Am primit de la iubitorii de Hristos aceste fotografii de la slujba
ecumenica de Boboteaza. Episcopul ortodox Sofronie Drincec si cel
greco-catolic Virgil Bercea, ambii din Oradea, au "sfintit" apele Crisului
Repede.
Un fapt similar s-a petrecut şi în altă parte, în Moldova, acum doi ani,
într-un context mai special. Un preot ortodox, văzînd că urmează să
"sfinţească" Aghiasma Mare împreună cu un invitat romano-catolic, s-a
dezbrăcat de veşminte şi a început să facă fotografii, ca "din partea
casei". După aşa-zisa slujbă, a luat o sticlă de plastic şi a umplut-o cu
ipotetica "aghiasmă", în care îşi băgase mîinile şi romano-catolicul, a
dus-o acasă şi a pus-o sus la grindă. Iar după o săptămînă, s-a dus la
protopopiat, unde era o şedinţă cu toţi preoţii, şi le-a pus sticla pe masă,
cu apa care se schimbase la culoare şi începuse să miroasă: "Poftiţi,
părinţilor, rodul rugăciunilor voastre!"
Mai multă lume din zona Neamţului s-a cam smintit de cîţiva ani de zile,
ducîndu-se la Mănăstirea Neamţ de Înălţarea Domnului. Acolo este un obicei
străvechi ca arhiereii care vin la Praznic să sfinţească Aghiasma în acea
zi. Şi credincioşii încep să se întrebe (deşi acolo nu s-a arătat încă vreun
papistaş "împreună-apostat") de ce se strică aghiasma. Chiar aşa,
prea-sfinţiile voastre: De ce se strică aghiasma?
Adaug un link de pe un sait descoperit astăzi:
http://oiftime.googlepages.com/prigonireaparinteluieftimie
*Despre prigonirea părintelui Eftimie Mitra sau Despre deturnarea iubirii *
Dacă nu aş fi împotriva superstiţiilor şi a propagării lor, aş zice că ziua
de marţi, 13 noiembrie a fost cu adevărat fatidică. O zi în care ne-am
străduit a mânia pe Dumnezeu, cu anumite accente particulare. A fost ziua
noii exilări a Sfântului Ioan Hrisostomul, dar şi a începutului prigonirii
părintelui Eftimie Mitra (pentru detalii, căutaţi pe net, după numele
părintelui şi veţi găsi întreaga poveste). Ce au în comun cele două fapte şi
de ce le-am încadrat la "accente speciale în încercarea de a ne prăbuşi
cerul în cap"?
Ambele stau sub semnul ecumenismului. Cum ar trebui să arate, după dreptate,
acest semn, nici nu vreau să mă gândesc. Afirm, însă, că cel al Crucii
Mântuitorului nu are cum fi, în mod cert. Nu avem aceleaşi idei, despre
Cruce, ortodocşii şi ceilalţi "creştini"- nici despre motivele Răstignirii,
nici despre cum ar trebui să ne închinăm, iar unii pur şi simplu reneagă
Crucea, cu totul. Neavând aceeaşi raportare, acelaşi înţeles al Crucii, cum
de ne numim cu toţii creştini, în primul rând, şi cum de pretindem a avea ca
simbol al dialogului ecumenic un semn în care fiecare vede altceva? Iertare,
dar pare grozav de ilogic, de calp, de jalnic. Aşadar, aş zice că se
respinge, de drept, propunerea de simbol al dialogului interconfesional.
Or, dacă nu simbolul creştin prin excelenţă, atunci ce punem acolo, oameni
buni? Şi, poate ceva la care nu se potriveşte Crucea să fie creştinesc, bun,
frumos, drept?
Evident, acesta este un exerciţiu retoric. Se foloseşte intens Crucea, ca
simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul. Am vrut, însă,
să atrag atenţia asupra falsităţii acestei opţiuni, falsitate de care,
probabil, mulţi nici măcar nu-şi dau seama. Cruce nu înseamnă numai două
beţe sau două linii aşezate în unghi drept, ci infinit mai mult, după cum
infinită este şi dragostea dumnezeiască din care am primit-o. Ca ortodocşi,
ar trebui să avem idee de diferenţa dintre închinarea dreaptă şi cea
strâmbă. A te închina nu înseamnă în niciun caz a mâzgăli prin aer ceva la
care nu te raportezi cu sufletul. Aceea este un fel de măsură muzicală de
4/4, văzută în oglindă, nu Sfânta Cruce.
Crucea cea adevărată se face cu trupul şi cu sufletul, şi asupra amândorura.
Nu cu mintea în vacanţă, ci fiind conştienţi de semnul sfânt, de ceea ce s-a
făcut pentru noi prin Cruce, de faptul că fiecare însemnare este mărturisire
a Dumnezeului Adevărat şi chemare a Lui. Crucea nu este un simplu simbol
cultural, ci mântuitorul semn, care sfinţeşte, care alungă răul, cu
"nebiruită şi dumnezeiască putere". Având acestea în minte, cum ar mai
îndrăzni cineva să folosească tocmai Crucea pe post de simbol al unei
mişcări care cocoloşeşte neadevărul strecurat în credinţă?? Se vede, însă,
că nu se gândesc la nimic din toate acestea. Altfel, li s-ar cutremura
sufletul şi n-ar mai îndrăzni.
Să revenim la cronica zilei de 13 noiembrie. Relatarea faptelor care îl
implică pe părintele Eftimie nici măcar nu pare halucinantă. Cel puţin în
ceea ce mă priveşte, pot spune că mă aşteptam la asemenea lucruri, având în
vedere ardoarea cu care se promovează, din ce în ce, ecumenismul. Deşi mă
aşteptam, tristeţea tot a venit, peste mine, exact ca atunci când ştii că
undeva este război şi că mor oameni şi, deodată, ţi se arată, la ştiri,
fotografia unuia dintre cei ucişi. Impactul personalizării, al identificării
precise a cuiva care tocmai a lăsat gol un loc, în lume, în chip
iremediabil. Iată, am spus, o victimă nominalizată a războiului nevăzut, de
pe unul din fronturile principale.
Citim că părintele a participat, pe 13 noiembrie, la o întâlnire a
preoţilor, unde a fost admonestat de către ierarhul său pentru poziţia
antiecumenistă. A doua zi, pe 14, părintele Eftimie a fost depus din funcţia
de egumen şi plasat sub interdicţia de a mai predica în satele învecinate
schitului în care vieţuieşte. Evident, pretextele oficiale din actul de
depunere sunt cu totul altele, anume că părintele nu ar avea studii
teologice, ceea ce, până în 13 noiembrie 2007, nu constituise un impediment.
Şi, de altfel, lipsa studiilor teologice formale (în toate sensurile
termenului) nu a împiedicat pe cei merituoşi înaintea lui Dumnezeu să fie
stareţi şi/sau călăuzitori ai poporului (s-a şi dat exemplul părintelui
Cleopa, oierul cu două clase, îl adaug şi eu doar pe cel al părintelui
Porfirie).
Cum poate un episcop să poarte într-o mână Crucea şi în cealaltă bâta, fără
a risca să pocnească oamenii cu crucea, sau să-i binecuvânteze cu bâta? Ceea
ce s-ar zice că nu se face, nici una, nici cealaltă.
Cum poate cineva să asuprească pe altul, pe motiv că acesta din urmă nu are
dragoste de fraţi??? Chiar nu sesizează nimeni ridicolul, paradoxul, suceala
nătângă a situaţiei? Nu se vede ingineria demonică, la lucru, încurcând
minţile oamenilor? Ce se întâmplă cu noi?
Oare nu realizează, măcar, cei care "l-au pus la punct" pe Eftimie cel cu
gură (prea) mare că îşi dinamitează propria poziţie, prin asemenea
manifestări? Deja, se simte o nerăbdare, din parte promotorilor
ecumenismului, care le periclitează noul Babel, construit în ani şi ani de
zile, de pe vremea primelor "comisii de dialog", termen de care, dacă ar fi
să întrebăm pe vreun cetăţean al cerului, cel mai probabil că va spune că nu
a auzit. "Eu ştiu de *sinoade*, ce-i aia *comisie de dialog interconfesional
*?? Mă depăşeşte subiectul, încercaţi dedesubt…"
Râdem cu fiere, pentru a nu plânge cu lacrimi de sânge. Poate, cine ştie,
ceva va avea, *totuşi*, impact?...Ironia, dacă nu tonul serios, trasul
copilăresc- răutăcios de mânecă, dacă nu abordările retorice standard…Ce să
mai facem, dragilor, ca să vă deşteptaţi? Să nu vă îndoiţi că intenţia de
dincolo de toate acestea este curată, chiar dacă vă exasperează figurile
noastre, vocea noastră, stilul, sau mai ştiu eu ce. Suntem cu toţii oameni,
ai Aceluiaşi Dumnezeu şi e sfâşietor să vezi cum cineva este deturnat,
"scăpat" din năvodul iubirii adevărate. Nu e libertate, în larg, de data
aceasta, ci moarte, mişună prădătorii, pe acolo. Mai bine vă lăsaţi prinşi,
de Cel Care umbla cu pescarii şi Care prin Apostoli a vânat lumea, cum spune
troparul Ortodoxiei. O singură plasă are, nu mai multe, o singură Biserică,
nu nnnnnnnn ("and counting", în funcţie de ce nouă "grupare creştină" se mai
înregistrează la stat).
Se vorbeşte atâta de iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu
ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?
Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului,
iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică "bârfitori". Nu
vorbim despre "neînţelegeri", "erori", teologia nu este filozofie sau
ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii,
ci Persoană, pe care ereticii O clevetesc, despre care spun lucruri
neadevărate, lucruri prin care îndepărtează pe oameni de El. Recunoaşteţi
trăsăturile şi "funcţiile" clevetirii, ca şi colportare de neadevăruri,
ducând la dezbinare?
Cum se face că atunci când cineva insultă pe mama sau pe tatăl nostru,
soţia, soţul, fratele, sora, fie şi pe vreun prieten de care nu ne leagă
sângele, sărim în sus, reacţionăm, nu acceptăm, vociferăm, ba, mai dăm şi cu
pumnul, uneori? Iar atunci când ne este insultat Tatăl nu mişcăm nici limba,
nici vreun deget? Mânia faţă de insultarea unui om se poate întemeia pe
orgoliu, şi nu pe iubire rănită, dar nu cred că se poate pretinde, în nici
un caz, că iubirea lipseşte cu totul. Mânia faţă de insultarea lui Dumnezeu
este curată şi arde numai din iubire. Este, poate, unul dintre cele mai
lipsite de osteneală moduri de a ne apropia de mântuire, n-avem a da decât
vorbe, fie şi o singură frază de împotrivire la hulă.
Dar iată că nu ne cuprinde, mânia aceasta, ci lâncezim fără de grijă, între
o mâncărică gustoasă şi un talk- show. Vorbele cu pricina ar costa, se vede
că, de fapt, cu mult mai mult decât îmi închipui eu, în naivitatea
...
read more »
