NEAGU DJUVARA: „S-a stricat ceva în creierul acestui popor”
dijma
...........................................
[...] Ion Antonescu?
Eu sunt împotriva lui, a politicilor sale şi a modului în care a
condus ţara. De altfel, nici când eram tânăr nu-l simpatizam.
Antonescu e un personaj foarte ciudat şi cred ca românii îl iubesc
tocmai pentru că nu are profilul tipic al românului.
Vă referiţi la faptul că Antonescu a fost consecvent chiar şi în
propriile greşeli?
Mă gândesc la dârzenia lui nemaipomenită. Ştiţi cum era chemat în
armată? "Câinele roşu". Chiar din punct de vedere fizionomic,
Antonescu e o ciudăţenie. Eu sunt convinsă că dacă i-am cerceta
genealogia, am afla lucruri interesante. El e de origine albaneză.
Bunicul său era frizer, asta se ştie. Dar aş vrea să cunosc cine era
tatăl acestui frizer. Eu am fost în Albania. Aromânii de acolo sunt
tipul mediteranean clasic. Albanezul însă e aproape german.
Ar schimba ceva din percepţia pozitivă a românilor faptul că Antonescu
nu are rădăcini româneşti?
Nu, vreau să spun altceva. Şi aici sunt neconsecvent cu mine însumi,
pentru că am făcut şi eu războiul în Răsărit, iar mintea mea era
lucrată de propagandă. Credeam şi eu că facem o cruciadă împotriva
bolşevismului şi nu am avut conştiinţa că, trecând Nistrul, comitem o
greşeală politică. Ar fi trebuit să facem ce-au făcut finlandezii,
care nu şi-au depăşit graniţele. Au refuzat, "sunt vecin cu rusul de
1000 de ani şi voi mai rămâne 1000 de ani vecin cu el". Românul a
făcut însă o prostie. Antonescu a greşit din punct de vedere militar,
iar din punct de vedere al simţului politic a fost lamentabil.
Penultima lui întâlnire cu Hitler s-a petrecut în februarie 1944, iar
l-a întoarcere i-a spus Victoriei Goga, prietena soţiei sale, "poţi să-
mi pupi mâna, Hitler ne-a promis restituirea Transilvaniei". Cum îşi
putea închipui acest om, de care depindea soarta a milioane de români,
că în martie 1944 Hitler mai avea vreun cuvânt de spus la masa verde?
O orbire politică criminală, aş spune. Antonescu credea că el e trimis
de Dumnezeu să guverneze România. A fost însă o calamitate.
Dacă tot am atins acest subiect, permiteţi-mi o întrebare sensibilă.
Credeţi că armata română a comis crime de război în teritoriile
ocupate după trecerea Nistrului?
Bineînţeles. Sunt fapte consemnate. Au fost într-adevăr câţiva evrei
care au tratat prost armata română în momentul în care s-a retras din
Basarabia. Un an mai târziu însă, la ofensiva din 1941, Antonescu
decide că în 48 de ore trebuie expulzaţi 175.000 de oameni. Bătrâni,
femei, copii au fost trimişi peste Nistru fără nicio pregătire.
Neamţul, cât a fost de crud, îi caza în barăci şi le servea supă
seara. Noi i-am trimis în deşert.
Pentru a-i salva, consideră foarte mulţi astăzi.
Lasă-mă-n pace. E ceva absolut impardonabil. În cele cinci luni în
care am luptat pentru cucerirea Odessei, regimentul meu a beneficiat
de serviciile a 3000 de oameni. Ştiţi câţi oameni valizi mai erau la
final? 92. Dacă ai dezvălui asta unui american, ar spune că nu se
poate. Uite că în armata română s-a putut! Se pare ca nemţii au vrut
doar încercuirea oraşului, dar ambiţia lui Antonescu a impus
cucerirea. Noi de fapt nici n-am ocupat oraşul decât în momentul în
care ruşii s-au decis să-l părăsească. Şi după ce am pierdut 17.000 de
soldaţi, doar pentru a intra în momentul în care sovieticii au plecat,
ce face Statul Major român? Se instalează în clădirea în care fusese
Statul Major sovietic, fără să cerceteze dacă nu cumva e minată. După
câteva zile, a explodat clădirea. Atunci, Antonescu, într-un acces de
furie, a decretat ca pentru fiecare ofiţer superior să se împuşte un
anumit număr de evrei. Aşa ceva nu se poate înscrie decât în categoria
crimelor împotriva umanităţii. Antonescu ne pare un erou pentru că îl
comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci.
E simbolul anticomunist cel mai la îndemână.
Aşa e. E curat, e cinstit, e dârz, deci ni se pare o figură exemplară.
Antonescu a făcut însă nişte greşeli enorme care ne-au costat foarte
scump. Noi ar fi trebuit să luptăm în iunie 1940, nu să cedăm la
ultimatumul sovietic. Am fi putut rezista câteva zile. Am fi pierdut
câteva zeci de mii de oameni. Dar câştigam imens din punct de vedere
politic. Poate am fi avut în timpul războiului chiar soarta Poloniei,
ocupaţi de "uriaşii" de la apus şi de la răsărit. Mâncam salam cu soia
câţiva ani mai devreme, dar ieşeam cu faţa curată. Pe când rezultatul
capitulării din iunie 1940 e catastrofal din punct de vedere moral.
Imaginea românului s-a stricat. Ruşii ne-au acuzat pentru îndrăzneala
de a pătrunde cu trupe în inima ţării lor. Germanii ne-au blamat
pentru că i-am trădat la 23 august 1944. Francezii şi englezii au
aruncat anatema colaborării cu naziştii. Eu văd lucrurile acestea şi
astăzi, când sunt întrebat frecvent de ce am făcut războiul alături de
Hitler.
Spuneţi, cu alte cuvinte, că există anumite lucruri care nu se fac
niciodată, indiferent de condiţii.
Absolut. Şi asta pentru a păstra în limite normale imaginea ta de
sine. Lucian Boia va lansa luna aceasta o carte în care vorbeşte
despre germanofilii din perioada Primului Război Mondial, carte în
care spune un lucru pe care evităm să-l vedem: imaginea noastră în
Occident este stricată. Noi suntem, iertaţi-mi expresia, cu fundul în
două luntre, în permanenţă.
..................................................