Google Groups no longer supports new Usenet posts or subscriptions. Historical content remains viewable.

Dismiss

[scrierile] Medalion Zorica Latcu

2 views

Skip to first unread message

Teofil

unread,

Aug 1, 2006, 9:39:00 AM8/1/06

IC | XC
---+---
NI | KA

http://biserica.org/Publicatii/1996/NoIV/11_index.html

Medalion Zorica Latcu
Pr. Teofil Paraian

Hristos a înviat! Stimati ascultatori, pentru întâlnirea din
aceasta seara a fost anuntata o seara de poezie: medalion Zorica
Latcu - maica Teodosia. Nu stiu ce veti fi gândind când ati auzit
acest subiect pentru seara aceasta. Cred ca sunt putini aceia care
stiu ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Latcu, cred ca
putini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica
Latcu. Vom putea acum sa cunoastem unele din aceste poezii care sunt
podoabe de gând, sunt creatii care desfata sufletul, si vom putea
sa cunoastem acum împreuna, si cei care n-au cunoscut pâna acum,
câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Latcu, în calugarie
maica Teodosia.

Zorica Latcu a fost o poeta din Brasov, putin cunoscuta chiar si
în Brasov, desi a publicat trei carti de poezie si anume, în
1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic si în forma
antica. Cartea se numeste Insula Alba si a fost publicata la
Editura Dacia Traiana din Sibiu. În anul 1948 Zorica Latcu a
publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din
Cluj, o carte de poezii religioase, intitulata Osana Luminii, iar în
1949 i-a aparut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din
Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumatate de veac, si
pentru ca poeziile nu au avut circulatie dupa 1948-49 din pricina
ca erau poezii religioase sau poezii scrise de o poeta care a ajuns
calugarita, din aceasta pricina nu au putut fi cunoscute,
cartile au fost interzise, poeziile au fost asezate la fondul de
documentare si au putut fi citite numai cu aprobare speciala pentru
lucrari pe care le-au facut profesorii de teologie sau studentii.
Asa încât nu-i de mirare ca poezia aceasta minunata scrisa de
Zorica Latcu n-a fost de circulatie, n-a fost cunoscuta, si
deocamdata nu este cunoscuta pentru ca nu s-a ajuns înca sa fie
republicata.

Zorica Latcu s-a nascut în anul 1917, si-a trait tineretea pâna
la terminarea liceului în Brasov, apoi a facut facultatea la Cluj
studiind filologie clasica, limba greaca si limba latina si, pe
lânga aceasta, a studiat tot la Cluj si tot în acelasi timp, limba
si literatura franceza. A lucrat apoi în cadrul Universitatii.
Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, asa
încât Zorica Latcu a lucrat în Sibiu si apoi s-a întors din nou
la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologica, a contribuit
la dictionarul limbii române scos de Sextil Puscariu si în 1948
s-a retras din viata civila în Manastirea Maicii Domnului din
localitatea Tudor Vladimirescu din partile Tecucilor, la Manastirea
Vladimiresti, unde si-a petrecut câtiva ani din viata pâna la
desfiintarea manastirii în anul 1956. A facut si câtiva ani de
închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin partile Brailei cu o
maica din manastirea în care a fost încadrata si care a ajutat-o
si în timpul cât a fost în manastire, pentru ca Zorica Latcu a
avut o infirmitate congenitala, avea o continua miscare, nu putea
sa-si coordoneze miscarile, si în acelasi timp vorbea si foarte
greu, era greu de înteles felul cum se exprima ea. Când am
întâlnit-o eu pentru prima data în anul 1954 la manastirea
Vladimiresti, parca îmi era frica sa o întreb ceva pentru ca
aveam impresia ca face niste eforturi peste fire ca sa raspunda.
Din anul 1970-71 a locuit în Brasov pâna în 1990. În 1990, în
februarie, a fost una dintre primele vietuitoare din manastirea
Vladimiresti, care s-a întors la manastirea care se reînfiinta,
care-si relua rostul de manastire, si în acelasi an, în 8
august, a trecut la cele vesnice.

A avut legatura cu manastirea de la Sâmbata în întelesul ca
l-a cunoscut pe parintele Arsenie Boca cu care s-a înteles foarte
bine, l-a avut îndrumator pe parintele Arsenie, l-a apreciat mult,
si dupa aceea a tinut legatura cu manastirea noastra, mai ales
dupa întoarcerea la Brasov. Venea în fiecare an, mai ales toamna,
si statea câtava vreme la noi. Maica Teodosia, pentru ca numele de
Teodosia l-a primit în calugarie, cu cunostintele pe care le-a
avut, a tradus din limba greaca scrieri dintre scrierile Sfântului
Grigorie de Nyssa si dintre scrierile lui Origen din limba latina,
si de aceea este cuprinsa în colectia de carti "Parinti si
scriitori bisericesti" care a fost initiata de Patriarhia Româna
si care publica si acum dintre scrierile Sfintilor Parinti,
dintre scrierile scriitorilor bisericesti. Maica Teodosia a avut
legatura cu manastirea noastra, o legatura deosebit de
întarita, l-a apreciat foarte mult pe parintele Serafim Popescu din
manastirea noastra, ne-am înteles tare bine. Era bucuroasa de
faptul ca îi apreciem poeziile care o sa va dati seama ca sunt
deosebit de frumoase, mai ales poezia religioasa.

Putem constata din creatia literara a Maicii Teodosia ca ea a fost
într-adevar un poet adevarat. Are foarte frumoase figuri de stil,
poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia si cele publicate
sub numele ei civil de Zorica Latcu - pentru ca toate cele trei
carti de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia
adica sub numele de Zorica Latcu - toate sunt podoabe de gând. A mai
scris poezie si dupa ce s-a retras în manastire, a tradus si mai
ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris si
alte poezii care n-au mai ajuns sa fie publicate sau au fost publicate
mai târziu doar în publicatii bisericesti, în "Telegraful Român"
de la Sibiu, în îndrumatoare bisericesti, în calendare
bisericesti de la Sibiu si chiar de aici de la Timisoara. Ar fi bine
daca s-ar gasi cineva sa urmareasca republicarea celor trei
carti care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte
si la fel si alte poezii care au ramas nepublicate pâna acum.

E greu sa alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu
cred ca totusi cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse în
volumul Osana Luminii, dar sunt si altele foarte bune si foarte
odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am
socotit mai reprezentative si, dintre acestea, cea dintâi este una
intitulata Fila din acatist. Ca s-o putem întelege cât mai bine
voi spune întâi ce înseamna un Acatist.

Cuvântul "acatist" este de origine greceasca si înseamna
"nesedere". Prin Acatist noi întelegem însa o rânduiala de
slujba a Bisericii noastre care se face nesezând, adica nu se poate
citi un Acatist sezând, nu se sede la un Acatist. Un Acatist se
citeste în picioare sau în genunchi si de aceea are titlul acesta
de "acatist" adica "nesedere". De fapt, un Acatist care se rosteste,
se citeste, în picioare sau în genunchi este o alcatuire de slujba
care cuprinde douazeci si cinci de bucati, douazeci si cinci de
piese si anume treisprezece Condace, care de obicei se termina cu
"Aliluia" si douasprezece Icoase care, dupa caz, se termina cu un
cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Si ca sa întelegem cât
mai bine Fila din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un
Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Sa nu uit însa sa va spun
ca cele douazeci si cinci de bucati din care se alcatuieste un
Acatist sunt dupa numarul celor douazeci si cinci de litere ale
alfabetului grecesc si, în limba greaca, fiecare din cele douazeci
si cinci de bucati din care e alcatuit acatistul începe cu litera
urmatoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera
"B", al treilea cu litera "G" si asa mai departe. Voi spune acum din
Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are urmatorul cuprins:

"Îngerul cel mai întâi statator din cer a fost trimis sa-i zica
Nascatoarei de Dumnezeu: Bucura-te! si împreuna cu glasul cel
netrupesc vazându-Te Doamne, întrupat, s-a spaimântat si i-a stat
înainte graindu-i unele ca acestea:

Bucura-te, prin care rasare bucuria;
Bucura-te, prin care piere blestemul;
Bucura-te, chemarea lui Adam celui cazut;
Bucura-te, izbavirea lacrimilor Evei;
Bucura-te, înaltime, întru care cu anevoie se suie gândurile
omenesti;
Bucura-te, adâncime, care nu te poti lesne vedea nici cu ochii
ingeresti;
Bucura-te, ca esti scaun Împaratului;
Bucura-te, ca porti pe Cela ce poarta toate.
Bucura-te, steaua care arati Soarele;
Bucura-te, pântecele dumnezeiestii întrupari;
Bucura-te, prin care se înnoieste faptura;
Bucura-te, prin care prunc Se face Facatorul;
Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!"

si asa sunt si celelalte.

Fila din acatist scrisa de maica Teodosia are urmatorul cuprins:

Bucura-te, leagan alb de iasomie,
Catre care-n roiuri fluturii coboara,
Bucura-te, raza stelei din vecie,
Sipot care curge lin cu apa vie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Dulcea mea Marie.

Bucura-te, floare fara de prihana,
Alba ca argintul noptilor de vara,
Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana,
Mirul care vindeci orice fel de rana,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Ploaia cea de mana.

Bucura-te, brazda plina de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoara,
Bucura-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de marire,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Blânda fericire.

Bucura-te, marul vietii care-nvie,
Pomul greu de roada-n plina primavara
Bucura-te iarasi, tarm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucura-te, Maica pururea Fecioara,
Sfânta mea Marie.

În cuprinsul acestei poezii se întrebuinteaza niste metafore cu
totul deosebite: "leagan alb de iasomie", "sipot care curge lin cu
apa vie", "ploaia cea de mana", "tarm de bucurie / dintru care
curge miere aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirata. Îmi
spunea maica Teodosia ca atunci când a scris poezia aceasta a venit
de la biserica într-o vineri seara acasa si s-a asezat sa scrie,
i-a venit asa sa scrie si a scris patrusprezece poezii,
patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul
Fila din acatist. Si asa, a trecut vremea, a uitat sa se culce, a
trecut o zi dupa vineri, iar duminica dimineata, fara sa stie
ca-i duminica, s-a dus la serviciu. Si când a vrut sa intre
portarul a întrebat-o: "Domnisoara, ce vreti sa faceti?" si ea a
raspuns "Am venit la serviciu" si portarul i-a spus: "Dar, astazi e
duminica". Si atunci si-a dat seama cum a trecut vremea, pe
nestiute, de vineri seara pâna duminica dimineata. Asa a aparut
poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica
Latcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat si
celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai stia de
ele.

Ceva asemanator, sau ceva care, desigur, iarasi este de inspiratie
sau cel putin da impresia unei inspiratii din felul cum este
alcatuita, este poezia Crucile:

Înspre tarâmul celalalt,
E locu-nchis cu gard înalt;
Dar am vazut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci...
Parea tot locul tintirim
Pazit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatra, albe, mari,
Cu cruci de brad si de stejar.
Si cruci de-argint si de otel
Cerneau lumina peste el,
Iar cruci de aur si de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au parut
Ca toate una s-au facut.
O Cruce mare stralucea,
Sub greul ei un Om zacea.
- Tu cum de poti sa le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?...

De observat expresia "am vazut printre uluci". Cele din lumea
cealalta nu ni se arata cu belsug ci ni se arata într-un fel cu
retinere, le putem cunoaste cu greu. Cunoastem o doar parte din
maretia lor.

O alta poezie publicata tot în Osana Luminii este intitulata
Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o alcatuire de la sfintele
slujbe prin care suntem îndemnati la rugaciune. De exemplu: "Cu pace
Domnului sa ne rugam", "Pentru pacea de sus si pentru mântuirea
sufletelor noastre Domnului sa ne rugam", "Pentru pacea a toata
lumea si pentru bunastarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului
sa ne rugam". Asa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o
Zorica Latcu si pe care a publicat-o mai întâi în revista
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsa în
volumul Osana Luminii, este îndemnatoare la rugaciune pentru viata
de familie. Fiecare strofa se termina cu "Domnului sa ne rugam". E
una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite
de catre cei care o cunosc. Ea are urmatorul cuprins:

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,
Alba, cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mladita dragostei sa creasca,
Plina de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarna
Rod de viata calda iarasi sa legam,
Pentru ca lumina peste noi sa cearna,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet sa-i simtim chemarea,
Când plecam genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,
Când cuprinsi de patimi, Numele-i strigam,
Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele
Sa ne faca traiul rodnic si umil,
Pentru ca, rasfrângeri din surâs de stele,
Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca
Si-n lumina mortii viata s-o cercam,
Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,
Domnului sa ne rugam.

Pentru ca-n multimea îndurarii Sale,
Însusi sa-si pogoare pasul catre noi,
Pentru ca sa-i ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirna si cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,
Din strânsoarea carnii sa ne dezlegam
Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,
Domnului sa ne rugam.

O alta poezie care la fel ne impresioneaza este poezia Spovedanie. Ce
este spovedania? Spovedania este o Sfânta Taina a Bisericii noastre
în care cei care se spovedesc, adica cei care-si marturisesc
pacatele, cei care-si recunosc pacatele, cei care-si marturisesc
pacatele ca pacate, primesc iertarea pacatelor pentru dorinta lor
de a fi iertati si de a avea o viata mai buna, pentru silinta lor
de a parasi pacatul, pentru ca Sfânta Taina a spovedaniei sau a
marturisirii se mai numeste si Sfânta Taina a pocaintei,
pocainta fiind parasirea pacatelor. Va rog sa retineti. De
câte ori auziti de pocainta sa va gânditi ca pocainta este
parasirea pacatelor. Cine nu paraseste pacatele, cine vrea sa
pacatuiasca si pe mai departe, acela nu se pocaieste, si cine nu
se pocaieste nu poate primi iertarea pacatelor. Pocainta se face
cu fata spre viitor nu cu fata spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem fata
spre trecut când ne pocaim. Daca pocainta ar fi o întoarcere cu
fata spre trecut - si trecutul este irecuperabil, adica noi nu putem
schimba trecutul nici în afara de noi nici în noi, numai Dumnezeu
mai poate schimba din cele ce le-am facut noi -, în cazul acesta,
daca pocainta ar fi cu fata spre trecut, ar fi o încremenire cu
fata spre trecut si n-ar avea nici un rost. Sunt putini aceia care
se gândesc ca pocainta este de fapt o lucrare cu fata spre viitor
în întelesul de a înlatura pacatul din clipa de fata înainte,
din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocainta presupune întotdeauna
si hotarârea de a nu mai face pacatele iar poezia aceasta
înfatiseaza iertarea pacatelor, înfatiseaza psihologia
omului care se spovedeste caci zice asa:

Doamne, dintr-a inimii prisaca
Dorurile-n roi spre Tine pleaca.
Lunga-i calea foarte, pân? la Tine..
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceata din ispite
Si sa bea din floare daca-ncearca,
Aripa de pulbere si-o-ncarca.
Din macesi, din crini, din matraguna,
Mirul florilor în stupi l-aduna.
Mustul dulce-luminos le-mbata.
Au uitat spre Tine drumul, Tata.
Ca margaritarele-n siraguri,
Lin s-aseaza faguri lânga faguri.
Doamne, într-a inimii prisaca,
Dorurile ceara or sa-ti faca
Si din ceara Ti-oi aprinde Tie
Mâne, la vecernie, faclie.

Cred ca ati observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine
pleaca", "dintr-a inimii prisaca". Adica inima este ca un fel de
prisaca unde sunt albinele si albinele în roiuri pleaca catre
Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lunga-i calea foarte, pân? la
Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Încep gândurile sa se
rataceasca, aduna din flori si din buruieni, vor sa adune
gândurile ceea ce le ofera si florile si buruienile, si binele si
raul si-si dau seama pâna în cele din urma ca n-au adunat
mierea ci le-a ramas doar sa mai adune ceara din care sa aduca
"faclie" lui Dumnezeu. Cu puterile câte ne mai ramân dupa ce
pacatuim încercam sa-i slujim lui Dumnezeu si de fapt asta-i ceea
ce mai putem sa facem.

Teofil

unread,

Aug 1, 2006, 9:40:50 AM8/1/06

IC | XC
---+---
NI | KA

http://biserica.org/Publicatii/1996/NoIV/11_index.html

Medalion Zorica Latcu
Pr. Teofil Paraian

(cont.)

Ceva ce se potriveste cu poezia pe care am recitat-o acum, adica
poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la
noi la manastire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la manastire
si am lucrat împreuna, bateam la masina dupa dictatul ei - cam
defectuos dar totusi s-a putut lucra - niste predici scrise de un
grec pe nume Serafim Papacosta. Erau niste predici despre pildele
Mântuitorului si erau niste predici si despre minunile
Mântuitorului pe care le-a tradus maica Teodosia împreuna cu
parintele Serafim si pe care le bateam împreuna la masina si mi
s-a defectat masina si a trebuit sa merg la Sibiu s-o repar ca sa
putem lucra mai departe. Si am zis: Maica, pâna vin sa faci o
poezie, pentru ca - zic - asa-i la manastire, trebuie sa facem
ceva. Când vin acasa sa gasesc o poezie. Si am gasit o poezie,
zic eu, extraordinara, extraordinar de frumoasa. Am intitulat-o
Rugaciune si sa vedeti numai cât e de frumoasa:

Doamne, înca sa nu-mi dai,
Frumusetile din rai,
Si înca nu îmi darui,
Ale slavei bucurii.
Nu ma-ndemn înca sa-ti cer,
Fericirile din cer,
Pâna când prin lume-ti duci
Tu, povara Sfintei Cruci,
Pâna când însângerat
Si lovit si înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum sa-Ti cer?
Da-mi Stapâne Crucea Ta
Si ma-nvata-a o purta,
Si în inima cu jale,
Da-mi durerea Maicii Tale,
Si în piept cu frângere,
Da-mi a Maicii plângere.
Da-mi Stapâne sa-Ti sarut,
Urma pasilor în lut,
Si mai da-mi cu sârg s-alerg,
Talpile sa Ti le sterg,
Cu iubirea mea duioasa,
Ca femeia pacatoasa.

Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Si într-adevar este ceva
cu totul deosebit. Pornirea noastra spre mai bine este de la a ne
recunoaste pacatele. Când ne recunoastem pacatele e nadejde sa
înaintam spre nepacatuire, iar ca exemplu despre aceasta este
femeia pacatoasa: "Da-mi Stapâne sa-ti sarut, / Urma pasilor
în lut / Si mai da-mi cu sârg s-alerg, / Talpile sa Ti le
sterg, / Cu iubirea mea duioasa, / Ca femeia pacatoasa."

Ce-i cu femeia pacatoasa? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în
capitolul al 7-lea, de la versetul 36 pâna la versetul 50 putem citi
despre o femeie pacatoasa care s-a prezentat în casa unui fariseu
pe nume Simon, a cazut la picioarele Mântuitorului, a plâns, I-a
udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a sters
cu parul capului ei si le-a sarutat. Vazând aceasta, ne spune
Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos
ca sa ospateze în casa lui a zis în gândul sau: "Daca Acesta ar
fi prooroc, ar sti ce femeie este aceasta care se atinge de El si
n-ar lasa-o sa se atinga caci este o pacatoasa". Si atunci,
Domnul Hristos, luând aminte la gândurile neexprimate ale fariseului
Simon a zis catre el asa: "Simone, am sa-ti spun ceva". Fariseul a
zis: "Învatatorule, spune-mi" si Domnul Hristos a zis: "Într-o
cetate era un camatar care avea doi datornici. Unul era dator cu
cinci sute de dinari si altul cu cincizeci si camatarul i-a iertat
pe amândoi. Care dintre acestia îl va iubi mai mult?" si Simon a
raspuns: "Socotesc ca cel la care i-a iertat mai mult". Si atunci
Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat în casa ta, apa sa
Ma spal pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe aceasta femeie? Ea de
când a intrat n-a contenit sa-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sarutare
nu Mi-ai dat, ea Mi-a sarutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu
l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iarta-se
pacatele ei cele multe pentru ca mult M-a iubit. Iar cui se iarta
mai putin iubeste mai putin. Si apoi a zis catre femeie: Credinta
ta te-a mântuit, mergi în pace!". Asa ceva citim în Sfânta
Evanghelie de la Luca, la aceasta se refera maica Teodosia când zice:
"Si mai da-mi cu sârg s-alerg, / Talpile sa Ti le sterg, / Cu
iubirea mea duioasa, / Ca femeia pacatoasa."

Sa stiti stimati ascultatori ca sfânta noastra Biserica are
si ea alcatuiri care au în vedere aceasta întâmplare din casa lui
Simon fariseul, au în vedere pe aceasta femeie pacatoasa la
masurile careia noi înca n-am ajuns. Si, într-o alcatuire care
se cuprinde la slujbele din Postul Pastilor, se spune asa: "Lacrimi
da-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei pacatoase, si ma
învredniceste sa ud preacuratele Tale picioare care din calea
ratacirii pe mine m-au izbavit; si mir de buna mireasma sa aduc
Tie, viata curata prin pocainta mie agonisita, ca sa aud si
eu glasul Tau cel dorit: Credinta ta te-a mântuit, mergi în pace".
E o legatura între aceste doua alcatuiri, una în poezie si una
în proza, care într-adevar sunt podoabe de gând.

O alta poezie, pentru ca a fost vorba de ospetie în casa lui Simon
fariseul, am pus-o în legatura cu aceasta de mai înainte, o poezie
numita Un oaspe si care de fapt a fost publicata în 1944 în Insula
Alba ca poezie religioasa, desi majoritatea covârsitoare a
poeziilor din Insula Alba sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
L-am ospatat cu pâine, cu vin si cu masline.
I-am asternut în graba un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pâna-n sat.
Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.
Ulei de levantica pe plete i-am turnat,
Cu vin batrân si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;
Oare vre-un zeu sa sada pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus
Din pomi cu floarea alba, când îi adie vântul.

Spunea despre iubirea cea fara de pacat,
De-o patima, curata ca flacara de soare,
Despre o jertfa sfânta pe-altarul nepatat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Si mi-a patruns în suflet si chipul lui cel drag,
Si vraja nesfârsita din vorba lui domoala;
În linistea de seara torceam fuioru-n prag.
Si lacrimi mari cazura din ochii mei în poala.

Strainul, care-aseara a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.
Am stat o noapte-ntreaga alaturi amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea daruita.

Cu dragoste de frate mi-a multumit, în zori,
Când a plecat - strainul - pe drumul ud de roua.
Si mi-au ramas în urma, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii si blânde: "Pace voua".

L-am urmarit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina alba cum îi juca în plete
Si asternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lasând mireasma calda de frunze sa ma-mbete.

Am facut o legatura între poezia aceasta si poezia urmatoare care
se numeste Cer nou. E o poezie scrisa mai târziu de maica Teodosia
si care Îl arata pe Domnul Hristos ca oaspe în sufletul
credinciosilor, sufletul credinciosilor putând sa devina cer nou.
Exista un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de
demult, dar exista si un cer nou, cerul din sufletul nostru, în
masura în care noi putem sa devenim locasuri ale lui Dumnezeu. Cred
ca si aici este cazul sa spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru
ca sunt multi dintre oameni zic ca cerul e bolta care se vede în
zilele senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastra. Sigur
ca oamenii au trecut de multe ori de albastrul acela care se vede si
au spus ca, de fapt, nu este o granita între pamânt si cealalta
parte a lumii acesteia, nu exista o bolta cereasca decât în
întelesul ca aceasta se vede asa. Cerul este locasul lui Dumnezeu,
dar noi stim ca Dumnezeu este pretutindeni, asa încât, într-un
alt înteles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul.
Noi spunem despre biserica de pilda, despre biserica înteleasa ca
locas de închinare, ca biserica este "cerul cel de pe pamânt",
pentru ca în biserica se fac lucruri ceresti, în biserica se
înfatiseaza împaratia lui Dumnezeu, în biserica noi îi
închipuim la Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserica spunem
cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în biserica primim
binecuvântarile lui Dumnezeu, în biserica auzim Evanghelia
Mântuitorului, cuvântul cel vesnic al lui Dumnezeu. Asa încât
este un cer mai presus de lume dar nu stim ce este - Sfântul Ioan
Gura de Aur chiar scrie: "Noi stim ca este cer dar nu stim ce este"
-, este un cer pe pamânt, sfânta biserica, si mai este un cer, în
fiinta omeneasca, sufletul omenesc, în care locuieste Dumnezeu. În
acest înteles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.

Si sa mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adica nu putem noi,
prin puterile noastre, nici sa stim ce-i cerul, nici sa ajungem în
cer. Putem sa ajungem în cer prin puterea lui Dumnezeu, si ajungem
daca ne facem datoria de a merge si în "cerul cel de pe pamânt",
în sfânta biserica. Apoi, este inaccesibil cumva si ca fenomen sa
zicem asa, adica orizontul îl vedem ca o bolta care se uneste cu
pamântul. Fiecare dintre cei care vad, uitându-se în zare parca
ar vedea ca undeva se uneste cerul cu pamântul. Si daca te duci
acolo unde vezi ca se uneste cerul cu pamântul, ca sa vezi cum e
cerul, vezi mai departe ca se uneste cerul cu pamântul în alta
parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul ca cineva care vrea
sa ajunga în cer nu poate ajunge dupa puterile lui. Am citit
cândva o carte scrisa de Lucian Blaga si am retinut din ea un lucru
foarte graitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el
ceva din copilaria lui si anume ca mergând odata si uitându-se
în sus i se parea ca cerul merge împreuna cu el. E o idee foarte
frumoasa. Pentru ca, de fapt, sa stiti ca partea noastra de cer
merge împreuna cu noi, niciodata nu ne despartim de cer daca
credem ca este cer. Si atunci i-a propus el unui prieten al sau,
unui copil, sa mearga în directia opusa, adica Lucian Blaga sa
mearga într-o directie si copilul celalalt sa mearga în
directia opusa - spunându-i ca "uite cum merge cerul cu noi" - si
se gândeau ei ca daca merg asa o sa rupa cerul si o sa vada
ce-i în cer. Bineînteles ca experienta n-a reusit pentru ca nu
putea sa reuseasca, nu era pusa pe temeiuri de reusita, dar ideea
ca atare e extraordinar de frumoasa, adica sa ai constiinta ca
cerul merge împreuna cu tine, unde esti tu este si cerul, cerul
tau, si ca tu însuti poti sa fii cer. Si acum sa vedem ce
scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:

Grait-am ieri cu Domnul prin lacrimi si i-am spus:
De noi, cum nu Ti-e sila, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ti întorci Tu fata cu sila de la noi,
Si cum mai vrei sa suferi, faptura de noroi?
Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat,
Cel care peste aripi de înger a calcat?
Cum poala preacurata, Stapâne, n-o feresti,
În tina omeneasca sa nu ti-o murdaresti?
Cum poti sa suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tamâia dulce a crinilor din Rai?
Cum suferi bezna noastra Tu, Soare stralucit,
Cum poti sa rabzi ocara, Tu, Doamne preaslavit?
Si cum fiind caldura iubirilor ceresti,
În inima mea rece Tu vrei sa locuiesti?
Tu, cel ce stai în cerul cu mari luminatori,
În iadul meu, Stapâne, cum vrei sa te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Iesi de la mine Doamne ca pacatos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba înca cu pasul Tau curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit,
Cu focul Tau pe mine cel rece m-ai aprins,
Si peste saracia mea goala ai întins,
Un colt al hainei Tale, si m-ai facut bogat,
Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat,
Mi-ai încaput în suflet, Tu, Cel neîncaput,
Si sufletul meu, iata, Tu cer nou l-ai facut,
În sufletul meu astazi, Tu însuti locuiesti,
Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.
Si pentru toate-acestea Iisuse prea iubit
În cerul nou din suflet, sa fii în veci slavit.

Sora buna cu poezia aceasta o socotesc poezia Pasare de nea:

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii în zbor
Razletita ca un dor,
Pasare de nea?
- Colo-n departari
Dincolo de zari
Este-un loc curat
Larg si desfatat
Unde ochi nu plânge
Unde n-a curs sânge
Unde glont n-ajunge
Unde nu strabate
Geamatul de frate
Plânsul de vadana
Of-ul de orfana
Unde prin fânaturi
Nu-s curse si laturi
Unde-i numai floare
Umbra si racoare
Ca e loc curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie,
Si de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci în veci petrece,
Unde nici o raza
Nu mai însereaza.
- Pasare de nea
Fa pe voia mea
Dorurile mele
Zboara tu cu ele
Dincolo de stele
În tarile-acele.
- Ba, ca dorul tau
Mare e si greu
Aripile mele
Mari sunt mititele
Calea-i lunga foarte
Si nu pot sa poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Si acolo nu-i
Dorul nimanui.

Am zis ca exista si un cer pe pamânt: biserica si sufletul
credinciosului. Este si o poezie scrisa de maica Teodosia numita
Focul în care se arata transformarea care se face prin puterea lui
Dumnezeu în sufletul pe care vrea Dumnezeu sa si-L faca locas.
Poezia se numeste Focul:

Casuta mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Si tinda, si odai, si coperis.
Voiam sa plec din casa pe furis,
C-o legatura-n mâna. N-am putut.
În val de flacari albe m-am zbatut;
Vecinii toti dormeau; si de-n zadar
Plângeam, închisa-n grinzile de jar.
Si, ca sa pot scapa din casa mea,
Am lepadat si haina, caci ardea
Si-am aruncat si legatura-n foc.
Ma-nabuseam si nu vedeam deloc;
Cuprinsa de uimirea mortii, stam
În oarba nemiscare. Asteptam
Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum
Si vântul sa ma vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prabusiri,
Si casa mea pieri; subtiri, subtiri,
Se ridicara palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerseam lumini si-n pragul noptii reci
S-au fost deschis zari albe de poteci.
Curata ca o candela-n altar,
Cu trupul plin de rani si greu de har,
M-am pomenit urcând pe scari ceresti,
Spre miezul dragostei dumnezeiesti.
Stiam acum ca focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

O alta poezie este intitulata Apocalipsa:

Acolo, sus, în munti pustii de iasca,
Prapastie de flacara se casca
Si focul linge-ntinderea cereasca.

Un semn s-a aratat în cer, departe.
Citeam din flacari vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jeragaiul.
Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.

Ca limbile de flacara mi-arata,
Pe nori de armonie necreata,
Dumnezeirea, înca ne-ntrupata.

În piatra care n-a fost lustruita
Si-n Poezia înca negândita,
Treimea sta si azi înlantuita.

Am tâlcuit, din flacari, Întruparea;
Crescuta-n Duh, din har ceresc, Cântarea,
Cum creste-n zari, netarmurita, marea.

Curgea, curgea, din vesnice izvoare,
Sa lege rod în mintile fecioare,
Cum pica roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupeaza cântecu-n cuvinte,
Cum Tatal hotarât-a mai ?nainte.

S-a aratat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slavi, cu Crucea în spinare.

M-a surprins de la prima lectura poezia Iad care înfatiseaza
iadul într-un fel în care nu suntem obisnuiti cu el:

Trecând prin sapte nopti fara de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoala -
O vesnicie neteda si goala...

Stau trupuri lânga trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspra biciuiala -
O muceda, cumplita lâncezeala,

Ca nu se misca-n veci nimic din loc,
Nici flacara de dor, nici gând de foc.

Ca-n aerul patruns de far? de lege
Nu poate val de cântec sa se-nchege

Si-n cuget pângarit si necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatra-ncremenita-n nemiscare
Puteri sa dea viata noua n-are.

În noaptea fara margini totu-i sters,
Coloare, forma, armonie, vers.

Din goluri, care fara fund se casca,
Nu poate frumusetea sa se nasca;

În duhurile oarbe de pacat
Nu straluceste chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripa,
Vedeam durerea care nu mai tipa.

Pe-ntinsul înfiorator de mut
Se tes zabranice de chin tacut.

Stau osânditii-n crunta neclintire,
Cu trupu-nvesnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe fata lor,
Cu rani, ce-i ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiaga-n jar, ca gheturile-n râuri,
Serpi otraviti de pofte si desfrâuri.

Petrec în sânul Marei Urâciuni
Multime nemiscata de nebuni.

Pe toti i-a sters din Cartile Vietii.
Pacatul împotriva Frumusetii.

Si acum câteva poezii în legatura cu câteva evenimente pe care le
sarbatorim. De pilda, în legatura cu Craciunul, poezia
Asteptare:

Mai vii si astazi? Mila iar te poarta
De sus, spre staulul din Vifleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astazi nu e moarta?

Spre duhuri vii, cu îngeri de lumina,
Spre inimi vii, cu stralucit alai,
Ci-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatra goala, numai tina.

În tainite de inimi nu e pace,
Si frig ca-n duhuri nici în pesteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Si scutece noi n-avem din ce-Ti face.

Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici în nisip din loc în loc,
Dar nu gasesti nici apa-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace, ca sa-ti fie

Tovarasi buni în drumuri tainuite
Si nici cioban cu gluga de blândeti.
În noaptea noastra fara dimineti
Nu sunt carari de raze prafuite.

Nu si-ar gasi în noi ca sa-i îndrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii venind din cerul lor,
Ar îngheta pe nevazute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Sa dea viata golului din noi?
Astept... În duh sunt gânduri cu noroi
Si moartea-si vântura în inimi pleava.

O alta poezie tot de Craciun este Colind:

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-asterne,
Nimeni sa nu-i vada
Urma prin zapada,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboara, coboara
Preasfânta Fecioara;
Dar pe unde merge
Urma I se sterge,
Taina din vecie
Nimeni sa n-o stie.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intra-n staul, iata
Maica Preacurata
În staul de vite,
Pe paie strujite,
Sa nu se cunoasca
Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-asterne,
Lumina cereasca
Din iesle sa creasca,
Razele-n zapada
Îngeri sa le vada,
Din înaltul Cer.
Lerui, Doamne, Ler!...

Teofil

unread,

Aug 1, 2006, 9:41:37 AM8/1/06

IC | XC
---+---
NI | KA

http://biserica.org/Publicatii/1996/NoIV/11_index.html

Medalion Zorica Latcu
Pr. Teofil Paraian

(cont.)

O poezie în legatura cu jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos
intitulata Ghetsimani:

Picioarele spalate de plânsul Magdalenii
Se frânsera. Sub raza divinei milostenii
Iisus cazu în ruga cu fata-nsângerata
Si greu, în pacea noptii, rosti cuvântul: "Tata,
Îti simt durerea sfânta si grija parinteasca,
Ma doare mila calda ce vrea sa ma-nveleasca,
Ma tulbura iubirea si jalea de Parinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul multimii va cere de la Tine
Sa osândesti pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când fiul Tau cadea-va sub bici fara putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de tara
Voi duce spre Golgota cereasca mea povara,
Parinte-al meu, în mila sa nu-ti uiti legamântul,
Ma lasa cu durerea sa mântuiesc pamântul.
Sa nu-ti aduni blestemul si fulgerele toate,
Ca sa opresti mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pre dânsii cu ploaie de pucioasa,
În marea Ta iubire ma uita si ma lasa,
Ma lasa, Doamne-al milei, sa nu-ti mai simt iubirea,
Sa stiu ca nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbraca azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfânta a învierii mele.
Ca sa nu stiu cât suferi în lumile-ti senine,
Parinte, fa sa treaca paharul de la mine".
Iisus ridica fruntea si-ncepe sa coboare.
O aripa de înger l-atinse cu racoare.

Si ceva tot în legatura cu jertfa, Golgota:

Te vindem iar cu sarutari viclene,
Prin nepasare oarba si prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocara,
Te palmuim cu ura ca de fiara.

Te adapam cu suc de-amaraciune,
Din pofte rele si din stricaciune.

Te tintuim pe cruci de nedreptate
Prin cuiele uciderii de frate,

Iar împletim blestemele de tata,
Sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerata,

Tu iarasi zici, în blânda rugaminte:
"Nu stiu ce fac. Îngaduie-i, Parinte".

În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este si una
intitulata Diata, adica Testament pe care eu as putea-o numi foarte
bine si O manastire într-un suflet. Sa vedeti numai ce frumoasa
este:

Smerenia mea as vrea sa fac o danie,
Sa dau întreaga mea agonisire,
Sa se zideasca noua manastire,
În sufletul umbrit de pocanie.

Ducând în mâini prinosul de iubire,
Sa bata gândurile-n ea metanie,
Si-nlacramata ca o spovedanie,
Sa cânte-n strana blânda stihuire.

Învaluite-n rase de tacere,
Simtirile monahi cuminti sa fie,
Nevoitori cu post si cu veghere,
Si nestiuti de nimeni în chilie.
Din flori de bucurie si durere
Sa lege Domnului cununa vie.

Am prezentat o poezie din cuprinsul cartii Insula Alba. Mai prezint
una, deosebit de frumoasa si care este cu continut laic pe care sa
stiti ca n-am ales-o eu, a ales-o altcineva si eu am luat aminte la
alegerea pe care a facut-o acela si am ales-o si eu. Poezia se
numeste Epitalam si "epitalam" înseamna Cântec de nunta:

Iata, fecioare din Chios, rasare Luceafarul serii.
Marea e lina, vazduhul e greu de miresmele verii.
Tortele ard luminos si rasuna de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îsi asteapta mireasa.