Indoieli (raspuns domnului Ciuca)
Rosca Ioan
Domnule Ciuca,
Dintru inceput as dori sa va rog a nu-mi citi interventia intr-un
registru artagos, sau chiar agresiv. Sint de acord cu multe din
lucrurile pe care le-ati spus, am simpatie pentru starea (de gratie ...)
din care ele emana. M-a vizitat. Sper sa ma mai viziteze. Sint
MOMENTE in care rezonez intens la vibratii de tipul celor pe care
dumneavoastra le-ati emis.
Momente doar, pentru ca in cautarea nesatioasa care ne macina pe
fiecare, eu ma las sfisiat de rasturnari contradictorii, care ma
scindeaza, ma multiplica, ma descompun ... ( Acelasi Stefan
Odobleja -pe care se pare ca il pretuim impreuna- sugereaza SI
mecanismul fluiditatii la care ma refer). Rezultatul e o acuta
plasticitate a incordarii mele intru sens. Asfel, ma pomenesc traind
stari si ginduri care nu se mai potrivesc cu emotia pe care o descrieti
cu atita eleganta. Si despre ele vreau sa va vorbesc.
Odinioara -am fost un adolescent virulent revoltat- v-as fi
contestat efuziunea in mod razboinic. M-as fi simtit atacat de
propunerea unui model ("frumos", "meritoriu"), in locul unei
incapatinate stari de respingere a oricarui model si a oricarei
sperante. Nu mai e nevoie sa va spun ce raporturi spirituale am avut
cu Camus, Celine, Cioran, Kafka ... Selectia dumneavoastra
"optimista" mi s-ar fi parut iluzorie si mistificatoare, o incercare de
auto- imbatare pentru a eluda poetic absurdul existentei.
Dincolo de fronda teribilista, rectionam pe atunci astfel si pentru
ca "pozitivii " intelepti (care printre altele, ar trebui sa cunoasca
indoiala ...) se dovedeau incapabili sa ASCULTE tipatul din refuzul
negativilor. In schimb "negativii" aratau neintelegere fata de pofta
de pace sau chiar de gratie. Clipa apolinica si cea dionisiaca pareau
a se contrazice frontal , a nu putea comunica prin nici o punte intra-
sau inter- umana.
Astazi, simt mai curind simpatie si tandrete fata de starile
contradictorii intre care ne arunca pofta de sens si fata de oamenii
care se stabilizeaaza in una sau alta. Ca si fi fata de cei care tremura
intre ele...
Eforturile unora de a impleti tesatura unui Frumos-Bine ,
dispersata in istorie (v-ati referit extrem de inspirat la acest "tarim
igienic spiritual" incropit colaborativ) imi par emotionante si
laudabile. Probabil ca reactia exagerata de respingere a "nihilistilor"
a venit din prezentarea ca dogma a ceea ce era in fond o terapeutica.
Realizez ca a "ataca" speranta in numele constientizarii relativitatii
si "datoriei fata de luciditate" e un cinism . De aceea nu imi mai
place duritatea lui Cioran (desi in lipsa prismei lui, imaginea lumii
mi-ar apare grosolan simplificata) si nu-i mai inteleg limbutia (!)
decit ca o forma de masochism si inconsecventa ( ar fi trebuit sa
taca daca si-ar fi inabusit cu adevarat nevoia de tandrete).
Asadar simpatizez "incordarea pozitiva" pentru care pledati.
Mi s-a parut oare, sau dumneavoastra respingeti incordarea
negativa pina la a nu o putetea asculta ? E o remarca a dv. despre
Cioran (care n-ar fi inteles poporul roman), care suna acru ...
Traiti uneori refuzul armoniei acestei lumi si rostului ei ? Revolta
fata de absurditatea conditiei umane ? Dezgustul fata de facerile
umanitatii si robustetea nedreptatii ? Urletul de nemultumire,
dorinta de a respinge incadrarea in joc ? Va simtiti tentat de
cronicizarea revoltei si echilibrarea in nesupunere ? Cum ii
percepeti pe cei care poposesc pe acest tarim "negativist" al
existentialului : bolnavi, ratati, periculosi ?
Va solicit un raspuns tocmai pentru ca va intuiesc deschiderea ,
ceea ce ma face sa sper la o sugestie interesanta pentru depasirea
paradoxului care pindeste iubirea : intoleranta fata de cei care nu
iubesc !
Voi concretiza interogatia pregatita in paragraful anterior rugindu-
va sa urmariti si sa comentati un exercitiu nihilist. Va voi propune
deci o contra-sinteza , opunind-o celei "solare" compusa prin
selectia "perlelor" moral-spirituale create de-a lungul istoriei ( desi
am fata de "lumea frumosului" si fata de cautatorii ei o instinctiva
simpatie.)
Iata povestea-exercitiu (simplist tratata -din economie de spatiu
si premeditat selectata prin filtru "intunecos") :
-Fiintele sint concepute astfel incit sa poata vietui doar in dauna
altor fiinte, pe care "sa le consume"; acest expansionism generic e
plata inevitabila a "emanciparii" din stadiul de obiect; la baza vietii
sta hrana, adica capacitatea de a incorpora ceea ce nu iti apartine, de
a intrerupe vieti pentru a continua pe a ta. Nu ne putem desprinde de
acest strat al fiintei noastre ,in ciuda nazuintelor estetice. Cuvintele
si ideile au o independenta limitata fata de corp.
Intre fiinte se da o continua lupta pentru supravietuire; orice
filmare completa a vietii animalelor contine scene de la care
"intoarcem capul " (dezgustati, infricosati, ipocriti, revoltati, milosi
?); traim ucigind - un macel colectiv perpetuu e filmul fiintarii si
des-fiintarii.
- Atunci cind mai multe animale se asociaza , randamentul lor (in
aparare sau atac ) creste si o data cu el sansa supravietuirii; iata un
argument putin patetic pentru selectia speciilor colaborative
Omul a dus departe utilizarea colaborarii pentru supravietuire.
Colaborind in forme din ce in ce mai rafinate (in spatiu, in timp etc),
s-a impus "insinguratilor" si celorlalte grupari. "Grupul" permite
membrilor victoria asupra ne-mebrilor lui. Un succes al
conglomerarii.
Astfel "celalalt" apare si in alt rol decit de "prada", "rapitor",
"concurent" sau "strain". Sentimentele de "camaraderie", ("fratie",
"iubire" ) isi au originea in aceasta segregare avantajoasa,in aceasta
rafinare (socializare) a macelului colectiv. Cu timpul , transmise si
devenite reflexe, ele se reclama "natura". Se poate chiar vorbi de
"meniri" si imagina "porunci". Si "grupul" capata o realitate tot mai
densa, de fiinta multipolara. Fie ca e vorba de familie, de asociatie,
de tara, de umanitate. Dar despre raporturile intre aceste nivele ale
omenescului voi reveni in alt loc.
- Exista insa si competitie inauntrul unui grup, pentru ca adevaratul
mobil (individual) al colaborarii (cresterea randamentului in macelul
colectiv) transcede structurii colective - solutie circumstantiala
aflata pe un strat mai putin profund al fiintarii.
Practic aceasta se manifesta prin "incalcarea codului" unei
colectivitati de catre un membru, in interes individual. Daca
colectivitatea nu observa (hotul neprins ...) sau nu se apara
(societatile amortite) sau nu se mai poate apara (dictaturile) , cel
care abuzeaza cistiga din plin , caci profita si de avantajul asocierii
(in raport cu "ceilalti" din afara grupului) si de acela al
individualismului (fata de "colegii" inselati).
Astfel de situatii au compus "istoria" in mai mare masura decit
momentele de altruism... Ar putea fi si ele selectate intr-o "colectie a
egoismului", oglinda rasturnata a "depunerilor de bine". Ar fi aceasta
"epopee" mai putin reprezentativa ? Caci nici intr-un caz nu ar fi
mai subtire cantitativ ...
- Ramine, la mijloc (intre altruism-generozitate-iubire si egoism-
solidaritate-abuz) -corectitudinea simpla. E o solutie de echilibru,
dar a pus intodeauna o problema delicata : cum sa-i convingi pe cei
multi sa respecte un cod ? ... cind ei observa cit ar avea de cistigat
daca il incalca (neobservati sau nepedepsiti) si cu cit succes anumiti
"colegi" o fac deja ... (Vezi exemplul dezgregarii declansate de
mafia comunista in Romania).
O solutie e sa prevezi mecansime de control, stimulare, pedeapsa.
Stim bine cit e de limitata (postura de "controlor" creeaza conditii si
mai propice pentru abuz, mecansimele sofisticate cer cheltuieli
disproportionate etc)
-O alta solutie e "formarea omului nou" ... A convinge oamenii sa
respecte codul grupului, controlati DINAUNTRU. E poate rolul
social al religiei (esenta moralei religioase). Intentia ne e rea.
Discutabil e efectul. Si mitificarea (desi probabil e inevitabila).
Oare nu cumva folosind aceasta "disciplina interioara" se poate
manifestata si mai nestingherit interesul celor ce abuzeaza ? In
sensul ca, amortiti de datoria interiorizata de a respecta codul ,
"stupid people" nu mai concureaza pe cei care stiu sa-l incalce ?
Pina la generalizarea grupului in care toti "simt datoria solidaritatii
si corectitudinii" luam act -de citeva mii de ani- de functionarea
"ciudata" a grupului "asimetric" , in care unii ... sint mai putini
solidari decit altii. Si in general sint cei care cistiga ... si sint
propagati prin selectie ...!
Sint acestea imperfectiuni de parcurs ? ... care trebuie depasite cu
incredere pentru a permite convertirea progresiva la solidaritate? ...si
care nu vor mai conta in clipa cind scara "justitiei" va atinge zidul
ferm pe care il cauta bijbiind ... ?
Sau manifestari ale unei perene precaritati ? ... tinind de insasi
esenta acaparatoare a metabolismului in care e ancorat "omenescul"
? ... si care condamna retroactiv toate treptele scarii "spre justitie" la
statutul de utopica nazuinta ?
Consecintele practice ale adoptarii uneia dintre aceste doua
ipoteze sint majore !
Morala - actionind ca mecanism de scoatere din cursa a
"fraierilor"- : iata o viziune care reteaza entuziasmul fata de
ipoteticele ei impliniri si frumoasele ei promisiuni. Privit prin
aceasta prisma, gestul celor ce propun fiinta morala poate pare o
gigantica (chiar daca nedorita) diversiune ! Morala "neimpartasita"
avantajeaza (in sensul strict al supravietuirii animalice) pe cei care o
incalca !
E aici un paradox la care ar merita sa mediteze sustinatorii
moralei, cautind poate un mecanism in care regimul tranzitoriu sa
nu produca efecte contrare celui scontat in final ! Un mecanism
"operational" care sa apere pe cel moral de slabiciunile inerente
generozitatii unilaterale ar secunda fericit rasplata prin "bucuria de a
fi bun"...
O astfel de abordare hibrida cere insa o mai mare flexibilitate
decit au in general la dispozitie cei care CRED (de exemplu, de a
asculta ATENT glasul "scepticilor"). O atare deschidere (vizita,
experiment, rezonanta) poate fi corosiva (chinuitoare, periculoasa)
pentru "optimisti" - pentru ca le cere trecerea prin anti-starea celei in
si-au gasit echilibrul. Nu pot fi deci condamnati ca se feresc. Mai
ales ca, cinicii nu sint foarte atragatori ca parteneri... Dar pot fi
atentionati optimistii ca, in lipsa acestui dialog, pierd o fata a lumii ...
In rezumat, se poate povesti istoria si ca o pendulare necontenita
intre competitie , asociere si inselare a asocierii. O poveste confuza
si pasionanta, care pare a da cistig de cauza SIRETENIEI TOT MAI
SOFISTICATE. Si in care, "morala grupului" (codul) permite o
anume stabilitate- crescind eficacitatea in raportul cu alte grupuri
competitoare. In acelasi timp, individul profita si "intern" : direct
proportional cu respectarea intelegerii si solicitudinea la care recurg
"tovarasii" si invers proportional cu repectul de care da el dovada ...
! Important la un cod- este ca sa-l respecte ceilalti!!!
Pentru a impiedica concurenta in nerespectarea codului, o utopie
credibila (crezuta) poate face mari servicii. E rolul intelectualilor
sinceri, ale caror efuziuni tandre pot fi exploatate ca narcotizante de
succes . Aceasta manevra , aceasta deturnare , aceasta confiscare a
dorului de frumos e o culme a artei "siretilor de profesie". !
Asa cum va prevenisem, cele de mai sus reprezinta un discurs
monocord artificial, obtinut prin decantarea unor aschii sceptice de
meditatie si observatie. Un discurs antipatic , de care fug chiar eu ,
(caci mi-e teama de surparea pe care mi-o poate produce) , de care
incerc sa ma apar. Literatura la care v-ati referit (ca pe un posibil
punct de sprijin in tatonarea catre lumina) nu mai reuseste insa (in
cazul meu) sa echilibreze perceperea realitatii - care o contrazice
elocvent si perseverent.
Ma intreb daca increderea intr-un ideal (mit, asteptare, speranta)
nu are o consecinta nociva (perversa):
Supapa de evaziune prin care respiram aerul unui "altfel"
jinduibil- nu ne ajuta cumva sa ne mintim frumos , inconstient dar
nu cu totul inocent ? Despicindu-ne intr-o dedublare jalnica, in care
"ceea ce ne putem imagina ca am fi" mascheaza "ceea ce sintem de
fapt " - nu dovedim ca inteligenta e o transfigurare a sireteniei ...?!
Butada cu "tocmai oamenii care se considera proveniti din maimuta ,
descind din maimuta" mi-e simpatica. Tentanta e si ideea ca sintem ceea
ce ne construim (desi marxismul a compromis-o usturator). Dar daca
totusi exista o limita a plasticitatii noastre si va trebui sa ne
resemnam a fi mai putin decit putem nazui ?
Ioan Rosca Montreal, 15 martie
PS : Dupa aceasta punere in garda privind unghiul de abordare, voi
reveni cu observatii privind sensul istoriei Romaniei . Interlocutorii
dv. o stiu deja : sint si mai putin dispus la "mea culpa nationala"
decit dumneavostra ! Sper ca vom putea discuta serios, depasind
barajul acuzatiilor grotesti de anti-semitism - cu care au mai incercat
sa ma eticheteze (sau intimideze !?)