După opt ani cu Mitropolitul Teofan*Opinii* - *Cornel Mihai Ungureanu
*

De Florii, ÎPS Teofan va fi întronizat ca Mitropolit al Moldovei şi
Bucovinei, iar la începutul verii, „poporul lui Dumnezeu" din Oltenia va
avea alt păstor.
Îmi amintesc ziua când a venit la Craiova, oraşul în care, oriunde te-ai
afla, dacă întorci capul, zăreşti turla unei biserici. Era tânăr, avea părul
negru şi barba asemenea. Tânăr este şi acum, dar pleacă albit.
Oltenii sunt oameni aprigi, acomodarea n-o fi fost uşoară,
responsabilităţile unui mitropolit nu sunt puţine, nici lesnicioase, iar
câţiva jurnalişti craioveni au jucat, cu exces de zel şi de măsură, rolul
ghimpelui. Prezenţa discretă a Înaltului în mass-media poate că nu e fără
legătură cu sfatul pe care îl dădea studenţilor de la Teologie, la o
întâlnire: „Dacă în timp ce citeşti Psalmi, în camera ta, îţi bate cineva la
uşă, să-ţi ascunzi cartea şi apoi să te duci să-i deschizi. Să nu laşi la
vedere intimitatea ta cu Dumnezeu".
După opt ani de misiune în Oltenia, părintele Teofan lasă în urmă un număr
însemnat de biserici noi sau renovate, fundaţii de asistenţă socială active
şi o Facultate de Teologie consolidată, o editură şi un post de radio ale
mitropoliei, precum şi numeroase proiecte începute care îl aşteaptă pe noul
Întâistătător. Ne-a cunoscut satele şi mănăstirile, a slujit în schituri şi
în catedrale, a hirotonit preoţi, a fost alături de oameni la nunţi,
botezuri, înmormântări, a găsit cuvânt de mângâiere pentru cei loviţi, a
ţinut echilibrul între modernizare şi tradiţie, a învăţat şi limbi străine,
dar nu a uitat să spună „vlădică". I-a ascultat pe puternici şi pe
nevolnici, i-a binecuvântat în Irak sau Afganistan pe soldaţii olteni. Or fi
fost şi neîmpliniri, şi neputinţe, şi momente de dojană pentru ostenitorii
din subordine, dar, printre obligaţiile funcţiei şi rânduielile vieţii de
călugăr, a găsit timp pentru a răspunde celor aflaţi în căutare (nu
întotdeauna te pricepi să alegi binele aşa, de la sine). „Ce faci atunci
când îţi moare o persoană apropiată?", întreba cineva. „Te gândeşti că e o
despărţire temporară. Un an, cinci sau patruzeci, ce înseamnă asta în lanţul
veşniciei? Altă şansă n-ai!". Altădată răspundea unui student: „Pe tinerii
care vor o familie îi îndemn să continue să se roage, dar la rugăciune să
adauge şi o viaţă de societate corectă. Viaţa creştinilor nu se desfăşoară
doar în Biserică, să nu îţi închipui că, stând acolo şi plângând toată ziua,
îţi vei găsi perechea. Şi se cuvine să te întrebi: «Eu mă rog pentru asta,
dar asta e bine pentru mine?». E bine ca rugăciunea cu un obiectiv atât de
concret în minte să se termine cu: «Doamne, facă-se voia Ta!»".
Fiecare credincios are, cred, amintiri despre ÎPS Teofan. Unii l-or fi urmat
pe străzile Craiovei, de Sfântul Dumitru, în pelerinajul cu sfintele moaşte,
alţii, la Tismana, vreun călugăr l-o fi zărit cosind într-o dimineaţă de
vară, pe dealurile Gorjului. Am şi eu câteva: răspunsurile pe care mi le-a
dat, vestea bună din Noaptea de Înviere, cu lumină pe chipuri şi şoapta unui
prunc, de Corina auzită: „E lume multă, iar eu sunt mic", clipele când
aşteptam pe holul Casei Studenţilor, rezemat de uşa ce dădea afară, ca
mitropolitul să iasă, după o conferinţă. Mascat de spatele unui bărbat înalt
şi de cel al unei femei solide, priveam resemnat cum îi binecuvântează pe
ceilalţi. A dat să iasă, m-a zărit înghesuit în geam şi a întins mâna, prin
spaţiul dintre bărbatul cel înalt şi uşă, atingându-mi creştetul. În timp ce
păşeam afară, am auzit femeia murmurând: „Ce bucurie mare, Doamne!".

http://www.gds.ro/Opinii/2008-03-14/Dupa+opt+ani+cu+Mitropolitul+Teofan