Fwd: boboteaza ecumenica
Filotheu Monahul
Mai multă lume din zona Neamţului s-a cam smintit de cîţiva ani de zile, ducîndu-se la Mănăstirea Neamţ de Înălţarea Domnului. Acolo este un obicei străvechi ca arhiereii care vin la Praznic să sfinţească Aghiasma în acea zi. Şi credincioşii încep să se întrebe (deşi acolo nu s-a arătat încă vreun papistaş "împreună-apostat") de ce se strică aghiasma. Chiar aşa, prea-sfinţiile voastre: De ce se strică aghiasma?
Adaug un link de pe un sait descoperit astăzi:
http://oiftime.googlepages.com/prigonireaparinteluieftimie
Despre prigonirea părintelui Eftimie Mitra sau Despre deturnarea iubirii
Dacă nu aş fi împotriva superstiţiilor şi a propagării lor, aş zice că ziua de marţi, 13 noiembrie a fost cu adevărat fatidică. O zi în care ne-am străduit a mânia pe Dumnezeu, cu anumite accente particulare. A fost ziua noii exilări a Sfântului Ioan Hrisostomul, dar şi a începutului prigonirii părintelui Eftimie Mitra (pentru detalii, căutaţi pe net, după numele părintelui şi veţi găsi întreaga poveste). Ce au în comun cele două fapte şi de ce le-am încadrat la "accente speciale în încercarea de a ne prăbuşi cerul în cap"?
Ambele stau sub semnul ecumenismului. Cum ar trebui să arate, după dreptate, acest semn, nici nu vreau să mă gândesc. Afirm, însă, că cel al Crucii Mântuitorului nu are cum fi, în mod cert. Nu avem aceleaşi idei, despre Cruce, ortodocşii şi ceilalţi "creştini"- nici despre motivele Răstignirii, nici despre cum ar trebui să ne închinăm, iar unii pur şi simplu reneagă Crucea, cu totul. Neavând aceeaşi raportare, acelaşi înţeles al Crucii, cum de ne numim cu toţii creştini, în primul rând, şi cum de pretindem a avea ca simbol al dialogului ecumenic un semn în care fiecare vede altceva? Iertare, dar pare grozav de ilogic, de calp, de jalnic. Aşadar, aş zice că se respinge, de drept, propunerea de simbol al dialogului interconfesional.
Or, dacă nu simbolul creştin prin excelenţă, atunci ce punem acolo, oameni buni? Şi, poate ceva la care nu se potriveşte Crucea să fie creştinesc, bun, frumos, drept?
Evident, acesta este un exerciţiu retoric. Se foloseşte intens Crucea, ca simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul. Am vrut, însă, să atrag atenţia asupra falsităţii acestei opţiuni, falsitate de care, probabil, mulţi nici măcar nu-şi dau seama. Cruce nu înseamnă numai două beţe sau două linii aşezate în unghi drept, ci infinit mai mult, după cum infinită este şi dragostea dumnezeiască din care am primit-o. Ca ortodocşi, ar trebui să avem idee de diferenţa dintre închinarea dreaptă şi cea strâmbă. A te închina nu înseamnă în niciun caz a mâzgăli prin aer ceva la care nu te raportezi cu sufletul. Aceea este un fel de măsură muzicală de 4/4, văzută în oglindă, nu Sfânta Cruce.
Crucea cea adevărată se face cu trupul şi cu sufletul, şi asupra amândorura. Nu cu mintea în vacanţă, ci fiind conştienţi de semnul sfânt, de ceea ce s-a făcut pentru noi prin Cruce, de faptul că fiecare însemnare este mărturisire a Dumnezeului Adevărat şi chemare a Lui. Crucea nu este un simplu simbol cultural, ci mântuitorul semn, care sfinţeşte, care alungă răul, cu "nebiruită şi dumnezeiască putere". Având acestea în minte, cum ar mai îndrăzni cineva să folosească tocmai Crucea pe post de simbol al unei mişcări care cocoloşeşte neadevărul strecurat în credinţă?? Se vede, însă, că nu se gândesc la nimic din toate acestea. Altfel, li s-ar cutremura sufletul şi n-ar mai îndrăzni.
Să revenim la cronica zilei de 13 noiembrie. Relatarea faptelor care îl implică pe părintele Eftimie nici măcar nu pare halucinantă. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, pot spune că mă aşteptam la asemenea lucruri, având în vedere ardoarea cu care se promovează, din ce în ce, ecumenismul. Deşi mă aşteptam, tristeţea tot a venit, peste mine, exact ca atunci când ştii că undeva este război şi că mor oameni şi, deodată, ţi se arată, la ştiri, fotografia unuia dintre cei ucişi. Impactul personalizării, al identificării precise a cuiva care tocmai a lăsat gol un loc, în lume, în chip iremediabil. Iată, am spus, o victimă nominalizată a războiului nevăzut, de pe unul din fronturile principale.
Citim că părintele a participat, pe 13 noiembrie, la o întâlnire a preoţilor, unde a fost admonestat de către ierarhul său pentru poziţia antiecumenistă. A doua zi, pe 14, părintele Eftimie a fost depus din funcţia de egumen şi plasat sub interdicţia de a mai predica în satele învecinate schitului în care vieţuieşte. Evident, pretextele oficiale din actul de depunere sunt cu totul altele, anume că părintele nu ar avea studii teologice, ceea ce, până în 13 noiembrie 2007, nu constituise un impediment. Şi, de altfel, lipsa studiilor teologice formale (în toate sensurile termenului) nu a împiedicat pe cei merituoşi înaintea lui Dumnezeu să fie stareţi şi/sau călăuzitori ai poporului (s-a şi dat exemplul părintelui Cleopa, oierul cu două clase, îl adaug şi eu doar pe cel al părintelui Porfirie).
Cum poate un episcop să poarte într-o mână Crucea şi în cealaltă bâta, fără a risca să pocnească oamenii cu crucea, sau să-i binecuvânteze cu bâta? Ceea ce s-ar zice că nu se face, nici una, nici cealaltă.
Cum poate cineva să asuprească pe altul, pe motiv că acesta din urmă nu are dragoste de fraţi??? Chiar nu sesizează nimeni ridicolul, paradoxul, suceala nătângă a situaţiei? Nu se vede ingineria demonică, la lucru, încurcând minţile oamenilor? Ce se întâmplă cu noi?
Oare nu realizează, măcar, cei care "l-au pus la punct" pe Eftimie cel cu gură (prea) mare că îşi dinamitează propria poziţie, prin asemenea manifestări? Deja, se simte o nerăbdare, din parte promotorilor ecumenismului, care le periclitează noul Babel, construit în ani şi ani de zile, de pe vremea primelor "comisii de dialog", termen de care, dacă ar fi să întrebăm pe vreun cetăţean al cerului, cel mai probabil că va spune că nu a auzit. "Eu ştiu de sinoade, ce-i aia comisie de dialog interconfesional?? Mă depăşeşte subiectul, încercaţi dedesubt…"
Râdem cu fiere, pentru a nu plânge cu lacrimi de sânge. Poate, cine ştie, ceva va avea, totuşi, impact?...Ironia, dacă nu tonul serios, trasul copilăresc- răutăcios de mânecă, dacă nu abordările retorice standard…Ce să mai facem, dragilor, ca să vă deşteptaţi? Să nu vă îndoiţi că intenţia de dincolo de toate acestea este curată, chiar dacă vă exasperează figurile noastre, vocea noastră, stilul, sau mai ştiu eu ce. Suntem cu toţii oameni, ai Aceluiaşi Dumnezeu şi e sfâşietor să vezi cum cineva este deturnat, "scăpat" din năvodul iubirii adevărate. Nu e libertate, în larg, de data aceasta, ci moarte, mişună prădătorii, pe acolo. Mai bine vă lăsaţi prinşi, de Cel Care umbla cu pescarii şi Care prin Apostoli a vânat lumea, cum spune troparul Ortodoxiei. O singură plasă are, nu mai multe, o singură Biserică, nu nnnnnnnn ("and counting", în funcţie de ce nouă "grupare creştină" se mai înregistrează la stat).
Se vorbeşte atâta de iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?
Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului, iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică "bârfitori". Nu vorbim despre "neînţelegeri", "erori", teologia nu este filozofie sau ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii, ci Persoană, pe care ereticii O clevetesc, despre care spun lucruri neadevărate, lucruri prin care îndepărtează pe oameni de El. Recunoaşteţi trăsăturile şi "funcţiile" clevetirii, ca şi colportare de neadevăruri, ducând la dezbinare?
Cum se face că atunci când cineva insultă pe mama sau pe tatăl nostru, soţia, soţul, fratele, sora, fie şi pe vreun prieten de care nu ne leagă sângele, sărim în sus, reacţionăm, nu acceptăm, vociferăm, ba, mai dăm şi cu pumnul, uneori? Iar atunci când ne este insultat Tatăl nu mişcăm nici limba, nici vreun deget? Mânia faţă de insultarea unui om se poate întemeia pe orgoliu, şi nu pe iubire rănită, dar nu cred că se poate pretinde, în nici un caz, că iubirea lipseşte cu totul. Mânia faţă de insultarea lui Dumnezeu este curată şi arde numai din iubire. Este, poate, unul dintre cele mai lipsite de osteneală moduri de a ne apropia de mântuire, n-avem a da decât vorbe, fie şi o singură frază de împotrivire la hulă.
Dar iată că nu ne cuprinde, mânia aceasta, ci lâncezim fără de grijă, între o mâncărică gustoasă şi un talk- show. Vorbele cu pricina ar costa, se vede că, de fapt, cu mult mai mult decât îmi închipui eu, în naivitatea mea. Dacă cineva ne va lua drept bigoţi? Sau necivilizaţi? Dacă se supără cutare cunoscut, care nu este ortodox? Dacă se supără altul, care se consideră ortodox, dar ecumenist? Iar unii chiar cred sincer că a lăsa pe ceilalţi să stăruie în păreri greşite despre credinţă înseamnă iubire. "Doar", zic ei, "Dumnezeu e bun, nu poate lipsi pe oameni de mântuire fiindcă nu sunt ortodocşi, ci tot vreun soi de creştin". Aşa ceva zicea şi Origen, propagând ideea de apocatastază, de mântuire universală, inclusiv a demonilor, la sfârşitul lumii. Şi a fost condamnat, fireşte, ca eretic, de către Biserică. De ce, dacă ideile sale erau atât de generoase, de pline de iubire, iar iubirea este de la Dumnezeu şi a lui Dumnezeu prin excelenţă? Voi oferi un indiciu simplu- Hristos Însuşi vorbeşte despre focul cel veşnic, în Evanghelie, aşadar, cum să aibă dreptate Origen şi cum să fie considerat dreptcredincios cineva care dezmite spusele Mântuitorului?
Şi mă tem că aceeaşi este situaţia cu fiecare "deosebire" de credinţă în parte. Fiecare idee de acest gen face mincinos pe Hristos, sau pe Duhul Sfânt, care a inspirat pe sfinţii care ne-au lăsat învăţătura de credinţă ortodoxă. Or, cum să contrazici, să faci mincinos, pe Adevărul, oameni buni? Ce întreprindere aberantă este aceasta? Cum să te faci mai cunoscător decât Dumnezeu Însuşi, "răscroind" ceea ce El şi nu altcineva a lăsat?
Revenind la iubire, cred că răspunsul este clar. "Iubirea" ecumenistă nu este iubire, ci o batjocorire a ei.
Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi adevărat, şi în sensul său propriu, nici "iubirea", nici "bunătatea", nici "frumuseţea". Vezi şi "bunătatea" din care unul ajută pe altul la păcat, spre despărţirea de Dumnezeu, care este Bunătatea, sau "arta" hulitoare, demonică, pretinsă a fi "frumuseţe".
Nimic din ceea ce batjocoreşte pe Dumnezeu nu are cum fi spre binele omului, binele cel adevărat, cel din veci, nu mincinosul răsfăţ al unei societăţi oarecare. Cordialitatea ecumenistă, întemeiată fiind pe neiubirea de Dumnezeu este iluzie demonică, întovărăşire la păcatul hulei, falsă bună-înţelegere păstrată în numele unei răstălmăciri a unui fundament al creştinismului. Dacă iubesc, dintâi pe Dumnezeu, după poruncă, apoi pe aproapele meu, mă voi strădui să-i deschid acestuia ochii, atunci când umblă să-l înşele falsele iubiri.
După cum a încercat a-şi însuşi Crucea, ca fur de cele sfinte, ecumenismul a încercat a-şi însuşi iubirea. Nici una, nici cealaltă nu sunt cele adevărate şi mântuitoare.
După cum se îmbracă diavolii în "lumină", spre înşelarea oamenilor trufaşi, s-a îmbrăcat şi ecumenismul în "iubire", spre înşelarea tot a celor cu iubire de sine. Fiindcă acesta este, cel mai probabil, motivul adânc pentru care cineva ar susţine ecumenismul- iubirea de sine. Iubirea de sine, care "protejează" pe om de eventualele conflicte în care l-ar implica mărturisirea. Iubirea de sine, care este satisfăcută de avantajele materiale care ar putea decurge din susţinerea ecumenismului. Iubirea de sine, piedica dintâi în calea Iubirii adevărate, venind să ne lumineze sufletul şi să ne răpească lui Hristos Dumnezeu. Deja nu prea mai cred în ecumenistul naiv, o fi existând, dar şi în acest caz tot vinovat este, fiindcă nu pune mâna să afle învăţătura Bisericii.
În orice caz, nu pe părintele Eftimie îl plâng, în aceste zile, ci pe noi, ceilalţi. Părintele se va număra printre cei prigoniţi pentru Hristos, a căror plată multă este în ceruri. Unde ne vom număra noi, dacă nu ne lepădăm de toropeala ucigătoare de suflet în care ne aflăm, este altă poveste, de semn complet opus.
Hai să ne trezim! Să nu ne mai lăsăm drogaţi cu vorbe de "dragoste" mincinoasă. Suntem oameni, avem raţiune, ne iubeşte nemărginit Dumnezeu, şi noi suntem capabili, din fire, de iubirea cea adevărată, de ce să ne pierdem în amăgiri?
Hai să alungăm demonii, cu semnul cel drept al Sfintei Cruci, pe care să nu îndrăznim a o folosi ca simbol al neiubirii şi nici să mai lăsăm pe alţii să facă asta.
Oameni cu care am mai discutat îndemnau la rugăciune. Desigur, şi la rugăciune îndemn şi eu, măcar că mi se pare uşor truistic, sau, altfel spus, ce este acela creştinul care nu se roagă. Dar rugăciunea nu exclude acţiunea de a lua atitudine prin viu grai sau în scris. Dacă sfinţii martiri s-ar fi rugat, numai, în sufletul lor, în timp ce cu mâna ar fi adus jertfă demonilor…Sau dacă Sfinţii Părinţi nu s-ar fi împotrivit ereticilor, ci numai s-ar fi rugat, în timp ce aceia umblau prin cetate, smintind lumea…
Şi degeaba ar veni cineva să-mi atragă, "smerit", atenţia, că pretind să ne raportăm la sfinţi, fiindcă, dragilor, din dar de la Dumnezeu, însă şi cu faptele lor s-au sfinţit, aceia. Nu au aşteptat să devină sfinţi (eventual, să-şi dea seama că au devenit…) pentru a face faptele credinţei, între care împotrivirea la hulă. În afară de asta, atrag şi eu atenţia că ortodoxia ne "pretinde", de fapt, ceva încă şi mai "deplasat"- a ne raporta la Însuşi Hristos. Sau, cumva, trebuie să aşteptăm, în chip aberant şi hulitor, să devenim dumnezei, ca Acela, prin fire, pentru a încerca să urmăm modelul Mântuitorului? Periculoasă gândire. Să nu fie! Să nu mai fie, în general, nimic din toate acestea- falsa iubire, falsa bunătate, falsa frumuseţe, falsa dreptate, falsa smerenie, falsa ascultare şi orice altă sucire demonică a valorilor creştine.
Iubirea adevărată nu arată neiubitor pe Dumnezeu fiindcă a gătit focul cel veşnic, demonilor şi următorilor lor de bunăvoie.
Bunătatea adevărată nu-L arată pe El ca lipsit de bunătate fiindcă nu se vor mântui toţi oamenii, indiferent de credinţă.
Frumuseţea adevărată nu arată ca urâcioase învăţătura sau slujirea ortodoxă, umblând să le facă "operaţii estetice", după gustul demonilor.
Dreptatea adevărată nu nedreptăţeşte pe Dumnezeu.
Smerenia adevărată nu zace pe sine, lăsând să fie hulit Cel Care pentru noi S-a smerit până la moarte.
Iar ascultarea adevărată se face dintâi faţă de Dumnezeu.
vasilie
On Jan 9, 6:58 am, "Filotheu Monahul" <filot...@gmail.com> wrote:
> Am primit de la iubitorii de Hristos aceste fotografii de la slujba
> ecumenica de Boboteaza. Episcopul ortodox Sofronie Drincec si cel
> greco-catolic Virgil Bercea, ambii din Oradea, au "sfintit" apele Crisului
> Repede.
parte din "ritual".
Spera sa ii apere nu numai de babe ci si de mania lui Hristos.
Ioan
+++
+++
+++
If you are in doubt as to whether opinions or statements in this E-Mail are
endorsed by Mr. Laurian TOTA, please contact back-up E-Mails
Lauri...@GMail.com / ioanL...@yahoo.co.uk
Gabriela
http://video.bihon.ro/members.bihon1/flv-Au%20sfintit%20Crisul%20Repede_flv.flv/viewer.html
filo...@gmail.com
http://video.bihon.ro/members.bihon1/flv-Au%20sfintit%20Crisul%20Repede_flv.flv
Dragos Ionita
From: "filo...@gmail.com" <filo...@gmail.com>
To: Ortodoxia <orto...@googlegroups.com>
Sent: Wednesday, January 9, 2008 3:12:36 PM
Subject: Re: Fwd: boboteaza ecumenica
http://video.bihon.ro/members.bihon1/flv-Au%20sfintit%20Crisul%20Repede_flv.flv
Looking for last minute shopping deals? Find them fast with Yahoo! Search.