Raspuns domnului Ciuca
Rosca Ioan
Ati raspuns elocvent provocarii mele prin insasi structura
mesajului pe care ati avut amabilitatea sa mi-l adresati. Exercitiul
de fluiditate la care v-ati dedat tradeaza obisnuinta cu jocul de
descompunere si recompunere, de devirtualizare si osmoza, de
acceptare si revolta, de pace si neliniste, de speranta si dezamagire,
de iubire si insingurare, de credinta si indoiala, de emotie si
raceala, de orgoliu si umilinta ... la care va invitasem.
Aparent dezlinat (ce ne-am face fara "jazz" ...) ati respins
ccomplet banuiala ca v-ati solidificat intr-o postura doctoral-
moralizator-estetic-intelectualista, pornind de la care ... deduceti.
Nu ca ar fi fost ceva rau in asta -sper ca am reusit sa exprim
toleranta mea pentru echilibruri contradictorii- dar mi-ar fi fost mai
creu sa intru in consonanta cu dv.
Stiu acum ca - desi aveti gustul odihnei in forma stabila- nu va e
straina (si nici antipatica) pofta de a evada din ea. Nici mie ,
invers... Sint -cred- mai versatil , mai atras de treceri decit de stari ,
mai familiar in vibratie decit in sedimentare. Mi-am extras din asta
o anume voluptate (muzicala ? tragica ? furioasa ? orgolioasa ?)
Sau o narcoza necesara ca sa-mi amortesc perplexitatea greu de
indurat ...
Deseori imi apare raspunsul ca un cadavru al intrebarii, un
scrum in care "descifram" cu funebra dexteritate amintirea focului
care l-a produs. Si marginea (conturul) care separa-alatura un
ceva de un altceva imi creeaza cind bucurii, cind stupefactii,
cind furii, cind nelinisti.
Ambiguitatea necenzurata a mesajului meu a produs rezultate
previzibile. Nu e usor sa manevrezi vagul fara a-l evapora sau
compromite. Fara clarificari osificatoare , e posibil ca sa auzi
altceva decit ce spune celalalt. E chiar foarte probabil. Consonanta
(din nou , in sensul lui Odobleja- pe care nu numai il admir, ci si
iubesc ) presupune co-vibratie. Vrajit-perplex in fata acestui
miracol al rezonantei, nu pot pretinde sa se produca mereu...
"Protocoalele" de sincronizare la care recurge practica stiintifica au
limite si preturi prea des uitate. De care trebuie sa ne eliberam
uneori, pentru a indeparta filtrul "precizarilor", de care mesajul
natural nu poate trece. Cuvintele "digitalizeaza" si asa prea mult ...
Voi persevera deci in cvasi-spunere, pentru ca sansa -cit de mica -
de a sugera aroma unor trairi, imi pare mai atragatoare ca o -
"transmisie de informatie"...
In acelasi spirit, desi va semnalez ca nu toate metaforele la care
recurgeti imi sint accesibile (trimitind la texte pe care nu le-am
citit , sau recurgind la expresii in limbi pe care nu le cunosc) , nu
doresc sa considerati aceasta prevenire ca pe o invitatie la a va
schimba stilul. Ma descurc - in ansamblu- (nimic nu ma
impiedica sa insist) si sint alergic la ideea de "mesaj negociat" de
care ma izbesc prea des in cercetarile mele .
Va voi descrie in alta imprejurare atacul asupra creatiei vibrind
in discurs (considerata revoluta si de esenta ... nedemocratica). In
fond, inca un triumf al pulverizarii. Nu mai e la moda sa povestesti
sau sa asculti ... Celalalt nu intereseaza decit ca "suport de
informatie", nu mai e de vizitat, nu mai e de rezonat ... Profesorul ?
Un "facilitator"... Iar elevul "navigeaza" printre "surse" de caramizi
informationale cu care isi cladeste -neaparat singur- miezul, cu care
isi solidifica singuratatea...
Iritat de turnura "constructivista" a privirii spre inafara si
incapabil de a-mi gasi alinarea in teoria -aparent compensatorie- a
"social cognition"-ului (datorita unei prudente pe care mi-a
incrustat-o adinc suportarea comunismului), m-am regrupat in jurul
ideii de DOI. Doi - ca punte intre unu si unu, ca atom al intilnirii
si relatiei, ca ax al fuziunii- desprinderii, ca subiect al oglinzii si
suport al iubirii, ca matca a deosebirii si asemanarii. Doi - ca
poarta a lui UNU spre MULTI. Doi- ca unu la patrat.
In ce priveste doiul infiintator, recunosc ca incapatinarea cu
care a apelat Odobleja la dihotomie in cladirea Psihologiei
Consonantiste m-a intrigat la inceput. Mi s-a parut ca aplecarea sa
spre viziuni binare -mentinuta chiar cu pretul unor simplificari
discutabile- este in contradictie cu rafinamentul , plasticitatea ,
deschiderea si dinamismul pentru care face o atit de fascinanta
pledoarie. Intre vag, fluid, relativ, complex si tranzitoriu si
scindarea "alb-negru" pe care isi bazeaza definitiile -se casca o
incordare aparent nejustificata.
Azi vad dihotomia lui Odobleja, ca o limita a
"vibrationismului" sau : imi sugereaza pilpiirea existentiala si rolul
dual (ambiguu) al "suprafetei" de separatie care naste/topeste un
ceva din/in rest ... Fie ca e vorba de devirtualizarea unui obiect sau a
unei idei. Picatura care se evapora-condenseaza ... Marginea care
separa-contopeste ... A fi si a nu fi.
"Taietura" care exitentiaza este aparenta care ne permite sa
tratam fluidul lumii. Tocmai pentru ca e artificiala ea poate fi neta,
accentuind contururile pentru a le face perceptibile. Studiind
functionarea vederii, am fost surprins de fenomenul accentuarii
contururilor , prin care adincim (???) linia de separatie dintre
inauntrul si inafara unei zone luminoase prea slab diferentiate...
Dihotomia poate opera ca un cutit tocmai pentru ca lucreaza
intr-o substanta maleabila . Putem fi (si poate chiar trebuie sa fim)
fermi in clasificarile noastre , deoarece sint artificiale ! Sint carari
arbitrare facute intr-un spatiu fara contururi , a carui amorfitate
nezidita, ameninta perpetuu sa ne imbratiseze osmozant.
Sintem dusi din nou , mereu, spre intrebarea de UNU. Si nici
macar vechimea perplexitatii noastre in fata acestui mister nu ne
usureaza. Cum sa tratam entitatea : separata de exteriorul ei sau
difuzata in el ? Exista o margine neta intre inauntrul si inafara unui
"obiect" compact ? Daca da, ce e si cui apartine taietura ? Daca nu
, ce e acea densitate existentiala care sporeste spre centru si scade
spre exterior ? Si unde stabilim pragul relativ al suprafetei de
separatie? Intrebarile acestea se mentin pe toata scara fiintarii :
incepind de la particulele elementare (imaginate ca
nedecompozabile) si pina la amalgamurile complexe (percepute
fuzionant). Iar dimensiunea (transversala pentru entitate) a
timpului, nu face decit sa complice si mai mult sarcina de a
delimita pe UNU: caci curgerea reclama un exercitiu si mai
problematic de separare-alaturare.
Aceste ginduri sparte ar vrea sa va sugereze cit de adinc ar
trebui sa coboare discutia noastra pentru a ne putea intilni autentic
pe subiectul indoielii Bine/Rau . Ca de exemplu ar trebui
sa ne punem in garda despre modul (modurile) in care simtim
despre UNU, DOI ,SEPARARE, RELATIE, ACT etc.
Mi-ar place o astfel de incursiune in compania dv. Va solicit
insa o aminare, caci ma aflu intr-o foarte acuta criza de timp,
datorita unor indatoriri aproapiate de scadenta.
Cu simpatie
Ioan Rosca Montreal, 23 martie 1996