Povestea magului călător în stele

[Dan Miron]

Povestea magului călător în stele

        Aş dori să continui şi eu frumoasa serie de poezii începută de Cătălin pe grupul voluntarilor în penitenciar, cu atât mai mult cu cât zilele acestea s-au împlinit 161 de ani de la naşterea lui Eminescu.

        Povestea aceasta este una deloc simplă şi a pretinde că am înţeles-o în profunzime e un lucru să-i spunem noi, copilăresc. Poate unele din lucrurile de mai jos sunt simple speculaţii, poate autorul când a scris nu le-a avut în vedere. Dar am pornit de la premisa că o operă valoroasă întotdeauna îşi depăşeşte autorul. Dacă vreţi, ca şi comparaţie, se întâmplă câteodată când gătim, dacă o facem cu dăruire, ca mâncarea să iasă mai bună decât ne aşteptăm. Aşa că orice comentarii şi completări sunt mai mult decât binevenite.

        Firul ei epic, până la un anumit punct, este unul relativ simplu, întâlnit adesea în basme. Ca şi în cazul lui Harap-Alb, spre exemplu, avem de-a face cu
un împărat bătrân într-o împărăţie mare şi un tânăr care urmează să-i preia responsabilităţile. Dar pentru aceasta, tânărul trebuie să fie supus la o serie de încercări cu rol iniţiatic. Uitaţi ce frumos spune poetul, lucruri la care şi noi putem lua aminte:

Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,
Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel drag.

Iar pentru acei dintre noi care vom ajunge la un moment dar în funcţii de conducere:

Căci zilele - unui rege primejdii au în ele —
El poate să aleagă-a plăcerilor şirag
Ş'atunci devine umbră — pe mână de mişei
Cad frâele şi dânşii duc lumea cum vor ei.

       Din acest motiv, împăratul doreşte să-l încerce pe viitorul său succesor. Să ne aducem un pic aminte de Harap-Alb: bătrânul îmbrăcat în piele de urs porneşte pe urma fiilor săi ca să vadă cum ştiu ei să facă faţă unor eventuale pericole. Din trei fii, doar cel mic trece această probă şi devine astfel eligibil pentru a-şi continua misiunea. Aşa şi aici:

Nainte de a pune pe brunele lui plete
Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de roze a cugetărei cerc;
Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg—

       Am subliniat cuvântul "a încerca" pentru că el este intriga, esenţa poeziei. A încerca , încercare... Aş îndrăzni să afirm că această idee are şi conotaţii teologice. Oare noi, în viaţa reală nu suntem în aceeaşi situaţie cu a tânărului împărat? Noi suntem chemaţi pentru a moşteni Împărăţia Cerurilor dar, pentru aceasta, Dumnezeu îngăduie ispite, încercări. Şi doar dacă nu ne lăsăm ademeniţi de voluptăţi, plăceri trecătoare şi vicii, devenim vrednici.

        Povestea merge mai departe, tânărul nostru este trimis la un bătrân mag, care trăieşte retras pe un munte înalt şi despre care aflăm:

Prin nori până la soare—trăieşte - un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era.
......................................
În fruntea lui e strânsă un ev de 'nţelepciune,
Viaţa lumii toate în minte-i a 'ncăput.

        Drumul tânărului este plin de peripeţii dar şi un prilej de meditaţie şi de frământări existenţiale. Şi partea cea mai interesantă, de-abia acum începe:
        Eminescu se foloseşte de acest pretext pentru a reda într-o formă deosebit de plastică o serie de lucruri de o mare profunzime teologică. Dacă facem un efort de a ne detaşa pentru moment de ficţiunea poveştii în sine, descoperim nişte adevăruri esenţiale: care este rolul vieţii omului pe pământ. Această idee, schiţată, numai, la începutul poeziei şi pe care am redat-o mai sus, apare acum explicit:

Când Dumnezeu crează de geniuri o ceată
Să cerce vrea p' oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d' îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea tulburată
Pân' ce trăsniţi se prăvăl în caosul străbun;

       Cu alte cuvinte, se face trimitere la căderea în iad a lui Lucifer şi a celor împreună cu dânsul. Dumnezeu a creat oamenii pentru ca aceştia să ia locul îngerilor căzuţi. Şi pentru aceasta, omul trece printr-o serie de încercări pentru a dobândi virtutea necesară. Aşadar, nu este suficientă iniţiativa divină, este necesar ca omul să-şi aducă propria contribuţie la mântuire.
Dar să vedem în ce măsură aceste lucruri se regăsesc în poezia noastră:

De-aceea-în om ce naşte, din îngeri ori şi care
Odată 'n vecinicia-i coboară spre cercare.

Strofa următoare putem s-o privim ca o mică divagaţie:

Când sună 'n viaţa lumii a mieze - nopţii oră
Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete - albe văzându-l se coloră
Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ ochii ei timizi se 'namoră
În pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp
Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor
În corpurile de - oameni ce - aştept' venirea lor.

       Limbajul este mai poetic, uşor arhaic şi, din acest motiv, un pic mai greu de înţeles. Iată ce cred eu că a vrut autorul să prezinte: omul, ca rod al dragostei.  Nu-i o idee sublimă? E adevărat, modul în care e redată e difuz, ermetic (dar nu atât de ermetic ca la Ion Barbu, spre exemplu) ci, mai degrabă subtil şi vădind o sensibilitate aparte. Şi tocmai în aceasta constă frumuseţea ei. Echivocul. Dacă în exprimarea curentă ne interesează esenţa mesajului si claritatea lui, lipsa de echivoc, în poezia eminesciană este invers. Păstrăm esenţa, dar forma este cea care trece pe primul loc. Din acest punct de vedere, poezia se aseamănă cu muzica. "Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut. Ia sama, doar, să nu ţi le gâghil eu într-un mod neplăcut", spunea Caragiale. Extrapolând, putem afirma şi despre poezie acelaşi lucru. Ea ne "gâghilă" urechile noastre lăuntrice. Ajunge mai uşor la eul nostru interior, la suflet.
       Revenind, la iubire. Amor. Apare foarte des cuvântul acesta în strofa citată. Pe mine mă face să mă gândesc la două lucruri:

• Iubirea dumnezeiască: Dumnezeu nu L-a făcut pe om din necesitate, ci din iubire.
• Al doilea lucru, poate mai pregnant ca primul, dar în strânsă relaţie cu acesta: eros. Noi suntem rodul dragostei dintre părinţii noştri.
  

        Cuvântul înger. Un element artistic pe care îl întâlnim foarte des în această poezie şi în întreaga creaţie eminesciană, în general. Cu alte cuvinte, este un laitmotiv, ca şi "amor", de altfel. Dacă ar fi să considerăm această operă un tratat de dogmatică, am spune că are accente origeniste. Adică susţine preexistenţa sufletelor, idee greşită care a fost respinsă de Biserică. Dar nu o facem. Ne limităm la a vedea în laitmotivul îngerului originea divină a omului. Şi atunci şi erosul, nu mai este cel pervertit din zilele noastre, este cu mult mai mult. După cum vom vedea în "Înger şi demon", dar asta, poate, cu altă ocazie.

Dar pân' ce corpu 'n lume un înger îl cuprinde,
De-asupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde —
Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi.
Dar de viaţa-i lumească domnia 'n cer depinde:
De-i rău, steaua s'aruncă în noaptea celor răi.

       Un nou laitmotiv: steaua. Din nou, dacă e să o luăm în sens literal, ea poate părea nelalocul ei. Dar, în poezie, cuvintele au uneori înţeles alegoric, adică se încearcă explicarea unor idei abstracte prin mijloace concrete şi, din nou, aceeaşi frumuseţe. Lecturând poezia în întregime, vedem că poetul încearcă să exprime faptul că viaţa viitoare a omului depinde de viaţa lui pământească. Încă şi mai explicit:

Atârnă de viaţă domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;

       Atunci când un "om ce-i născut mare" devine "împărat puternic"   d a r   "înfocat când moare", sfârşitul îi este fatal: "O stea urieşască în caos se coboară."
       Steaua... în mintea mea deja începe să devină un simbol ... care luminează. Culmea, nu? Atât la propriu, cât şi la figurat. Să spun şi de ce: scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de steaua Mântuitorului, acea stea care s-a arătat magilor. De steaua cu care umblăm noi când colindăm şi pe care, din păcate, noi azi o asociem cu imaginea ordinară a cerşetorilor din tramvaie care îngână în bătaie de joc "steaua sus răsare, daţi-mi 1000 de lei". Sunt atâtea lucruri cu care noi ne-am obişnuit şi le bagatelizăm, le diminuăm din importanţă şi care, în esenţa lor au semnificaţii din cele mai profunde. Tocmai de aceea e bună poezia: ne sensibilizează.
   
      Tot în Sfânta Scriptură, mai găsim o stea. Dacă steaua de la naşterea lui Hristos anticipează Mântuirea, cea în cauză, din contră, vesteşte pieirea pentru că este steaua lui Lucifer:

11.      În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău.
12.     Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!
13.     Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte.
14.     Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi".
15.     Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!

(Isaia cap.14)

        Cât de mult seamănă fragmentul lui Eminescu cu textul scripturistic! Să fi fost oare poetul străin de aceste lucruri?

        În continuare, firul narativ al operei, merge mai departe. Are loc întâlnirea tânărului cu magul, apar o serie de elemente fantastice şi filozofice cu care poetul a intrat în contact de-a lungul vieţii sale, poezia fiind mult mai amplă. Dar aici lăsăm pe cei mai versaţi în lirica eminesciană să le exploreze. Ne vom limita doar la câteva din ele, foarte pe scurt.

        Viaţa e plină de voluptăţi, de ispite, care caută să ne ademenească la tot pasul şi cărora dacă le dăm curs, ne duc la ... moarte.

Dar—e un înger palid cu lungi aripi şi negre,
În aste firi măreţe în veci e 'namorat .
Păcat numai c'amoru-i stinge sisteme 'ntegre,
Întorsu lui omoară p' oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile - alegre
Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărmat.
A celor trecătoare în mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte !

      În mod imprevizibil, tânărul împărat ajunge un călugăr ascet, într-un vechi templu părăsit, îndrăgostit de fantasma propriei dureri şi care duce o existenţă foarte zbuciumată din acest motiv. Magul îi reproşează însă, că, deşi se nevoieşte mult,

Lumeşti gânduri într' alt chip împleau sufletul său.
El cugeta la toate, ci nu — la Dumnezeu.

        Modul în care este descris zbuciumul tânărului, este, de asemenea, sublim. Ceea ce ne face să ne gândim că trăirile tânărului, atât de intense, sunt de fapt ale poetului, care toată viaţa s-a aflat într-o continuuă frământare. Drama geniului care refuză să se complacă în mediocritate, care tot timpul aspiră la mai mult.

«Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,
Tot ce a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil
S'a 'mpreunat în marea aerului steril
Cu razele a lunei ce 'n nori stă să se culce
Şi a format un înger frumos şi juvenil».
.........................
«Cântând pe a mea arfă sălbatecă, vibrândă,
Am pus în ea o parte a sufletului meu.
E partea cea mai bună, mai pură şi mai sfântă
Ce într'o noapte albă, pe-o rază tremurândă
Părăsi lemnul putred, sburând la Dumnezeu.»

        Finalul este unul la fel de imprevizibil dar lăsăm pe cititorul interesat să îl descopere.

***

       În concluzie, poezia "Povestea magului călător în stele" este cu mult mai amplă decât am putea să dezvoltăm noi. Îmbină atât elemente creştine cât şi elemente mitologice, filozofice care vădesc personalitatea poetului, cu frământările sale. O personalitate complexă, pe care, de asemenea, nu o vom putea înţelege vreodată. Viaţa lui a fost un proces continuu de asimilare de informaţii, de formare, de căutări şi aspiraţii. Din acest motiv putem sesiza atitudini contrare în opera sa. Dacă citim "Eu nu cred nici în Iehova" sau "Preot si filosof" şi ne limităm la atât, l-am putea cataloga ca pe un ateu redutabil. Dar dacă citim "Rugăciune" sau "Răsai asupra mea", pe acelaşi poet îl vedem într-o ipostază total opusă. La fel dacă ne raportăm la viaţa lui. Şi totuşi... cu puţin timp înainte de a muri există mărturii că s-a spovedit şi împărtăşit. Iar finalitatea... cred că ar fi bine să nu mai judecăm noi ci să o lăsăm în seama lui Dumnezeu. Chiar şi sfinţii, cât au trăit în lume au avut greşelile şi neputinţele lor, pentru că toţi au fost oameni. Rămâne numai la latitudinea noastră să luăm ce a fost bun de la fiecare.

     Înainte de toate Eminescu a fost şi rămâne un geniu. Şi nu orice ce fel de geniu, unul care şi-a iubit neamul şi limba română.

Doamne ajută!