie, ele manifestindu-se si astazi, cam orb si in
gol, pentru ca nu prea mai exista evrei? Dar Ronetti-Roman, scriitor
roman, si-a indurat, cu inteleapta resemnare, conditia iudaica,
suportind, stoic, iesirile antisemite. Sadoveanu a povestit intr-o
schita de prin 1920 un fapt sfisietor. Pe vremea manevrelor de vara,
un tinar sublocotenent, inocent si antisemit, a fost gazduit in casa lui
Ronetti-Roman din Hirlau. Seara, gazda, la un pahar de vin si
cafele, a taifasuit cu sublocotenentul. Cucerit de carturaria si
afabilitatea perfecta a gazdei, acesta a exclamat intr-un tirziu: Bine,
frate, cum poate trai cineva intr-un tirg ca acesta plin de jidani
murdari?" Obisnuit cu astfel de manifestari, gazda, cu mina
rezemata de obraz, a tacut. Dar numai bine nu i-a cazut. Si nici
imberbului ofiteras, care, a doua zi, relatindu-i faptul lui Sadoveanu,
a aflat ca gazda lui, mare scriitor, e chiar evreu. Din plasma
meditatiilor sale asupra conditiei iudaice, din care o aschie a fost
eseul din 1898, s-a nascut, doi ani mai tirziu, drama Manasse,
publicata in acelasi an. In 1901 e reprezentata la Nationalul iesean si
recolteaza, instantaneu, mare succes de public. Inainte de a ma
ocupa de avatarurile puternicei drame, sa fac referire despre ea.
Infruntarea, zguduitoare, se da, in piesa, intre batrinul Manasse,
exponent al traditiei iudaismului, si ai lui, oameni moderni,
predispusi la asimilism. Lelia, nepoata sa, fata cultivata, e
indragostita de Matei Frunza, magistrat. Dupa cazne si infruntari,
parintii Leliei, infrinti, accepta casatoria. Nu si Manasse care, din
capul locului, socoate ca ovreiul ovrei sa fie! Si crestinul sa fie
crestin, e mai bine asa." In scena finala a actului IV, intr-un gest
disperat de a-i schimba decizia Leliei, ii semnaleaza ca O fata de
ovrei tot fata de ovrei ramine." Si, apoi, dirz si inchizitorial: Viata
nu e o petrecere. Vin ceasuri grele. Moartea bate la usa si disperarea
la inima. Unde-ti vei gasi o simtire calda? Cerul nu-ti va trimite
mingiiere si la oameni vei intinde privirea in zadar. Vei rataci
straina, parasita, vei muri in jale si disperare si nici dincolo nu vei
gasi pace." Lelia, desi isi iubeste bunicul, ramine neclintita in
decizia ei iar batrinul pastrator al legilor sfinte moare, de cord, pe
scena, cumulind simpatia spectatorilor infiorati de sfirsitul acestui
stilp al celor vechi si vesnice. Dispare o lume si se naste alta.
Tensiunea piesei cu toata vorbaria sagalnic-isteata a misitului Zeilig
Sor - (o figura memorabila) creste organic si nu se sfirseste decit
odata cu caderea cortinei. Marii critici ai timpului - Lovinescu, M.
Dragomirescu, Sanielevici, Pompiliu Eliade, pina si antisemitul
Chendi - au socotit piesa drept cea mai puternica drama romaneasca.
Mai tirziu, in Istorie, Calinescu va aprecia: Meritul dramaturgului
este de a fi formulat aceasta incertitudine ce formeaza drama
ebraismului, de a fi pus probleme, cu indiferenta care lasa libera
emotia artistica." Iar Lovinescu, in Istoria literaturii din 1937,
afirma ca "drama e, intr-adevar, una din cele mai puternice lucrari
teatrale ale literaturii noastre." Si: Drama lui Ronetti-Roman este
cladita pe o larga observatie - si nimeni la noi n-a pus mai multa
senina obiectivitate decit acest scriitor in zugravirea ciocnirilor de
rasa si de generatii". Manasse punea, asadar, in termeni raspicati
drama iudaismului. Pe data s-au pornit miscari antisemite impotriva
ei. In 1905, sub directia vestita a lui Al. Davilla, Teatrul National
din Bucuresti a pus in scena piesa, dupa ce, in vara lui 1904, fusese
jucata in sala Dacia". A avut parte de un rasunator succes,
inregistrind 26 de reprezentatii. Imediat, au sarit impotriva fruntasii
samanatorismului (de la Ion Scurtu, Ilarie Chendi, la N. Iorga). A
replicat M. Dragomirescu, in Epoca, socotind piesa cea mai
valoroasa lucrare dramatica din cite s-au scris pina acum in
romaneste". Va continua sa o apere, de atacurile xenofobiei
samanatoriste, intr-un lung, poate prea lung, ciclu de foiletoane in
Epoca din 1905, incit si seninul Titu Maiorescu va exclama Prea
ne-a manasit." In 1906 piesa, dupa atita scandal publicistic, n-a mai
fost reluata. Si autorul asista, descumpanit si uimit, la scandalul
provocat de piesa lui de teatru. Inteligent, n-a intervenit in vreun fel,
credincios vechiului principiu al Junimii potrivit caruia autorul a
vorbit in opera, neavind voie sa se pronunte si a posteriori. Dar
reflexii pe marginea iesirilor antisemite (desi el, vorba lui Sebastian,
era un asimilist perfect) va fi facut. Si ele nu puteau fi decit amare si
dezaprobatoare. Piesa e reluata, tot pe scena Nationalului
bucurestean, in 1913, la decizia lui Al. Davilla. Scandalul a izbucnit
instantaneu, numai la anuntul datei cind va avea loc spectacolul. De
asta data, scandalul s-a mutat din presa in strada. O grupare a
studentilor medicinisti il someaza pe Davilla, in scris, sa renunte a
juca o piesa de teatru care inseamna jignirea grava a sentimentelor
noastre religioase si romanesti". Cererea nu e luata in seama si e
trimisa, apoi, Ministerului Cultelor si Instructiei Publice. In seara
spectacolului, piata teatrului e masata de studenti, care izbutesc sa
suspende reprezentatia. Un grup de scriitori protesteaza, declarind
piesa o capodopera a literaturii dramatice romane". Degeaba.
Reprogramata de Davilla, piesa e interzisa, la insistentele, scrise, ale
politiei.In noiembrie 1913, curajoasa, Marioara Voiculescu joaca
piesa, ignorind scandalul. Apoi va fi jucata si de companiile
particulare ale lui Al. Davilla si sotii Bulandra. Intre razboaie nu a
prea fost jucata si in timpul razboiului nici pe atit. Am apucat sa o
vad jucata de trupa lui Ion Manolescu, in1946, cu marele actor in
rolul lui Manasse. De atunci, tacere totala in jurul ei. Pe cind o noua
reprezentare a celebrei piese de teatru? Pina atunci, Editura
Hasefer, in ingrijirea competenta a omului de teatru si a istoricului
literar Constantin Maciuca, a publicat Manasse (impreuna cu poema
Radu si Doua masuri) intr-o foarte buna editie. Textul, ramas
nepublicat din 1900, este restituit cu mare acribie filologica iar
studiul introductiv (de fapt o micromonografie de peste 80 de
pagini) este serios, doct si exhaustiv in analiza. Editia e o restituire
de mult devenita necesara.

PACATELE LIMBII de Rodica Zafiu - Citeva verbe

O serie de verbe neologice apar uneori in constructii atipice si cu sensul modificat. Verbul a surveni e folosit in ultimul timp, mai ales in prezentarea stirilor, cu un sens si intr-o constructie
care nu-i erau specifice in romana: cu complement in dativ - a
surveni unui fapt - si cu semnificatia a urma imediat dupa...".
Exemple se pot culege din emisiunile de radio si televiziune -
Comunicatul survine unei sedinte"; declaratia ministrului britanic
survine publicarii..." - si chiar din texte scrise: Ameliorarile in
domeniul social survin unei relansari economice" ( Evenimentul
zilei", 1078, 1996, 3). In mod normal, verbul romanesc - un
imprumut din fr. survenir - nu primeste complement indirect si are
intelesul a avea loc, a se produce pe neasteptate" ( A survenit o
schimbare in program"). Modificarea de constructie pe care am
observat-o este probabil rezultatul unui calc: verbului romanesc i se
adauga un sens a carui sursa directa este in verbul englez supervene
- cu aceeasi origine indepartata cu a celui francez (din lat.
supervenire). Daca in franceza un sens asemanator este slab
reprezentat, in schimb in engleza o semnificatie curenta a verbului
supervene este tocmai a se adauga; a urma, a veni dupa...". Ceea ce
pare o greseala de constructie este asadar o suprapunere de surse si
o imitatie - acceptabila in principiu. Nu acelasi lucru se poate spune despre constructia verbului a selectiona cu prepozitia de: noi sintem in situatia de a selectiona pe cei vagabonzi de cei cu stapini" ( Jurnalul national", 202,
1994, 14). Verbul a selectiona poate avea fie un singur
complement, indicind elementele pastrate ( i-am selectionat pe cei
mai buni"), fie doua, precizind si multimea din care s-a facut
alegerea ( am selectionat doi sportivi din echipa"). Citatul de la care
am pornit ilustreaza o simpla confuzie - intre a selectiona si unul din
verbele seriei a separa, a distinge, a deosebi. I s-ar mai putea gasi o
explicatie - cam firava - in preluarea unei constructii vechi si
populare a verbului a alege, cu sensul a separa" ( a alege griul de
neghina"). Chiar daca lucrurile ar sta asa, sinonimia (partiala) nu e
un criteriu suficient pentru a extinde o constructie. O confuzie mai simpla sta la baza folosirii neobisnuite a verbului a se suplini, intr-un enunt despre doi fotbalisti care impreuna se suplinesc extraordinar" ( Cotidianul", 155, 1994, 1). Din
pacate, faptul ca dictionarele nostre nu indica decit foarte rar
constructia unui verb poate sa ofere justificari folosirilor improprii.
Primul sens al verbului, in DEX, e cel care face enuntul citat ridicol
de la prima vedere: a inlocui pe cineva"; ca fotbalistii s-ar putea
inlocui impreuna e o absurditate evidenta. Dictionarul indica insa un
al doilea sens care ar parea sa admita exprimarea citata, si care
probabil a si stat la originea producerii ei: a adauga ceea ce
lipseste; a implini, a completa o lipsa". Doua persoane isi pot
implini reciproc lipsurile, completindu-se; pentru a activa acest sens
era insa obligatorie o alta constructie sintactica, in care obiectul
direct sa desemneze deficienta, nu persoana: isi suplinesc
extraordinar lipsurile". In fine, verbul a (se) axa - care este folosit pentru a descrie un proces de focalizare", de concentrare a interesului asupra unei idei, a unei probleme etc., acestea devenind axa unei
demonstratii, a unei cercetari - poate fi construit cu subiect abstract
- discutia s-a axat pe problemele financiare" - sau cu subiect
personal: X si-a axat discursul pe o idee", X s-a axat pe ideea...".
Majoritatea exemplelor din dictionarele noastre confirma
presupunerea ca a (se) axa se construieste, dupa modelul verbului
francez din care provine - (s-)axer - doar cu o prepozitie: pe. Verbul
e folosit uneori in combinatie cu anumite locutiuni incompatibile cu
ideea de axa": discutia s-a axat pe marginea..." (emisiune de
televiziune, 23.08.1994); sau pur si simplu neuzuale: actiunea se
petrece in lumea celebritatilor californiene (...), fiind axata in jurul
conflictului dintre doua familii de bogatasi" ( Exclusiv magazin", 7,
1994, 13).

Ultimul G. Calinescu

Nu mA gandesc acum la gazetarul care in 1945-1946, ataca
fara noima si fara o tinuta morala pe democratul Iuliu Maniu si
facea elogiul democratului popular" promoscovit Petru Groza, nici
la reportajul Kiev-Moscova-Leningrad, unde, ca si cand n-ar fi auzit
de scrierile profund revelatoare ale lui Andre Gide si Panait Istrati
care spuneau adevarul despre binefacerile" regimului bolsevic,
autorul preamarea pe Lenin si Uniunea Sovietica, nici la cursurile si
eseurile substantiale din primii ani de dupa razboi ale profesorului,
Sensul clasicismului, Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica,
Poezia realelor" sau Domina bona si nici la romanul Bietul
Ioanide. As vrea sa ma opresc la activitatea lui de critic si istoric
literar dupa ce, in urma unor atacuri brutale din partea presei
comuniste, acuzat de estetism" si idealism" (v. mai ales articolele
lui I. Vitner), G. Calinescu a fost eliminat de la catedra (1949) si
marginalizat un considerabil numar de ani, ca un veritabil tovaras
de drum". Numit director al Institutului de istorie literara si folclor
(1951) el nu revine cu adevarat in publicistica literara decat la
sfarsitul lui 1955, si aceasta, in buna masura, datorita lui G. Ivascu,
redactorul sef al Contemporanului, fostul si devotatul sau
colaborator la Jurnalul literar de la Iasi, in 1939. Este perioada,
cand in afara unei sporadice prezente in alte publicatii (cu exceptia
revistei Studii de istorie literara si folclor pe care o conducea), G.
Calinescu a scris cronica optimistului". Ce anume l-a determinat
pe autorul Istoriei literaturii romane sa se angajeze in politica
partidului comunist, la inceput indirect, iar mai apoi, declarat, iata o
intrebare. Sigur, el facuse parte, alaturi de M. Sadoveanu, si de M.
Ralea, din cercul democrat si antifascist al Vietii Romanesti,
avusese dificultati cu difuzarea Istoriei... in timpul regimului
Antonescu si fusese acuzat de publicatiile extremei drepte de filo-
semitism si de mistificare a culturii nationale, pentru ca acordase
largi paragrafe scriitorilor evrei (in paranteza fie spus, unii dintre
acestia ca F. Aderca si Camil Baltazar, il vor acuza la randul lor,
dupa razboi de... rasism!). Nu exclud o anume doza de naivitate,
credinta ca revenirea la un regim democrat, ca cel instaurat imediat
dupa 23 august 1944, va duce la implinirea unor idealuri generoase
de libertate si dreptate sociala. Sa adaug irepresibila dorinta de a fi
mereu prezent in viata literara. Dar toate acestea nu constituie decat
un punct de pornire. Cuvantul hotarator si-l vor spune megalomania
calinesciana, predispozitia lui spre histrionism, labilitatea opiniilor
ignorand uneori logica si scrupulul moral, poate si frica, stiindu-i pe
mai toti confratii de breasla intrati in anonimat sau de-a dreptul in
puscarii. Altfel nu ne-am putea explica modul sau de a reactiona, de
a fi dispus la concesii din ce in ce mai penibile, dupa ce fusese
denigrat in presa comunista pe care insusi o slujise, eliminat din
facultate ca un element periculos pentru studenti, in imposibilitate
de a-si reedita operele efectiv de valoare exceptionala si apoi tinut
intr-o supravegheata carantina politica (director adjunct la Institut il
avea pe M. Novicov, notoriu stalinist si dogmatic). Ce se observa
la G. Calinescu, cel de dupa 1955, poate mai mult decat inainte, este
dorinta de a fi pe linie", de a incerca sa devina marxist-leninist (cu
riscul simplificarilor si sofismelor), de a se afirma ca un militans"
al regimului nostru", inclusiv al literaturii lui oficiale, realismul-
socialist pe care-l invoca nu o data. El nu mai face acum nici o
distinctie intre politica si literatura (idee pe care o teoretizase in
Prefata la Istoria literaturii romane. Compendiu) (1945), ci se
livreaza aproape in intregime politicii, chiar in publicistica literara.
Din fericire, el nu ajunge sa-si compromita cu totul vechile opere,
cand si cand pulsatia lor facandu-se simtita prin stratul de
conjuncturalism, care ne izbeste - si cat de neplacut! - la prima
vedere. Dar despre ceea ce a reusit sa reziste, in ciuda nefastei
ideologii care-i invadeaza nu o data scrisul, ceva mai tarziu. G.
Calinescu afiseaza acum un optimism facil si vinovat pentru ca
denatureaza realitatea. Acesta ar constitui singura filozofie
creatoare, ce ar putea sa domine legile universului". Inchizand
ochii la ceea ce se intampla in jur (ne gaseam in fiorosii ani 50!),
cronicarul de la Contemporanul era cuprins de o artificiala voiosie,
care-l impingea spre lozincile obisnuite ale epocii, ajungand sa
combata filozofi pe care in sinea sa ii aprecia, folosindu-le candva
ideile (v. Dilthey), acuzandu-i, fireste, de idealism", de lipsa
preocuparii pentru infrastructura", in numele clasei hegemon,
desigur clasa muncitoare". Conformismul lui G. Calinescu, dorinta
lui (cat de sincera?) de a deveni marxist, il obliga la regretabile
contraziceri. Ajunge si el sa supraliciteze realismul, pana la a-l
deforma, considerandu-l singura estetica valabila". Aceasta se
leaga strans de ideea de oglindire" neaparat a prezentului", una din
obsesiile ideologiei de partid, pe care o imbratiseaza asa cum facuse
cu aceea de progres" si de progresism" in anii de la Natiunea.
Daca in Sensul clasicismului (1946) reprosa scriitorului roman ca
are o mistica a evenimentului, unghiul sau de vedere fiind prea
jurnalistic", daca teoretiza indiferenta clasicului (cum singur se
considera) si predispozitia acestuia spre tipuri eterne (Clasicism,
romantism, baroc) acum intoarce lucrurile pe dos, vrand sa
evidentieze perspectiva revolutionara", teza dogmatica, la ordinea
zilei. A contempla frumosul static presupus etern e o eroare (s.n.), -
facandu-se ca uita studiile sale fundamentale amintite, - dar a visa
frumosul din lumea fenomenala de maine e legitim". (Idealism,
suprarealism). Mai mult, valoarea insasi a operei ar conferi-o
inspiratia din mereu invocatul prezent, pretinzand ca dezertiunea in
trecut duce la un minus de arta" si punand astfel in cauza, fara sa
vrea, povestirea si romanul istoric. Incalcand principiul estetic, ce-i
guverneaza intreaga opera, G. Calinescu ajunge uneori sa pledeze si
el pentru bogatul continut de idei", un alt cliseu ideologic al vremii,
preferand, cu vadita intentie de politizare (stridenta) pe scriitorul
patriot inflacarat de constructia socialismului", impecabilului
placid", adica scriitorului adevarat, indiferent" cum spusese
candva, dar inaderent la viziunea deformanta marxist-leninista.
Cand se apleaca asupra unor clasici (Gogol sau Dostoievski),
invatacelul" G. Calinescu aplica intocmai tezele socialist-vulgare
ale criticii sovietice, descoperind limite" precum lipsa unui ideal
social definit", misticismul religios, inconsecventa
progresismului". Ca G. Calinescu, structura clasica, respinge
avangardismul, pe care altadata il explicase rezonabil (v. Principii
de estetica, de ex.), ca nu apreciaza expresionismul,
abstractionismul, muzica dodecafonica, era in definitiv dreptul sau.
De gustibus... Dar cand il pune alaturi pe Mitrea Cocor de Stefan cel
Mare si-l ridica in slavi pe Mihai Beniuc, in timp ce despre poezia
lui Blaga vorbeste cu destule rezerve intr-un limbaj lozincard, e de
neinteles. Nu sunt putine cronicile", in care optimistul" are puseuri
de entuziasm facil, cu vorbe mari, care mai totdeauna suna fals. Ii
placea sa se dea in spectacol si o recunoaste singur, dar, ca sa dreaga
busuiocul, ii devia sensul: Teatralitatea, patetismul ce insotesc
cateodata gesturile mele sunt departe de a fi teatru si poza". Astfel,
abia atrage atentia asupra lor, pentru ca asta si sunt. Iata una dintre
cele mai socante: ideologia este vinul meu cordial, din care beau
cate o picatura zilnic". Insusindu-si pe alocuri pana si limba de lemn
a dogmatismului stalinist ( clasa dominanta in descompunere",
Otilia traia intr-o societate putreda" etc.), deputatul de Ciolpani
ajunge sa astearna pe hartie adevarate enormitati. El exalta vremea
comunismului ca fiind a marilor infaptuiri", se bucura de saltarea
nivelului de trai" si face elogiul colhozurilor, desi intre 1945-1946,
militase foarte convins pentru improprietarirea taranilor. Pentru
estetul, omul de arta, care avea cultul Renasterii, silozul ar fi, nici
mai mult, nici mai putin, catedrala vremurilor noi". Sa nu-ti vina a
crede! DacA G. Calinescu s-ar fi rezumat la asemenea cronici
violent politizate (adesea, dupa cat se pare, cu ajutorul si la
indemnul forurilor", fara a exclude spaima de cenzura, ca articolul
va fi oprit), publicistica lui literara din acea perioada n-ar merita o
prea mare discutie, ea putand fi expediata sever in cateva randuri.
Dar lucrurile nu sunt atat de simple. Dincolo de frazele conformiste,
fireste compromitatoare, continua sa supravietuiasca adevaratul
critic si istoric literar, autorul monografiilor despre Eminescu si
Creanga si al Istoriei literaturii... Chiar atunci cand face, silit,
concesii proletcultismului, in scrisul lui si chiar in cronicile
optimistului", se simte gheara leului. Oricat a incercat sa se
alinieze criticii oficiale, G. Calinescu s-a sustras dogmatismului,
aparand specificitatea artei, idee-forta pusa nu o data, pe atunci, sub
semnul intrebarii. Nivelarii sociologist-vulgare, el ii opune
propozitii categorice: Arta e un mod de viata reflectand realitatea
sub speta universalului, dar e arta, adica altceva decat produsul
fiziceste util". Si in alta parte, parca si mai clar: ...arta isi are
conditiile ei proprii, fiind un mod superior de gandire si actiune prin
creatia de obiecte specifice". Revenind la convingerile sale mai
vechi din Principii de estetica, pe care de fapt nu le-a abandonat
niciodata, in ciuda unor eclipsari momentane, G. Calinescu reia
distinctia dintre emotia estetica si cea psihologica, afirmand acum si
contrazicandu-si opinii conjuncturale, ca cele amintite mai inainte,
ca nu continutul ( bogatul continut de idei"!) confera valoare operei
de arta. Nici dragostea de patrie, nici cea pentru femeie - scrie intr-
o cronica despre Chopin - nu explica insa genialitatea unei opere.
Insa geniul mareste infinit aceste sentimente si le da zgomotul si
freamatul marii". Importanta temei supralicitata de critica
dogmatica, il determina pe G. Calinescu sa reflecteze asupra
maiestriei artistice", o alta formula-sablon a epocii. Facand
observatii de bun simt, dar care pe atunci multora li se pareau
senzationale, autorul sustine ca maiestria incepe chiar de la
continut", ca nu e doar o chestiune de finisare stilistica. Vizat era
schematismul (de care el insusi n-a putut scapa in Scrinul negru)
care e un defect al continutului, un mod vitios de a concepe".
Accentul e pus pe talent si personalitatea artistului, pe imaginatie si
inventie. Facultatea care prezida la creatie, conchide maiorescian
G. Calinescu, este fantezia artistica, iar nu reflectia". Indirect,
criticul repudia tendinta, teza politica. Schematismul mergea mana
in mana cu idilismul, cu rastalmacirea, cosmetizarea realitatii, care
numai idilica nu era. Criticul are prilejul acum sa gloseze despre
frumusetea si perfectiunea in arta, observand, in spirit
antiacademist, ca frumosul nu se opune uratului, ci il implica, asa
cum se stie din estetica romantica. A vedea numai formele ideale ar
duce la monotonie si la abstragerea intr-o zona rece si artificiala.
Opera de valoare universala, noteaza G. Calinescu, nu e niciodata
remarcabila prin acuratete". Si el ofera ca exemplu de urmat
scriitorilor tineri, surprinzator, pe estetul Flaubert, ale carui idei
despre impersonalitate si impasibilitate le apreciaza ca fiind semnele
marii creatii. Teoreticianul revine la ideea din Sensul clasicismului
si din Clasicism, romantism, baroc, a indiferentei, adaugand prudent
ca atitudinea scriitorului pluteste pe deasupra operei: Flaubert este
obiectiv, dar obiectivist, cum zicem astazi, nicidecum. Hohotele sale
de ras amar se aud in departari, ca niste ecouri, fara a patrunde in
incita cartii". E mai greu de crezut ca o asemenea opinie convenea
literaturii si criticii angajate, cu eroi pozitivi" si perspectiva
revolutionara". Intrucat volumele Principii de estetica si Istoria
literaturii romane nu puteau fi reeditate, ramanand mereu, chiar
daca tacit, sub acuza de idealism" si estetism", autorul incearca,
oarecum ilicit, sa repuna in circulatie idei esentiale formulate acolo.
Asa, de exemplu, despre critica si istoria literara. Ca si poezia,
critica se intemeiaza pe fantezie; criticul trebuie sa fie un om de
gust, care sa stea intr-o permanenta legatura cu frumosul", mai
exact, cu marile valori clasice, de care, daca s-ar dispensa, o spusese
in Tehnica criticii si istoriei literare, ar putea risca verdicte dintre
cele mai eronate asupra fenomenului literar contemporan. Numai cu
o asemenea conditie si o asemenea pregatire se precizeaza acum,
criticul e capabil sa dea proba insusirilor sale. Desi i1 combatuse pe
Titu Maiorescu pentru ideea incompatibilitatii dintre poet si critic,
demonstrand penetranta spiritului unui Carducci, Baudelaire,
Flaubert, G. Calinescu devine in 1958 mai conciliant, recunoscand
rolul criticii profesionale, aceea care organizeaza impresiile
generale, grabind procesul de asimilare". Tot acum face si afirmatia
paradoxala: Dar eu nu sunt critic profesionist, vocatia pentru acest
gen imi lipseste, desi probabil nu si simtul critic". E poate un fel de
a se eschiva de la aprecierea literaturii realist-socialiste, pe care
totusi n-a putut-o ocoli? Si mai pregnant se contureaza opiniile
despre metodologia istoriei literare. Il regasim aici pe autorul
eseului Istoria ca stiinta inefabila si sinteza epica si desigur pe
incomparabilul portretist din Istoria literaturii. El face inca o data
elogiul unuia dintre modelele sale, Sainte-Beuve, care construieste
ca un romancier un grup si o epoca" si isi destainuie ceva din
tehnica pe care o folosise in opera lui de biograf si monografist:
Daca spunem despre Kogalniceanu ca era dansator si despre
Balcescu ca visa zestre spre a-si cumpara arme, astea nu sunt
frivolitati, ci mici piese de constructie istorica, cu conditia de a
vedea omul si a-i aplica detaliul" (O lectie in 5 aprilie 1949 ).
Profund semnificativ este articolul despre Biografie, chiar daca e
intesat de nelipsitele paradoxuri. Autorul se pronunta acum
impotriva documentatiei excesive, desi el o folosise din plin chiar in
relativ recenta monografie consacrata lui Nicolae Filimon. Biografia
ar fi opera de arheologie, si numai dupa ce timpul a mistuit arhivele
e posibila restitutia omului moral prin escavatii". O spune el, marele
scotocitor de arhive! Apoi, celebrul istoric literar, care avea o
adevarata pasiune biografica, ce s-a rasfrant si asupra scriitorilor
minori, considera ca o biografie nu pot avea decat marile
personalitati: Cine nu traieste post-mortem, crescand dupa aceea
mereu nu-i obiect de biografie". Aici, cred ca avea dreptate, tinand
seama de viziunea lui romanesca, recognoscibila in primul rand in
Istorie...: Biografia, ca si romanul e o opera realista, adica de
generalizare concreta, iar nu de notatie naturalistica. Si, fiind vorba
de viata unui artist, clasificarea nu e caracterologica decat
intamplator, ci estetica, interesandu-ne in fond un mod de oglindire
a vietii printr-o existenta de creator". Documentarea insasi e ca a
unui romancier (a se vedea Viata lui Mihai Eminescu, Ion Creanga
sau capitolul O. Goga din Istorie...): Cand nu mai gasesc o hartie,
ma duc la locul de nastere sa zicem al scriitorului, il descriu ca intr-
un roman si iata un document nou, la care arhivistul nu se gandea".
In ciuda unor politizari fortate, care sunt intamplatoare si
periferice, G. Calinescu a incredintat Cronicii optimistului" articole
intru totul remarcabile despre Eminescu (rectificari si completari de
date), Creanga ( un monument al naturii"), Caragiale (o minutioasa
reconstituire biografica), Sadoveanu (un excelent necrolog). O
situatie mai speciala o are Titu Maiorescu. Se cunoaste portretul
destul de negativ pe care i l-a desenat criticul in Istorie... si apoi in
Poezia realelor". Nici acum, pana in 1963, nu-i este mai favorabil,
judecandu-l prin grila dogmatica, etichetandu-i filosofia ca
idealista" si conceptiile reactionare". Dar cand incepe o adevarata
batalie pentru scoaterea lui Maiorescu de sub oprobriul proletcultist,
de inamic al marilor clasici, in frunte cu Eminescu, G. Calinescu se
alatura imediat, chiar daca nu la fel de indraznet, lui Liviu Rusu si
Paul Georgescu. Continuand a-i gasi limite", (filozofia lui
Maiorescu ar fi schopenhaurian-evazionista"!) probabil mai mult
din teama, dintr-o precautie excesiva, criticul ii da Cezarului ce e al
Cezarului, parca mai generos decat in Istorie... Iata cateva citate,
care au starnit entuziasm la momentul aparitiei articolului (21 iunie
1963): Trei cel putin, din articolele sale de polemica: Betia de
cuvinte, Raspunsurile Revistei contimporane", Oratori, retori si
limbuti sunt niste capodopere de constructie, de gravitate tactica
introductiva, de fin didacticism condescendent, de ironie, de
stringenta logica, de umor inalt, de portretistica". Si mai incolo:
Proza incisiva, moderna, de idei, intr-un limbaj curat romanesc,
punctat de neologisme, isi are originea in scrisul lui Titu
Maiorescu". Finalul este si el reparator, antidogmatic, desi pe un
ton, din pacate, oarecum concesiv: Insa Maiorescu e totusi un artist
in limitele culturii noastre, si Eminescu s-ar mira sa-l vada altfel
apreciat, spre paguba patrimoniului nostru artistic." Articolul
(Eminescu si contemporanii sai) echivaleaza cu o repunere in
drepturi, fie si partiala, a corifeului Junimii". Conformismul,
excesul de zel, uneori abdicarea de la tinuta morala, zig-zag-ul
opiniilor, duplicitatea, care, vai, nu a fost nici pe departe numai a sa,
au pus asupra lui G. Calinescu un stigmat pe care totusi nu-l merita
intreaga lui creatie si nici chiar omul care a fost altfel decat
spectaculosul, histrionicul om public. Cronica optimistului" era cea
mai cautata din rubricile Contemporanului si nu numai pentru
teribilismul autorului. Cu toate inconsecventele, G. Calinescu n-a
incetat sa apere valoarea estetica si primatul talentului, sa puna in
evidenta nulitatea schematismului, sa defineasca profilul si menirea
criticului si a istoricului literar, in contrasens cu dogma marxista, sa
aduca noi contributii revelatoare privindu-i pe scriitorii clasici de la
Flaubert la Eminescu. Si nu era putin lucru intr-o epoca dominata de
activism ideologic, de chipul omului nou" si de lupta de clasa. In
acea epoca G. Calinescu a scris doua monografii (Nicolae Filimon
si Grigore Alexandrescu), ce se resimt prea putin de sociologism si
pregatea o noua editie din Istoria literaturii romane. Modificarile in
proportie doar de zece la suta sunt mai ales de ordin documentar, iar
cele de continut nu afecteaza catusi de putin stalpii de rezistenta ai
monumentalei constructii. Directorul de Institut, omul G. Calinescu
a depus marturie in procesul lui Ovidiu Papadima, acuzat de crima
de razboi (si asta in anii 50!), i-a primit la Institut pe proaspetii
eliberati din inchisoare Vladimir Streinu si Dinu Pillat, in alte
imprejurari, pe Cornelia Stefanescu si pe semnatarul randurilor de
fata. Oricat l-am blama, si pe buna dreptate, nu putem trece cu
vederea din bogatul dosar G. Calinescu, probele in favoarea sa. Si
ele nu sunt putine si nici lipsite de importanta. Cantarul judecatii nu
cred ca poate face abstractie de ele. A-l vedea numai pe deputatul de
Ciolpani extaziindu-se in fata Casei Scanteii si a-l ignora pe critic
luptandu-se adesea cu morile de vant sa-si repuna in cirulatie cel
putin unele idei estetice perfect valabile si azi, daca nu intreaga
opera, mi se pare a fi o eroare. Uneori, contradictoriu pana la deruta,
purtand masca tragi-comica a unui Ianus bifrons, ultimul G.
Calinescu n-are cum fi scos din scara valorilor literaturii romane. El
ii apartine deopotriva, amintindu-l mereu pe autorul Vietii lui Mihai
Eminescu, al carui talent exceptional, trecand momentan printre
nefaste penumbre, nu s-a stins niciodata.
Al. Sandulescu

PREPELEAC de Constantin Toiu - Ce zice Sonnenfeld

HruSciov la Congresul al XX-lea, - destalinizarea: ...Nimic
nu este mai rau din punct de vedere teoretic si mai ridicol din punct
de vedere practic decit abordarea viitorului sub acest aspect
(uniform n.n.), in numele materialismului istoric, intr-o culoare
pretutindeni cenusie; aceasta constituie doar o mazgalitura
primitiva". August 1977, ce zice Santiago Carillo, spaniolul:
...In acest mod, sau convertim rolul nostru de avangarda intr-
o realitate, sau el se reduce la o afectiune ideologica si care adesea
ne poate sluji drept consolare in fata ineficacitatii noastre". Si tot
euro-comunistul: ...De aici decurge faptul ca lupta pentru socialism
reclama cu tot mai mare urgenta o critica interna in miscarea
muncitoare si comunista care sa ne ajute sa gasim caile juste de
depasire a greselilor si realizarea unor explicatii ale fenomenelor
istorice ce mai ramin inca intr-o penumbra confuza." (Drama e ca
au existat unii lucizi care simteau nevoia unei explicatii, dar care un
singur lucru nu-l intelegeau, si anume ca inexplicabilul rezista in
fata oricarei logici, numai tiranii la putere stiind ca orice explicatie,
in acest caz, nu functioneaza, n.n.). Tot acest cervantesc utopist:
...Daca toate statele sint instrumentele de dominatie ale unei
clase asupra alteia, iar daca in U.R.S.S. nu exista clase antagoniste,
daca nu exista in mod obiectiv necesitatea reprimarii altor clase, la
ce mai e bun statul?..." Ce mai spune ibericul despre democratia
muncitoreasca": ...Sint termeni de forta, termeni ce pun pe primul
plan rolul armatei si al serviciilor sale auxiliare, termeni in care se
favorizeaza tendinta afirmarii uniformitatii mai mult decit
dezbaterea; consolidarea autoritatii, inaintea dezvoltarii democratiei.
Un stat in care armata si organele de autoritate au un rol foarte mare,
desi este un stat in care nu mai exista capitalisti, desi se sprijina
lupta populara pentru eliberare(?), desi risca sa considere puterea ca
obiectiv primordial, desi tinde sa transforme ideologia intr-un
instrument de putere..." Ce zice Sonnenfeld: ...Sovieticii isi vor
juca rolul pe scena mondiala si se vor manifesta orice am face noi...
Trebuie abandonata ideea ca destinderea ar fi un proces destinat sa
ne concilieze sau sa ne impaciuiasca cu puterea sovietica. Datoria
noastra de viitor este de a convietui cu aceasta putere sau de a o
domestici. Problema noastra de viitor este o lume care sa conteze pe
alte supraputeri, asteptind ascensiunea unei a treia, China, in viitorii
douazeci de ani..." (Brucan, Brucanel!) ...Tot 20 si cu noi. Odata cu
China. Mai sa fie!** * 13 august, simbata, 1977. Discutie cu Gogu
Radulescu despre Eurocomunism" si stat, cartea lui Carillo. Pune
in cartea ta viitoare, - ma indeamna Gogu, - ideea asta... contradictia
dintre centralismul democratic, specific oricarui partid comunist si
pluralismul vest-european. Pune-o, daca poti. Dar sa stii de la mine
ca in raport cu centralismul democratic, baza, pluralismul devine
sau o erezie, sau o simpla tactica de moment, pe care, de altfel,
adversarii o intuiesc imediat. Daca e ceva sincer, - mai spune Gogu,
convins, - partidul comunist de tip vestic cade in social-democratie.
Daca nu e ceva sincer, asta se va vedea cu timpul..." Bietul Gogu!
Vorbeam cu el, il ascultam, neincrezator, singuri la masa iaurgiului
cu blatul vinat de marmora crapata adusa pe vremuri de
suprarealistul Ghita Roll si pastrata in gradinita ca o relicva a stingii
inteligente, si pe ea a pus incet pumnul sau carnos, Gogu, furios,
suparat, dar incetisor, sa nu sa se auza, sa se inregistreze cumva
totusi prin muzica de fond de la radio unde se cinta Mahler, ...a pus
usor pumnul pe blatul vinetiu spunind incet cu naduf si usor ametit
de alcool totul s-a sfarimat; ideea comunista, cu siguranta; insa
blatul primi pumnul fara sa reactioneze, ...marmora, adica, fiind de
la inceputul inceputului ei si-asa crapata.

SIMULACRELE NORMALITATII de Eugen Negrici - Un show
man la 1900

In opinia lui Tudor Vianu, Delavrancea ar fi reprezentat la
1903 punctul cel mai inalt al noului realism romanesc". Bine cotata
de contemporanii care, desi il cunoscusera pe Caragiale, isi mai
potriveau inca pasii la cadenta fanfarei oratorice, proza lui
Delavrancea, superficiala si patetica, de un manierism insuportabil,
ne pare astazi tot ce poate fi mai departe de spiritul veacului si de
realism. Daca nu ai lua in calcul puterea inertiei intelectuale, te-ai
putea intreba de ce mai figureaza in culegeri si in antologii precum
aceea editata nu de mult de Fundatia Culturala Romana sub titlul
Nuvele. Un cititor tinar de astazi (student sau elev fie el) cu greu
s-ar putea dumiri ce semnifica expresia la hora, daramite sa mai
perceapa adecvat pitorescul apasat folcloric din Sultanica si insusi
fondul moral al nuvelei. Si nu va trece mult pina cind se va intreba,
daca nu cumva a si facut-o, cum a fost posibil sa se risipeasca atita
energie in elogiul capodoperilor" Hagi-Tudose, Domnul Vucea,
Sultanica, Bunicul, Bunica si Bursierul. Ar fi cazul sa ne intrebam si
noi cum se face ca insesi bolile cronice ale prozei romanesti (intuite
de Caragiale ) - ingrosarea continua si obositoare de detalii,
picturalitatea excesiva, lirismul caznit - pot asigura un loc de veci in
partea de sus a ierarhiei noastre literare acestui scriitor adulat ca
putini altii de contemporani si care pe deasupra a reusit sa ramina in
rindul privilegiatilor dupa fiecare bulversare de canoane din acest
secol. Prin incarcatura de aluzii, de analogii magulitoare pe care o
pun la dispozitia cititorilor, cei mai multi scriitori de mare autoritate
sustin si favorizeaza, intr-o proportie greu de evaluat, productia
literara pindita de vestejire a predecesorilor. Dar sint si scriitori al
caror prestigiu stilistic se dovedeste a fi dezastruos nu pentru opera
unui confrate anume, ci pentru toti partasii si beneficiarii unei
intregi mentalitati artistice transformati peste noapte in bieti
handicapati. Un astfel de destabilizator de ierarhii si ruinator de
glorii a fost, fara indoiala, Cehov. El a facut ca nevoia de relief, de
exceptional, de singular care a dominat scrisul prozatorilor decenii
la rind sa ni se para dintr-o data neavenita, iar capacitatea de a
scoate de peste tot efecte originale si artificii impresionante - un
atribut ieftin si inelegant. Prin Cehov si prin cei ce se trag
din...mantaua lui, insignifienta stilistica a devenit semnul unui alt, al
unui alt fel de rafinament scutit de vulgaritatea condimentelor de
toata mina. A fost de ajuns sa se impuna constiintei noastre, prin
autoritatea citorva mari autori, acest mod de a vedea lumea si de a
intelege scrisul pentru ca mitul originalitatii si al individualitatii
exceptionale sa se prabuseasca si noi sa ne dezmeticim, ca dupa un
vacarm secular, pentru a aprecia avantajele discretiei in arta si
pentru a simti, in gesticulatia celui ce vrea cu orice pret sa convinga
si sa brieze, agresiunea ideologica. Ei bine, dupa ce ti-ai asumat o
asemenea viziune, e greu sa mai poti citi, ca pe capodoplere, prozele
putintele ale lui Delavrancea unde toate procedeele amplificarii sint
lasate la vedere ca pentru a atesta insusirile unui avocat de calibru,
indreptatit sa faca si literatura. Ma intreb de ce se complica lucrurile
inutil si se vorbeste despre naturalismul, romantismul, verismul unor
episoade si nu despre faptul, mai lesne de sustinut, ca Delavrancea
avea pur si simplu nevoie de notele radicale cultivate cu predilectie
de aceste curente (terifiantul, morbidul, satiricul, grotescul, poeticul,
idilicul) pentru a-si putea intemeia pledoaria pe argumente tari si de
efect. Si nu poti evita, uzind doar de sugestii, metaforismul,
artificiile, policromia afectarile, simetriile excesive, frazarea
bombastica, enumerarile sacadate producatoare de tahicardii,
anaforele viforoase, reticentele teatrale, cita vreme acestea te ajuta
sa storci adeziunea si lacrimile. Totul apartine registrului strong
intrucit contrastele violente sustin mai bine ca orice o pledoarie.
Insasi alegerea temelor, a conflictului (confruntarea idealului cu
dezolanta realitate), preferinta acordata unor eroi ciudati, cu
temperamente, obiceiuri si boli retorice, nu au alta ratiune.
Important e ca pledantul sa gaseasca un culoar favorabil si un
pretext pentru a putea plusa in voie. Caci Delavrancea scrie, cum
vorbeste, adica pentru aplauze prelungite si ovatii delirante.

REVISTA REVISTELOR

Contraste stilistice
In TIMPUL nr. 8, Radu Neculau isi continua Notele
informative din Statele Unite. ~n acest al treilea episod, t`narul
doctorand `n filosofie, stralucit, daca n-ar fi sa judecam dec`t dupa
aceste note inteligente, limpezi, convingatoare - ne informeaza
despre `nvatam`ntul universitar american, raport`ndu-l mereu la
acela de acasa. ~n primul r`nd, el compara norma cadrelor
didactice" din America, de maximum doua cursuri (prelegeri sau
seminar) pe saptam`na, cu aceea a universitarilor romani, de 8, 12
sau mai multe ore, la care s`nt nevoiti, din pricina salariilor mici, sa
adauge cursuri `n plus, platite cu ora, astfel `nc`t rezultatul e usor
de anticipat: stress, lipsa de timp pentru pregatire, plictis, oboseala,
rezultate proaste". Rutina. Profesorii americani n-au voie sa repete
subiectul cursului de la un semestru la altul si nici de la un an la
altul. S`nt nevoiti mereu sa caute `n aria lor de specializare subiecte
interesante, sa se pregateasca permanent sa faca fata dialogului cu
studentii, cu doctoranzii, cu colegii, sa-si mentina forma maxima
intelectuala prin conferinte urmate de dezbateri, simpozioane,
comunicari: Ideea scolii este ca prin asemenea practici profesorii
s`nt provocati, iar studentilor li se creeaza mereu posibilitatea de a
urmari si interveni `n discutii de v`rf. Sa mai amintesc conferintele
de marti si joi, mereu cu alti vorbitori, urmate de serii lungi de
discutii si dispute si la care se produc at`t profesorii, c`t si
studentii". ~n anii de studii accentul se pune pe lecturile individuale
recomandate (`n biblioteci care noua ni se par de domeniul SF),
discutate apoi `n seminar si pe lucrari pregatite cu maxima
seriozitate de fiecare student, si ele subiect de dezbatere `n cadrul
grupei. Nimic nu e formal, iar relatia cu profesorul e dezinhibata.
Unul dintre fenomenele iesene surprinzatoare si pe care aici nu `l
regasesc este suficienta cadrului universitar t`nar. Am ramas nu
rareori surprins sa constat subita si radicala metamorfoza a
studentilor deveniti, `n c`teva saptam`ni, asistenti si preparatori. O
grimasa academica se aseaza pe chipurile multor astfel de
metamorfozati. Le creste o carapace, s`nt cuprinsi de cecitate, vad
rareori dincolo de v`rful nasului. S`nt, deja, domni profesori, cu
ceva important si urgent de spus (de care, de regula, `n timp, uita),
mici pase locale cu un fief pentru care se lupta `nd`rjit." La New
School seminariile s`nt vii, o ciocnire a interpretarilor, mediata de
profesor, ciocnire" continuata uneori prin Internet, cu participanti
la dialog din toata lumea. (Radu Neculau da exemplul seminarului
Kant pe care l-a urmat si care a angrenat prin Internet studenti si
profesori de la universitatile din Australia, Germania, Canada,
Spania si Argentina). ~n conditiile unei asemenea confruntari
intelectuale, cum sa nu devina `nvatatura pasionanta si motivata?
Din nou comparatia cu `nvatam`ntul de la noi `l duce pe t`narul
doctorand la concluzii amare (nu e vorba doar de dotari tehnice, ci
de sistemul `nvechit, prost conceput, inertial): pot depune marturie
ca trei seminarii americane `ntr-un semestru s`nt cu mult mai
solicitante dec`t un an sau doi de facultate romaneasca. Prin volum
de munca, concentrare a dezbaterii, claritate a expunerilor si, mai
ales, prin confruntarea de interpretari. Desi am fost, cred, un student
onorabil `n Romania, acum, la New School, am senzatia ca am luat-
o de la `nceput. Si, mai ales, ceea ce pentru mine este o recunoastere
dureroasa, ca am pierdut c`tiva ani buni fara sa `mi dau seama." t
Excelenta e si paralela dintre stilul academic de redactare american
si cel romanesc. Cel american pretinde claritate `n expunerea temei
si `n argumentare, rigoare, concizie, un limbaj ne`mpodobit - opus
stilului eseistic" de la noi, ce-i provoaca lui Radu Neculau accente
pamfletare: Prin comparatie, argumentarea" in Romania, in
mediile academice, cu exceptii rare si cu atit mai remarcabile, este
un act privat de monologare deliranta. Ambiguitatea, barocul
stilistic, incoerenta in expozitie, stufosenia, eclectismul vocilor sint,
cu toate, mutatii nefunctionale ale eseisticii franceze tirzii si ale
unor limbaje filozofice existentialiste sau mistice neasimilate
intelectual. Ceea ce la unii pare adincime cogitativa sau elaborare
sofisticata, la altii, dupa decenii de monolog interior fortat si dupa
accidente stilistice precum cele ale noicistilor, cioranistilor sau
tutistilor, nu e decit cacofonia jalnica a unor complexe identitare cu
acces la hirtie. La noi, cu cit un autor este mai obscur si mai
neinteligibil, cu atit este considerat mai profund si mai autentic. (...)
Nu pot sa nu constat ca saraciei culturale a unei generatii frustrate
de contacte i se adauga, acum, infatuarea gaunoasa si aberanta a
unui monolog suficient si primejdios.

Alt cronicar
O afacere publicitara excelenta e pentru ziare campania
electorala. Dupa puterea pungii, partidele cumpara zeci sau sute de
centimetri patrati de pagini de ziar, ca sa-si publice programele,
promisiunile, sloganele si chipurile candidatilor. Ziarul care incheie
tranzactia se spala pe miini de continutul suprafetei vindute,
anuntind ca nu raspunde de textele aflate inlauntrul acesteia. Acelasi
lucru se intimpla si la posturile de televiziune, care - orice s-ar
spune - nu pot fi facute raspunzatoare de continutul clipurilor pe
care le difuzeaza. Clientul nostru, stapinul nostru! Totusi, cind
clientul isi pune poalele in cap, oricit de stapin ne-ar fi el, tot trebuie
sa-l tragem de mineca si sa-i explicam ca se face de ris. Intr-un ziar
lucrurile sint ceva mai simple, cu un chenar gros si cu ajutorul
cuvintului fatal, PUBLICITATE, pot fi izolate si reclamele pentru
telefoane erotice, de tip Suna-ma acum!, dar si apelurile electorale
nerecomandabile minorilor si persoanelor cu bun-simt. Pentru
colectionarii de ciudatenii de presa, momentul campaniei electorale
e un minunat prilej de a-si pune foarfecele in functiune. La
televiziune insa lucrurile sint ceva mai complicate, de aceea, pentru
a nu da apa la moara interpretarilor rauvoitoare, sugeram posturilor
de televiziune care difuzeaza reclame electorale sa plaseze aceste
clipuri intre reclamele pentru detergenti (am dat un exemplu), astfel
incit sa se stie cu exactitate despre ce este vorba. Intr-un numar din
august al revistei LUCEAFARUL, dl Alexandru George publica un
remarcabil eseu despre traduceri. D-sa ia in raspar ideea ca
traducerile nu fac o literatura, argumentind cuceritor, in stilul care
face din dl Alexandru George unul dintre cele mai agere condeie pe
care le are azi literatura romana. Acest liberal care crede in libera
concurenta fara a se speria de consecintele ei imediate isi incepe
eseul zicind: Chestiunea traducerilor este intovarasita si acum de
semnale de alarma..." pentru a incheia, cu linistea unui geometru
ajuns la sfirsitul demonstratiei sale: Traducerile nu fac, desigur, o
literatura, dar sunt mai mult decit atita." E in acest eseu o unica
tentativa de domolire a uriasului val de plingeri impotriva asa-
numitei invazii de traduceri din ultimii ani, venit din partea
scriitorilor romani care considera ca sint victimele unei concurente
neloiale. Un Cronicar al ATENEULUI este dl. Constantin Calin,
care semneaza cronica marunta in lunarul bacauan. Cu un limbaj
aproape protocolar, de-a dreptul fermecator in calmele sale
observatii si exact, fara intentii de caricaturizare, in indreptarile pe
care le face, dl Constantin Calin produce in cronica sa nu numai un
exercitiu de scrima, ci si un cuceritor spectacol de eruditie in care
informatia rara apare de unde nu te astepti, prinsa in citeva rinduri.
Necrutator, dar cu aceeasi seninatate in expresie, e dl Constantin
Calin fata de erorile de exprimare de tot felul, incepind de la
folosirea improprie a cuvintelor si terminind cu crima dezacordului.
Ca si Cronicarul, probabil ca dl. Constantin Calin va provoca reactii
violent contrarii - nadajduim ca aceste reactii nu vor duce la
disparitia rubricii sale. Suplimentul de cultura al ziarului AZI apare
si dupa disparitia (vremelnica?) a acestui cotidian. Dar in varianta sa
de publicatie de sine statatoare, FETELE CULTURII ar trebui sa
aiba un plus de pregnanta si de indrazneala, pentru a se impune ca
atare. t Daca e sa dam crezare stirilor din cotidiane, dl Fanus Neagu
a renuntat la turnul de fildes pentru a candida la un loc in senat, in
urbea sa natala, Braila. Autorul Cantonului parasit a abandonat
apolitismul, pentru a se inscrie pe listele PDSR? Sau pur si simplu,
actualul director al Teatrului National din Capitala a fost somat sa-si
aduca obolul politic partidului de guvernamint, in semn de
recunostinta fata de functia pe care o ocupa? Din scaunul
singuratatii sale, dl Fanus Neagu nici n-a infirmat aceasta stire, dar
nici nu s-a laudat cu adevarul ei. Daca adevarul e undeva pe la
mijloc, asta inseamna ca ori prozatorului i s-a propus, dar a refuzat
aceasta candidatura, ori a acceptat-o, dar nu simte nevoia sa se afle.
Cronicar

LA MICROSCOP de Cristian Teodorescu - Exclusii

Aceste alegeri vor fi ultimele pentru majoritatea SRL-urilor
care au inceput ca partide si din care azi nu mai sint decit sediile si
subventiile. Nahorniacii si Popilenii se vor intoarce intr-un
binemeritat anonimat. Odata cu ei vor disparea de pe mult prea
ingaduitoarea scena politica autohtona si persoane care nu-si mai
gasesc loc pe listele partidelor puternice. Insa oameni care n-au
stralucit prin nimic sau care si-au facut nume rau, ca distinsul
distribuitor de diplome de revolutionar, dl Bebe Ivanovici, nu
accepta ca si-ar putea pierde locurile in Parlament. Cite combinatii,
cite amenintari din partea acestor elevi ai Parlamentului amenintati
cu repetentia. O nefericita psihologie ca politica se face in turma ii
face pe exclusii de pe liste sa-si puna intrebarea de ce ei si nu altii.
Politica nu e neaparat o indeletnicire pentru premianti, dar in nici un
caz ea nu e facuta pentru mediocritati. Liderul politic care se
inconjoara cu persoane oarecare isi condamna partidul la criza, mai
devreme sau mai tirziu, chiar daca asta il ajuta sa-si conduca
partidul cu usurinta. Un partid din care lipsesc mintile stralucitoare,
dispuse oricind sa guverneze in cunostinta de cauza, are toate
sansele sa devina nepopular dupa citeva luni de guvernare. Daca la
aceste alegeri s-ar merge pe votul uninominal, am impresia ca foarte
putine partide ar izbuti sa-si trimita alesii in parlament. Votul pe
liste, care, dupa parerea mea, favorizeaza mediocritatea disciplinata,
ne va rezerva surprize neplacute atunci cind viitorul guvern va intra
in piine. Iarna care ne asteapta s-ar putea sa mature primul
guvern rezultat dupa alegeri si s-ar mai putea ca efectele ei sa duca
la alegeri anticipate. Asta va depinde de proportia in care partidul de
guvernamint de azi va fi reprezentat in viitorul Parlament. Fiindca
PDSR-ul, care a avut patru ani la dispozitie pentru a conduce tara, s-
a asigurat aducind in rindurile sale o sumedenie de persoane cu
functii de conducere, de la directori de scoli pina la manageri de
combinate. Or, ar trebui sa fim naivi ca sa ne inchipuim ca binele
tarii va fi gindul care ii va face sa actioneze pe reprezentantii din
teritoriu ai PDSR, daca vor avea deasupra un guvern in care partidul
lor nu va fi reprezentat confortabil. Si asta nu neaparat din fidelitate,
ci pur si simplu din pricina ca sistemul actual nu e unul al
performantei, ci al stagnarii. In 90, FSN-ul s-a izbit de o eficienta
conjuratie a directorilor si a structurilor de atunci, care l-a aruncat
din functia de premier pe dl Petre Roman. E indoielnic ca dupa o
perioada de peste cinci ani de consolidare, structurile ocrotite de
PDSR se vor lasa modificate prin simple ordine guvernamentale.
Asa ca e de presupus ca 1997 va fi un an de miscari greviste si de
spectaculoase rupturi politice. intr-un fel, toti refuzatii de azi de pe
listele partidelor ar trebui sa fie incintati ca nu vor lua parte la o
batalie pentru care oricum nu sint pregatiti. S-ar putea de
asemenea ca in 97 Romania sa se trezeasca printre tarile care nu
vor intra in NATO, ceea ce va avea efecte catastrofale asupra
investitiilor straine de care avem nevoie. Si s-ar mai putea ca din
acest motiv sa ne trezim in conjuncturi politice care sa presupuna
noi strategii pe termen lung. Or, nu cu oameni ca dl Ivanovici se
poate stabili o strategie pe termen lung care sa angajeze fericit
Romania.
Cristian Teodorescu

Romania literara

Editata de
Fundatia "Romania literara" director general Nicolae Manolescu;
cu sprijinul Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa


Redactia:
Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct,
Alex. Stefanescu - redactor sef, Mihai Pascu - secretar general de
redactie, Ioana Parvulescu, Andreea Deciu (critica si istorie literara),
Constanta Buzea (poezie, proza), Cristian Teodorescu, Mihai
Minculescu (publicistica), Eugenia Voda (film, muzica), Marina
Constantinescu (teatru, plastica), Adriana Bittel (externe), Anca
Firescu (secretar de redactie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu,
Simona Galatchi, George Sipos (corectura), Victor Ciupuliga
(fotoreporter).

Administratia:
Fundatia "Romania literara", Calea Victoriei 133, sector 1, cod
71102, Bucuresti, Of. postal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont in lei:
B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont in valuta:B.R.D., filiala
Pipera, 1520796100089. Mihai Pascu (director executiv), Elena
Raicu (contabil sef), Corneliu Ionescu (sef serviciu difuzare, tel.
650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenta si difuzare in
strainatate), Elena Hurducas (secretariat).Corespondenti: Gabriela
Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor
Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga).Tehnoredactare
computerizata: Fundatia "Romania literara" - Anca Firescu, Mihaela
Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu.

E-MAIL: rom...@romlit.sfos.ro si rom...@buc.soros.ro

INTERNET: HTTP://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT
HTTP://ADECIU.MES.UMN.EDU


Textele cuprinse in aceasta selectie sint difuzate gratuit pentru uz
personal. Reproducerea unor pasaje sau citate poate fi facuta cu
indicarea autorului si a sursei. Reproducera integrala este posibila
cu acordul autorului care poate fi obtinut prin intermediul nostru.
Pentru orice solicitare de acest tip va rugam sa va adresati la
rom...@buc.soros.ro

Miha Ahronovitz

unread,
Oct 6, 1996, 3:00:00 AM10/6/96
to

E greu sa nu fiu de acord cu Alexandru Niculescu, autorul articolului depre
Cultura Romaneasca din exil.

Sunt mentionati ca autori Virgil Ierunca,lui Basil Munteanu, D.

Gazdaru, N. I. Herescu, Scarlat Lambrino, Nicoara Beldiceanu, V.

Buescu, Mircea Popescu, Petre Iroaie, Th. Onciulescu, I. Popinceanu.

Apoi vin monumentele care au scris in limbi straine: lui Eliade, Cioran,

Ionesco, Vintila Horia, Horia stamatu, Ion Caraion, Stefan Baciu, Constantin-
Virgil Gheorghiu, Stefan Lupascu, I. Culianu, George Cioranescu,
George Racoveanu, Mircea Popescu,


Dar nici o mentiune de scriitorii si literatura de limba romana din Israel:
Alexandru Mirodan, Shechter, si toti poetii de limba romana...

Miha


0 new messages